ACTUALITATEA
Brâncuşiana – lansare de carte
În noul sediu al Primăriei sectorului 2, amplasat la Obor, într-un context urban surprinzător modernizat, am avut parte în prima seară a lui brumărel 2010 de momente de neuitat graţie invitaţiei făcute de draga noastră cenaclistă şi colaboratoare – scriitoarea, traducătoarea şi istoricul de artă Nina Stănculescu.
Foto: Constantin Roman
Mica prin dimensiuni dar imensa prin nobleţe şi intenţii sală a fost pusă la dispoziţie de organizatori cu deschidere către vernisaje de artă şi alte felurite manifestări culturale menite a contura adecvat profilul unei capitale europene: Neculai Onţanu – primarul sectorului 2 – şi Ruxandra Garofeanu – istoric şi critic de artă. Aici am avut bucuria de a saluta pe majoritatea celor care frecventează lună de lună Cenaclul euxin şi am încercat sentimentul că mă aflu acasă pe toată durata desfăşurării evenimentului, în pofida lucrătorilor televiziunii, a celor cinci-şase fotografi a şi a nenumăratelor telefoane mobile multifuncţionale care, ca un veritabil tribut, cu toatele fac parte de prea multă vreme din cotidian ca să ne mai ia cineva în seamă rezervele dinaintea rigidizării şi a accentelor artificiale imprimate reuniunilor de o atare ţinută.
Pe lîngă prietenii cenaclului şi ai revistei noastre plămădite în foişorul Bisericii Pogorîrea Sfîntului Duh din Titan, am constatat prezenţa (necesitînd chiar scaune suplimentare!) unor intelectuali marcanţi ai momentului: scriitoarea Ana Blandiana, criticul „României literare“ Pavel Şuşară, Doina Uricariu – editoare şi prefaţatoare a cărţii –, pictorul Marin Gherasim – un bun prieten al sărbătoritei –, Michaela Ghiţescu – redactor şef al unicei reviste dedicate trecutului nemistificat al României „Memoria“ –, dirijorul Horia Andreescu, Madelaine Voicu – soţia violonistului Ion Voicu –, Karen Boboian şi Armand Oprea – directoarea şi redactorul şef al revistei „Diplomat Club“ –, muzeograful Corneliu Lupaş, prof. Nicolae Nistor de la Liceul de Muzică „George Enescu“ însoţit de unul dintre elevii săi de talent ş.a.
Cu o tinereţe sufletească exemplară, autoarea noii „cărticele“ – cum şi-a denumit domnia sa continuarea demersului hermeneutic pe marginea operei lui Constantin Brâncuşi, intitulat Templul brâncuşian al Iubirii (Bucureşti, Editura Universalia, 2010) – ne-a vorbit despre bucuria contemplării cîte uneia dintre sculpturile genialului artist originar din Hobiţa în muzee reale din ţară şi din străinătate ori imaginare, despre intenţia continuării seriei de scrieri dedicate lui Constantin Brâncuşi, despre inepuizabil grăitoarea operă cu atributele eternităţii a sculptorului, despre unicitatea în context cultural european şi mondial a acestei creaţii, despre viziunea ţărănească, autentică, asupra naturii mereu vii a autorului Coloanei fără sfîrşit care a dorit mereu să sublimeze inspiraţia folclorică din ţara de origine… Vibrant a fost finalul discursului gîndit de vorbitoare asupra religiozităţii lui Constantin Brâncuşi. Întrebat, zice-se de cineva, la Paris, dacă e sau nu un om religios, românul ar fi răspuns: „Eu mă ştiu creştin ortodox“. După cîteva zile, reîntîlnind pe acelaşi curios, l-ar fi oprit şi i-ar fi spus: „M-am gîndit mult la ce m-ai întrebat d-ta deunăzi şi pot să-ţi spun că, într-adevăr, sînt un om religios“.
Antevorbitorii autoarei au fost Ana Blandiana, Doina Uricariu şi Pavel Şuşară, fiecare exersînd subiectiv asupra unor aspecte ale creaţiei brîncuşiene ori subliniindu-şi relaţia cu Nina Stănculescu. De pildă, pe Ana Blandiana călătoria în America, unde a întîlnit o bună receptare a sculpturii brîncuşiene, a făcut-o să fie mîndră că e româncă. Dintre nenumăratele voci şi condeie actuale care se referă la Brâncuşi, poeta a ţinut să afirme că nu e specialistă în domeniu. Preocupată însă de fenomenul concentraţionar şi de a găsi cel mai bun răspuns la întrebarea care preocupă încă pe mulţi români „cum a fost cu putinţă comunismul“, animatoarea Memorialului Sighet a dezvăluit conţinutul unui proces verbal din epoca totalitară. Deşi luată sub vremi, hotărîrea unor intelectuali de a interzice prin acel act expunerea în România a operelor lui Constantin Brâncuşi considerat „formalist“, deci abătut de la dezideratele realismului socialist, a făcut obiectul unui veritabil rechizitoriu peste timp a semnatarilor acestui document infam. La rîndul său, editoarea şi semnatara prefeţei cărţii a subliniat influenţa pe care au avut-o asupra sa scrierile despre Brâncuşi ale neobositei, experimentatei scriitoare: Există şi în artă o învăţătură a graţiei la care Nina Stănculescu a ajuns, ca fiica unui arhitect, de la care va fi învăţat arhitectura iubirii şi înţelegerea sculpturii şi arhitecturii iubirii din lucrarea de o viaţă pentru eternitate a lui Brâncuşi. (cf. op.cit., Gravitate şi graţie, p. 10). De asemenea, d-sa a citit şi mesajul scriitorului Romulus Rusan, soţul Anei Blandiana, care n-a putut fi prezent.
După un intermezzo violonistic oferit de fiul compozitoarei Carman Cârneci (fiica poetului Radu Cârneci), Aron Cavassi, elev de clasa a IX-a (un fragment dintr-o lucrare a lui J. S. Bach şi un capriciu al lui N. Paganini), Pavel Şuşară a excelat în consideraţii pertinente despre poziţia lui Constantin Brâncuşi în lume (bunăoară, în Anglia e neînţeles, dacă nu chiar necunoscut!) şi despre profunzimea interpretărilor Ninei Stănculescu, îndeosebi în capitolul Brâncuşi şi spiritualitatea Tismanei. În privinţa nespecialistei în Brâncuşi Ana Blandiana, Pavel Şuşară a comentat cu umor că scriitoarea e singura, întrucît toţi ceilalţi – biografi, critici, eseişti etc. – care au scris şi scriu cu hărnicie suspectă despre Constantin Brâncuşi se consideră „specialişti brâncuşologi“! În ceea ce-i priveşte pe aceştia din urmă, versurile din Scrisoarea I mi se par nimerite atît în cazul lui Constantin Brâncuşi, cît şi al lui Mihai Eminescu însuşi: Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? […] Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine…lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră. […]
În tot timpul expunerilor, pe un ecran din spatele prezidiului au fost prezentate, ca remember necesar, fotografii cu cele mai importante sculpturi brâncuşiene.
Moderatoarea Ruxandra Garofeanu a punctat discret spusele vorbitorilor, nedumerindu-mă, la un moment dat, doar în privinţa asocierii muzicii folclorice imaginilor de pe ecran (d-sa ar fi preferat un fundal sonor cult, citînd, între alţii, pe modernul Anatol Vieru). După opinia mea, regula sau… sau nu operează în acest caz, mult mai apropiată spiritului marelui artist fiind regula şi… şi. Aşadar, şi Ciocîrlia, şi fragmente din Brâncuşi la Tîrgu-Jiu, bunăoară, – coloană sonoră la muzica filmului dedicat în 1966 genialului oltean de Anatol Vieru – le socotesc oricînd potrivite, ca fundal sonor discret, sculpturilor lui Constantin Brâncuşi…
Răsfoind eleganta, proaspăt născuta făptură din hîrtie tipărită, înfrumuseţată cu douăzeci şi nouă de reproduceri – pe lîngă cele trei desene incorporate textului –, lucrare plămădită de mintea lucid-lucrătoare a Ninei Stănculescu şi de echipa Universalia Press în frunte cu Doina Uricariu, nu pot încheia mai bine, mulţumind autoarei, decît citînd-o smerit, spre a schiţa locul artistului român în lume:
După cum remarca Athena T. Spear, fina şi competenta exegetă îndeosebi a Păsării Măiastre a lui Brâncuşi: „mai toţi pictorii moderni îi sînt îndatoraţi lui Brâncuşi“, deşi ucenici propriu-zişi a avut prea puţini (în afară de cei care, ca Henry Moore, Etienne Haydu ş.a., se considerau urmaşi ai lui, fără să fi ucenicit efectiv în atelierul lui). […] (Op. cit., pp. 63-64).
Mihai Floarea
INTERVIURI
Doamna Măriuca VULCĂNESCU despre Mircea VULCĂNESCU
Marilena Istrati: Doamnă Măriuca Vulcănescu, vă rugăm să ne povestiţi câteva momente din copilăria şi adolescenţa dumneavoastră.
Măriuca Vulcănescu: Mă bucur că mă întrebaţi de copilărie pentru că am avut o copilărie pe care mulţi şi-ar fi dorit-o. Părinţii mei ne-au crescut cu multă dragoste şi multă înţelepciune. Chiar Tata, care avea foarte mult de lucru şi era prins în nenumărate activităţi (cursuri universitare, conferinţe, cercetări de teren, contribuţii la Enciclopedia României ş.a.m.d.) pe lângă slujba lui de bază ca economist, găsea totuşi timp să se joace cu noi, să ne îndrume şi să ne urmărească evoluţia.
