CONVORBIRI ÎN FOIŞOR
Inaugurăm din acest număr o rubrică în care vom sugera, periodic, tematica principală a dezbaterilor în favoarea cititorilor neparticipanţi, din diverse motive, la întrunirile lunare. Totodată, împărtăşind opinia pr. prof. Adrian Niculcea, multrăbdătoarea şi generoasa noastră gazdă (în curînd vom împlini două decenii de la înfiinţarea cenaclului, la fostul Schit Darvari – actualmente mînăstire – şi un deceniu de la apariţia primului număr al revistei), aceste însemnări pot fi socotite şi invitaţii la reflecţie ori chiar la puncte de plecare în elaborarea unor lucrări „îndelung şi bine şlefuite“ pe oricare dintre temele abordate. (Red.)
Pr. prof. Adrian Niculcea se/ne întreabă ce este religia, în debutul dezbaterilor din duminica Sfîntului Andrei, Episcopul Cretei şi a Cuvioasei Marta. Va participa – ne explică – la o întrunire la Vila Florica, de lîngă Piteşti (localitatea este Ştefăneşti, ne informează dl Florin Mihăescu, iar faimoasa vilă e a familiei Brătianu), pe tema generală a istoriei religiilor.
Ca de obicei, Sfinţia sa îşi încordează capacităţile oratorice, exersînd o improvizaţie discursivă (noi avem prilejul şi privilegiul de a asista la aceste exerciţii de retorică, luînd notiţe – cazul meu – ori intervenind sporadic, după stadiul lecturilor fiecăruia). Încerc să rezum ceea ce s-a afirmat cu acest prilej, mulţumit că am putut asista la o lecţie de ţinută:
Pr. prof. Adrian Niculcea: Istoria religiilor privită teoretic porneşte de la definirea fenomenului religios. Ce e religia? Teoria afirmă în primul rînd că ar fi produsul istoriei. Dar dacă religia este asemenea oricărui eveniment istoric – războaie, domnii etc. – nu mai are nimic transcendent. Teologia respinge o asemenea abordare, căci dacă religia ar fi produsul timpului, n-ar mai avea legătură cu divinitatea care este în afară de timp, transcende timpul, e eternă.
Alte opinii presupun că religia ar fi un produs sociologic, asemenea culturii. Or, cultura, se ştie, reflectă întocmirile unei societăţi, reflectă ceva ce evoluează, se perfecţionează în timp etc. Nici această definire nu corespunde adevărului, nu convine teologiei, căci Dumnezeu nu poate fi limitat la datele sociale din cutare ori cutare orînduire omenească.
Unii afirmă că religia ar fi un produs antropologic, aparţinînd gîndirii şi mentalităţii omului. Factorii rasiali determină tipuri diferite de religii, dar acestea eşuează tot în contingent.
Ipoteza că religia ar fi produsul voinţei, al sentimentelor umane nu convine nici ea, căci voinţa – inclusiv de cea putere la Schopenhauer – şi forţele psihice sînt tot creaţii ale omului concret, cu limitele sale.
Fenomenologia lui Husserl (cu intenţionalitatea, transcendentaliile etc.) iarăşi nu răspunde satisfăcător.
Religia ar fi o expresie a vremurilor originare, cînd Dumnezeu călca pe pămînt cu picioarele Sale sfinte.
Dl Florin Mihăescu: Mircea Eliade prin homo religiosus psihologizează. Cred că trebuie ţinut cont de Chipul lui Dumnezeu din Facere.
Pr. prof. Adrian Niculcea: Ceva din eternitate e religia, ceva aflat în afara timpului, a spaţiului (mintea omenească e tentată să creadă că aşa ceva nu poate exista).
D-na Roxana Cristian: Religia re-leagă de ceva. Religia nu e Dumnezeu, însăşi tradiţia primordială nu este Dumnezeu.
Pr. prof. Adrian Niculcea: Cum aţi înţeles că defineşte René Guenon divinul?
D-na Roxana Cristian: Nu e vorba de „definirea divinului“, căci Divinul e Infinit. Cunoaşterea omenească se poate ridica la un anumit nivel … Fiinţa şi NeFiinţa sînt cuprinse în Atotposibilitatea divină care nu e mărginită de Fiinţă ori de Nefiinţă.
