ACTUALITATEA
Homosexualii iar…
An de an, similar clovnilor ce fac reclamă circului, ies la vedere, de prin bordeluri şi cîrciumi, revărsîndu-se pe străzi. Sînt cîteva sute, dar suferinţa lor e mare cît să umple România întreagă, din moment ce luptă să aibă drepturi egale oricăruia dintre cei mulţi. Le şi au, de fapt, cu cîteva excepţii fireşti, cel puţin în logica naturii; bunăoară, procrearea fiind din punctul lor de vedere un nonsens, vor să aibă copii!
Aceşti semeni ai noştri rătăciţi, pe care majoritatea dintre noi îi ignorăm, iar cîţiva îi înjurăm sau îi dispreţuim, cer de fapt alinare. Eu cred că homosexualii, asemenea copiilor care, nebăgaţi în seamă de adulţi, comit boacăne, îşi semnalează în realitate rănile sufleteşti şi trupeşti în faţa tuturora. Bravînd policrom despuiaţi, travestiţi, vopsiţi ori mascaţi, doar-doar va fi venind cineva şi-n ajutorul lor, ei, sărmanii, au nevoie de ajutorul nostru, al tuturor…
Doar deplîngîndu-le soarta, nu-i satisfacem, căci sînt şi orgolioşi, cîţiva avînd chiar bune prestaţii profesionale. Zadarnic i-aş îndemna, creştineşte, la discreţie: ei Îl reneagă pe Dumnezeu prin însăşi opţiunea lor contra firii. Nici argumentul cantităţii n-ar funcţiona în ceea ce-i priveşte, aşa că degeaba le-aş spune că pe tot globul miliarde de oameni mult mai buni decît ei îşi trăiesc întreaga viaţă în anonimat şi demnitate…
Ei vor nici mai mult nici mai puţin decît să ne convingă, să le dăm unanim dreptate, să-i acceptăm cu păcatul lor şi, eventual, să-i felicităm pentru opţiunea făcută. Adică, ieşind la un moment dat de bună voie din rîndul oamenilor normali, ei vor să reintre acum cu tot cu viciul lor în rîndul lumii, nu aliniindu-se ei, ci aliniind lumea la ei!
Nici nu ştiu dacă ar trebui să plîng ori să rîd faţă de infantilismul acestor semeni. Desigur, nici hohotele de rîs/plîns, nici sfaturile, nici înăsprirea legalităţii n-ar fi operabile faţă de homosexuali (am ascultat pe liderul lor şi de aceea afirm aceasta). Singura soluţie pe care o văd faţă de această realitate socială este de a mă ruga şi pentru mine (să-mi dea Dumnezeu putere în rugăciune) şi pentru ei (să-i lumineze cum ştie El).
Îndemn şi pe cititorii acestor rînduri să se roage, după îndemnul Mîntuitorului: „Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac“.
Reproduc, în continuare, fără alte comentarii, petiţia adresată anul acesta Primăriei Bucureştilor de şaisprezece organizaţii creştine, rămasă, din păcate, fără răspuns:
OPRIŢI BATJOCURA HOMOSEXUALĂ DE PE STRĂZILE BUCUREŞTIULUI!
Scrisoare şi Petiţie adresată Primarului General al Capitalei, Sorin Oprescu
Domnule Primar,
Pentru data de 22 mai este prevăzută o nouă ediţie a unei manifestări stradale reprobabile, parada aşa-ziselor „minorităţi sexuale”. Nici că se putea un moment mai bine ales: în plină criză economică şi socială de proporţii!
În timp ce bugetarilor li se taie salariile, părinţilor noştri li se taie pensiile, copiilor li se ia de la gură, şomajul creşte şi economia e la pământ, homosexualii ies iar în stradă, cu baloane şi cântece, îmbrăcaţi că nişte paparude la o petrecere grotescă.
Ce au de sărbătorit? Mizeria pensionarilor? Fuga din ţară a tinerilor profesionişti? Dezastrul educaţiei publice? Catastrofa din sănătate? Deznădejdea generală din România?
Ce gândesc oare poliţiştii şi jandarmii, ştiind că lor li se reduc salariile cu 25%, dar se găsesc totuşi bani pentru organizarea unui masiv dispozitiv de pază a unor indivizi care îşi mută o problemă personală – orientarea sexuală – în stradă, silindu-ne să asistăm la un spectacol oribil?
V-aţi întrebat vreodată cum se poate ca o asociaţie care are mai puţin de 50 de membri să calce pe nervi, an de an, un popor întreg? Dacă nu, vă spunem noi: „persecutaţii” şi „discriminaţii” homosexuali primesc pentru scopurile lor sprijin masiv – financiar, logistic şi politic – din străinătate, cheltuind milioane de euro din banii magnatului George Soros şi din bugetul UE (bani publici, deci!) pentru a fabrica şi impune propriile standarde sociale, lingvistice şi legislative asupra societăţii româneşti.