Ca tânăr adolescent făcuse multe sporturi, dar activitatea de slujbaş al Statului – pe care a luat-o foarte în serios – l-a silit să aibă o viaţă mult mai sedentară şi, din tânărul subţirel ca o trestie, ajunsese foarte voinic, dar încă tot extrem de agil şi vioi. Era înalt şi îşi păstrase sprinteneala atât în gesturi cât şi în minte.
Mă voi pierde în amănunte povestind despre plimbările de duminică, la Şosea, unde ne învăţa şi pe noi două fetele lui, să sărim „ştrengăreşte“, să alergăm, să înotăm.
Dar mai bine să povestesc despre „Vicleimul“ pe care l-a versificat într-o nouă formă pentru noi „copiii şi nepoţii lui“ („Vicleimul“ e acea piesă de teatru popular pe care o jucau copiii la ţară, de Crăciun).
Oricît de ostenit venea de la Minister, îşi găsea timp să repete textul cu noi, să ne pregătească şi costumele de magi (cu coroane din poleială), să regizeze toată piesa, să imagineze şi să realizeze decorul. Doi ani la rând am jucat acest „Vicleim“ în Ajunul Crăciunului, când veneau la pomul nostru atât părinţii „actorilor“, cât şi rudele şi prietenii.
Acest „Vicleim“ a devenit o tradiţie în familia noastră, căci şi acum, fiul surorii mele, cu cei patru copii ai lui şi cei patru nepoţi ai mei, continuă să-l joace, tot în seara de ajun, dar nu aici, ci în… Franţa unde se află acum.
M.I.: Generaţia interbelică poate fi considerată generaţia de aur a culturii române. Având la bază credinţa creştină ortodoxă, o orientare tradiţionalistă, această generaţie a desfăşurat o activitate constructivă şi nu doar în plan cultural. Mircea Vulcănescu era în centrul acestei atmosfere de emulaţie. Vorbiţi-ne despre participarea sa la aceste activităţi.
Măriuca Vulcănescu: Tata ţinea conferinţe pe diferite teme atât la Radio cât şi la Sala Dalles sau la Fundaţia Regele Carol I. Printre altele, după mulţi ani, profesorul Alexandru Rosetti m-a întrebat despre o conferinţă a Tatii despre Rabelais, care îi plăcuse deosebit de mult. Din păcate, pe atunci conferinţele ţinute la Radio nu se înregistrau, aşa încât doar notiţele după care a vorbit au fost păstrate – o cantitate incomensurabilă – din care numai Tata a ştiut să ia miezul, pentru acea expunere. O altă conferinţă a închinat-o pictorului Sabin Popp la preatimpuria moarte a acestuia. Despre „Tendinţele tinerei Generaţii“ sau despre „Războiul de întregire a neamului“ a scris şi a publicat în marea „Enciclopedie a României“, apărută în perioada interbelică.
La Râmnicu Vâlcea am asistat la conferinţa lui despre „Ce aşteaptă de la copiii lui“. Fusesem găzduiţi la Familia Lupaş, cu care Tata era în relaţii de prietenie. De acolo a profitat de prilejul de a ne face să vizităm o culă medievală de la Măldăreşti, a familiei Duca, pentru ca, în aceeaşi călătorie să parcurgem defileul Oltului, trecând pe la mănăstiri, şi din Sibiu să ne abatem şi la Răşinari, de unde se trăgeau Eugen Goga şi familia Bucsan, cu care părinţii mei erau prieteni.
M.I.: Din ce asociaţii a făcut parte?
Măriuca Vulcănescu: Chiar de la vârsta de 19 ani (terminase liceul devreme) a fost ales îndrumătorul tinerilor membri ai Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR – iniţiale care ulterior au fost însuşite „fraudulos“ de altă instituţie!). Printre alţii, acolo a conferenţiat şi Arhimandritul Tit Simedrea şi alte feţe bisericeşti, pe teme religioase. Plecând la studii în Franţa, însoţit de Anina Pogoneanu – prima lui soţie – care l-a secondat cu multă inteligenţă şi pricepere, trimitea scrisori prietenilor lui ASCR-işti, ţinându-i la curent cu toate conferinţele la care asista. Atunci a avut prilejul să-l cunoască pe Nicolae Berdiaeff – vestit teolog şi filosof creştin.
Înainte de a se întoarce în ţară, se născuse la Paris prima lui fată, Viorica-Maria Elena.
Revenit aici, a fost cooptat în echipele de cercetare sociologică ale Profesorului Dimitrie Gusti, datorită cărora era plecat pe teren timp îndelungat. Părinţii Aninei care nu considerau că fata lor făcuse o căsătorie prea strălucită au insistat să se întoarcă fata lor alături de ei, contribuind astfel la despărţirea ei de Tata.
După doi ani el s-a recăsătorit, cunoscând şi apreciind calităţile mamei – Mărgărita Nicolescu – care şi ea făcuse parte din ASCR.
Continuând cercetările sociologice, de astă dată mama l-a însoţit în toate locurile unde acestea aveau loc: la Drăguş (în Făgăraş), la Runcu, la Bistriţa (în Moldova) şi până şi în Basarabia, la Cornova, unde au luat-o şi pe Sandra, fetiţa nou născută. În timp ce tata urmărea datele economice caracteristicile acelor zone, mama se interesa de latura culturală a satelor.
Aşa a fost mereu alături de el, secondându-l şi ajutându-l în redactări. Astfel se sprijineau reciproc, el având încredere desăvârşită în gusturile şi puterea ei de discernământ. În anul în care am venit eu pe lume, mama era profesoară la Liceul „Mihai Viteazul“ din Bucureşti.
Părinţii noştri ne-au crescut într-un fel foarte apropiat. Pe sora mea Sandra, care de mică se dovedea foarte serioasă, dar foarte şubredă ca sănătate, Tata – înclinat întotdeauna să ocrotească pe cel mai slab – şi-o apropiase, zicând: „Tu o să fii mâna mea dreaptă“. Pe mine mă socotea, pe drept cuvânt, mai copilăroasă.
Cu timpul lucrurile s-au mai schimbat, iar când a început războiul, Tatii i s-au încredinţat grijile finanţelor ţării, fiind numit subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, post pe care l-a deţinut din 1940 până în 1944, atâta vreme cât a durat războiul. Iniţial nu a vrut să accepte această funcţie căci ar fi preferat să meargă pe front, să lupte alături de soldaţii de vârsta lui care se jertfeau pentru Ţară. Dar refuzul postului în care fusese numit ar fi echivalat cu o dezertare în momentul acela, aşa încât a trebuit să se resemneze, dedicându-şi toată puterea de muncă grelei sarcini a economiei Ţării în stare de război. Cu toate astea, a izbutit o performanţă deosebită, obţinând, de la aliaţii noştri de atunci, echivalentul în aur al serviciilor pe care eram datori să le prestăm pentru ei – şi asta nu era puţin.
Odată cu încheierea armistiţiului în defavoarea ţării, Tata a fost demis din Minister, reluându-şi postul avut anterior, de Director al Datoriei Publice, unde un timp, i s-a mai cerut să contribuie la documentaţia necesară Conferinţei de Pace de la Paris.
Dar toată strădania lui a fost zadarnică, pentru că eram consideraţi o ţară învinsă, iar urmările le ştim.
M.I.: Ce aţi trăit când aţi văzut că tatăl dumneavoatră a fost arestat?
Măriuca Vulcănescu: Tata a fost arestat mai întâi câteva zile – în momentul în care Mareşalul Antonescu a fost adus în ţară pentru a fi executat – probabil ca să se prevină o eventuală tentativă de salvare. Asta s-a petrecut la începutul lui iunie 1946.
În timpul vacanţei din acel an am fost luată de mătuşa mea la Câmpulung (pentru că părinţii mei nu mai aveau cu ce să ne înlesnească o vilegiatură în afara Bucureştiului).
În noaptea de 29 spre 30 august, Tata a fost arestat din nou. Aflând aceasta prin telefon, a doua zi, mătuşa mea m-a lăsat să mă întorc lângă mama, călătorind pentru prima dată singură, fără însoţitor. (Aveam 13 ani, dar pe atunci copiii erau ţinuţi mult mai strâns). Când am ajuns acasă, am realizat golul lăsat în urma arestării lui.
O primă perioadă – cât a ţinut aşa-zisa „instrucţie“ a procesului – am putut să-l vedem zilnic în clădirea fostului „Arsenal“ de pe Dealul Spirii (deal azi cu totul şters de pe faţa pământului!).
Fusese arestat „preventiv“ (!) fără mandat, până la deschiderea procesului. Odată cu vizita zilnică puteam să-i ducem şi de mâncare.
Atunci a avut loc o primă formă de interogatoriu, încheiată cu o dare de seamă a anchetatorului care a scris negru pe alb că nu este cazul ca M. V. să fie pus sub urmărire penală, negăsindu-se nici un capăt de acuzare împotriva lui. (Există acest document).
Procesul, totuşi, s-a constituit şi întregul grup de 17 foşti demnitari din Guvernul Antonescu au fost strămutaţi de la Arsenal la închisoarea Văcăreşti (fostă mănăstire ridicată de Nicolae Mavrocordat), unde nu-l mai puteam vizita decât o dată pe săptămână, vinerea.
Când a început procesul, îl puteam vedea pe Tata zilnic la Tribunal. Pe atunci paza era alcătuită din soldaţi „în termen“ care ne dădeau voie să ne apropiem de ai noştri, să-i îmbrăţişăm. (Acest lucru a fost cu desăvârşire interzis la procesele politice ulterioare).
Fiecare dintre cei 16 foşti miniştri avea câte un avocat; dar Tata, neavând cu ce să-l plătească, şi-a alcătuit singur apărarea (în studenţie urmase şi Dreptul). Totuşi, doi dintre cei mai buni avocaţi de pe atunci (Ottulescu şi Aznavorian) au venit la mama şi i-au spus: „Îl apărăm fără nici o plată!“ Şi apărarea lor a fost foarte frumoasă.