Pr. prof. Adrian Niculcea: Dar de unde apare Fiinţa?
D-na Roxana Cristian: Din polarizarea Atotposibilităţii divine în Fiinţă şi NeFiinţă.
Pr. prof. Adrian Niculcea: Dar prăpastia creată între principiul creaţiei şi originea însăşi a principiului?…
Dl Florin Mihăescu: Nu e o „prăpastie“. Poate fi doar o distincţie între Principiu şi Originea lui. Creaţia se naşte din Fiinţă, dar nu este Fiinţa însăşi, nu este Principiul însuşi care este dincolo de creaţie. Fiinţa conţine toate posibilităţile care pot fi manifestate. De aici apare lumea. Posibilităţile de nonmanifestare ale lui Dumnezeu fac cu putinţă unele lumi pe care nu ni le putem imagina.
D-na Roxana Cristian: Atotposibilitatea divină conţine şi posibilitatea de autonegare a lui Dumnezeu.
Pr. prof. Adrian Niculcea: Eckhart – anterior protestantismului –, Occam, nominaliştii au vorbit de Nimicul aflat la originea tuturor posibilităţilor.
Dl Florin Mihăescu: Einstein, Plank au cercetat constante universale… Existenţa – ceea ce se află în afară, existenţa – ceea ce se află tangibil, concret. Esenţa, ceea ce se află înăuntru. Geneza oferă perspectiva potrivită definirii divinităţii.
Pr. prof. Adrian Niculcea: La Mircea Eliade tezele despre sacru şi profan nu definesc religia. Religia este în om. Faptul religios este, oare, prizonierul istoriei?
D-na Roxana Cristian: Conţinutul e la un nivel superior. Canalul suprem ne permite să ne re-legăm la harismă. Harul scapă istoriei. Nu se poate pune la îndoială originea divinităţii.
Pr. prof. Adrian Niculcea: Dar tocmai asta fac filosofii occidentali! Omul adult trebuie să se poată dispensa de Dumnezeu! El e doar… „o invenţie specifică omului involuat“!… De unde ştie apoi omul să deosebească religia de pseudoreligii?
Dl Florin Mihăescu: Faptele apostolilor sînt religie, sau istorie? Nu sînt nici simple fenomene fizice, nici fanteziste!
D-na Roxana Cristian: Toate faptele trebuie re-legate de înţelesul cel mai înalt.
Pr. prof. Adrian Niculcea: Istoria continetelor, fenomenele economice, militare sînt fapte palpabile. Dacă religia ar fi un fapt ca toate celelalte, ar putea face obiectul istoriei; dar faptul religios e metafizic iar în exterior este evenimenţial, deci istoric. Dacă se recunoaşte aceasta, se descriu faptele exterioare, partea exoterică, pe cînd partea ezoterică rămîne necuprinsă. Fenomenologia a încercat şi ea definirea fenomenului religios…
Dl prof. Petru Demetru Popescu: Ca istoric, afirm că religia aparţine istoriei. Nu trebuie să folosim termenul „produs“. Istoria este în momentul de faţă ştiinţa dominantă, căci foloseşte rezultatele cercetărilor tuturor celorlalte ştiinţe (umaniste, realiste etc.), inclusiv ale teologiei. Religia ca fenomen încadrat în istorie apare tîrziu. Se vorbeşte mai întîi de homo primigenus, apoi de homo faber, în al treilea rînd de homo sapiens şi abia în al patrulea rînd de homo religiosus.
D-na Roxana Cristian: Tocmai asta combătea Eliade spunînd că de la începutul creaţiei există un sentiment religios în om, deci întîi este homo religiosus.
[Curios este, aş interveni post factum, că, în planul evoluţiei individuale, etapele sînt similare succesiunii istorice, sentimentul religios apărînd abia în jurul vîrstei de 30 de ani! Kierkegaard observase această evoluţie încă din secolul al XIX-lea! În aceeaşi ordine de idei, nu-i o întîmplare că activitatea lui Iisus Hristos a atins apogeul tocmai la vîrsta de 32-33 de ani! – M. F.].
