ACTUALITATEA
O scrisoare deschisă
Domnule Alexandru Tocilescu (1),
Oboseala aceasta a dv. riscă a fi patologică (epidemică), iar prin dmersul pe care vi l-am citit îmi pare că încercaţi un fel de… contaminare!
A continua să vă faceţi datoria onest, în slujba pe care o aveţi în momentul actual, cu avantajul imens de a putea să vă priviţi oricînd în ochi semenii – de la soţie şi copii pînă la vecinul de palier şi cetăţeanul întîlnit întîmplător în autobuz – este actul de eroism pe care-l merită acest popor greu încercat de cei şaizeci de ani de comunism şi neocomunism. Fără rugăciuni zilnice, fără cenzurarea fermă a tuturor neroziilor spălătoare de creier pe care le invocaţi (cum de aveţi timpulşi puterea de anesteziere să urmăriţi asemenea emisiuni e de mirare!), fără exprimarea neobosită a opiniilor în serviciul decomunizării cît mai grabnice a ţării, în scopul reaşezării valorilor la temelia societăţii, în susţinerea şi încurajarea condamnării tuturor abuzurilor şi ilegalităţilor (inclusiv a crimelor regimului comunist şi a celor comise după 1989, de regimul Iliescu), într-un cuvînt fără această luptă cotidiană nu vom face decît voia potrivnicilor! Deja circa 30% din loturile arabile sînt vîndute unor neprieteni din afara graniţelor; locurile de muncă sînt intenţionat şi după un plan diabolic suprimate spre a se diminua cît mai mult mijloacele de subzistenţă ale oamenilor simpli autohtoni; “codex alimentarius” a fost deja semnat de reprezentanţii decerebraţi ai guvernului marionetă pe care-l avem… Dacă mai dăm şi bir cu fugiţii, în loc de a lupta, după puteri, cu toate acestea, cred că ne semnăm condamnarea la extincţie! Cum vom da oare socoteală, dinaintea celor ucişi în lagărele de muncă şi în temniţele comuniste care n-au cedat reeducării? Ce răspuns vom da la judecata cea dreaptă a lui Iisus Hristos?
Mihai Floarea
Notă:
(1)Am primit pe e-mail un mesaj intitulat M-am săturat de România! ce nu merită citat; însă îmi permit să notez ideea centrală a demersului: emigrarea!
MĂRTURISIRI
Părintele Benedict Ghiuş – ÎNGER ÎNCĂTUŞAT
În preajma jumătăţii de secol a mileniului trecut, se citea, la mănăstirea Antim, din mijlocul Bucureştilor, un acatist închinat Maicii Domnului „urzitoare de nesfîrşită rugăciune“, scris de unul din credincioşii acestei biserici-mănăstire. În una din serile săptămînii, cu luminile aproape stinse, păstrîndu-se doar lumînarea care dădea cititorului acestui text de adîncă închinare raza binecuvîntată.
Nu ştiam cei de-atunci şi cei ce vor veni pe urmele lor ce, cum şi cîtă (răsplată? dar nu) plată le va fi dată pentru ruga multă, puţină, dar arzătoare, cum le va fi fost dat să izvorască, în acea vreme, în care se torcea firul suferinţelor, din văpaia de întuneric, înghesuită deasupra capetelor lor. Semnificaţia îngenuncherilor lor cerşind mila cerească, o vor înţelege unii dintre ei curînd sau mai apoi şi încă mult mai apoi, necurmîndu-se, nici mistuindu-se în anii ce urmau să se numere cu jumătăţi de secol.
Locul în care se petrecea ascultarea acestui sfînt imn închinat Maicii Domnului era nu numai o biserică a sfintei mănăstiri Antim, ci şi o încăpere sfinţită de o adunare de oameni purtători de Dumnezeu, la cel mai înalt grad al frumuseţii Duhului Tainelor pe care le purtau şi pe care le reprezentau. Monahi, preoţi hirotoniţi la vreme, cu hirotesii îndemnătoare la purificarea sufletelor credincioşilor, arhimandriţi îndrumători ai celor mai tineri în monahism, cunoscători ai bogatei învăţături a Domnului, dar şi ale vastelor domenii din lumea laică a ştiinţei şi artei şi practicanţi neobosiţi ale acestora – o pleiadă de personalităţi marcante, dar reţinute doar prin modestia organică a fiecăruia – aceştia purtau numele cu care erau cunoscuţi de cei care îi căutau. Începînd de la vremea cînd am frecventat aceste locaşuri (biserică, bibliotecă…) în care se ţineau predici, cuvîntări, cenacluri etc., mi-i amintesc pe fraţii Vasilache, Vasile şi Haralambie, primul fiind chiar stareţ al mănăstirii, distinşi preoţi intelectuali dintr-o nobilă familie spirituală. Împreună cu bătrînul lor tată, fraţii Vasilache s-au întors – cînd s-a ivit vremea – la schitul Pocrov ( în nordul Moldovei) pentru a-şi urma în tihnă propovăduirea cuvîntului veşnic.
Un alt nume, de providenţială apariţie, este cel al părintelui Arhimandrit Benedict Ghiuş, următor stareţ al Mănăstirii Antim şi cumulînd ca un magnet, în funcţia sa de predicator şi duhovnic, prezenţa sutelor de credincioşi. Mulţi dintre aceştia erau oameni intelectuali cu diverse cunoştinţe şi vaste domenii de cercetare, în lumea acelor vremuri, dar care doreau, pentru împlinirea dorinţei lor de cunoaştere, şi o explicare, argumentare şi prelucrare a datelor credinţei, uneori prea facil distribuite de oameni ai bisericii ori insuficient înţelese de ei.
Alţi preoţi de valoare, unii cu daruri excepţionale (pictură, sculptură, cîntare) făceau din Antim o oază de desfătare a numeroşilor căutători de „frumos“. Între ei, subtilul părinte Arhimandrit Sofian Boghiu, pictor de pereţi bisericeşti, icoane, fresce, aici ori în străinătate; părintele Felix Dubneac, cu o voce de înger, care împreună cu glasul de violoncel al părintelui Sofian şi cu cel de puternică vibraţie al părintelui Zaharia (al cărui nume nu mi-l amintesc în întregime) formau—chiar numai ei trei—un cor preînchipuit de îngeresc. Vibraţii puternice, suavitate cerească, temperare deprinsă în şcoala de cîntăreţi bisericeşti, dar şi voci de o deosebită calitate.
Era, la slujbele Antimului, o atmosferă de atîta frumuseţe supra-umană, o chemare şi o desfătare spirituală, care aduna, cu ştiinţă sau fără de explicaţii, pe mulţi credincioşi sau iubitori de artă, sau suflete debusolate, care îşi căutau un drum sau o cauză vrednică să le justifice viaţa pe care o aveau de parcurs cu ziua de mîine înainte.
Fireşte că, şi numai o asemenea sumară înjghebare a feeriei unor momente explică şi fermentarea unor talente lirice, cu germeni în talentul poetic al scrisului, ce au înmugurit şi în sufletul marelui talentat întru poezie şi duhovnicie – care era pe atunci literatul cunoscut sub numele de Sandu Tudor, născut Alexandru Teodorescu, şi ulterior, devenit părintele Agaton şi ieroschimonahul Daniil. Personagiu care, împreună cu foarte numeroşi participanţi la slujbele şi conferinţele Antimului, vor petrece o perioadă dificilă, între anii 1937—1958, evenimente tulburătoare şi în sens înălţător şi în cel dinlăuntrul conştiinţei umane.