Ani de zile ne-au ameninţat că nu vom adera la UE dacă nu le vom permite să se expună agresiv în stradă. Acum, când au obţinut acest „drept”, ce mai vor, de fapt, homosexualii de la noi?
După ce anul trecut au eşuat în a-şi transforma relaţiile amorale în standard legal alături de familia tradiţională, homosexualii români, împreună cu colegii lor europeni, insistă acum pe toate căile pe lângă birocraţii de la Bruxelles, pentru ca aceştia să impună tuturor statelor membre un pretins „drept la căsătorie şi la adopţie homosexuală”.
Asta fac ei, membri ai unei mini-minorităţi extrem de guralive şi gălăgioase. Dar noi, majoritatea, nu avem nici un cuvânt de spus?
Domnule Primar,
Propaganda homosexuală în spaţiul public este o ofensă la adresa majorităţii românilor şi un atentat psiho-social împotriva minorilor din Bucureşti şi întreaga Românie, având în vedere preluarea pe larg a acestor manifestări anormale de către televiziuni.
Cu atât mai mult în actuala situaţie de tensiune şi nemulţumire provocată de criza din ţară cetăţenii trebuie să fie scutiţi de această batjocură suplimentară.
Respectarea drepturilor unor minorităţi nu înseamnă jignirea majorităţii acestui oraş şi a acestei ţări. Dacă mâine o altă minoritate, a pedofililor sau zoofililor, va dori să-şi organizeze un marş pentru promovarea căsătoriilor cu copii sau cu capre, o veţi aproba numai pentru că este sponsorizată de Fundaţia Soros, ca în cazul de azi?
Această boală nu este caracteristică poporului român. Avem toată compasiunea pentru bolnavi, dar bolile se tratează – şi nu în spaţiul public, ci în locuri de specialitate. Cât despre „Europa”, aceasta înseamnă nu doar drepturi, ci şi ceva obligaţii, cum ar fi respect faţă de valorile tradiţiei creştine, în cazul României un fundament de netăgăduit al formării poporului şi statului român.
Recent, în capitala statului român de peste Prut, Chişinău, la cererea majorităţii populaţiei şi cu sprijinul Mitropoliei Basarabiei, autorităţile au interzis desfăşurarea în centrul oraşului a manifestaţiei homosexualilor, ulterior aceasta fiind chiar anulată.
Având în vedere respectul Dvs. faţă de cetăţean şi tradiţiile poporului român, vă cerem imperios, pentru binele tuturor, să anulaţi neîntârziat protocolul de colaborare semnat între Primăria Capitalei şi Asociaţia „Accept” pentru desfăşurarea adunării publice a „minorităţilor sexuale” de sâmbătă, 22 mai 2010.
Cu respect,
• Alianţa Familiilor din România
• Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului
• Asociaţia Civic Media
• Asociaţia pentru Păstrarea şi Promovarea Valorilor Culturale Naţionale „ASTRADROM”
• Civic Net – Piaţa Universităţii
• Liga Studenţilor – Membri Seniori
• Fundatia Romanian Children’s Appeal
• Partidul „Pentru Patrie”
• Uniunea „Vatra Românească” – Fil. Bucureşti
• Liga de Utilitate Publică
• Fundaţia Creştină „Arsenie Boca”
• Asociaţia Pentru Educaţie şi Libertate
• Asociaţia Victimelor Mineriadelor
• Asociaţia Adevăr şi Dreptate
• Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Apatrizilor şi Refugiaţilor
• Grupul Independent pentru Democraţie
Pentru conformitate,
Mihai Floarea
PRIMUL MARŞ ÎN APĂRAREA VIEŢII ŞI ÎMPOTRIVA AVORTULUI, DESFĂŞURAT ÎN BUCUREŞTI
Cu ocazia Zilei Copilului, 1 iunie 2010, Pro-Vita Bucureşti a organizat primul marş pentru dreptul la viaţă al copilului nenăscut, numit sugestiv „Marşul Tăcerii“.
La eveniment au participat circa 100 persoane. Deşi vremea a fost ploioasă şi friguroasă pentru prima zi de vară, au venit alături de noi tineri, familii şi copii.
Participanţii au purtat banere cu mesaje precum „Avortul opreşte o inimă care bate“, „Te iubesc, lasă-mă să te cunosc“ sau „Avortul nu e o soluţie“ şi tricouri cu însemnele organizaţiei, cele Două Inimi – a mamei şi a copilului său. Coloana s-a oprit la biserica „Eroii Revoluţiei“, unde s-au aprins lumînări şi s-au depus flori în semn de aducere-aminte pentru victimele avortului în România.
Marşul a fost primul eveniment de acest tip organizat în Bucureşti, la 20 de ani de la liberalizarea avortului în România. Am marcat astfel o aniversare tristă, amintindu-ne şi faptul că, de tot atîţia ani, România are cea mai înaltă rată a avortului din ţările care alcătuiesc astăzi Uniunea Europeană.