Dar Tata a ţinut mult să-şi susţină şi el apărarea lui în care (atât la prima judecată, cât şi la recurs) a expus pe larg toată activitatea lui din timpul celor patru ani de ministeriat. Completul de judecată l-a ascultat cu multă luare aminte, fără să-l întrerupă, timp de patru ceasuri. Aveau ce învăţa!
Când a venit rândul „rechizitoriului“, procurorul a început prin a lăuda activitatea acestor acuzaţi. Dar, întrerupt de un apel telefonic, s-a întors în sala de judecată continuând pe un cu totul alt ton, la porunca „mai puternicilor zilei“.
Ca urmare, condamnările au curs – ca nucile dintr-un sac rupt – de la 25 de ani temniţă grea, la 8 ani cu „degradare civică“ şi „confiscarea averii“. Tatii i-au dat pedeapsa cea mai „mică“, de „8 ani temniţă grea“ (pe care nici măcar nu a apucat să o ispăşească toată, prăpădindu-se după 6 ani).
Curând după proces, întregul grup a fost dus – în lanţuri – la Aiud, aşteptându-se fixarea datei recursului. Când au fost readuşi de la Aiud pentru recurs, Tata era atât de slab, încât ne-a arătat că putea să-şi înconjoare talia de două ori cu cureaua de la pantaloni.
Atunci ne-a învăţat o rugăciune – pe care o aud mereu la Sfânta Liturghie: „Iubi-Te-voi Doamne!“ O învăţase, la rândul lui, de la Nichifor Crainic cu care petrecuse un timp în celulă la Aiud.
În timpul transportului cu trenul era înlănţuit cu italienistul Alexandru Marcu, fost ministru la Propagandă, care tradusese Divina Comedie a lui Dante.
În pauzele procesului, când puteam să ne apropiem de el ne-a dat… o poruncă: „Învăţaţi poezii!“ Pentru noi, acesta a fost – într-un fel – ultimul lui cuvânt, pe care l-am ascultat din toată inima, şi care, într-adevăr, ne-a ajutat foarte mult.
M.I.: Credeţi că acolo auzise poeziile lui Nichifor Crainic?
Măriuca Vulcănescu: Tata îl cunoştea demult pe Nichifor Crainic (încă înainte de a face parte din acelaşi guvern), lucraseră împreună la „Gândirea“, şi îl preţuia cum se cuvine.
Dar Tata făcea el însuşi poezii şi îi plăcea şi să traducă în româneşte atâtea altele din alte limbi, care îi reflectau sentimentele şi gândurile. Găsea idei extraordinar de frumoase în poeziile lui Rainer Maria Rilke, din care a tradus mult de-a lungul celor doi ani de dinaintea arestării sale. Se regăsea în aceşti poeţi.
M.I.: Când şi de la cine aţi primit veşti din închisoare, pentru că, la un moment dat, nu mai puteaţi să luaţi legătura direct cu el?
Măriuca Vulcănescu: Deseori au venit la mama – cu tot riscul – foşti deţinuţi (cărora le trebuia mult curaj să o facă, acest lucru fiind cu totul interzis în momentul liberării!). De pildă, profesorul Motaş (care îl cunoscuse pe Tata demult, la familia savantului naturalist Bâznoşanu) i-a povestit mamei că Tata i-a tricotat – cu nişte şipci rupte din priciurile pe care dormeau – o pereche de mănuşi care l-au ajutat să suporte frigul din celulă şi pe care le păstra ca amintire şi le-a arătat mamei.
Un alt fost deţinut ne-a dat de ştire să mergem undeva, la marginea Bucureştiului, unde ne aştepta. Mama şi-a luat inima în dinţi şi împreună cu sora mea şi cu mine am ajuns la un fost poliţist, pe nume Frăţilă. Fusese închis doi ani în aceeaşi celulă cu Tata. Era foarte emoţionat vorbindu-ne de el. Ne-a arătat tot ce îi dăduse Tata în închisoare, tot ce primise de la el. Spunea că Tata îşi împărţea mâncarea şi tot ce îi mai rămăsese din momentul arestării. „Mi-a dat şi asta, mi-a dat şi asta… Dar prima dată când am fost împins în celula lui, mi s-a făcut frică! Era înalt şi mă privea cu ochii negri, ca de foc. Pe urmă mi-am dat seama că era omul cel mai bun pe care îl poţi închipui. Şi m-a ajutat şi sufleteşte foarte mult!“
Acest om s-a îmbolnăvit de plămâni acolo şi a murit curând după eliberare.
Tata s-a îmbolnăvit şi el mai târziu, făcând un gest despre care au povestit mulţi. Adus din greşeală la Jilava (în locul altui Vulcănescu, Ion, care urma să fie judecat), vreo şase deţinuţi au fost introduşi într-un culoar în subteranul fortului, încadrat între două porţi de zăbrele metalice. (Cândva am putut vizita acel loc şi am constatat ce curent cumplit putea fi acolo!). Pe jos – apă şi mâzgă, murdării omeneşti şi o umezeală grozavă: de pe pereţi se prelingeau mereu şiruri de… lacrimi.
Văzând pe unul dintre cei cu care fusese pedepsit că nu se mai putea ţine în picioare, Tata s-a culcat pe jos în mocirla rece, pentru ca acel tânăr să se lungească pe el ca pe o saltea. Aşa a reuşit să-i transmită puţină căldură (câtă mai putea emana dintr-un trup numai piele şi os). Nu ştiu cine a fost acel tânăr care, fiind şi el bolnav, s-a prăpădit între timp. Faptul a fost relatat de unul dintre cei care erau de faţă.
Întors la Aiud (tot în lanţuri se călătorea) s-a constatat că şi la Tata se declanşase o formă înaintată de tuberculoză. Există o mărturie a celui care l-a văzut pe când era pus, aşa bolnav, să spele coridoarele celularului. Ridicând ochii înfierbântaţi de temperatură, le-a şoptit deţinuţilor încolonaţi care treceau pe lângă el: „Vă duce la canal, la stuf.“ Ştia ce-i aştepta.
În cele din urmă, când nu mai era nici o scăpare, a fost internat la „infirmerie“. Acolo l-a întâlnit un fost coleg de la ASCR, din tinereţe, Zahernic, care – după eliberare – ne-a transmis ultimul cuvânt al Tatii: „Să nu ne răzbunaţi…“
Aşa a avut Mama ultimele veşti de la Tata.
M.I.: Ce vârstă avea atunci?
Măriuca Vulcănescu: Tata s-a născut în luna februarie 1904 şi a trecut în lumea Drepţilor în octombrie 1952. Avea 48 de ani.
M.I.: Mircea Eliade spunea despre Mircea Vulcănescu: „Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie.“
Măriuca Vulcănescu: Iată un adevăr recunoscut de cei care l-au preţuit. Tata era şi foarte generos atât cu aceste daruri ale firii sale, cât şi cu tot ce avea material. Atât în închisoare, unde îşi va da până şi blidul de mâncare, cât şi mai înainte, nu se schimbase de fel.
Ţin minte că într-o iarnă, pe când locuiam pe strada Popa Soare din Bucureşti, Tata a văzut pe fereastră un om necăjindu-se să urnească roţile căruţei înţepenite în nămeţii de zăpadă. Cum caii, bieţii, nu puteau trage, Tata a coborât şi a pus umărul, ajutându-i să iasă din impas. Este o întâmplare aevea, asemenea legendei despre Sfântul Niculae pe care mai târziu avea să o integreze în Ultimul Cuvânt de la proces, asemănând-o simbolic cu rolul lui în perioada ministeriatului său.
M.I.: Când şi de ce aţi fost şi dumneavoastră condamnată?
Măriuca Vulcănescu: Eu nu am fost propriu-zis „condamnată“. Arestarea s-a făcut fără vreun aşa-zis mandat oficial. În 1952 a fost arestat (fireşte că la poruncă străină) mai întîi un grup de 100 de persoane. Erau mai mulţi bărbaţi decât femei având aceeaşi caracteristică: rude de foşti demnitari.
Un episod deosebit l-a constituit prezenţa printre noi a fiicei lui I. L. Caragiale, Ecaterina Logadi, căsătorită cu un fost secretar de Stat. În momentul completării dosarului ei, anchetatorii au aflat că arestaseră tocmai pe fata celui care era sărbătorit cu surle şi trâmbiţe şi afişe pe toţi pereţii, autorul lor mult iubit pentru causticitatea sa, I. L. Caragiale, la împlinirea unui secol de la naştere.
„Gafa“ a fost îndreptată în aceeaşi noapte: când au venit să-i spună să-şi ia „efectele“, noi toate celelalte ne-am speriat gândind că au să o pedepsească pentru atitudinea ei refractară la completarea dosarului: „Vai, Doamne! O duc în Siberia!“
A doua zi s-a deschis uşa şi a apărut în prag o altă doamnă, cu picioarele complet deformate, cu nişte ochi miraţi, ţinând în mână o pălărie în care erau un săpun şi o pastă de dinţi. Au sărit să o întâmpine o mulţime de doamne care o cunoşteau. Era nevasta unui fost ministru, Macovei, de pe vremea lui Carol al II-lea. Suferise pe atunci un accident cumplit, când, la o defilare de 8 Iunie se dărâmase peste ea o întreagă estradă cu toate elevele care asistau la defilare. Atunci i se frânseseră oasele picioarelor.