D-na Roxana Cristian: Dar la maturitate se produce doar o exprimare, pe cînd în realitate sentimentul, chiar intuiţia religioasă este de la naşterea omului, mai ales la cel botezat.
Dl dr. Adrian Harghel: Conceptul lui Mircea Eliade homo religiosus e ispititor. Dar el face o eroare, căci e antropologic, deci insuficient. Eu susţin teoantropologia, principiul facerii omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Credinţa, nădejdea şi dragostea [au fost atributele primordiale umane]. Astăzi ar trebui să recuperăm după cum putem căderea din credinţă, nădejde şi dragoste. Datele primordiale au fost abandonate. Omul căzut, pervertit, contemporan [are nevoie de un efort de recuperare a atributelor iniţiale]. Religia a apărut într-un fel într-un loc, altfel într-altul, în funcţie de factorii circumstanţiali.
Dl Florin Mihăescu: Religia presupune fiinţa Creatorului. Omul de ştiinţă nu acceptă acest adevăr.
Dl prof. Petru Demetru Popescu: Religia e un sentiment, istoria e raţională.
Pr. prof. Adrian Niculcea: Teologii moderni gen [Friedrich Daniel Ernst] Schleiermacher [1768-1834] ori [Dietrich] Bonhoeffer [1906 – 1945] abordează sentimentul puterii, apărut la adulţii care nu mai au nevoie de Dumnezeu. Supraomul lui Nietzsche, alături de teoriile lui Schleiermacher şi Bonhoeffer, vor impune religia celui mai tare şi vor îneca lumea în sînge. Dincolo de om se află însă Dumnezeu, nu uman, nu o secreţie a minţii, nu un produs al sentimentelor umane [sau un „produs“ istoric], nu un obiect de adoraţie în temple…
Dl dr. Adrian Harghel: Esenţială este recunoaşterea lui Dumnezeu, acceptarea divinităţii…
Pr. prof. Adrian Niculcea: …a transcendenţei. Nimicul poate fi asimilat transcendenţei?
D-na Roxana Cristian: Nimicul în sensul absolut transcende Fiinţa. La René Guenon NonFiinţa cuprinde şi Fiinţa şi Nefiinţa. Religia permite accesul la filiaţia spirituală…
Pr. prof. Adrian Niculcea: Asta susţinea şi Bonhoeffer!
D-na Roxana Cristian: Fliaţia ca dependenţă de Tatăl!
Pr. prof. Adrian Niculcea: Există un Institut al Istoriei Religiilor (unde activează Oişteanu, Cazaban, Neamţu etc.), pe lîngă NEC-ul lui Pleşu. Ortodoxia nu poate scăpa de provocare. Trebuie afirmată o atitudine teoretică…
Dl Florin Mihăescu: …dar şi duhovnicească.
D-na Roxana Cristian: Religia nu poate fi discutată „intra divin“; re-ligia se opreşte acolo unde se face scurt-ciruitul cu Taina.
Cenaclul Euxin, 4 iulie 2010.
(A consemnat Mihai Floarea).
ESEURI
MISTERUL ÎNVIERII
Cei care n-au crezut în Învierea lui Hristos aveau, în felul lor, dreptate pentru că Învierea nu poate fi surprinsă, aşa cum n-au surprins-o nici evangheliştii, nici femeile mironosiţe care văzînd mormîntul gol au crezut că trupul lui Iisus a fost furat. Căci Învierea lui Hristos, trecerea din timp în eternitate, este doar o clipă şi clipa nu poate fi văzută nici înţeleasă. De aceea, femeile care veneau cu mir la mormînt sau apostolii n-au putut să creadă; ca să vezi imposibilul în lumea noastră îţi trebuie „credinţa lui Dumnezeu“, care mută munţii pe ape, cum spune Iisus1 or, deşi credincioşi, nici evangheliştii, nici femeile mironosiţe, n-aveau această credinţă absolută, chiar dacă Iisus le spusese de mai multe ori că „a treia zi va învia“ (Mt. XVII, 23).