În efortul său de conştientizare a publicului faţă de urmările devastatoare ale avortului, Pro-Vita îşi propune să organizeze anual astfel de evenimente şi să le dea o amploare crescîndă, prin invitarea unor organizaţii partenere din România dar şi din alte ţări, de alte confesiuni, pentru a învăţa din experienţa şi metodele folosite acolo de mişcarea pentru viaţă.
Asociaţia Pro-vita este o organizaţie de apărare a vieţii întemeiată pe învăţăturile de credinţă creştin-ortodoxe, care prin scopul şi metodele sale de acţiune se adresează în special persoanelor tinere, indiferent de confesiune, întrucît viaţa este o valoare universală.
Conştienţi de dificultăţile majore ale afirmării vieţii într-o cultură a morţii, într-o ţară declarat creştină dar în care, paradoxal, avortul este cea mai banală intervenţie chirurgicală, noi continuăm să credem în puterea exemplului personal, în valoarea vieţii de familie trăită în Hristos.
Asociaţia „PRO-VITA – pentru Născuţi şi Nenăscuţi“, Filiala Bucureşti
ESEURI
PINGUINII LUI BRÂNCUŞI
De la prima Pasăre Măiastră din 1910, despre care Carola Giedion Welcker spusese că marchează „începutul perioadei de aur din creaţia lui Brâncuşi şi o eră nouă în arta secolului XX“ în atelierul lui Brâncuşi se vor perinda mai multe Păsări. Fiecare în parte reprezenta o sinteză între natură (cu vieţuitoarele ei fără limbaj articulat) – om – şi transcendent: mesager divin, prezenţă sacră sau aspiraţie umană spre infinit: Pasărea de aur, Pasărea în văzduh, Păsăruica, Leda, Himera, Cocoşul salutând zorii etc. Deşi fără aripi, toate acestea erau de fapt întruchipări ale zborului, ale acelui zbor despre care Brâncuşi exclamase: „Zborul, ce fericire!“; erau un zbor al întregului lor trup, al întregii lor fiinţe.
Şi nu într-altfel au apărut, încă de la început, din 1911, cei trei şi apoi cei doi Pinguini, în marmură albă. Se spune că pentru aceştia Brâncuşi s-a lăsat inspirat de proiecţia unor fotografii sau a unui film din cadrul conferinţei lui Charcot referitoare la expediţia lui în Antarctica. El a fost entuziasmat deopotrivă de aspectul pinguinilor şi mersul lor atât de omenesc şi de albul peisajului zăpezii care îl înconjura.
Atmosfera îngheţată a Polului Sud e sugerată de duioşia cu care cele trei mari capete se apleacă unul asupra celuilalt şi cu care îşi strâng împreună trupurile ca într-un cuib. Sunt păsări înfrigurate, o familie îndesine, autonomă, închisă în afară, apărată împotriva intemperiilor, în care o aceeaşi inimă bate. Şi în afecţiunea care îi leagă, ochii ovoidali au crescut uriaşi, asemănători celor ai sculpturii Sărutul.
Părintele Dumitru Stăniloaie asemuia dragostea lui Dumnezeu pentru oameni cu aceea a unei mame care se apleacă micşorându-se spre a ajunge spre statura unui copil şi a vorbi cu el, fără ca prin asta să-şi piardă propria statură de om matur. Şi tot astfel pentru un creştin, a treia persoană a lui Dumnezeu: Sfântul Duh se manifestă în lume ca un porumbel, fără să-şi piardă firea Sa dumnezeiască. Sfinţii Părinţi au spus că toată natura, inclusiv omul cu istoria lui, pot sluji drept simbol al unui adevăr spiritual. Tandreţea puternică ce emană din cele trei capete aplecate unul spre altul, adunate şi unite între ele ca în nicio altă operă brâncuşiană, poate aminti astfel de Iubirea existentă între cele trei persoane ale Sfintei Treimi, model al celei mai înalte iubiri posibile şi aici pe pământ. Mult visatul de Brâncuşi templu al iubirii şi-a aflat astfel centrul şi piscul.
La puţină vreme după aceea, Brâncuşi avea să creeze o altă variantă, mai abstractizată, aşa cum făcuse şi în cazul Măiastrei, Sărutului, Cariatidei. Formată din doar doi pinguini, nu avea să fie împuţinată în revărsarea afecţiunii. De unde întruchipa o reluare a dualităţii din întreaga natură, conform credinţei taoiste: dualitate diferenţiată şi îmbinată spre a forma un singur Tot. Ritmul liniilor alăturate şi imenşii ochi ovoidali persistând, gestul ca atare se amplifica şi se revărsa el singur, cu toropitor.
Iubirea dintre două entităţi diferite şi totuşi de aceeaşi structură, reprezentată atât de tranşant în Sărutul şi-a găsit în versiunea a doua a Pinguinilor o altă întruchipare, de sublimă, spirtualizată viziune.