Acum fusese arestată din faţa casei, unde coborâse să-şi cumpere de la tutungeria blocului, un săpun şi o pastă de dinţi. Era o duminică dimineaţa. Familia ei nu a mai văzut-o venind şi nu a ştiut unde dispăruse. Acest lucru se petrecuse în aprilie. Abia în vară, când s-a alcătuit un aşa-zis „detaşament de muncă“ a cerut şi ea să meargă cu noi, cu gândul de a da de veste familiei sale, unde se află. Cei care mergeau la muncă aveau dreptul la o carte poştală pe lună, şi la câteva minute de „vorbitor“ la o dată fixă. Bineînţeles că în halul în care era, nu putea fi vorba să muncească la câmp, iar drumul până la „punctul“ de lucru includea şi o pantă foarte abruptă. Ne-am bucurat însă să o putem ajuta să dea de ştire unde se află şi să-şi vadă familia la vorbitor.
Motivul arestării: fusese soţia unui ministru de pe vremea lui Carol al II-lea şi… numărul deţinuţilor trebuia să fie acelaşi după plecarea Doamnei Logadi, adică 100.
În timpul şederii în lagărul de la Ghencea, unul dintre bărbaţii arestaţi odată cu noi a vrut să se sinucidă. Barăcile în care locuiam erau despărţite între ele de garduri de sârmă ghimpată. La intersecţia lor se afla baraca cu closete „turceşti“. Acolo aveau loc conversaţiile şi schimburile de veşti (puţine) care puteau ridica sau coborî moralul deţinuţilor.
În cei doi ani de detenţie am învăţat o mulţime de poezii. Eram împreună cu persoane deosebit de drăguţe: în afară de sora Tatii, era şi Doamna Lili Jora (soţia compozitorului) pentru că fratele ei era fostul ministru Gafencu. Soţia şi fata generalului Samsonovici, mareşal al palatului, erau şi ele împreună. Elena Corbu (al cărei fiu mi se pare că a scris despre Căderea Constantinopolului) o fi fost ea „doamnă mare“, dar muncea alături de cele două bănăţence Anderca şi Baderca, cu aceeaşi râvnă şi pricepere ca ele. Tot „dislocată“ din Banat era Thereza von Stubenberg, o adevărată prinţesă, care m-a învăţat cum să ţin sapa în mână când sap, ca să nu fac bătături.
La munca câmpului ni se alăturase un alt grup de deţinute, din Banat sau Moldova, cărora li se dăduse domiciliu forţat în Bărăgan şi fuseseră prinse în tren, când plecaseră de acolo să-şi mai vadă locurile de baştină sau neamurile de acasă.
În primul an, am lucrat pe terenurile comunei Popeşti-Leordeni până în februarie 1953. În primăvara următoare, o altă „colonie de muncă“, poate cu condiţii mai omeneşti de cazare a fost în comuna Pipera, din martie până în toamnă, când nu ştiu ce comitet internaţional a hotărât să nu mai fie folosită mâna de lucru neplătită a deţinuţilor.
Atunci am fost transferate la Dumbrăveni (o adevărată închisoare de pe vremea Mariei Tereza), unde am stat degeaba cinci luni de zile, până la eliberarea noastră, cu patru zile – nesfârşite – după împlinirea celor doi ani pe care fusesem înştiinţate că îi aveam de „ispăşit“.
Şi totuşi la Dumbrăveni am învăţat încă şi încă alte poezii. Acolo însă nemaimuncind, nu aveam nici vorbitor, nici pachete şi nici scrisori, iar în anul acela Bucureştiul a fost acoperit de uriaşi nămeţi de zăpadă.
„Eliberate“ la 19 aprilie 1954, călătoria cu trenul mi-a rămas în minte: ieşisem aproape până la brâu pe fereastra vagonului sorbind aerul de primăvară şi îmbătându-mă de priveliştea pădurii care-şi unduia culorile de-a lungul căii ferate: jos albul zăpezii încă netopite, la mijloc castaniul trunchiurilor, iar sus verdele tânăr al frunzelor nerăbdătoare să izbucnească spre soare!!!
M.I.: Credeţi că această experienţă v-a schimbat destinul?
Măriuca Vulcănescu: În primul rând mi-a schimbat firea. Destinul ne-a fost schimbat în momentul în care ni l-au luat pe Tata şi am fost scoase din casă, mama cu noi două fetele…
Am văzut cât de vertiginos poţi coborî de la cer la pământ. Şi totuşi cum poţi din asta să te alegi cu o învăţătură.
Şi înveţi şi să te „adaptezi“. Ideea asta, de adaptare, mi se pare ceva uluitor!
Iar după mult timp, când lucrurile se decantează, îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate încercările prin care te-a ajutat să treci.
M.I.: Cum credeţi că se poate realiza o punte de legătură între dumneavoastră, cei care aţi trăit în această lume a ororilor comuniste şi tinerii de astăzi?
Măriuca Vulcănescu: Cred că este foarte greu, dacă nu chiar imposibil. Pentru că tinerii – şi oamenii în general – sunt atraşi de lucrurile frumoase şi vesele. E şi normal!
Doar prin propria lor experienţă – dacă vor avea vreodată să treacă prin momente grele, şi se vor putea referi la exemplele frumoase ale altora, de mai înainte, atunci ar putea să găsească un ajutor în aceste exemple.
Altminteri, eu nici pe copiii mei nu am fost în stare să îi „îmbogăţesc“ cu experienţa mea. Ei nu numai că nu pot înţelege ceea ce au trăit alţii (înaintaşii lor), dar ei nici nu doresc să aprofundeze această grozăvie.
Eu m-am măritat la 31 de ani cu un tânăr de 39 de ani, care ispăşise 19 ani de temniţă pentru că fusese înscris la „tineretul ţărănist“ unde, un grup de tineri avuseseră intenţia să lanseze nişte manifeste cu ajutorul unui mecanism exploziv, în faţa Cercului Militar – în centrul Bucureştiului. Unul dintre ei i-a pârât, şi astfel au fost cu toţii luaţi ca din oală.
Bărbatul meu, care era de origine foarte modestă, a fost condamnat la 19 ani (la vârsta de 18 ani) din care a petrecut o bună parte în minele de la Baia Sprie, unde a contractat boala care i-a adus sfârşitul, silicoza.
L-am cunoscut la Lăteşti – un sat ridicat în mijlocul Bărăganului de mâinile celor dislocaţi acolo, cu vreo zece ani înainte. Acolo se afla şi vărul meu, după o condamnare de 10 ani în acelaşi lot.
M.I.: Ce posibilităţi credeţi că ar avea tinerii ca să se autoconstruiască, să-şi formeze personalitatea?
Măriuca Vulcănescu: E foarte greu de dat un răspuns: propriilor mei copii nu le pot transmite experienţa mea. Sunt refractari din capul locului. Doar „traumatismul“ părinţilor lor a trecut asupra lor, iar ei fug de el.
Copiii mei vor să fie fericiţi, vor lumină, vor să uite. Noi le suntem o povară şi eu îi înţeleg. Fiecare trebuie să-şi facă o experienţă proprie. Nu se poate să transmiţi forţat ceva.
Eu văd că Doamna Ana Blandiana reuşeşte să adune copii, să le povestească, să-i intereseze. Sunt şi bunici care reuşesc să povestească nepoţilor lor prin ce au trecut ei înşişi sau alţii. Nu este cazul meu. Eu nu pot.
Fără îndoială că din cauza sărăciei şi lipsurilor în care i-am crescut, i-am înfiorat; iar ei au vrut altceva.
Eu am trăit în bunăstare şi răsfăţ până la 12 ani, am văzut ce este; pe urmă am văzut că asta nu face două parale, dar că totuşi este o temelie. Copilăria mea luminoasă mi-a dat tăria să trec, cu fruntea sus, prin toate încercările de după aceea.
Dar eu înţeleg faptul că ei se feresc de astfel de experienţe neplăcute. După părerea mea, dacă ei nu sunt dornici să afle, şi dacă dorinţa nu porneşte de la ei, nu poţi să-i sileşti. Şi nici nu trebuie. Sunt lucruri prea groaznice. Mie nu mi-a plăcut niciodată să mi se povestească poveşti cu monştri şi cu balauri.
Sunt realităţi pe care trebuie să le cercetezi în momentul în care acest lucru devine imperios necesar, şi nu doar ca să te sperii de câte rele există pe pământ. Cel mult ca să ştii că pot fi depăşite, iar nu ca să te dărâme sufleteşte.
Nu ştiu să dau un răspuns la această întrebare.
Doar la greu (un greu pe care nu li-l doresc) „experienţa“ mea le-ar putea fi de folos.
Şi totuşi, nădejdea e la Dumnezeu! Căci de la El vin şi încercările şi izbăvirea.
Vă mulţumim foarte mult!
Marilena Istrati şi Constantin Roman
EVOCĂRI
PREOTUL GHEORGHE LĂZĂRESCU
Născut la 23 februarie 1908, în comuna Beleţi-Negreşti din judeţul Argeş, fiul învăţătorului Constantin a făcut şcoala primară în comuna natală, apoi a urmat pregătirea la Seminarul Central din Bucureşti şi la Seminarul „Neagoe Vodă“ din Curtea de Argeş, unde s-a mutat din motive de sănătate. Între 1930 şi 1934 a fost student al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, obţinînd licenţa în anul 1935. După ce, în perioada iunie-septembrie 1934, a condus echipa studenţească de la Năpădeni, a lucrat, în 1935-1936, la Fundaţia Culturală, activînd la Serviciul căminelor culturale, condus de Apostol Culea. După căsătorie, s-a preoţit în anul 1936, funcţionînd la biserica din Fureşti (1936-1940), între 1940 şi 1963 la cea din Boţeşti (ambele din jud. Argeş), pe care a consolidat-o şi a restaurat-o, astfel încît autorităţile o considerau o catedrală a Văii Cîrcinovului, la biserica din Ştefăneştii de Jos (Ilfov), pînă în anul 1968, cînd s-a mutat la biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din Bucureşti (str. Mărgeanului), de unde s-a pensionat în anul 2005.