Peste un sfert de veac, la Mănăstirea Antim s-au perindat tineri, studenţi, oameni maturi, vîrstnici – din toate straturile societăţii – căci auziseră că aici apăruse o oază în care se puteau adăpa cei însetaţi de Bine, Frumos şi Adevăr. Se auzise şi cu adevărat aşa se şi petrecea, nu numai pentru că o pleiadă de preoţi şi vrednici slujitori ai Bisericii dăruiau tot ce aveau mai sfînt în viaţa lor—propovăduirea Cuvîntului lui Hristos—dar şi pentru că Dumnezeu dăduse har peste har acestui mănunchi de sfinţenie şi trimisese acolo un sol al misiunii Sale, un vrednic de cununa martiriului, din îndepărtatul orizont al Răsăritului. Enigmaticul personagiu purta numele Ivan Kulîghin, afierosit Domnului în mănăstirea Optina din turbulenta Rusie şi îndepărtat de autorităţile de atunci pentru nişte neînţelese sau înţelese motive ale acelei orînduiri. Acest sfînt “măr al discordiei” prins în acele circumstanţe ale politicii de atunci, a poposit din “post în post” bisericesc de pe acele tărîmuri pînă s-a văzut pe pămînt românesc şi găzduit cu bucurie în societatea ortodoxiei româneşti. Se vorbeşte, în documentele autorităţilor româneşti de azi, secolul actual, de asistenţa binevoitoare a unui domn creştin, pe nume Alexandru (Codin) Mironescu, profesor de vază al Facultăţii de Fizico-Chimie din Bucureşti, de domnul (pe atunci) Sandu Tudor—găzduit la acea vreme în locaşurile Mănăstirii Antim, dar şi de oblăduirea întregii obşti a acestei sfinte mănăstiri—conduse pe atunci, de stareţul preot Vasile Vasilache şi apoi de Arhimandritul Benedict Ghiuş—urmaş al celui dintîi.
Atmosfera pregătită de evlavie colorată mistic cu sonoritatea unor glasuri sofianice, potrivite acusticii respective, constituiau acel pat germinativ pe care urma să se fecundeze şuvoiul neîntrerupt de „Rugăciune a inimii“. Aceasta nu vrea să spună că nu se auzise pînă atunci despre „coborîrea minţii în inimă“ sau „Rugăciunea lui Iisus“ sau „Rugăciunea minţii“. Monahi îmbunătăţiţi, credincioşi care cercetau mult bisericile sau vreun laic cu inima „rănită“ de frumuseţea ortodoxiei nu-şi vor fi potolit setea cunoaşterii, rămînînd lîngă această rugăciunea în vreun schit.
Dar robul lui Dumnezeu Ivan, ascultă chemarea ce i se turnase în inimă, de a împrăştia sămînţa cea bună, sădită în pămînt roditor în ceea ce el înţelesese că-i va fi dat să opereze această lucrare şi ajunsese la locul cu pricina, să-şi lase darul primit. El aducea spre fructificare focul „Rugului aprins“ şi nemistuit.
Cum se va desfăşura această misiune, pe pămîntul ortodox al unei Românii controlate de securitate?
Documentele autentice vorbesc despre două personalităţi profund implicate în această lucrare, privind – se pare—din două puncte de vedere şi anume: unul mai mult administrativ şi liric, ca fiind realizat de Sandu Tudor, devenit părintele Agaton, apoi Daniil, iar celălalt—în latura spirituală, practicată în tehnica ei, dăruită personal şi direct de emisarul ei (Ivan Kulîghin) Părintelui Arhimandrit Benedict Ghiuş.
Această concluzie, care trebuia să fie încheierea capitolului de faţă, sintetizează declaraţiile arestaţilor din lotul „Rugul Aprins“ de la Mănăstirea Antim.
Dintre acestea, dosarul privind pe Părintele Benedict Ghiuş, voluminos şi plin de amănuntele solicitate de anchetatorii desemnaţi în cauză, definesc fără posibilitate de tăgadă, rolul fiecăruia dintre cei doi fruntaşi ai grupării „Rugul Aprins“.
Cum spuneam, viaţa de rugăciune neîncetată ce se ţinea la Antim, a determinat oprirea călătorului Kulîghin, la un popas mai îndelung. Rugăciunea neîncetată era transmisă, dăruită şi lucrată de unii de acolo, care nu erau neapărat implicaţi în lotul „Rugul Aprins“, dar care erau în strînsă legătură spirituală cu această mişcare, cum a fost preacucernicul – preot de mir – Gheorghe Roşca, un pravoslavnic lucrător în arena Duhului.
Rugăciunea aceasta o aveau cunoscuţi şi necunoscuţi credincioşi, prin încredinţarea unor modeşti slujitori, neştiuţi pe plan social, dar arzători şi fideli purtători ai mesajului lui Hristos. Aceste inele ale unui lanţ nevăzut circulau modest, murmurînd sau nici atît, închinîndu-se discret dinaintea unei biserici sau troiţe, sau alt semn minuscul al Sfintei Cruci.
Era doar o pregătire a măreţei înfruntări, ce va avea loc la vremea potrivită, la oaza bogată a locaţiei Antim, înfruntarea între forţele răului şi cele ale suferinţei fericite întru Hristos. Părintele Benedict se afla printre aceştia, mărgăritar ascuns discret între sutele de hirotoniţi sau de simpli credincioşi ce se pregăteau a primi acest „botez“ întru luarea „cu asalt“ a Împărăţiei.
Fost sau viitor stareţ sau duhovnic de mare ţinută sau, cum se rînduia la un moment dat, simplu cîntăreţ de strană, Părintele Benedict te întîmpina cu aceeaşi bunăvoinţă zîmbitoare, invitîndu-te cu chemarea îmbietoare: „Şi acum, dacă mi-aţi făcut cinstea să mă alegeţi ca interlocutor, vă rog să vă aşezaţi alături şi să-mi povestiţi ce aveţi pe suflet“. Din numărul mare de ucenici sau vremelnici căutători ai „albirii vieţii“ de o zi sau mai multe, Părintele ştia să aleagă, să conducă pe fiecare pe cel mai potrivit drum, acela pe care i-l alesese Providenţa. Va fi simţit preacuviosul Ivan Kulîghin, care erau vibraţiile pe care iubirea de Hristos ale Avei Benedict şi ce strălucire nevăzută iradia în persoana acestui smerit rob al lui Dumnezeu, care îşi purtase viaţa prin strălucite universităţi ale Occidentului creştin sau ale sfintelor Facultăţi româneşti de Teologie ale pămîntului pe care-l sfinţea păşindu-l.
Pentru că, atunci cînd purtătorul de Dumnezeu pleca de la Optina spre Bucureşti, era însoţit şi de darul cunoaşterii duhului fiecăruia şi a puterii ce-l însoţea, după cum zice cunoscuta introducere la şedinţele sfintelor Sinoade: „Părutu-s-a Duhului Sfînt“ că este bine să-şi lase mîna sfinţită, asupră, prin nevăzutul har al Său, celui ales. Acelui care continua învăţăturii adîncului focar cuprins în acel poem al Iubirii nesfîrşite din Rugul Aprins. Nesfîrşită rugăciune, nesfîrşită iubire, nesfîrşită viaţă a Născătoarei de Dumnezeu, cea care era preînchipuită de arătarea către Moise prin rugul de crengi care ardea fără să se mistuie. Este acea transmitere a Iubirii prin iubire, pe care numai cei “cereşti” se încumetă să o trăiască şi să o dăruiască.
I-a dat robul lui Dumnezeu Ivan, robului lui Dumnezeu Benedict această învăţătură a Iubirii care nu se sfîrşeşte, alimentîndu-se în „foc continuu“ din Iubirea treimică, slujitorului iubit, pentru/ şi către ucenicul iubit. L-a preferat Ivan pe Benedict, aşa cum Apostolul Ioan a fost ucenicul iubit, preferat al Mîntuitorului. Or fi ştiut Ei de ce!
Această preferinţă, dar nu nedreptăţire, se va vedea şi din textele scripturistice ale tribunalelor penale, în care se află mărturisirile, sub semnătură/jurămînt ale tuturor condamnaţilor şi ale celui întru mucenicie, Benedict Vasile Ghiuş.
Pretutindeni, cum vom vedea în cîteva din multe locuri ale documentelor securităţii, cum „arestatul“, „condamnatul“ Agaton, Daniil, Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), înregistrează asociaţia „Rugul Aprins“ la autorităţile vremii, cum pleacă şi vine de la Athos, cu acumulare de învăţătură, cum organizează întruniri, cum trimite studenţi Părintelui Ghiuş, propune teme de discuţie şi alte astfel de acţiuni organizatorice.
Monahul Agaton, în activitatea sa de conducător al mişcării „Rugul Aprins“, aşa cum devenise la un moment dat, îşi folosea toată puterea de convingere pentru a realiza fie înscrierea asociaţiei la autorităţile responsabile, fie a convinge diverşi mireni a-şi autentifica credinţa urmînd învăţătura sfîntă primită de la Ivan Kulîghin. Pe alţii îi trimitea la Universitatea din Cernăuţi, fie la centrul de la Antim. Era stăruitor şi neobosit.