Aşadar, după moartea şi îngroparea lui Iisus şi acoperirea mormîntului cu o piatră grea, „în tîrziul sîmbetei“ cum spune Matei, sau la prima licărire a dimineţii zilei de duminică, cum spun ceilalţi evanghelişti, cînd era deci încă destul de întuneric, mironosiţele au găsit piatra de pe mormînt dată la o parte şi mormîntul gol. Ca şi la Facerea Lumii „întuneric era deasupra genunii“ (Fac. I, 2), iar lumina începe cu acel „fiat lux“ poruncit de Dumnezeu. Aceeaşi lumină o radiau la mormînt îngerii (primii creaţi) care stăteau lîngă piatra dată la o parte2. Era o lumină orbitoare care vestea o nouă Geneză. Iar giulgiul şi mahrama văzute de femei în adîncul mormîntului erau o dovadă că şi trupul lui Hristos înviase. Singurul dintre apostoli „care venise întîi la mormînt şi a văzut (mormîntul gol) şi a crezut (în Înviere)“ a fost Ioan, fiindcă ceilalţi nu ştiau încă Scriptura, că El trebuie să învie din morţi (In XX, 8-9). Pentru Ioan nu erau necesare alte dovezi, el ştia Adevărul, el cunoştea Cuvîntul.
Prima care l-a văzut pe Iisus şi a crezut că e grădinarul a fost (după Ioan XX, 15) Maria Magdalena, poate pentru că ea se sfinţise mai înainte cînd îi spălase capul lui Iisus cu mir. Vrînd să-L atingă, după ce Iisus a strigat „Maria“ iar ea Îi spusese Rabbuni (Învăţătorule) recunoscîndu-L, venind deci să-L atingă, Iisus a oprit-o spunîndu-i „nu te atinge de Mine (noli me tangere) căci încă nu M’am suit la Tatăl Meu“ (In. XX, 17) – în realitate, cu atît mai mult nu L-ar fi putut atinge.
După ceilalţi evanghelişti, Iisus le-ar fi întîmpinat pe femeile care mergeau să-i vestească pe ucenici spunînd „Bucuraţi-vă“ iar ele apropiindu-se, I-au cuprins picioarele şi I s-au închinat (Mt. XXVIII, 9). Mai curînd închinarea lor a părut că-I cuprinde picioarele, fără să-L atingă3. După Marcu, doi dintre ucenici L-ar fi văzut mergînd la o ţarină (Mrc. XVI, 12), dar n-au crezut. Cum n-au crezut nici cei care l-au întîlnit pe un munte în Galileia (Mt. XXVIII, 16). În sfîrşit, Luca şi Cleopa L-au întîlnit mergînd spre Emaus dar nu L-au cunoscut „căci ochii lor erau ţinuţi să nu-L cunoască“. După ce le-a tălmăcit Scripturile şi au stat la masă cu El şi a rupt pîine şi le-a dat-o „…s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut dar El s-a făcut nevăzut“ (Lc. XXIV, 13-31).
Toate aceste relatări, care par uneori contradictorii, rezultă că Iisus, Care li s-a arătat după Înviere în locuri diferite, în timp foarte scurt, depăşind deci spaţiul şi timpul, atîtor ucenici care nu L-au cunoscut, duc la concluzia că, după Înviere, Iisus era şi Om şi Duh, reunind în El cele două Firi, cea omenească şi cea dumnezeiască, pe care le-a avut dintru început.