A colaborat la revistele „Căminul cultural” şi „Clerul Dîmboviţei“ din Tîrgovişte, activitatea sa preoţească şi culturală fiind recompensată în anul 1942 de Patriarhul Nicodim Munteanu cu distincţia „Brîul roşu“, iar în anul 1961 de Patriarhul Iustinian cu rangul de „iconom stavrofor“ şi „Crucea patriarhală – Patriarhul Iustinian“.
Cum el însuşi mărturisea, a avut norocul unor profesori deosebiţi: poetul Cicerone Teodorescu la Seminar, Boroianu, Mihălcescu, Crainic, Rovenţa, Tudor Popescu, Grigore Cristescu la facultate. A mai avut şansa de a cunoaşte mari personalităţi literare la cenaclul „Sburătorul“ (condus de Eugen Lovinescu), pe care l-a frecventat în tinereţe împreună cu prietenul Mihail Ilovici, care conducea, în calitate de director, revista „Cristalul“. De asemenea, activitatea la Fundaţia Culturală „Principele Carol“ i-a prilejuit întîlnirea cu somităţi, printre care amintea clasa marelui Voievod Mihai, condusă de pro. Cornea, şi chiar pe Majestatea Sa Carol al II-lea, la deschiderea din 1934 a Expoziţiei echipelor regale. Îmi amintesc cu emoţie că regele, văzînd pe panoul echipei mele o fotografie de răzeş pe care scria „Teodor Iovu – căpitan hagiu“, m-a întrebat ce înseamnă „căpitan“ şi ce înseamnă „hagiu“. I-am spus: „căpitan“, adică urmaş al unuia din căpitanii lui Ştefan cel Mare, şi „hagiu“, pelerin la locurile sfinte. La care dr. N. Lupu a mormăit – sper neauzit de rege – „pelerin la muntele Athos“. Tot aici l-a cunoscut pe Victor Ion Popa, unul dintre inspectorii instituţiei, şi s-a împrietenit cu Al. Lascarov Moldovanu: Îmi amintesc cu plăcere de vizita pe care acesta a făcut-o satului meu, familiei mele, şcolii şi bisericii unde a îngenunchiat şi a predicat. Şi de multele ocazii în care m-am găsit alături de adunările Oastei Domnului, în casa Benescu şi în alte locuri.
Preotul Gheorghe Lăzărescu s-a mutat la Domnul în data de 21 august 2006, după 98 de ani de viaţă, dintre care 70 a slujit neîntrerupt la altar.
A fost un foarte bun predicator, vibrantele sale cuvîntări fiind o adevărată lecţie nu doar de religie, ci şi de istorie, de cultură în general, dar, mai ales, de patriotism. Iată două dintre ele, prima rostită la 30 noiembrie 2003.
Iubiţi credincioşi,
Pe Sfîntul Apostol Andrei, noi, românii creştini ortodocşi, trebuie să-l sărbătorim cu recunoştinţă. Dintre cei 12 apostoli cărora Mîntuitorul le-a poruncit, înainte de Înălţare, „mergînd învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh”, Andrei a mers, potrivit sorţului ce i-a căzut, propovăduind creştinismul la neamurile păgîne dinspre nord-vest de Ierusalim. A cutreierat un vast spaţiu geografic: Asia Mică, la sudul Mării Negre, Sciţia Mare, adică Rusia sudică, Sciţia Mică, adică Dobrogea, Geto-Dacia Pontică, Tracia, Macedonia şi Ahaia sau Grecia pînă la Marea Egee şi Marea Adriatică, unde a şi fost răstignit de păgîni pe o cruce cu forma X, numită pînă azi crucea Sfîntului Andrei.
Deci Sfîntul Apostol Andrei a adus după anul 50 lumina lui Hristos pe meleagurile noastre, adică mai înainte cu vreo 50 de ani de Traian.
Deci noi, românii, avem identitatea creştină anterioară zămislirii ca neam. Crucea lui Hristos este stindardul primit de neamul nostru românesc de la Sfîntul Apostol Andrei, transmis prin indigenii creştinaţi apostoliceşte.
Pentru români sînt etern valabile sentinţele lui Hristos: „Eu sînt viţa, voi mlădiţele! Rămîneţi în butucul viţei spre a rodi!”
Acest lucru trebuie bine ştiut! Un românism descreştinat este sortit dispariţiei din istorie!
Sfîntul Apostol Andrei a fost lîngă Iisus ca nelipsit învăţăcel al Evangheliei sale timp de trei ani de la chemarea sa pînă la Înălţarea Domnului la cer. Prima chemare la apostolat a făcut-o Domnul către el şi, prin el, către fratele său Petru. De aceea, i se şi zice Sfîntul Apostol Andrei cel întîi chemat.
La înmulţirea pîinilor, Andrei se afla lîngă Iisus şi-l informează: „Doamne, este aici un băiat care are cinci pîini de orz şi doi peşti.“ (Ioan VI-8).
După învierea lui Lazăr, Andrei a venit împreună cu Filip la Iisus şi i-a spus că nişte eleni doresc să vorbească cu el, ceea ce denotă apropiere şi intimitate.
Tradiţia că Sciţia Mică (Dobrogea) a fost evanghelizată de Andrei a fost notată şi comunicată de către Origen în Comentarii la Geneză, Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească şi în Doctrina siriacă a Apostolilor.
În Sinaxarul bisericii din Constantinopol e descrisă pătimirea Sfîntului Apostol Andrei, apostolul care a predicat în Pont, Tracia şi Scythia.
La Varna a hirotonisit pe ucenicul său Amphius ca episcop.
Martirizat la Patras, în Ahaia, moaştele sale au fost mutate, în secolul al IV-lea, în biserica „Sfinţii Apostoli” din Constantinopole. Parte din aceste moaşte au fost primite de bisericile din Italia, de la Milan, Nola şi Brescia, iar sfîntul cap la Catedrala din Roma, de unde a fost readus, în 1964, la Patras.
Mitropolitul Dosoftei al Moldovei (†1603) scrie în prooloagele sale că Andrei a predicat pînă la Dunăre sau Istru şi Dobrogea.
Au mers cu el împreună apostolii Matia şi Tadeu, pe care i-a lăsat să propovăduiască la Edesa.
În Vieţile sfinţilor se spune că, în Dobrogea, a avut ucenici pe Riri, Im şi Pin, foşti lucrători de pămînt deveniţi mucenici după anul 100 d. Hr.
Amintirea Sfîntului Andrei se păstrează şi în creaţiile folclorice, mai ales prin Dobrogea.
În comuna Ion Corvin se află o peşteră numită Peştera Sfîntului Andrei, unde s-au făcut şi se fac slujbe arhiereşti şi preoţeşti. Ce ierni grele va fi îndurat în acea peşteră! Dar aici, poate mai bătea, cînd şi cînd, o briză caldă ca pe malul mării Galileii, unde copilărise. Dar prin Caucaz, prin Carpaţi, prin Balcani, nicio briză: doar crivăţ şi zloată.
Din spusele bătrînilor, se păstrează amintirea despre multe minuni de ocrotire ale Sfîntului pentru oamenii atacaţi, prin păduri şi hăţişuri, de lupi şi alte fiare, pe vremea cînd Sfîntul Apostol Andrei s-a expus fiarelor, care nu l-au sfîşiat, şi a adus mulţi oameni la Hristos, dar iată că şi pentru el s-au găsit nişte oameni-fiară să-l răstignească.
Iartă-i, Sfinte Andrei, slăvit apostol şi mare mucenic, şi roagă-te lui Dumnezeu ca lumina lui Hristos, pe care ne-ai adus-o acum 2000 de ani, să nu se stingă de vînturi vrăjmaşe din afară şi dinlăuntru, ca să nu pierim, ci să fim izbăviţi şi prin tine din nevoi, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!
*
* *
Iubiţi credincioşi,
Să mulţumim Domnului că ne-a ajutat să sărbătorim împreună în Sfînta Biserică, azi, 25 noiembrie, atît pe Sfînta Mare Muceniţă Ecaterina fecioara şi pe Sfîntul Mucenic Mercurie, cît şi odovania sau încheierea prelungirii slujbelor pentru prăznuirea Intrării în biserică a Maicii Domnului.
Mulţumim ajutorului ce ne-a dat şi strana împlinind rînduiala cuvenită de citiri şi cîntări pentru îndoita sărbătoare: de praznic mic cu slujba pe şase al sfintelor şi de mare praznic spre cinstirea Maicii Domnului.
În puţine cuvinte avem prilej potrivit azi să ne amintim şi să aflăm şi unele lucrări şi merite sfinte cu care s-a împodobit Sf. M. M. Ecaterina. Ea a trăit în Alexandria, capitala Egiptului, în secolul al IV-lea al erei creştine. Tatăl său se numea Areta şi avea rangul de principe. Era frumoasă la chip şi voinică. Pînă la vîrsta de 18 ani a învăţat în mod desăvîrşit toată învăţătura timpului aceluia pe care şi-o putea însuşi cineva într-un mare centru cultural cum era oraşul Alexandria. Studiase medicina, citind lucrările geniale ale lui Asclepios, Hipocrat şi Gallien. Studiase filosofia aprofundînd operele lui Platon, Aristotel, iniţiindu-se în cunoaşterea tuturor sistemelor filosofice şi alegînd din ele tot ce găsea bun pentru sufletul ei de creştină. A cules foarte mult din vasta operă a lui Plato scrisă de el timp de 50 de ani – ideile platonice precreştine şi anticipările moralei evanghelice. I-a plăcut, citind Hippias Minor, combaterea minciunii; citind Hippias Major – elogiul adevăratei frumuseţi; citind Alcibiade i s-a dezvăluit tot ce se referea la firea omului. A cules îndemnuri de curaj şi eroism citind Laches; de înţelepciune citind Charmades; de respingere a materialismului citind Protagoras; de credinţă în nemurirea sufletului citind Giorgias sau citind Phaedon etc.