În aceste centre se formaseră adevărate şcoli de adevărată rugăciune. Cursul rîului de evlavie era deja stabilit. Părintele Agaton venea şi pleca sau rămînea pentru vreo şedinţă, dar dezvoltarea acelor puncte de bază, traiectoria lor era în exercitarea şi autoritatea spirituală, morală şi teologică a părintelui Arhimandrit Benedict Ghiuş, care o primise direct de la purtătorul ei Ivan Kulîghin. El îl alesese pe binecuvîntatul rob al lui Dumnezeu, Benedict pentru a răspîndi, explica şi fructifica această „băutură“ a viţei de vie, prin care se prezintă credincioşilor avizi, însetaţi de frumuseţe şi lumină, Lucrarea-împreună a celor doi rugători, Părintele Ivan şi Părintele Benedict, în cîntările de slavă ale mănăstirilor, sub oblăduirea dumnezeiască a Maicii Domnului şi a Sfintei Treimi, îi va fi dat Părintelui Ivan încredinţarea că şi-a găsit omul spre care pornise de la Optina, sub „umbrirea“ harului divin, pentru lucrarea temeinică de chemare la sfinţenie.
S-a împlinit Părintele Ivan în trăirea, în suflarea de viaţă sfîntă a fratelui său în sfinţenie, li s-au unit duhurile în împletirea frăţească a slujirii lor şi astfel, la momentul cînd îngerul Domnului, Ivan, a fost urnit din acest loc, spre supusă plecare, l-a lăsat pe Arhimandritul Benedict ca purtător al acestui fulgurant mesaj al lui Hristos şi al Maicii Sale. Şi nici nu se putea să nu ai certitudinea unei bine-plăcute lui Dumnezeu întîlniri, în prezenţa acestui “pocal” al Duhului, care era Arhimandritul Benedict, întors de la arhierie, deşi voia sau reaua voinţă a invidiei tagmei bisericeşti, desigur, provocată de teama de „legionarism“ a autorităţilor din acea vreme. Îmi amintesc că în acel timp, găsindu-mă în preajma Părintelui Benedict cînd tocmai se întorsese de la negaţia primită împotriva ridicării sale la treapta arhierească, s-a arătat destul de îndurerat, dar plin de înţelegere şi vrednică supuşenie: „Ce să-i faci? Asta-i concluzia: nu sînt eu de arhierie şi nici arhieria, de mine.“
Cum cele ce se petrec în lume nu sînt nici întîmplătoare, nici voia omului, ci rînduiala lui Dumnezeu, părintele Benedict a rămas în „gospodărirea“ hambarelor umplute de Dumnezeu întru vrednica slujire a Cuvîntului, a presărării cuvintelor inspirate de Duhul—seminţe ce urmau să fie germeni fecunzi ai înviorării vieţii creştine pe ogor românesc.
Căci misiunea Părintelui Arhimandrit nu se împiedica de repere conturate strict. De la seminariile înviorate de prezenţa sa la „Rugul Aprins“, el se regăsea tot în slujire, la catedra de Teologie Ascetică şi Mistică (în funcţie de asistent al Părintelui Dumitru Stăniloae) unde lumina cu trăirea sa spirituală şi cu vasta sa cultură sălile Universităţii din Bucureşti. Ore de înaltă predare a vieţii asceţilor şi a mirenilor îmbunătăţiţi, cum şi morala rezultată din acestea, pentru tinerii studenţi sau particulari ce-l căutau pentru înalta consideraţie de care se bucura acest „înger întrupat“, vas sfinţit al coborîrii lui Dumnezeu pe pămînt.
Una dintre dovezile acestor valori este cuvîntul său „Despre însingurare“. Este, această cuvîntare, un buchet de frumuseţi spirituale, cu un stil care-l caracteriza pe purtătorul lui, cuviosul Benedict, ca om al Duhului, iubitor al lui Hristos şi al oamenilor, cultivat în pregătirea sa, străduindu-se să dea din experienţa de viaţă proprie, purtată ca un stindard al modestiei, purităţii şi dăruirii către o lume a creaţiei lui Dumnezeu. Însuşiri care nu puteau lăsa nepăsător pe cel mai învîrtoşat suflet ateu, primitor de mesaj.
La bucuria cu care erau primite aceste mesaje şi toate formulările sale, se adăugau sau dădeau culoare însuşirile sale de bărbat cu ţinuta îngrijită, modernă, cu căutătură directă, prevenitor, gata să te asculte totdeauna şi pe oricine, discret, cu zîmbet discret, reţinut, gata să ocupe ultimul loc la o masă, grăbit să te salute la orice nivel te vei fi aflat, sfios, dar demn.
Unul dintre ucenicii săi, Costion Nicolescu, descrie cu multă fineţe personalitatea harismatică a părintelui: „Mi s-a întîmplat să am de cîteva ori în viaţă prilejul să asist la întîlniri din acestea, «de gradul zero» duhovnicesc. Lucrurile se petrec extrem de simplu, nu se spun mari cuvinte, dar în aer pluteşte o tensiune sufletească de o intensitate greu de suportat de cei mai slăbănogi din punct de vedere duhovnicesc. Atmosfera este deplin «energizată» (energii din cele necreate odihneau peste marii preoţi şi se reflectau). Avem de-a face cu un fel de icoană a Taborului, cu o transfigurare evidentă a persoanelor respective (pentru că Hristos era prezent în ele), o lumină nematerială coborînd peste ele, şi toate acestea îţi dădeau o dorinţă certă şi intensă de a face colibe în preajma lor şi de a petrece veşnic cu ele.
La chip, Părintele nu era deloc chipul clasic de călugăr mare duhovnic. Barba îi era puţină, rară, tunsă foarte îngrijit, scurt de tot. Pielea îi era subţire, aproape transparentă, dar un trandafiriu foarte diluat îi înviora vag paloarea obrajilor.“
Nu cred că e nepotrivit să adaug unele amănunte. Prietenii săi „din lume“, chiar şi Sandu Tudor, la începutul său nemonahal, alături de Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, mare medic şi mare poet român, Vladimir Streinu, Elena Iordache, Dinu Pillat, Cornelia Pillat, Alice Voinescu, Claudia Millian, Şerban Cioculescu, Cella Delavrancea, Andrei Scrima puteau fi văzuţi în acest cerc de laici, într-o cofetărie, braserie etc. Ridicare de sprincene, şuşoteli, întrebări acide…! Părintele nu înţelegea să se dezică de prietenii săi şi nu se socotea înjosit de o atare situaţie. Iar aceştia îl socoteau – credem – o pavăză. Tocmai împărtăşirea unor desconsiderări a unor neînţelese stări pornite din impresia că nu s-ar putea discuta lucruri serioase chiar de credinţă în preajma unei prăjituri sau chiar a unei sticle de bere. Ieşirea „în lume“ cu cuvîntul lui Dumnezeu putea însemna şi o atragere a acesteia la un conţinut plin de respect pentru cele discutate şi nu doar o pîngărire a celor sfinte, prin locul şi materialitatea celor puse pe masă.
Robul lui Dumnezeu Vasile – numele primit la botez – născut în 1904 la Pufeşti, mică localitate de pe dealurile moldave ale apelor Siretului. Înregistrat de tînăr copil ca un fiu evlavios al Bisericii, a trecut, prin curgerea anilor, la studierea Teologiei, pe la seminarii, facultăţi (Cernăuţi, Bucureşti), poposind, la vremea cuvenită – cu ajutorul unor burse de merit, la Facultatea Catolică din Strasbourg, unde a terminat cu un doctorat elogios.
Multe lucrări, articole în reviste, adăpostesc între ele şi un volum interesant cu tema „Argumentul ontologic la Descartes“, reuşind să explice şi să argumenteze că impozantul filozof francez putea arăta, prin scara permisă de al premiză la concluzii, că existenţa lui Dumnezeu se putea dovedi şi prin folosirea argumentului ontologic, în formula prezentată de el.
Ca un adevărat „îndrăgostit de Hristos“, dacă nu chiar şi „nebun pentru Hristos“, părintele Benedict Ghiuş ţine o predică bogată, cu tema „Despre Ortodoxie“. De o vigoare pătrunsă de Iubire, autorul înflăcărează pe cititor (şi pe ascultător) prin alăturarea permanentă a Bisericii—Trup al lui Hristos cu Învierea cea mare, intra-treimică, cu micile sau marile iubiri ale credincioşilor Lui, sau cea dintre ei.