Nina Stănculescu
A ZECEA FERICIRE
Părintelui Sofian
Mărturisirile pe care le avem despre arătările lui Iisus după Înviera Sa, fac pe unii dintre părinţi să considere că întîmplarea trăită de Apostolul Toma poate fi privită ca fiind complementară cu aceea a Mariei-Magdalena. Ei îi spune: „Nu mă atinge“, iar pe Toma îl cheamă să-L atingă, făcîndu-l pe fiecare om deplin, dîndu-i fiecăruia ceea ce-i lipsea. Chemînd-o pe nume, Iisus o face pe Maria-Magdalena să-i zică: „Rabuni! (adică Învăţătorule)“ şi astfel, celei care avea ardoarea credinţei în dumnezeirea Sa, îi face cunoscută şi natura omenească a Fiului lui Dumnezeu, dîndu-i amploarea, orizontalitatea. Lui Toma, care Îl cunoştea ca Om, i se va face cunoscut ca Domn şi Dumnezeu, desăvîrşindu-l în exaltare, în verticalitate.
Totuşi, între Maria-Magdalena şi Toma mai este o deosebire.
Ea îl caută pe Cel din mormînt, tămîind locul de îngropăciune, ea ştie doar o parte a tainicei rugăciuni din jurul Sfintei Mese (În mormînt cu trupul…“). Îngerul întreabă: „Pentru ce socotiţi pe Cel viu cu cei morţi?“. Ca să se audă această întrebare, care conţine în ea şi uimitorul răspuns, trebuie ajuns la mormîntul lui Iisus, cu mir şi foarte de dimineaţă. Atunci, Îngerul cîntă pe Glasul al 5-lea: „Ca un Dumnezeu a înviat din mormînt“ şi mironosiţele află vestea cea bună.
Toma însă îl caută pe Cel Înviat. Versetul 25 din Evanghelia lui Ioan (20) conţine rugăciunea Apostolului Toma. În ea predomină, nu atît îndoiala (pe care de altfel, troparele zilei o numesc „mîntuitoare lumii“), cît condiţiile pe care le cere: „Dacă nu voi vedea în mîinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în coasta Lui, nu voi crede“. Aceste cuvinte de o îndrăzneală nemaiauzită, ne fac să credem că Toma ştia ce cerea. În primul rînd, Toma avea îndrăzneala celui ce se ştia cu mîinile curate, căci iudeii învăţaseră din Legea veche, la ce se expunea cineva nedemn în apropierea lui Dumnezeu: „de este nedreptate în mîinile mele să prigonească vrăjmaşul sufletul meu“ (Ps. 7, 3-5). Şi ştim strigătul înspăimîntat al lui Petru cînd a presimţit prezenţa Dumnezeului celui Viu, după pescuirea minunată: „Ieşi de la mine, Doamne, că sînt om păcătos“ (Lc. 5,8).
Apostolul înaintează în rugăciune după învăţătura psalmistului: „Domnul Învaţă mîinile mele la război şi degetele mele la luptă“.
Toma sau Didim (nume evreu şi nume grec) înseamnă Geamăn. Se ştie că acest nume îi venea Apostolului şi din cauză că avea primele două degete ale mîinii drepte lipite. Or, îndemnul povăţuitorilor este ţinerea inimii duhovniceşti în timpul rugăciunii cu „două degete lipite“. Numele lui Toma este încă o dovadă a vigorii rugăciunii sale.
În rugăciunea lui Toma, nu trebuie să ne tulbure cuvîntul „dacă“, ci să ne întărească convingerea că versetul 25 conţine rugăciunea deosebită a lui Toma. Acest „dacă“ îl întîlnim la patriarhi: „dacă am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!“ (Facerea 18,3), sau la marii bătrîni duhovniceşti. Se cunoaşte, de pildă, cum un bătrîn, după ce a căzut în păcat, s-a aşezat în faţa candelii stinse şi cu smerenie a făgăduit că nu se va scula, “dacă” nu se va aprinde candela de către Dumnzeu, ca să cunoască semnul iertării. Candela a fost aprinsă în mod minunat şi, de atunci, bătrînul a păstrat-o ca pe o mare comoară cum şi era.
Toma recunoaşte, de fapt, că dacă nu va fi cu mîna în coasta lui Iisus, nimic nu va fi.
Şi Iisus îl va primi.
Apostolul, prin cei trei „dacă“, îşi pune „suişuri în inima sa“ şi epuizează posibilităţile lumii văzute şi nevăzute pentru a se statornici în cea spirituală; prima treaptă (primul suiş) este chemarea pe care o are să vadă semnul cuielor, a doua este posibilitatea de a pune degetul său în semnul de recunoaştere al ţintuirii pe Cruce, deci al atenţiei, al meditaţiei, al trezviei, iar a treia este mişcarea, vibraţia, simţirea care se va produce „dacă“ (sau cînd) îşi va pune mîna în coasta lui Iisus. Toma suscită, am putea spune, răspunsul lui Dumnezeu, care nu întîrzie, căci „celor drepţi le împlineşte cererile“.