Să citeşti pe Aristotel cu 400 de opere, pe atomistul Democrit, pe stoicul Epictet, pe matematicienii Eratostene, Pitagora, Euclid, pe retorii, istoricii, geografii, poeţii universali!… Să strîngi într-o minte de copil pînă la 18 ani tot ce e mai bun în gîndirea omenească e un miracol! Şi toate acestea nu pentru a şti, ci pentru a împlini voia lui Dumnezeu şi a merita iubirea Lui.
Iată darul sfînt care a întărit-o pe copila Ecaterina – căutătoarea lui Dumnezeu. Acel dar exprimat de fericitul Augustin astfel: „Inequetum est cor maem Domine de nec requiescat in Te“ (Neliniştită îmi este, Doamne, inima pînă cînd mi se va linişti din nou lîngă Tine).
Desigur, cartea de căpătîi i-a fost Sfînta Scriptură. Ştia cîteva limbi. Desigur, va fi găsit ea, şi la palatul Museion şi prin ce s-a mai salvat din incendiul marii biblioteci, unele manuscrise originale folosite la traducerea Septuagintei ca să soarbă din izvoare direct cuvîntul Domnului ca săltător spre viaţa veşnică. Însă atunci, prin anul 304 al erei creştine, stăpînii cei răi ai lumii erau păgînii împăraţi romani.
Puterea imperială se exercita prin mai multe persoane, care mai de care mai rele cu creştinii.
Diocleţian era mai marele tuturor (Protaugustus), altul Maximilian, augustul geamăn, de la Roma, plus nişte cezari adunaţi lîngă fiecare: Galeriu, Maximiu Daia, Constantin Clor, Constantin Sever. Creştinii erau constrînşi fie să-şi lepede credinţa fie, dacă nu voiau aceasta, să fie ucişi.
La anul 303, Diocleţian dă primul edict de persecuţie a creştinilor, poruncind dărîmarea bisericilor, arderea cărţilor sfinte, torturarea creştinilor, transformarea lor în sclavi.
Urmă, în acelaşi an, al doilea edict şi mai aspru: cei ce refuză să sacrifice zeilor, îndeosebi preoţii, să fie ucişi.
Al treilea edict urmat de al patrulea în primăvara anului 304 obligau pe toţi creştinii laici şi clerici să se prezinte spre a sacrifica zeilor, neprezentarea pedepsindu-se cu moartea.
Atunci s-a ales şi multă neghină ori pleavă, dar mulţi au ales moartea, mulţi au îndurat chinuri şi tortura şi au primit cununa muceniciei.
În vremea aceea cumplită, a fost martirizată şi Sf. M. M. Ecaterina, după un simulacru de judecată, fiind ea de familie princiară. Scrie în sinaxare că la acea judecată ea şi-a apărat atît de întemeiat adevărul credinţei creştine, încît peste 150 din cei de faţă s-au creştinat şi au fost arşi de vii. Şi chiar împărăteasa, soţia lui Maxenţiu, a primit credinţa în Hristos, a mărturisit-o public şi apoi de sabie s-a săvîrşit.
Despre sfîrşitul Sf. M. M. Ecaterina citim acestea în Vieţile Sfinţilor: „Sosind atunci la Alexandria împăratul Maximiu Daia şi organizînd o serbare cu sacrificii sîngerease, Sfînta Ecaterina a avut curajul şi i-a arătat deşertăciunea credinţei în zei. El, uimit de înţelepciunea ei, i-a propus să o ia în căsătorie. Sfînta l-a refuzat, motivînd că, în mod normal, mirele trebuie să fie superior miresei. El, vrînd în răzbunare să o umilească, a convocat un sobor de 50 de filosofi şi retori eleni care să o constrîngă prin argumente puternice să se recunoască învinsă şi să-şi lepede credinţa. Dar Sfînta şi-a apărat adevărul creştin cu argumente atît de convingătoare, încît aceia au fost biruiţi şi atît ei, cît şi unii dintre cei de faţă s-au creştinat.
Deci împăratul a poruncit supărat să fie dezbrăcată, bătută cu vine de bou şi dusă în temniţă.
Auzind de frumuseţea şi de farmecul înţelepciunii Sfintei, împărăteasa Augusta a lui Maxenţiu a vizitat-o în închisoare însoţită de Porfirie, primul sfetnic împărătesc, şi de 200 de ostaşi. Ecaterina i-a cucerit pe toţi la credinţa lui Hristos.
Deci, chinuită pe o roată în care erau înfipte cuţite şi prin puterea lui Dumnezeu rămînînd nevătămată, văzînd această minune, împărăteasa Augusta şi-a dat pe faţă credinţa sa în Hristos. Asemenea şi sfetnicul Porfirie şi mare parte din cei 200 de ostaşi. Atunci, din porunca lui Maxenţiu, Augusta a fost chinuită prin sfîşierea sînilor şi apoi i s-a tăiat capul. Asemenea a fost decapitat şi Porfirie şi ostaşii deveniţi creştini. Apoi au scos pe Sf. M. M. Ecaterina afară din cetatea Alexandria şi i-au tăiat capul. Creştinii i-au dus trupul, prin deşert, pînă la muntele Sinai şi l-au îngropat. Acolo i se păstrează şi azi sfintele moaşte, într-o mănăstire, numită după numele Sfintei, Mînăstirea Sf. Ecaterina de la muntele Sinai.
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Sf. M. M. Ecaterina, ale Sf. Muceniţe Augusta, ale Sf. Mucenic Porfirie, ale Sfinţilor mucenici cei împreună cu dînşii şi ale tuturor sfinţilor, miluieşte-ne pre noi!
Amin.
Rodica Lăzărescu*
__________________
*Doctor în filologie, coautoare a cinci manuale de română; autoare a peste zece lucrări de specialitate, auxiliare didactice; articole în diverse periodice; membră în colectivul de redacţie al revistei PROSAECULUM din Focşani, actualmente Rodica Lăzărescu este cadru didactic la Liceul „Ion Creangă“ din capitală. Cel evocat în articolul de faţă este, potrivit mărturiei autoarei, socrul domniei sale. (M. F.)
PERSPECTIVE CRITICE
Petru Demetru Popescu, Florile din grădina Ghetsimani
Citind cartea domnului profesor Petru Demetru Popescu metaforic intitulată Florile din grădina Ghetsimani (ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Lucman, 2010, 170 p.), m-am întors cu emoţie în lumea pură a copilăriei. Starea de graţie provocată de această lectură propunînd curajos transpunerea Evangheliei în proza secolului nostru m-a obligat la cîteva săptămîni de… sedimentări intelectuale înainte de a trece la tastatura menită materializării opiniilor critice de faţă.
Parcurgînd prefaţa purtînd prestigioasa semnătură a părintelui Dumitru Stăniloae, mi-am amintit şi de relatarea plină de farmec a autorului, dintr-una din serile dedicate cenaclului nostru din foişor. O reproduc din memorie, pentru cei care n-au auzit-o, ca preambul, cerîndu-mi scuze povestitorului pentru stilizare.
Cînd, în tinereţe, l-am cunoscut pe părintele Stăniloae şi am avut privilegiul să mă remarce, l-am rugat să-mi acorde puţin din timpul sfinţiei sale. Mi-a dat adresa, un număr de telefon şi m-a invitat cu amabilitate acasă la dînsul. Am stabilit ulterior o zi în care am ajuns la adresa indicată şi, după introducerile de rigoare, i-am spus că am scris şi eu despre viaţa Mîntuitorului aşa cum am înţeles-o eu din Cartea Cărţilor şi că aş vrea să-i ştiu părerea. Părintele m-a întrebat zîmbind cu mirare dacă ştiu ceva despre Gala Galaction, preot şi scriitor, traducător al Bibliei. I-am confirmat că nu-mi erau străine strădaniile ilustrului cărturar. „Ei bine, ştii, tinere – a continuat părintele Stăniloae – că după ce a studiat timp de peste douăzeci de ani Cartea Sfîntă ca să scrie despre viaţa lui Iisus, Gala Galaction a renunţat?“ Eu am rămas puţin descumpănit, dar părintele, cu aceeaşi amabilitate proverbială a spus că acceptă să vadă despre ce-i vorba. Eu atunci am îndrăznit să-i spun că doresc nu numai să citească şi să-mi spună ce părere are despre cele scrise de mine, ci aş dori şi o prefaţă. „Bine – a zis. Dar ştii că eu nu mai văd chiar aşa de bine, am ochelari la citit, îmi trebuie ceva timp. Uite cum facem. Peste o lună am să-ţi dau telefon; iar pentru că telefonul meu e urmărit, am să-ţi spun aşa: Vino să-ţi dau cartea. Vei veni, într-adevăr să o iei, fie că-ţi voi scrie, fie că nu-ţi voi scrie prefaţa cerută“. Am rămas înţeleşi. Peste o lună am primit mesajul telefonic: „Vino să-ţi dau cartea“ şi am alergat cu emoţie să văd dacă părintele Stăniloae găsise ori nu de cuviinţă să-mi satisfacă orgolioasa solicitare tinerească… Ei bine, nu numai că-mi citise manuscrisul, dar îmi scrisese şi următoarele rînduri drept prefaţă. Permiteţi-mi să vi le citesc – nu e vorba decît de o pagină – o pagină şi jumătate…
Cer, la rîndu-mi, îngăduinţa amabililor mei cititori de a reproduce această remarcabilă prefaţă:
Domnul profesor PETRU DEMETRU POPESCU, prezentînd în această carte „Viaţa lui Iisus“ pentru copii, îşi manifestă atît credinţa în dumnezeirea Domnului Hristos, cît şi dorinţa de a contribui la creşterea copiilor în credinţa strămoşească şi într-o viaţă de seriozitate morală ce decurge din ea.