Este cu neputinţă să părăseşti manuscrisul sau încheierea predicii, fără să fii cutremurat de fiorul ţesut în „Ortodoxia“ părintelui Ghiuş. Conţinutul acesteia vibrează într-o asemenea măsură, de circulaţia harului între enunţător şi Hristos-ul său, al nostru, al fiecăruia, încît expunerea îşi face efectul imediat. Căci spune Părintele: „Mergînd în inima lucrurilor, Ortodoxia ni se prezintă în adevăr nu numai ca o prelungire, ca o simplă moştenitoare a lucrării Mîntuitorului în lume. În esenţa ei, Ortodoxia este Mîntuitorul Hristos, El însuşi, viu şi prezent în mijlocul nostru. În inima Ortodoxiei, ca şi pe altarele ei, e prezent de-a pururi Mîntuitorul viu şi lucrător necontenit asupra noastră, deşi e nevăzut. N-a zis El însuşi: „Iată Eu sînt cu voi în toate zilele pînă la sfîrşitul veacurilor“ (Matei, 28,20). Dar şi experienţa noastră creştină adevereşte acest cuvînt dumnezeiesc cînd ne rugăm, rugăciunea noastră Lui, direct, I-o adresăm şi El e Cel ce ne răspunde. Cînd ne spovedim, prin cuvîntul şi mîna preotului El e Cel ce ne dezleagă. Cînd ne găsim prinşi în greutăţile vieţii şi cînd luptăm pentru pace şi pentru înfrăţirea tuturor popoarelor pe pămînt şi-I cerem ajutor, forţa Lui şi cuvîntul Lui ne îmbărbătează, iar cînd ne împărtăşim cu Sfintele Taine, nu există creştin care să nu ştie că ne împărtăşim, de fapt, cu trupul Lui, cu sîngele Lui şi cu dumnezeirea Lui, cu El întreg.“
Părintele Benedict Ghiuş, lăsînd în urmă o imagine legendară a frumuseţii spirituale, aceea de care creştinătatea, şi chiar omenirea, are nevoi ca modele, nu pare să fi avut adevăraţi prieteni, în pofida multor nume care-i însoţiseră activitatea. Aceştia, oameni de cultură şi cu bună situaţie socială, s-au bucurat, fireşte de prezenţa discretă a Arhimandritului “sfios”, prezenţă care-i urma pe ceilalţi ca o umbră, căutînd să nu fie greu nici pentru scaunul pe care-l ocupa. În afară de căldura irezistibilă a unui părinte Grigorie Băbuş sau a neobositei griji pe care i-o purta părintele Sofian Boghiu, îl înconjurau mai degrabă tinerii ucenici, sau unii mai puţin tineri studenţi, care aveau nevoia vitală a unei surse reale de exemplu, de model, pentru dibuirea drumului către Împărăţie. În perioada cînd Părintele se afla la Mănăstirea Plumbuita – începuse împrăştierea provocată de către puterea anti-creştină a rugătorilor de la Antim – un grup de studenţi l-au căutat şi după rînduita slujbă, l-au rugat să le dea un “cuvînt de învăţătură”. Ieşind cu toţii afară, pe iarba proaspătă a Mănăstirii, s-au aşezat toţi, şi Părintele, şi-au sporovăit. Ce drum să aleagă în viaţă? Ce-i va aştepta, cînd puşcăriile se goliseră poate temporar, şi multe altele. „Cred, spuse sfinţia sa, că ceea ce trebuie să aveţi fiecare din voi în vedere este, ca pretutindeni unde vă duceţi, să căutaţi apropierea aceluia, care vă poate ajuta să fiţi mai buni.“ Singura concluzie.
Încolo, sfaturi individuale, beneficiari singuratici ai unor bijuterii de preţ, plecînd fiecare în drumul său, mai mult sau mai puţin convins. Între aceştia, şi destui care l-au speculat, folosit, obosit cu pretenţii de avansare într-o oarecare situaţie. “Nomina odiosa.”
Arhimandritul Benedict şi-a trăit “însingurarea”, nu numai cu supuşenie şi inerentele lipsuri ale vîrstei, ale bolii, ale sărăciei. Dar şi-a îmbogăţit drumul, Cărarea Împărăţiei, cu întocmirea atîtor predici, cuvîntări, cursuri la seminariile de Mistică şi ascetică. Erau ore de neuitat, chiar şi atunci cînd – sau poate tocmai acelea – studenţii, obosiţi de orele de studiu, se mai agitau în bancă. Odată, la un seminar lucrat asupra Sfîntului Maxim Mărturisitorul, s-a oprit din intervenţia pe care o începuse, pentru a se pronunţa asupra deranjului provocat: „Dragii mei, temperaţi puţin acest exces de energie. Plecaţi puţin capul, în tăcere! Acest sfînt, al cărui nume îl pronunţăm a plătit cu sînge îndrăzneala de a fi slăvit pe Hristos în cuvîntările lui. I s-a tăiat limba. Iar cînd a perseverat scriindu-şi predicile, i s-a tăiat mîna dreaptă. Ceea ce citiţi voi acum, stă scris cu sîngele lui.“ Autoritar sau blînd, Părintelui i se dădea totdeauna ascultare de către tineri.
În perioada de activitate a „Rugului Aprins“, fie cea absolut legală (1945—1948), fie în cea precedentă sau cea ulterioară legalităţii mişcării, Părintele Profesor Benedict Ghiuş a fost uneori asaltat de personalităţi marcante, considerînd fundamentală activitatea ca primul val, sau al doilea sau – cum li se va fi părut autorităţilor să o identifice. Începuseră atenţionări serioase, arestări, interogatorii, producîndu-se în mare măsură dezmembrarea acestui organism cît se poate de viu.
Dar oricît li se va fi părut participanţilor – studenţi, vîrstnici, profesori, oameni de pe stradă şi oricine ar fi fost – că frumuseţea nu putea fi strivită, realitatea cotidiană a societăţii se confunda în zorii de beznă care se prefigurau.
Printre cei prezenţi şi pe dinafară se strecurau personagii dezinteresate de această flacără vie, care-i incita, îi enerva sau, pur şi simplu, erau trimişi să iscodească. Între studenţi se aflau şi angajaţi în mişcarea legionară, fie ea la putere, fie în opoziţie, dar fermă pe poziţie, unii mai conştienţi de rolul lor, alţii mai obedienţi unor impulsuri străine, de tot felul.
Părintele Ghiuş fusese chiar indicat să se ocupe de tineretul care, avid de noutate şi de schimbări benefice în societate, erau şi ei la rîndul lor interlocutori, punînd întrebări, dînd opinii, schimburi de păreri, argumente noi, trezind interes de fiecare parte. Nu a fost greu şi nici neavenit la acea vreme, ca autorităţile locale din aceste centre de cultură să presupună o legătură între cele două demersuri spirituale, ambele „mişcări“ să existeori o filiaţiune comună, ori un scop comun.
Pe scurt, interogatorii la domiciliu, arestări cu urmări din cele mai grave. Aproape toate numele consemnate mai sus, pe lîngă altele prezumate a fi fost părtaşe la „mişcare“, au fost arestate şi cele mai multe condamnate la ani grei de închisoare.
În majoritatea cazurilor, condamnarea privea participarea la întrunirile şi acţiunile mişcării legionare. Oricît a afirmat Părintele că întrunirile la care participase aveau caracter spiritual, acuzaţiile implicau şi un anume caracter naţionalist, ceea ce era greu de contestat, întrucît nu puteai exclude – în calitate de creştin – iubirea de neam, din practicarea şi exercitarea oricărei iubiri creştine. Părintele însuşi a afirmat acest lucru, în diverse ocazii ale anchetei şi în multe alte acuzaţii de „complotare“ împotriva ordinei statului.
Era ştiut că, odată arestat, nu puteai să-ţi dovedeşti nevinovăţia. Stereotipia condamnărilor era deja instalată în fruntea dosarului tău. „Ghiuş Vasile Benedict a luat parte la mai multe întruniri clandestine ce au avut loc la domiciliul lui Mironescu Alexandru, în cadrul cărora au ascultat emisiile posturilor de radio imperialiste şi au făcut comentarii duşmănoase împotriva regimului democrat-popular, preconizînd schimbarea acestuia ca urmare a unei intervenţii ce trebuia să survină din partea puterilor imperialiste, reinstaurîndu-se orînduirea capitalistă“.(Extras din dosarele securităţii).