În a opta zi de la Înviere, în afară de binecuvîntarea „Pace vouă“, pe care Iisus o adresează tuturor ucenicilor adunaţi iară în cămara de taină, dialogul se desfăşoară numai cu Toma, pe care Domnul îl ia cu El în mijloc – deci şi Toma devine central – şi-i îndeplineşte pe rînd toate cererile sale. Cînd Domnul Hristos îi spune „adu mîna ta şi o pune în coasta Mea“, mîna lui Toma se învredniceşte să devină potir de împărtăşanie care în chip nevăzut a primit vinul viţei celei dinaintea creaţiei. Clepsidra vie a zilei a opta, a „măsurii desăvîrşirii“, e reprezentată şi de simetria dintre succesiunea cererilor lui Toma şi împlinirea lor de către Iisus.
Prin cuvintele Învăţătorului şi în prezenţa Sa, simţurile şi toate facultăţile se resorb unele într-altele, după ierarhia lor ştiută şi neştiută, şi ajung, din porţi să devină ferestre deschise prin care Toma, sprijinit pe însuşi semnul neclinitirii din mîinile înviate ale lui Iisus, trece prin poarta strîmtă cît un vîrf de lance şi se strămută dincolo de cele văzute şi nevăzute; se depăşeşte prin Însuşi Iisus care îi e Calea şi ajunge la Adevăr şi Viaţă.
Mîna lui Toma în coasta lui Iisus s-a altoit ca o mlădiţă pe viţa cea adevărată, iar roada ei este bucuria deplină care se revarsă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.
Prin aceste cuvinte, Toma se declară al lui Dumnezeu, dar şi el îl are pe Dumnezeu.
E un exemplu de creştin care încă din viaţa actuală şi-a cunoscut începutul care e şi scopul şi s-a mutat la El, cu duhul, cu sufletul şi cu corpul, nu numai teoretic şi virtual, ci şi efectiv.
Toma se odihneşte „în coasta“ Mîntuitorului.
Pentru el „separativitatea“ a încetat. De acum încolo, în transcendenţa stării de Pace cîştigată şi definitivată apoi prin Pogorîrea Duhului Sfînt, Toma va fi în lume, dar nu al lumii, va fi un misionar prin care se vor dezvălui „cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii lui Dumnezeu“. (Ps. 50).
Prima dezvăluire de acest fel este FERICIREA A ZECEA.
Nestemată încrustată în Evanghelia lui Ioan: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!“, spre deosebire de cele nouă fericiri propovăduite de Iisus pe Muntele Fericirilor, în timpul vieţii pămînteşti, A ZECEA FERICIRE este anunţată de Iisus după Învierea Sa, în cămara de taină din Foişorul de pe Muntele Sionului (aici s-a aşezat Cortul Mărturiei cu Tablele legii, aici au fost scrişi Psalmii de către David, aici S-a pogorît Duhul Sfînt în chip de limbi de foc).
Altă lucrare dumnezeiască arătată prin Apostolul Toma a fost răpirea şi ducerea lui la Ghetsimani, după trei zile de la îngroparea Maicii Domnului, pe care a văzut-o pe cînd se suia cu trupul la cer. Tradiţia spune că a primit atunci ca mărturie, de la Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, brîul cu care era încinsă. Ajuns apoi lîngă ceilalţi apostoli are stăteau în jurul mormîntului şi, deschizîndu-se acela, n-au mai aflat în el trupul Prea Curatei Fecioare, adeverindu-se tuturor îndumnezeirea ei.
Tot prin Toma şi-a îndeplinit Iisus, după Înviere, şi făgăduinţa făcută regelui Abgar al Edesei că-i va trimite pe unul din ucenicii Săi să-l vindece şi să dea viaţă lui şi familiei sale.
La Împărţirea apostolilor, Toma a fost trimis să propovăduiască Evanghelia întîi la parţi şi perşi, unde se ştie, din tradiţie, că a apărut prima dată Steaua vestitoare a Naşterii lui Iisus. Sfîntul Toma reface astfel, în sens invers, drumul regilor magi, dar avînd călăuză nu raza stelei, ci chiar Lumina ei.
De asemenea, Sfîntului Toma Îi este atribuită şi celebra Evanghelie apocrifă, găsită în Egipt, de o rară splendoare.
Şi el este primul căutător al Graalului, căci înainte de a-şi pune mîna în coasta Mîntuitorului, el a fost cel care, la Cina cea de Taină, a pus Întrebarea necesară: „Cum putem să cunoaştem calea?“. Prin iconomia lui Dumnezeu, datorită lui Toma, a răspuns Iisus: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu va intra la Tatăl decît numai prin Mine“.
În India, într-un paraclis din oraşul Meliapur, a fost găsit mormîntul Apostolului Toma, iar înăuntru, trupul sfîntului, alături de lancea care‑l străpunsese.
Sfînta Tradiţie spune că ultimele cuvinte ale lui Toma au fost „Hristos a Înviat!“.
Îi răspundem astăzi: „Adevărat a înviat, Sfinte Apostole Toma!“.