Cartea e scrisă cu un dar poetic – aş putea spune – propriu autorului, folosit şi el pentru a exprima căldura dragostei faţă de Domnul Hristos, cu voinţa de a insufla acest mare şi unic sentiment al credinţei şi în cititori. Prin acest dar ajută totodată la sporirea înţelegerii dragostei lui Hristos faţă de oameni şi deci la apropierea sufletească a cititorilor de El.
Fără îndoială, faptul că Hristos este nu numai om, ci Dumnezeu făcut OM, dă vieţii Lui o adîncime şi o bogăţie tainică de necuprins, oricît talent poetic s-a putut pune de cel care a descris-o. „Viaţa lui Iisus“ sau „Florile din Grădina Ghetsimani“ cum o intitulează în chip metaforic autorul, prezentată în această carte, nu poate reda de aceea nici ea, decît în mod prescurtat, rezumativ, bogăţia negrăită a vieţii Mîntuitorului. Dar ea reuşeşte să aducă la lumină ceea ce o deosebeşte de orice viaţă simplu omenească. Petru Demetru Popescu redă în carte faptele cu adevărat dumnezeieşti şi pilduitoare săvîrşite de Fiul Omului făcut om, la nivelul putinţei de percepere a lor de către oameni.
Aşa cum cunoaştem soarele sensibil în lumină şi căldură ce este de folos vieţii noastre pămînteşti fără să putem pătrunde cu ştiinţa în toată bogăţia şi puterea lui interioară, la fel autorul cărţii ne ajută să-l cunoaştem pe Hristos în ce este de folos vieţii noastre spirituale şi veşnice prin descrierea faptelor principale mîntuitoare ale Lui. Aşa cum avem soarele fizic însuşi în noi prin razele care ne luminează şi ne încălzesc trupul, la fel cunoaştem şi avem pe Hristos, soarele vieţii noastre veşnice, prin razele faptelor sale fără egal, prezentate de autor cu toată căldura credinţei în dumnezeirea Lui. Prin aceste fapte Hristos trăieşte ca să ne lumineze şi să ne încălzească sufletele în veşnicie. Simţim din carte că Hristos este mereu activ în noi prin puterea Lui iubitoare care Îl face să rămînă întotdeauna Om apropiat de noi, prin crucea Lui suferă pentru noi şi starea lui de smerenie care ne conduce spre viaţa veşnică!
Într-adevăr, pedagogul şi literatul Petru Demetru Popescu pare a rosti, prin cartea aceasta: lăsaţi copiii să vină să se desfete cu Florile din grădina Ghetsimani pe care le-am înmănuncheat pentru ei!
Nu greşesc însă afirmînd că îndemnul e valabil şi pentru adulţi; mai ales pentru aceia aflaţi sub vremi, care n-au fost catehizaţi la timp, au citit Biblia „pe sărite“, ori au fost prea apăsaţi în anii de formare intelectual-sufletească de ateismul grosier. Mai mult: ochii unei înţelegeri sintetice, anume sensibilizaţi la exerciţii filosofico-lirice, deschizîndu-se farmecului luminos al acestei cărţi, au prilejul îmbogăţirii neaşteptate cu nuanţe cromatice noi. Bunăoară, iată parcursul psihologic al datornicului nemilostiv din cunoscuta pildă, nicăieri mai limpede înfăţişat, după ştiinţa mea: Şi sluga, cu faţa senină şi fericită, grăbi spre casă pentru a-i îmbrăţişa pe ai săi şi a le duce vestea ştergerii datoriei. Dar vezi că sufletul omului este mult prea schimbător şi aşa cum în natură după ploaie vine timp frumos, iată şi iertatul datornic parcă îşi ieşise din apele sale obişnuite. Aşa îi era gîndul, slobod să zboare ca pasărea unde pofteşte şi să-şi facă la fel cuibul unde întîlneşte loc potrivit. Nu mai era la strîmtoare şi cu tăişul sabiei la căpătîi. Astfel stînd lucrurile, abia făcu cîţiva paşi şi prinse a surîde fericit: „Ce om de ispravă e stăpînul ăsta al meu. În loc să mă supună la cazne grele şi multe, în loc să-mi oropseasă familia şi să ne ducă pe toţi la pierzanie, el şterge dintr-odată, cu rară mărinimie, marea mea datorie ca pe nimic… Minunat om şi minunat lucru a făcut…“// Şi merse mai departe parcurgînd unul dintre culoarele spaţioasei case a stăpînului său. Deodată însă sufletul simţi mai altfel bunătatea stăpînului şi gîndul porni şi el pe altă cărare: „Dar ia stai puţin… de ce o fi făcut stăpînul acest act mărinimos? Nu cumva ca Dumnezeu să-i ierte păcatele pe care cred că le are cu duiumul! Că nu-mi vine a crede ca să-l găsească dintr-odată iubirea pentru un sărăntoc ca mine. Şi apoi dacă stau să mă gîndesc, la el banii curg gîrlă. Ar vrea să scape mai uşor cu păcatele cum am scăpat eu cu datoria…“// Ajunse astfel pînă aproape de ieşire. Dar cu sufletul prins de neînţelesuri iar cu gîndul mult mai departe: „Dacă era aşa de bun precum a voit să pară, atunci trebuia să mă ierte de datorie, aşa cum a şi făcut, dar să se gîndească şi la sufletul meu şi al familiei mele. Şi să mai scoată din baierele pungii lui atît de încăpătoare bani încă pe atîta cît datoria şi să mi-i aştearnă în palmă.// Şi cînd ajunse la scară imaginea stăpînului şi a faptei sale se chimbaseră cu totul: „Perfid şi viclean om este stăpînul ăsta al meu. Numai vorba şi lăudăroşenia de el. Puţin dă, puţin va culege…“ // Cu astfel de gînduri în cap el prinse să coboare scările alunecoase, de marmură de la ieşirea casei somptuoase a stăpînului […] Dar gîndul slugii iertate ajunsese acum şi mai departe: „Abia acum mă dumiresc de ce a făcut stăpînul ştergerea datoriei mele din catastif: nici din bunătate şi nici din vreun alt sentiment înălţător. Ci din simplă prostie sau poate din curată nebunie…“ (pp. 96-97). Abia astfel răstălmăcită generozitatea fără seamăn a stăpînului său, în urma străbaterii strîmbelor şi întortocheatelor căi ale unei minţi robite diavolului – simbolic este drumul efectiv, mereu în afară, mereu descendent al protagonistului –, e de înţeles cumplita lui împietrire lăuntrică ce-l aduce în stare de nemilostenie faţă de amărîtul ce-i datora abia o sută de dinari (echivalentul, în epocă, al plăţii unei zile de muncă necalificată. Comparativ cu cei zece mii de talanţi, pe care-i datorase, la rîndu-i, nemilosul datornic deja iertat – E de ajuns a spune că un talant avea valoarea a şaizeci de kilograme de argint – socotea într-o predică părintele Constantin Galeriu, „ni se sparie gîndul“, vorba cronicarului!).
Paralela dintre trădările ucenicilor Iuda Iscarioteanul şi Simon Petru merită, de asemenea, comentată. Ambii par a încerca, contrazicînd spusele premonitorii ale Învăţătorului, să-şi înfrunte destinele – dacă-mi este permisă vocabula în acest context creştin. În interpretarea lui Petru Demetru Popescu, ambilor le sînt contestate, de către Iisus însuşi, repetatele declaraţii de loialitate. Să-i ascultăm, pe rînd. Mai întîi pe Iuda: De ce să Te vînd, Doamne? Nici pentru tot aurul din lume. Nu mi-ai făcut nici un rău şi mi-ai luminat calea… (p. 110) Începea să se roage cu gîndul: „Nu, Doamne, nu Te voi trăda nici pentru arginţi…“ […] // Iuda mai încercă o dată. Cu privirile rugătoare spre cerul dumnezeirii sale, care era aici, aproape de el. Dar privirile lui Iisus se şterseră ca o apă şi se îndepărtaseră de la el. […] (p. 112). Ca un ecou, să-l ascultăm acum şi pe Petru: Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti! […] Împins de o forţă nevăzută, porni iar pe un ton rugător: „Şi de-ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda, Doamne!“ (p. 114). Ce urmează ştim; nici o iotă nu schimbă nici Petru Demetru Popescu. Dar enunţul care cade, post factum, la un moment dat, cu o surprinzătoare comprehensiune, e tulburător: […] Iuda nu avusese tăria să-L aştepte [pe Mîntuitorul] şi, după cum ştim, se spînzurase […] (p. 161). Ghicim aici o cale a mîntuirii prin capacitatea de a răbda pînă la capăt, cu orice preţ – inclusiv al oprobriului unanim – purtarea crucii.
Explicaţia titlului cărţii o aflăm în subcapitolul omonim, într-o pagină de proză ritmată: Cum va fi arătat grădina Ghetsimani? De bună seamă că a avut multe flori şi multă verdeaţă. Şi arbuşti la tot pasul. O adevărată oază a speranţei şi a credinţei. Deci într-un astfel de loc i-a adus Iisus pe ucenici, într-un moment de răscruce al vieţii Sale pămîntene. Căuta să găsească în liniştea grădinii acea putere a reculegerii şi a spovedaniei faţă de Părintele Său cel bun şi atotputernic.[…] // Dar mergînd în grădina Ghetsimani, Iisus va fi în clipa aceea cea mai aleasă dintre florile grădinii. În orice grădină cresc însă şi bălării, astfel încît vom întîlni şi asemenea exemplare care, în loc să lumineze, fac umbră pămîntului […] (p. 115). În continuare, firul narativ preia metafora urmînd exact detaliile evangheliştilor dar incluzînd antitetic „bălăriile“: […] Popor a pătruns în grădina Ghetsimani. Unii dintre cei veniţi purtau în mîini săbii ascuţite, alţii doar beţe de trestie dar dureroase la lovit. Făclii aprinse aveau alţii pentru a lumina o faptă nelegiuită: prinderea lui Iisus. Cîţiva aduseseră cu ei lanţuri grele şi înfricoşătoare. […] Acum veniseră aici multe bălării să năpădească şi să ofilească florile grădinii Ghetsimani (pp. 119-120).