În scrierile oferite pe INTERNET, apar diferite aprecieri, portrete de arestaţi, fonograma unor interogatorii din anchetă, sau/şi interviuri luate unor cunoscători ai perioadei sau persoanelor. A executat pedeapsa la închisoarea „C“ MAI, la Jilava din 3.04.1959, la Aiud din 19 mai 1959, fiind transferat apoi la formaţiunea 0957 Ostrov din 16 mai 1962. A fost eliberat pe 25 iunie 1964, fiind graţiat alături de alţi mulţi deţinuţi politici.
A plecat la Domnul la data de 12 iunie 1990, la mănăstirea Cernica.
Sfinţii nu s-au lăsat niciodată „apăraţi“, şi nu au făcut-o nici ei înşişi. Este explicabil ca unele din acţiunile sau cuvintele lor să pară bizare, greu de înţeles şi, încă mai greu, de acceptat. Linia maximală la care duc aceste – înţelese de alţii, ca – inadvertenţe este cea care duce, în ultimă etapă, la „nebunia întru Hristos“. Erau – sau poate sînt – atitudini excesive, fie ca îmbrăcăminte (care uneori lipsea parţial), fie în vorbiri nesăbuite, fie trăind ca jivinele. Toate acestea, pentru a stîrni batjocorirea lor, luarea în rîs, deci desconsiderarea, împotriva milei şi oblăduirii omeneşti provocate de eventuala milă.
Părintele Benedict a fost – este – această persoană a tuturor milelor şi înţelegerii bogate, a răbdării permanente, cu acel zîmbet de copil care-i lumina faţa, cu generozitate, cu răspîndirea Cuvîntului lui Hristos, cu dragostea temperată în manifestări pentru a nu produce tulburare, cu iertarea desăvîrşită pînă la uitare, ba şi cu rugăciunea pentru cei care-l loveau, cu aşezarea alături de oameni turbulenţi, pentru a calma consecinţele şi a le lua asupră-şi, cu explicaţii în apărarea unor atitudini nepotrivite pentru unii, ca să înlăture oprobriul ce li s-ar fi aruncat celor nestăpîniţi, cu instaurarea păcii prin preluarea asupra sa a zavistiei şi făcîndu-se mic pentru a sta lîngă cel acuzat, lăsîndu-se „păcălit“de cei ce credeau sau voiau să-l păgubească, pentru că „şi noi tare-l mai păcălim pe Dumnezeu“, cum zicea sfinţenia întruchipată în acest „înger întrupat“.
Întocmai spuselor Sfîntului Pavel, apostolul neamurilor, “tuturor, toate m-am făcut, ca pe toţi să-i aduc lui Hristos“.
Cu o blîndeţe şi o dîrzenie în suferinţă, chiar cu iubire a suferinţei, pentru o mai adîncă pătrundere în Iubirea-suferinţă a lui Hristos, Părintele Benedict aduce binecuvîntarea numelui său în orice suflare care s-a abătut pe lîngă el, cu graţia care mărturiseşte bogăţia din care dă, pretutindeni şi tuturor, acel „DAR DIN DAR“, – ceea ce a primit şi suflă în continuare.
Acest Hristo-for, purtător al iubirii treimice însuşite pe veşnicie, este cununa de aur a creştinismului românesc, pe un pămînt şi zare tremurîndă azi, de acea boală a „nedumnezeirii“, cum spunea însuşi Arhiereul Benedict.
Fie-ne nouă pacea lui, lipită de sufletele şi ţărîna noastră, spre bucuria Părintelui nostru şi voia Celui de Sus!
Amin!
Anca Manolache, teolog
ESEURI
Din nou despre iertare
Un articolul mai vechi al lui Mircea Mihăieş din „România literară“ nr. 28 / 18 iulie 2008, p. 4 Ştiţi să vă cereţi iertare? m-a incitat, imediat după lectură, la cîteva adaosuri jurnaliere. Le-am scris şi le-am păstrat în fişierele mele, fără a le propune atenţiei cititorilor în contextul grav al indiferentismului civic – fenomen întreţinut de aceiaşi inşi aleşi, realeşi şi răsaleşi ca demnitari ai ţării, inşi abonaţi la talk-show-ri, ce s-ar dori politicieni, ori măcar „analişti politici“, ei neputînd fi însă altceva decît ce-au învăţat illo tempore: (neo)activişti ori, cel mult, veseli animatori ai vieţii sociale, angajaţi (plătiţi) de anumite partide să le susţină „ideologia“… Despre aceşti oameni de paie Petre Ţuţea avertizase opinia publică: metoda lor de lucru de căpetenie a fost şi a rămas aflarea în treabă[1]. Cum, deci, să mă expun adresîndu-mă public, unor împricinaţi ce nu vor şi nu ştiu să citească asemenea texte care-i vizează direct, ei pricepîndu-se să le accepte cel mult ca pe nişte exerciţii literare, ori (şi mai grav), ca pe atentate la „onoarea“ lor – în acest din urmă caz rîndurile cu pricina riscînd a trece drept „probe“ într-un eventual proces de calomnie…
Am revenit asupra autocenzurării dintr-un idealism (unii l-au numit naivitate, alţii donqujotism – mă rog, după oglinda sufletului şi culturii fiecăruia!) ce mi-a hrănit toată viaţa acţiunile şi scrisul. Dau publicităţii textul, uşor prelucrat, adăugit şi adaptat contextului socio-politic actual cu speranţa că demersul meu va ajunge şi sub ochii celor vinovaţi de adîncirea crizei morale pe care o consider responsabilă de 80% din dezastrul ţării.
*
* *
Mai întîi, pentru circumscrierea problematicii, propun o (re)lectură a mărturiei din prefaţa zguduitorului volum Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă[2] semnată de filologul şi teologul Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006): Cînd eram copil şi vreunul dintre bătrînii satului [Mahmudia, din judeţul Tulcea – n.n.] se apropia de ceasul morţii (ţăranii ştiau sorocul morţii fără doctori, căci doctorii erau la oraş, nu la ţară), părinţii îşi luau copiii de mînă şi mergeam tot satul, cu mic, cu mare, la bătrînul sau bătrîna respectivă pentru „a cere iertăciune“. Spuneau părinţii: „Poate ai trecut, copile, pe lîngă el/ea şi nu i-ai dat bineţe, sau ai rîs de ei, sau ai furat mere şi prasade (pere) din pomul lor. Să-ţi ceri iertăciune!“ Ajungeam acolo cu sfială, ca într-o cetate a morţii, sărutam mîna agonizantului, uimiţi de faţa lui/ei senină şi neînfricată de moarte, şi ziceam cu voce tremurîndă: „Te rog, mă iartă!“. Şi el/ea: „Domnul să te ierte!“. Şi iarăşi noi: „Şi de-al doilea!“. Şi el/ea: „Domnul să te ierte!“. Şi apoi iarăşi: „Şi de-al treilea!“. Şi bolnavul, cu voce sfîrşită: „Domnul să te ierte!“. Stăteam apoi cu fruntea pe marginea patului pînă ce bolnavul se întrema puţin, ca să-şi poată ridica mîna şi să ne binecuvînteze pe cap. Într-un sens, noi toţi, poate mai mult copiii, eram solitorii morţii – o moarte cu chip de copil, pe care muribunzii o primeau cu dragoste şi cu binecuvîntare. (p. 10).