Roxana Cristian
LITERATURĂ ŞI RELIGIE
Eminesciana
Glossa
Firul vieţii este unul
De cînd treci a lumii poartă,
Cel cuminte şi nebunul,
Sînt mînaţi de-aceeaşi soartă,
Idealuri se destramă,
Viaţa-i scurtă şi curmată,
Numai dragostea de mamă
Nu se stinge niciodată.
Un destin mereu ne mînă
Şi-l purtăm chiar din născare,
Fericirea e stăpînă,
Rar şi doar din întîmplare,
Pe cînd regula urmează
Nenorocul cu duiumul,
Chiar cînd omul avansează,
Firul vieţii este unul.
Frămîntările sînt bune
Dar neşansa este clară
Pentru cei ce vor s-adune,
Fulgi de nea în miez de vară.
Gloria e o formulă,
Desuetă şi deşartă,
Şi averea ei e nulă
De cînd treci a lumii poartă.
Filosoful se socoate
Numai după cum gîndeşte,
Însă luat după dreptate,
Nimănui nu foloseşte,
Fiindcă mulţi sînt fără minte,
Tot alăturea cu drumul,
Însă merg tot înainte,
Cel cuminte şi nebunul.
Împăraţii, frunţi înalte
Cu coroana-nfiptă-n plete,
Nu se-nvrednicesc încalte
Să trăiască pe-ndelete,
Ci-şi îndreaptă zilnic paşii
Înspre-a nemuririi artă,
Dar şi ei ca şi ostaşii,
Sînt mînaţi de-aceeaşi soartă.
Şi cu cît mai mult averea
Se clădeşte din risipă,
Şi înverşunat puterea
Se menţine pe-o aripă,
Totul e deşertăciune
De nu-ţi afli rost şi seamă,
Cînd sub pala de tăciune,
Idealuri se destramă.
Timpul scurmă în tăcere
Tot ce omul făureşte,
La mărire, decădere
Prea abil le pregăteşte,
Cînd te crezi mai bun, mai tare,
VINE COASA NECURMATĂ
Şi te smulge ca pe-o floare,
Viaţa-i scurtă şi curmată.
Ce rezistă-n lumea asta,
Care flamură anume,
Că mărirea e năpasta,
Bogăţii, searbede glume!
Cine? Doar fiorul dulce,
Ce te mîngîie, te cheamă,
Te alină să te culce,
Numai dragostea de mamă!
Şi credinţa ce nu piere,
În strămoşii tăi de sînge,
Ţara, limba ei de miere
Şi izvorul care plînge,
Fermecat ca o cîntare
Şi dumnezeirea toată,
Ruga cea sincerătoare,
Nu se stinge niciodată!
Nu se stinge niciodată,
Numai dragostea de mamă,
Viaţa-i scurtă şi curmată,
Idealuri se destramă,
Sînt mînaţi de-aceeaşi soartă
Cel cuminte şi nebunul,
De cînd treci a lumii poartă,
Firul vieţii este unul!
Petru Demetru Popescu
***
Am primit prin email, zilele trecute, de la medicul meu stomatolog, doamna dr. Alice Dinuţ, un text cu virtuţi literare şi duhovniceşti remarcabile. Tehnica narativă „în ramă“ şi insolitul situaţiei merită, cred, cunoscute cititorilor revistei noastre.
Precizez că am fost nevoit să corectez ortografia, punctuaţia şi – într-o mai mică măsură, prin paranteze drepte – chiar lexicul.
Mulţumesc autorilor paginilor următoare.
25 mai 2010
Mihai Floarea
Înainte de a citi materialul de mai jos vreau să vă spun cîteva scurte povestiri legate de transformările inexplicabile pe care le-au suferit unele persoane dragi mie:
Prima se referă la părintele Elefterie, fost stareţ al mînăstirii Dervent, judeţul Constanţa, trecut acum în planul celălalt şi fiind considerat în Moldova un sfînt de către călugării şi maicile de acolo. El a fost, iniţial, un medic ortoped foarte bun, făcînd o pregătire de specialitate de un an şi [cîteva luni] la Berlin. Cum de a ajuns preot-arhimandrit şi un bun vindecător, recunoscut în toată Moldova, este greu de explicat, dacă gîndim raţional.
A doua povestire se referă la stareţa mînăstirii Recea din judeţul Mureş, acolo unde a fost şi părintele Ioan. Ea a fost iniţial, inginer-referent la OSIM. După revoluţie a intrat în cinul călugăresc şi a ajuns treptat stareţa mînăstirii, unde a avut o contribuţie esenţiala la înfrumuseţarea ei, transformînd mînăstirea într-una din cele mai frumoase [lăcaşuri] din ţară. Cum s-a produs această transformare, este tot aşa [de] greu de explicat raţional. Dumnezeu nu stă degeaba.
Şi aşa lista de povestiri poate continua la nesfîrşit, una dintre ele fiind şi cea de mai jos, dar povestită de altcineva:
COCALARUL ŞI VINUL SFINŢIT
de Bruno Ştefan
Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti: un ins certat cu şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-şi umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete şi lanţuri de aur la gît, îndrăgostit nebuneşte de manele. Cînd făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam şi-i dădea pe Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum, înnebunindu-i pe vecini cu muzica de mahala şi cu mirosul de mici.