Fire poetică, Petru Demetru Popescu include în ţesătura epică împărţită în şapte capitole numeroase secvenţe liric-descriptive, unele chiar versificate. Aleg spre ilustrare mai întîi o superbă definiţie a copilului ce ar merita să fie preluată de orice biserică în bătălia cotidiană pentru viaţă: Un copil este ca o rază de soare care, cu surîsul său nevinovat, încălzeşte şi pe timp de îngheţ; ca o mană cerească ce îndestulează pe înfometat şi ca apa rece de izvor ce potoleşte pe însetat; ca un cîntec ce încîntă auzul şi ca o pasăre nevăzută ce-ţi prinde sufletul şi îl avîntă în tării. Un copil umple cu vioiciunea şi neastîmpărul său firesc viaţa singuratică şi tristă a părinţilor! (p. 9). Iată şi un fragment de colind: Cum s-a născut Iisus Hristos / În ieslea cea săracă / Şi boii peste El suflau / Căldură ca să-i facă; / Cum au venit la ieslea lui / Păstorii de la stînă / Şi îngerii din cer de grui / Cu flori de măr în mînă. (p. 21). Închei suita acestor exemple cu o veritabilă creaţie lirică, aşezată programatic, după generoasa prezentare a volumului datorată părintelui Dumitru Stăniloae:
Şi totuşi Hrist!
Iisus trecea pe ape şi apele cîntau,
În şoptiri divine pe Domnul Îl slăveau,
Şi vîntul cîteodată în mute adieri,
Pe fruntea Sa curată aşează mîngîieri,
Izvoarele din munte abia au tresărit,
În apa lor cea clară mereu L-au răcorit,
Cînd pe cărări sbrupte a mers în drumul Lui,
Cu toate Îl ştiură şi s-au deschis oricui,
Asinul blînd din fire pe Domnul L-a purtat,
Cînd în cetatea sfîntă odată a intrat!
Şi merse printre oameni cît fost-a pe pămînt,
I-a ajutat adesea, i-a mîntuit oricînd,
Dar marea-I bunătate cînd oamenii-au simţit,
Pe cea mai grea şi-naltă din cruci L-au răstignit!
Şi totuşi Hrist pe oameni de-a pururi i-a iertat,
Încununînd iubirea cea fără de păcat! (pp.6-7).
E remarcabil efortul autorului de a utiliza ponderat arhaismele fonetice (mulţămită), morfologice (să odihniţi) ori lexicale (să purced, înturnaţi-vă, stratiot) etc. pentru culoarea locală necesară unei opere literare cu subiect istoric. Stilul gnomic preluat din Biblie conferă aura necesară acestei minibiografii neobişnuite: Nu numai cu pîine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu (p. 48); Iisus este pretutindeni în oameni. De crezi în existenţa Lui, cheamă-L şi va veni. (p. 72); Gura lumii e slobodă să vorbească orice, iar ochii nu pot fi opriţi să privească (p. 88); Daţi Cezarului cele ce sînt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu (p. 91) etc.
Ca orice demers omenesc, oricît de nobil ar fi el – scriitoricesc-pedagogic în cazul de faţă –, nici această carte nu e lipsită de scăpări. Trec peste erorile felurite tehnoredacţionale (prea numeroase, totuşi, dacă ţinem cont că ne aflăm dinaintea celei de-a treia ediţii! Dintre acestea, pe una am socoti-o impardonabilă: scrierea cu minusculă a majorităţii pronumelor desemnînd Divinitatea!). În privinţa conţinutului, nu pot subscrie însă la trei interpretări: cuprinderea picioarelor lui Iisus cel abia înviat (p. 51); punerea efectivă a degetului celui gros al lui Toma în rănile Răstignitului (p. 160) şi dialogul prelungit de pe Golgota dintre Iisus şi cei doi tîlhari (pp. 137-138). În aceeaşi notă critică, dar mai atenuată, fiindcă e vorba de detalii, aş menţiona aruncarea porcilor demonizaţi pe stînci, sfărîmîndu-şi trupurile (în loc de înecarea animalelor cu pricina în valurile mării) (v. p. 70) sau omiterea menţionării numărului de coşuri de firimituri adunate de la faimoasa minune a înmulţirii pîinilor şi peştilor (pp. 61-62).
Aş formula, abuzînd de postura de critic de întîmpinare pe care mi-am asumat-o, şi un regret de simplu cititor, anume de a nu fi aflat tălmăcite şi alte episoade biblice vestite din viaţa Mîntuitorului precum învierea fiicei lui Iair ori a unicului fiu al văduvei din Nain, vindecarea slăbănogului, sau discuţia cu Fotini, femeia samarineancă…
Îndrăznesc a încheia afirmînd că, pentru filologul ce sînt, bucuria reîntîlnirii cu naratorul Petru Demetru Popescu ar fi deplină, la o nouă (şi profesionistă!) ediţie a cărţii sale. Conţinutul ar merita din plin suplimentarul efort necesar!
Mihai Floarea
LITERATURĂ ŞI RELIGIE
Sub semnul jertfei
Bunul domn, Neagoe,
Zis şi Negru Vodă,
Simte-n suflet odă,
De mare zidire,
Dreaptă mănăstire.
Are-n faţa sa
Meşteri ne-ntrecuţi
Şi nemaivăzuţi,
Nouă dintr-un stei,
Manole cu ei.
Şi Vodă cuvîntă
Cît şi cerul cîntă:
– Vreţi să fiţi pămînt,
Fără de mormînt,
Sau o frunză-n vînt?
Iar Manole ger,
Cu priviri de fier,
Mări-i răspundea:
– Noi, măria ta,
Doamne, orice-ar fi,
Nu ne veşteji,
Vrem să fim grădină,
De floare tot plină,
Răspîndind lumină!
Domnul se-ncrunta,
Cît parcă zîmbea
Fără a tuna:
– Atunci să-nălţaţi,
Dragii mei fîrtaţi,
Pentru-al nostru neam,
Spre-a le fi drept hram,
La Argeş în vale,
Pe o dreaptă cale,
De la rădăcină,
Cu trup de tulpină,
Şi vîrf de lumină,
Mănăstire mare,
Fără de hotare,
Loc de sfiiciune
Şi de rugăciune,
Să-nălţăm mereu,
Rugi la Dumnezeu!
Manole şi-ai săi,
Ne-nfricaţi flăcăi,
Prind ca să lucreze
Şi să-nfiripeze
O minune mare,
Fără de hotare,
De din zori în seară,
Fără oboseală,
Şi din noapte-n zori,
Pîn’ la cîntători!
Domnu-i fericit,
Visul s-a-mplinit,
Ana s-a jertfit!
Meşterii surîd,
Amarul e-n gînd,
Iar minunea-i mare,
Fără de hotare.
Şi domnul grăia,
Clipa o trăia:
– Fraţii mei, din tină,
Aţi iscat lumină.
Iar Manole sta
Şi se-nlăcrima
Pentru Ana sa
Se şi bucura,
De zidirea grea,
Domnului grăia:
– Doamne, n-am vrut dară,
Ca noi, bunăoară,
Să fim frunză-n vînt,
Fără de mormînt,
Ci-am trudit din tină,
Să iscăm lumină,
Mănăstirea-i gata,
N-aşteptăm răsplata,
Ea în cer va fi,
După ce-om pieri!
Iară vorba sa,
Timpul străbătea
Şi spre cer suia,
Iară pe CUPOLE
Stăruie şi azi
Lumini, ele sînt
Cea a lui Neagoe
Şi mai pe deasupra,
Meşterul Manole…
Veghează din zid,
Trupul ca şi stana,
Inima ca rana,
Sufletul ca mana,
Credincioasa Ana!
Balada pentru Meşterul Manole
Ce-ai cătat, Manole,
Rugul să-l aprinzi
În coasta clădirii,
Prin trupul luminii?
Ce glas ţi-a cîntat,
Poruncind din viaţă,
Din inima ta,
Să smulgi dulce floare?
N-ai ştiut că floarea
Ruptă se usucă,
IAR IUBIREA MOARTĂ
Nu se mai aprinde?
Ploile, furtuna
Nu pot să oprească
Trupul de vioară
Năvalnic să cînte,
Calea să-şi urmeze,
Nu ştiai, Manole?
Tu puteai, iubite,
Să opreşti cu voia-ţi
Crucea să îţi urce
Golgota albastră
Pînă-n zidul negru!
Tu puteai s-o faci!
– Ştiam doar că zidul,
Singur, se dărîmă,
Năruind speranţa,
Spulberînd lumina!
Ştiam doar că trupul
Dulce-al Anei mele,
Jertfă din iubire,
Va mîngîia zidul
Dîndu-l veşniciei!
Ştiam doar că zidul
Poate fi o floare,
Poate fi durere
Pînă la-ncîntare,
Dar ştiam că fără
Moarte nu se poate
GLASUL de te doare,
Trupul de se frînge,
Viaţa dacă piere,
Fîntîna răsare,
IUBIREA NU MOARE!
Meştere Manole
Am să-ţi cînt zidirea,
Şi prin ea iubirea
Mare, de la Argeş!
Petru Demetru Popescu