Ritualicul pelerinaj cu ecouri legendare (dacă nu chiar mitice) va fi fiind, de bună seamă, incomprehensibil generaţiilor noi, obişnuite cu accentele apăsat pragmatice, cu sincretismul globalist, pe scurt cu ritmurile alerte ale „postmodernităţii“ aduse prin mass-media: festivaluri, jocuri sportive, concursuri de miss, filme la modă etc. Nădăjduiesc însă că, dacă li s-ar prezenta sub o formă oarecare (să zicem la o oră de literatură sau de religie) trăirile copilului dintr-un sătuc românesc interbelic le-ar putea da de gîndit pînă şi lor, aşa stîngaci cum au fost ele evocate în firul desfăcut livresc al amintirii bătrînului preot încercat de nostalgii – cum sînt îndeosebi românii (auto)exilaţi (Ghe. Calciu Dumitreasa a şi murit, de altfel, la Washington). N-am să fac speculaţii, evocîndu-l aici pe L. Blaga („veşnicia s-a născut la sat…“ ş.c.l.); căci mă văd adus urgent cu picioarele pe pămînt de ororile petrecute în mediul rural românesc din ultimii ani, dintre care, ca pedagog, mă îngrijorează îndeosebi acele iresponsabile abdicări de la statutul de părinţi ale unor indivizi ahtiaţi de cîştiguri, care, întrebaţi, n-au nici măcar bunul simţ de a-şi recunoaşte lăcomia şi graba dobîndirii bunăstării în primul rînd pentru ei, ci declară lacrimogen că se gîndesc tocmai „la viitorul mai bun al copiilor“, de parcă prezentul poate fi îngheţat iar o mîngîiere sau un sfat ar putea fi trimise la pachet ori conservate pentru mai tîrziu, precum fotografiile…
Desigur, deşi insistent mediatizate, groaznice sînt şi alunecările de pămînt din unele judeţe ca Dîmboviţa ori Buzău; dar pentru mine ireparabile şi, prin urmare, mult mai grave sînt tocmai mutaţiile sufleteşti produse de ieşirile din mătci nu ale apelor, ci ale unei populaţii cîndva tihnite, vegheate de datini şi de etică, de intelectuali devotaţi şi de Biserică.
Aş aminti apoi amănuntul încărcat de semnificaţii, pe care nu numai creştinii practicanţi îl cunosc, de a cere iertare tuturor membrilor comunităţii înaintea cuminecării (împărtăşaniei), ce încununează postul. Gestul este asemănător iertării cerute ritualic, precum în cazul evocat mai înainte, dar e contrară aceleia în proximitatea morţii, despre care scria prefaţatorul cărţii lui Ioan Ianolide, căci, la ortodocşi, împărtăşania primită cu vrednicie, deşi implică o omorîre direcţionată către păcate şi plăceri lumeşti trecătoare, presupune în esenţă o renaştere, o viaţă nouă „în Duh“, potrivit învăţăturii bisericii.
Fiinţele raţionale – nu neapărat atee –, ce se cred situate înafara creştinismului şi se consideră iniţiate/iluminate etc. pun şi ele mare preţ pe iertare. Un exemplu la îndemînă este Steven M. Greer[3] ce afirmă cu dreptate că iertarea sinceră eliberează o cantitate enormă de pace şi energie internă pentru că atunci ne eliberăm de energia negativă. Actul iertării şi actul iubirii sînt cu adevărat una din expresiile cele mai înalte ale cunoaşterii spirituale. Ce am descoperit este că iertarea şi iubirea necesită o reală lipsă de egoism, prin care poţi privi dincolo de tine. În timp ce priveam lumea, ca adolescent, mi-am dat seama că cea mai mare parte a problemelor se datorează egoismului. Există o frază minunată atribuită lui Abdu’l-Baha[4] care sună în felul următor: „Unde e iubire, nimic nu e prea greu şi e întotdeauna timp.“
Iertarea-uitare cerută/impusă… „democratic“ în România postrevoluţionară de majoritatea ex-comuniştilor activişti, deveniţi politicieni, a divizat malign societatea. Criza s-a cronicizat în lipsa unei legi a lustraţiei, văzută ca necesară de celebra Proclamaţie de la Timişoara publicată în 12 martie 1990, în care „Punctul 8“ cerea textual: Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursa a tensiunilor şi suspiciunilor care frămîntă astăzi societatea românească. Pînă la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională pînă la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte (…). Ignorînd această prevedere de bun simţ, „clasa politică românească“ (i.e. foştii activişti şi securişti) s-a orientat rapid, promovînd „jocul democratic“ şi „alternanţa la guvernare“ – în definitiv un alt fel de „rotaţie a cadrelor“ obişnuită în ceauşism. Spectacolul ar fi comic dacă n-ar aduce, prin incompetenţa protagoniştilor, un declin social-economic ameţitor ce ne afectează pe toţi.
Refuzînd recunoaşterea vinei şi neputînd primi iertarea victimelor de mai ieri, „emanaţii“ aceştia actuali (ce… emană de la o poştie duhori pestilenţiale pentru grila olfactivă a oamenilor cinstiţi ai acestei ţări!), lăsaţi fiind să trăiască, se încăpăţînează a nu te lasa să trăieşti, spre adeverirea cunoscutei zicale! De aceea, cei trăitori în proximitatea unor cazuri dramatice, precum Ileana Toma[5], au tot dreptul de a glosa pe tema iertării ignorate, ducînd la imposibilitatea unui proces al comunismului atîta vreme cît foştii securişti şi activişti comunişti ne conduc destinele, astfel: mi-am dorit un proces al comunismului, un proces adevărat care în primul rînd să demonstreze că deţinuţii numiţi politici din anii ’47-’64 au fost condamnaţi fiind nevinovaţi. Să se dea o lege generală de amnistie, adică de ştergere a vinei, ca să înţeleagă oricine că oamenii aceia au fost nişte victime, doar atît, victime. Să înţeleagă şi cei care i-au condamnat că au greşit făcînd-o şi să încerce să se pocăiască. Nu putem să facem din trecutul unui popor o groapă comună şi să aruncăm pămînt peste toate crimele comise. Să punem şi flori, ca să fie „frumos“, declarîndu-i pe criminali patrioţi? Nu-mi doresc o „vînătoare de vrăjitoare“ şi nici nu-mi pot dori, pentru că toată viaţa mea am fost eu cea vînată. (…) O digresiune necesară celor ce nu cunosc acest caz se impune: socrul celei care a formulat opiniile amintite, marinarul comandor Toma Matei, doctor în ştiinţe economice şi politice, membru al baroului militar, autor al unui tratat de Drept maritim internaţional, eliberat în 1964, după şaisprezece ani de temniţă, i-a cerut, referindu-se la torţionarii săi de la Gherla: „Să nu-i ierţi niciodată!“. Nu-mi permit aici să comentez situaţia: e dreptul celui în cauză să ierte sau nu pe cei ce i-au mutilat fiinţa, trupeşte şi spiritual. Pot doar să fac o paralelă cu spusele-testament ale altui condamnat pe nedrept, de această dată celebru: Mircea Vulcănescu. Aşa cum mi-a reconfirmat fiica acestuia, Măriuca Vulcănescu, la unul dintre cenaclurile din foişorul Bisericii „Pogorîrea Sfîntului Duh“ din Titan, tatăl său a rostit pentru posteritate celebrul îndemn: „Să nu ne răzbunaţi!“Paleta se poate extinde. Astfel, un suflet ales ca al Aspaziei Oţel-Petrescu se confesează: prin puterea credinţei şi prin dragostea pentru aproapele nostru am transfigurat suferinţa, făcând-o suportabilă şi, uneori, chiar prilej de bucurie.[6] Paralela ce se impune de astă dată e Jurnalul fericirii datorat lui Nicolae Steinhardt: Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, e singura cheie de care dispunem. Crucea înseamnă, bineînţeles, asumarea suferinţelor individuale, ca pedagogie spre mîntuire, implicînd şi iertarea necondiţionată.
Iisus e, desigur, înainte de orice, atoateiertător. Însă la El este vorba de un tip special de iertare: cea supraomenească, sau, altfel formulat, acesta e tipul iertării divino-umane, potrivit dublei firi a lui Iisus Hristos, Care, aflat pe cruce, după cum mărturisesc Evangheliile, a rostit: Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac. De asemenea, potrivit aceloraşi surse, Iisus învesteşte cu puterea iertării pe apostolii Săi, după Înviere: Luaţi Duh Sfînt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. (Ioan 20, 22-23). În plus, în Evanghelia lui Marcu (2, 1-12) se precizează, la un moment dat: Atunci, văzînd credinţa lor [a prietenilor celui bolnav, patru la număr, care l-au adus dinaintea Mîntuitorului, încredinţaţi că-l va vindeca], Iisus a zis slăbănogului: Fiule, iartă-se ţie păcatele tale! Trecînd peste tulburătoarea conlucrare a prietenilor la mîntuirea individuală, observăm că doar harul conferă putere iertării, iar cel vrednic de iertare devine concomitent fiu duhovnicesc al lui Dumnezeu. Extraordinară valoare se atribuie, aşadar, din perspectivă divină, iertării – ierarhizabilă, am afirma, imediat în vecinătatea trecerii de-a dreapta Judecătorului.