Cînd m-am mutat în cartierul Militari apartamentul mi-a fost spart de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini se temeau de el, căci pe unii i-a bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În ciuda sesizărilor la poliţie el era de neatins, iar reclamanţii se trezeau imediat cu maşinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltrataţi ori nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era neputincioasă în faţa lui abia la a treia sesizare, când poliţistul de proximitate m-a luat de-o parte şi mi-a spus să o las mai moale cu nemulţumirile dacă vreau să nu o păţesc mai rău. Mădălin era stăpînul zonei, peştele celor mai multe prostituate din cartier şi organizatorul celor mai multe activităţi comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine şi cînd are dreptul să joace fotbal pe terenul şcolii de vis-à-vis, el stabilea care este temperatura optimă în apartamente şi toate reparaţiile şi acţiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voinţa lui.
După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întîmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin şi de oamenii din banda lui chiar în faţa blocului. Făcîndu-mă că nu ştiu că ei mi-au spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la poliţie împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pînă la etajul 6, promiţîndu-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit imediat rîsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie de înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin le-a spus serios, în mod neaşteptat:
– Haideţi, băieţi, să-l ajutăm pe dom` profesor.
Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la ţară şi nu m-am lăsat pînă nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut efectul şi limbile s-au dezlegat, ei au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine şi chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe care n-au putut să le vîndă la talcioc. Tot bînd şi povestind vrute şi nevrute, rîzînd cu ei şi arătîndu-mi simpatia faţă de stilul lor de viaţă, am ajuns după cîteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinîndu-se pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat:
– Dom` profesor e de-acum fratele meu şi tre` să spuneţi tuturor băieţilor că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.
Simpatia lor faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat şi m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută în cuie şi deşi multe apartamente au mai spart în zonă şi chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată şi chiar mi-au adus înapoi un costum, cîteva cărţi şi două lenjerii furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi le răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.
De mai multe ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba cricul de la autoturism, ba să vorbesc la cîte-o şcoală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe cîte-un golan minor din gaşca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internaţional, apărîndu-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la uşa mea tocmai cînd aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am împrietenit cu hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobişnuit dintre „cei buni“ şi „cei răi“, dintre interlopi şi universitari, făcînd din relaţia noastră subiectul unui interesant articol.
Cu vremea, întîlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza de doctorat despre puşcării. Într-una din vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja şmecher – cel mai înalt grad în ierarhia informală a deţinuţilor şi unul [dintre] cei mai influenţi puşcăriaşi. Discuţiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale care se petrec în închisori şi graţie lui deţinuţii şi gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu şi mi-au povestit numeroase cazuri neobişnuite, pe care le-am prezentat în cîteva povestiri, articole şi studii de caz. Am reuşit să obţin de la conducerea administraţiei centrale a puşcăriilor autorizaţia să-l angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial şi scăzută din pedeapsă. Cu această autorizaţie am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atît de important, încît teza mea de doctorat a fost una [dintre] cele mai bune lucrări susţinute în ultimii ani la Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea mai bine vîndută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la cererea lui de eliberare condiţionată, el reuşind să iasă din puşcărie cu doi ani înainte de termen.
Eliberarea lui a fost un eveniment pe care banda lui trebuia să-l serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfîrîiau continuu pentru a asigura fripturile şi micii pentru toţi cocalarii zonei. Însuşi Adi Minune şi Vali Vijelie au venit şi au cîntat la această petrecere, iar versuri precum: „puşcărie, puşcărie / urîtă mi-ai fost tu mie“ ori „n-ai venit la vorbitor / curvo vezi că te omor“ au răsunat pînă tîrziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el şi le-a cerut maneliştilor să compună pe loc o serie de cîntece pentru mine. „Dom` profesor eşti deştept / i-ai tras pe gabori în piept“ a fost refrenul cel mai cîntat în acea seară ca omagiu adus mie – eliberatorul lui Mădălin.
În a doua seară m-am trezit cu el la uşa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea şi despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tîlhari. Era plin de optimism şi avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mînăstiresc adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulţumit pentru ajutor şi a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică – lucru neobişnuit pentru el. S-a spovedit şi apoi a plecat la mînăstirea Neamţ să se călugărească.
Banda lui şi-a continuat activitatea la fel cum şi-o continuase şi în timpul detenţiei lui, dar mai puţin agresivă, mai puţin zgomotoasă. O parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse ţări la furat. Cei rămaşi s-au băgat în politică şi i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu – idolul absolut al lui Mădălin şi al întregii bande. Între timp, eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin se ştergea tot mai mult din memoria mea, lăsînd locul altor evenimente şi personaje mai actuale.
În săptămîna patimilor din acest an am fost la Muntele Athos împreună cu cîţiva prieteni. La Izvorul Tămăduirii am întîlnit un pustnic român care vorbea cîtorva pelerini cu înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult şi eu. Călugărul care mă însoţea mi-a şoptit că cel care vorbeşte este pustnicul Varsanufie, un cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorinţele lor. Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos anul trecut. Cînd a aterizat pe helioportul de la mînăstirea Marea Lavră, cei mai mulţi călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă şi să dea mîna cu preşedintele României, mai ales că venise cu o donaţie importantă pentru cele mai multe schituri şi chilii româneşti. Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legămînt cu necuratul şi are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toţi călugării au făcut atunci cîţiva paşi înapoi, iar stareţul Marii Lavre i-a spus lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut aşa ceva în jurul lui.
L-am privit cu atenţie – era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o barbă pe care şi-o mîngîia cu nişte degete foarte lungi şi subţiri. Se diferenţia de ceilalţi călugări şi preoţi întîlniţi pe muntele sfînt prin corpul extrem de slab şi ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă şi pe noi cu privirea. Se uita pe rînd la fiecare dintre noi şi ne spunea cîteva vorbe care ne amuţeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a încercat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorinţa i se va împlini abia peste alţi 3 ani („ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va [apărea] şi orice-ai face nu vei reuşi să scurtezi termenul“). Altuia i-a spus că va continua să-şi înşele nevasta cu secretara lui încă un an, după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de maşină pe care l-a avut în urmă cu un an şi jumătate.
Cînd a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mîna acelui sfînt, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi şi m-a întrebat:
– Dom` profesor, nu mă recunoşti?
Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalţi pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceeaşi persoană cu Mădălin. Ceafa groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subţire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de inele şi ghiuluri erau acum subţiri şi golaşe, lanţurile de aur de la gît erau înlocuite de un şnur de care avea agăţată o icoană despre care călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lîngă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipeşte de cîţiva ani.
– Mădălin? – l-am întrebat nesigur.
– Varsanufie acum, mi-a răspuns.
M-a rugat să aştept să dea binecuvîntarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfînt. După ce prietenii mei şi ceilalţi pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amîndoi pe munte, bucuros de revederea neaşteptată.
– Ştiam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii.
– Despre ce vorbeşti? – l-am întrebat. Despre experienţa noastră prin puşcării?
– Nu dom` profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ţii minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mînăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în faţa ochilor şi mi-a spus să renunţ la stilul meu de viaţă şi să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atît de mult încît a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viaţă. Preotul mi-a spus că mă aştepta, că şi lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi îndrepte paşii spre mînăstire. Am fost întîi la Neamţ, iar după ce am primit numele Varsanufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia pustnicului Visarion, care murise recent – o peşteră săpată în stîncă lîngă mare. Într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină mare ieşea din ea pînă la cer. Am fugit la ţărm şi am văzut că lumina însoţea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înotat pînă la ea fără să mă tem de marea agitată şi am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul Prodromu dar cînd am ajuns la mine în chilie ea era agăţată deasupra patului. De-atunci o port mereu cu mine şi ea m-ajută să văd în oameni bolile şi nefericirile lor, minciunile şi greşelile vieţii lor.
Am stat ore întregi ascultîndu-l. Analfabetul de altădată devenise acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinţilor Părinţi cu o siguranţă pe care n-am întîlnit-o nici la cei mai docţi profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia şi bunătatea luaseră locul argoului de cartier, aroganţei şi violenţei din trecut. O schimbare atît de profundă nu am întîlnit pînă acum la niciun alt om.
La despărţire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat şapte sticle de vin şi mi-a spus să dau cîte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluţu Şchiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile Şmenaru, lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi şi lui Adiţă Frumuşelu.
Ajuns în Bucureşti, am mers direct în vechiul meu cartier la cocalarii din fosta lui bandă, lăsîndu-le cîte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de Paşti. M-au primit cu bucurie şi mi-au cerut mai multe informaţii despre vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întîlnirea cu el şi despre schimbarea constatată, după care ne-am despărţit.
Ieri însă, sora lui Sile Şmenaru m-a sunat să-mi spună că toţi şapte au plecat spre Athos. Dacă şi ei se vor călugări mă gîndesc foarte serios să aduc cîteva tone de vin de pe Muntele Sfînt şi să dau cîte o sticlă fiecărui cocalar din România. Aş face ţara mai frumoasă, infracţionalitatea s-ar reduce, iar manelele ar dispărea. I-am spus acest plan unui important lider politic, apropiat al preşedintelui Traian Băsescu.
– Eşti nebun? – m-a întrebat el. Tu vrei să rămînem fără electorat? Scoate-ţi ideea asta din cap.
12 aprilie 2010
Cu multă iubire şi preţuire!
Doamne ajută!
Shanti!
Bebe
DE REŢINUT:
Este important să luăm partea bună din toate.
Redacţia:
Mihai FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail mihai.floarea53@yahoo.com
Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail romanconstantin@yahoo.fr