Revenind la cele omeneşti, iertarea o socotesc înainte de toate un drept al celui asuprit, batjocorit, mutilat trupeşte şi sufleteşte; nu-i, va să zică, nicidecum o obligaţie din partea victimei şi cu atît mai puţin vreun drept al torţionarului, al criminalului (fie el chiar ajuns la putere, cum a fost cazul, întru totul condamnabil în perspectivă istorică, al protagoniştilor-beneficiari ai regimurilor FSN-PSD din România). Călăii ar trebui mai întîi să-şi conştientizeze erorile de a fi îndeplinit nedreptăţile, ororile, crimele asupra semenilor. Apoi, cerîndu-şi iertare, de-ar dori mîntuirea, asumîndu-şi aceste fapte ale trecutului, să fie gata să le actualizeze prin acceptarea fie a ispăşirii vinei, fie a darului iertării din partea victimelor. Atîta vreme cît aceşti vinovaţi tot invocă însă „obligaţiile de serviciu“, „ordinele primite de la superiori“, „contextul istorico-politic“, „interesul general“, „secretul de stat“ ori alte criterii politico-juridice străine, de fapt, problemei iertării (care se pune de la individ la individ, de la călău la victimă), problema cade sub incidenţa ridicolă a unui dialog de surzi! Ce să mai vorbim de situaţii de-a dreptul satanice precum procesul „organizatorilor foametei“ din fosta republică a sovietelor, despre care scrie Alexandr Soljeniţîn, în Arhipelagul Gulag, ori despre samavolniciile fără seamăn din România care au primit denumirea „fenomenul Piteşti“?…
Relaţia iertare-uitare m-a preocupat îndeajuns imediat după Revoluţia din decembrie 1989 (la care am luat parte fără să mi se clintească un fir de păr – mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta, căci mi-a întărit îngerul păzitor în acele clipe de confuzie şi haos din Piaţa Universităţii şi, ulterior, din alte zone fierbinţi ale capitalei!), încît să-mi fi publicat eseul intitulat chiar aşa, dihotomic, spre a atrage atenţia asupra viciului de perspectivă din care politicianiştii vremii, cu bogate state de activişti ori securişti, perorau – ce-i drept, cam cu frica-n sîn – despre „vînătoare de vrăjitoare“, „vidul de putere“ ori „reconciliere naţională“, în timp ce ţărăniştii, liberalii, mai toţi regalişti, supravieţuitori ai partidelor de odinioară, lăcrimînd bătrîneşte prin adunările Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, prin cenacluri ori prin studiourile de televiziune, se lăsau îmbrobodiţi de tulburea demagogie a foştilor tovarăşi care, instinctiv, strîngeau rîndurile într-un cuget şi-o simţire să preia toate frîiele puterii politice din ţară. Ajutaţi, fireşte, de „tatăl minciunii“, au şi reuşit, pînă-n zilele noastre, să domine, aflîndu-se cînd la putere, cînd în opoziţie, într-un soi de balet al năpîrcilor ce-şi hipnotizează, periodic, la vremea hrănirii, victimele.
Desigur, în cei douăzeci de ani scurşi într-un fel de proces interminabil de tranziţie-travaliu – istovitor pentru majoritatea populaţiei, dar propice ca apa pentru peşti unui număr impresionant de foşti activişti şi securişti – au existat voci de intelectuali care au şoptit ori au clamat, după temperament şi posibilităţi, adevăruri dureroase ori au propus chiar măsuri economico-sociale echivalînd unor intervenţii chirurgicale menite a curma odată durerile macrofacerii acesteia. Ca nişte moaşe perverse, mass-media au compromis, între timp temele majore – precum partidul România Mare ideile naţionaliste –, aducînd în prim plan veleitari numiţi pompos şi agramat „analişti politici“, ei fiind în realitate rumegători de fapte minore sub denumirea de „EVENIMENTE“. De la corupţie (de regulă fără corupţi şi anchetaţi penal!) şi reformă în învăţămînt, pînă la reformarea clasei politice şi condamnarea crimelor comunismului, de la religie şi reaşezarea valorilor, pînă la cuantumul pensiilor şi rata şomajului, totul a fost morfolit-promis-eşuat-maculat-minimalizat-bagatelizat-anulat caragialian prin torente de dejecţii alternînd cu apă de ploaie – toate verbale. Între timp, făptuitorii îşi vedeau de ale lor, subteran ori chiar la lumina zilei şi în văzul fiscului (uneori chiar cu textul de lege subsuoară!): jefuirea sistematică a ţării aflate în chinurile facerii (i.e. „tranziţiei“)! Hemoragia continua: oamenii de valoare, în special tineri, care, îngreţoşaţi de „încremenirea în proiect“ semnalată de cineva, emigrau aiurea, în căutarea normalităţii. Efectul colateral al acestor valuri de imposturi a fost, pentru un filolog ca mine, semnificativ-devastator limbii române contemporane: dovadă stînd zecile de fişe în care mi-am notat anacoluturi, dezacorduri, improprietăţi, confuzii paronimice, cacofonii, tautologii, bîlbîieli şi contururi intonaţionale aiuritoare (ceva între maghiară, arabă şi anglo-americană!) – başca scrierea cu „î“ şi „sunt“!
Ce se mai poate face, acum, după douăzeci de ani?
Înainte de formularea concluziilor, aş vrea să evoc şi o excepţie în acest carusel de eschive de la fondul problemei iertării. Anume, e cazul lui Franţ Ţandără, excelent conturat în cartea Doinei Jela Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar. Omul este singurul comunist torţionar al Ministerului de Interne, al închisorii Văcăreşti, al Spitalului nr. 9 etc. în perioada 1949-1957 care, după 1990, cuprins de remuşcări, a vrut să fie judecat şi condamnat pentru abuzurile săvîrşite din ordinul superiorilor săi. În lipsa procesului comunismului, mărturia lui se adaugă demersurilor credibile ale memorialiştilor, istoricilor, politologilor, jurnaliştilor, scriitorilor aflaţi în căutarea adevărului ce trebuie ştiut. Pilduitoare mi se par cîteva pasaje ale cărţii. Mai întîi unul despre coşmarurile lui F. Ţandără: Cîteodată visează, învălmăşite, chipurile ţărăniştilor pe care i-a ucis şi care-i spun, înainte de a muri: „Domnule, iartă-mă, nu mă omorî“. Astea sînt visele cele mai chinuitoare (…). Îi cîştigase unuia, care avea nevastă şi trei copii, 20 de mii de lei [la jocuri de noroc] (…). Acesta se ţinea după el în vis şi-l ruga să-i dea banii înapoi, că are nevastă şi copii. Decît că omul din vis nu avea figura celui care pierduse la joc. Avea figura unuia dintre ţărăniştii pe care-i omorîse. El, ţărănistul, spunea că are nevastă şi copii, şi să-i dea banii, ca şi cum lui i-ar fi luat banii, şi nu cartoforului. S-a trezit întors pe dos şi s-a dus şi i-a dat nevestei aceluia banii pierduţi de bărbatul ei. Prima dată în viaţa lui cînd a făcut asta. (…) Într-o vreme visa treaba asta: „Dacă crezi, noi te iertăm“. Al doilea citat ales este despre destinul comuniştilor-asasini: Mai toţi comuniştii au murit comunişti. Cu moarte rea, dar comunişti. Este unul, Leonida Cristescu, a făcut doi copii; pe unul l-a găsit împuşcat, în şanţ, acum tîrziu, tot sub comunişti, dar tîrziu încoace, nu se ştie cine l-a împuşcat, celălalt i-a murit spînzurat. Altul, căruia îi spunea mereu: „noi toţi o să murim rău“, şi el: „Vezi-ţi, mă de treabă, bine n-o sfîrşeşte nimeni.“ Se întîlneau ei încoace, după revoluţie, acela se arăta foarte liniştit: „Stai, mă, potolit, ce să spui, de ce să spui?“ S-au întîlnit acum, spre sfîrşit, da, înainte de ’89. Are o gaură în gît şi voia să-i zică ceva lui, lui Franţ Ţandără, dar nu mai avea voce deloc: „Scrie, bre“, i-a zis Ţandără. Şi ăla a luat caietul şi i-a scris: „Ai avut dreptate. Toţi o să murim rău.“ În fine, unul confesiv, al curajoasei autoare: Nu l-am mai văzut de atunci pe Franţ Ţandără. A urmat pentru mine un fel de perioadă de dezintoxicare. Nu vorbesc psihologii despre o intoxicare cu cruzimea, la cei care practică tortura, sau la cei traumatizaţi de război? Îmi spuneam degeaba că stima, înţelegerea, compasiunea mea se îndreaptă spre Franţ Ţandără cel „de acum“, şi oroarea spre cel „de atunci“. Că Franţ Ţandără cel de atunci nu este decît un străin care-l chinuie pe cel de acum şi de care acesta trebuie să se elibereze, mărturisind. Că sînt atîţia care au comis aceleaşi orori ca şi el, şi-şi duc liniştiţi şi fericiţi viaţa. Unii chiar şi-au încheiat-o apoteotic, ca eroi ai clasei muncitoare intonînd acelaşi imn în sunetul căruia, uciseseră, tot ca Franţ Ţandără, pentru a ajunge la putere. De ce el, care-şi dă seama că i-a slujit, dar şi-a pierdut sufletul, n-are dreptul la compasiunea noastră. Conchideam, pentru o clipă, că are. Apoi mă întrebam: Şi victimele lui?
Dacă problema iertării faţă către faţă, în raportul călău-victimă, n-a fost şi evident, după două decenii de la recîştigarea libertăţii, nu este şi nici nu va fi iniţiată individual, din laşitate, iresponsabilitate, oportunism etc. – în termeni socio-psihologici –, din necredinţă, orbire demonică etc. – în terminologie spirtual-creştină –, atunci obligaţia unei ţări ce are prevăzut în chiar articolul 1 al Constituţiei sale fraza România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sînt garantate (Titlul I, art 1, 3), este de a demara procedurile judiciare implicate de orice abuz, de orice crimă înainte de prescrierea faptelor. Numărul mare al criminalilor nu poate fi nici argument şi nici măcar o circumstanţă atenuantă; nici poziţiile sociale la care au parvenit mulţi dintre ei nu pot fi invocate, căci nimeni nu este mai presus de lege (Idem, Titlul II, art. 16, 2). Orînduirea comunistă în sine, odată condamnată, în privinţa crimelor ei, prin vocea preşedintelui în exerciţiu Traian Băsescu, nici argumentul juridic al încadrării legale a samavolniciilor, arestărilor, torturilor, uciderilor din intervalul 1947-1989 nu mai poate opera. Cum adevărul este universal valabil, iar o societate nu poate evolua prin ignorarea adevărului, perpetuarea minciunii care a înveninat mediile sociale din 1990 încoace trebuie stopată. De aceea, soluţionarea dosarului revoluţiei este o prioritate pentru sistemul juridic şi, deopotrivă, pentru legislativul, guvernul şi preşedinţia ţării.
[1]Cf. 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 57.
[2]Ediţie îngrijită după manuscrisele lui Ioan Ianolide la Mînăstirea Diaconeşti, Bucureşti, Editura Christiana, 2006; consilier editorial Gabriela Moldoveanu, director literar Răzvan Codrescu.
[3] Steven M. Greer, Adevărul ascuns – Informaţii interzise, Bucureşti, Editura Daksha, traducător, Ruxandra Comşa, 496 p., 2008.
[4] Abdu’l-Bahá (عبد البهاء) (23 May 1844 – 28 November 1921), born `Abbás Effendí, was the son of Bahá’u'lláh, the founder of the Bahá’í Faith. In 1892, `Abdu’l-Bahá was appointed in his father’s will to be his successor and head of the Bahá’í Faith.
His journeys to the West, and his Tablets of the Divine Plan spread the Bahá’í message beyond its middle-eastern roots, and his Will and Testament laid the foundation for the current Bahá’í administrative order.
`Abdu’l-Bahá’s given name was `Abbás Effendí, but he preferred the title of `Abdu’l-Bahá (servant of the glory of God). He is commonly referred to in Bahá’í texts as “The Master”…
[5] O condamnare neamnistiată, în suplimentul „Aldine“ al ziarului „România liberă“ din 9 decembrie 2006 republicat cu titlul Întoarcerea acasă în revista Memoria“, nr.4/2007.
[6] Interviu luat de Olimpia Popescu, în curs de publicare în vol. colectiv dedicat literaturii arestate.
Mihai FLOAREA
Bucureşti,
28 februarie 2010
P.S.: Desecretizarea dosarelor Revoluţiei despre care anunţă mass-media zilele acestea este o veste bună. Să aşteptăm, cu încredere, rezultatele pozitive ale demersului cu pricina.
M. F.
Bucureşti,
10 martie 2010
LITERATURĂ ŞI RELIGIE
TU EŞTI, MAMĂ!
Cînd eram copil odată, mama mea, învăţătoare,
M-a luat cu ea la şcoală, doar aşa, într-o plimbare,
Şcoala mi-a părut castelul, iară clasa cu fereşti
Poză mîndră întîlnită într-o carte cu poveşti,
Ea, ţinîndu-mă de mînă, mă purtă spre banca-întîi
Şi o scurtă mîngîiere mi-aşeză la căpătîi.
Banca’naltă, eu mai singur decît cucul mă simţeam
Şi-nălţat aşa pe vîrfuri tot la mama mea priveam;
Aş fi vrut să fiu acolo, lîngă ea şi nu aici
Lîngă-aceşti copii din clasă, mult mai mari, dar tot pitici.
Am oftat chiar fiindcă mama tuturor le surîdea
Cînd ştiam că numai mie ea acasă îmi zîmbea,
Dar am înţeles că-n clasă mama e învăţătoare
Iar eu nu ajunsesem vîrsta claselor primare.
Rînd pe rînd învăţătoarea povesti atît de multe…
Inima-mi bătea năvalnic şi aprins şi ea s-asculte.
Mai apoi pornit-a vremea să alerge fără veste,
Unul spuse-o poezie, altul zise o poveste.
După-un timp pe care astăzi poate doar l-am tălmăcit,
Clasa-ntreagă, întrebată, a fost pusă la ghicit:
– Dragii mei, să-mi spuneţi mie – a-nceput învăţătoarea –
Cine muntele-l întrece-n înălţime, iar marea
O întrece în mărime prin atîta bunătate,
Ce fiinţă este-n lume cea mai scumpă dintre toate,
Care mîngîie cînd doare, care cîntă cînd mîngîie,
Stînd de strajă suferinţei pruncilor la căpătîie,
Cine este-acea fiinţă fără care nu se poate,
Cea mai dragă, cea mai mare şi mai bună decît toate?!
Clasa-ntreagă se gîndeşte, ochii mari, mintea-ncordată,
Un băiat parcă e gata să răspundă… şi o fată.
Nu ştiu ce fior mă prinse şi pe mine-ntr-o suflare,
Am uitat că sunt în bancă, mama că-i învăţătoare
Şi pe cînd băieţi şi fete mîna ridicau în sus,
Eu cu voce îndrăzneaţă, cu iubire de nespus,
Le-am luat-o înainte şi-am strigat fără de seamă:
– Cea mai scumpă din fiinţe-n lumea asta, tu eşti, mamă!
Petru Demetru Popescu
[1]Cf. 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 57.
[2]Ediţie îngrijită după manuscrisele lui Ioan Ianolide la Mînăstirea Diaconeşti, Bucureşti, Editura Christiana, 2006; consilier editorial Gabriela Moldoveanu, director literar Răzvan Codrescu.
[3] Steven M. Greer, Adevărul ascuns – Informaţii interzise, Bucureşti, Editura Daksha, traducător, Ruxandra Comşa, 496 p., 2008.
[4] Abdu’l-Bahá (عبد البهاء) (23 May 1844 – 28 November 1921), born `Abbás Effendí, was the son of Bahá’u'lláh, the founder of the Bahá’í Faith. In 1892, `Abdu’l-Bahá was appointed in his father’s will to be his successor and head of the Bahá’í Faith.
His journeys to the West, and his Tablets of the Divine Plan spread the Bahá’í message beyond its middle-eastern roots, and his Will and Testament laid the foundation for the current Bahá’í administrative order.
`Abdu’l-Bahá’s given name was `Abbás Effendí, but he preferred the title of `Abdu’l-Bahá (servant of the glory of God). He is commonly referred to in Bahá’í texts as “The Master”, and received the title o
[5] O condamnare neamnistiată, în suplimentul „Aldine“ al ziarului „România liberă“ din 9 decembrie 2006 republicat cu titlul Întoarcerea acasă în revista Memoria“, nr.4/2007.
[6] Interviu luat de Olimpia Popescu, în curs de publicare în vol. colectiv dedicat literaturii arestate.