Arătările importante în care Iisus s-a arătat în acelaşi timp şi în acelaşi loc mai multor ucenici şi femei, sînt cele relatate de Ioan. În prima „fiind seară în acea zi dintîi a săptămînii, şi uşile fiind încuiate acolo unde ucenicii erau adunaţi de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicînd acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfînt!“ (In. XX, 22). Şi nimeni nu s-a mai îndoit că Iisus era Om şi Duh. Doar Toma, care nu era cu ei, n-a crezut, vrînd să-I pipăie rănile ca să creadă. După opt zile (aceeaşi octavă care e un ciclu supranatural), cînd printre ucenici se găsea şi Toma, Iisus a apărut în acelaşi mod şi, după ce li s-a adresat cu acelaşi „Pace vouă!“, S-a întors către Toma şi i-a cerut să-şi pună degetul în rănile Sale, spunîndu-i: „să nu fii necredincios, ci credincios“5. Relatarea lui Ioan nu spune dacă Toma L-a atins pe Iisus sau nu. Mai curînd nu, căci el I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“, iar Iisus i-a răspuns: „Pentru că M-ai văzut ai crezut6. Fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut.“ Nu l-a fericit, aşadar, pentru că L-ar fi atins. De altfel, din tot ce am relatat pînă acum, nu reiese că cineva L-a atins, nici Maria Magdalena pe care a oprit-o să-L atingă. În ultima întîlnire, pe malul lacului Tiberiada, Iisus a apărut între ucenicii veniţi să pescuiască; aceştia iarăşi nu L-au recunoscut. Doar Ioan a spus „Domnul este“. Este o recunoaştere la persoana a treia a Aceluia care spusese „Eu sînt“. Se repetă pescuirea minunată care e prima minune creatoare la începutul propovăduirii lui Iisus, după ispitirea demonului. Începutul şi sfîrşitul sînt aceleaşi, reunirea Fiului Omului cu Fiul lui Dumnezeu. Iar în veacurile care au fost şi care vor mai fi pînă la a doua Lui venire, nimeni nu-L va atinge pe Iisus decît sub forma-simbol a pîinii şi vinului, deci a euharistiei.
Florin Mihăescu
Note
- Habete fides Dei (genitivul în latină).
- Matei şi Marcu vorbesc de un înger, iar Luca şi Ioan de doi îngeri, care ar fi putut fi îngerul păzitor şi îngerul morţii sau, mai curînd, arhanghelii Gabriel şi Mihail.
- Traducerea mai exactă a textului din Matei XXVIII, 9 este: „Ele s-au apropiat să-I atingă picioarele şi I s-au închinat“ (Cornişteanu); sau „Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele şi I s-au închinat“ (l. franceză, L. Segond). (Tenent pedes eius; ekratesan autou tous podas).
- „… şi văzîndu-L, I s-au închinat, iar unii s-au îndoit“ (Mt. XXVIII, 16).
- Textul în latină este: incredulus sed fidelis (neîncrezător ci credincios).
- Dacă L-ar fi atins, Iisus ar fi spus: pentru că M-ai atins ai crezut.
Mai crede românul în ceva?
Întrebarea pune la grea încercare pe oricine se încumetă a da un răspuns, pentru că în substanţa ei poartă tragismul nesfîrşitei tranziţii a unui neam ce nu şi-a pierdut încă identitatea. Coordonatele sale geografice, dar mai ales bogăţiile naturale nu au trecut neobservate nesfîrşitelor valuri de invadatori ce, zăbovind pe aceste meleaguri, au înlesnit experierea întregii palete strategice de la războiul de apărare la înţelegerea diplomatică. Continua solicitare la care a fost supus acest neam a fertilizat virtutea răbdării, confundată de cei neavizaţi cu pasivitatea, fatalismul şi chiar cu neputinţa. Ce a însemnat creştinarea de către Sfîntul Apostol Andrei a strămoşilor noştri, în urmă cu 2000 de ani, din punct de vedere spiritual? O grefă mult aşteptată şi binevenită pe trunchiul mereu verde al unei mentalităţi hrănite de o civilizaţie străveche, recunoscută în toată lumea, ale cărei urme merg pînă la 30.000 ani î. H. Deşi Creştinismul aduce o nouă mentalitate, aceasta nu o lezează pe cea autohtonă, fiind acceptat cu deschiderea cuvenită şi identificat cu seva acestui neam. Ce legătură există între preistorie şi credinţa de azi în Dumnezeu a românului? Face parte credinţa din elementele cu transmisie ereditară? Iată două întrebări ce ne apropie de lămurirea enunţului. Credinţa, una dintre cele trei virtuţi teologice, alături de speranţă şi dragoste, e parte a tri-unităţii structurale a fiinţei umane, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, comună tuturor oamenilor indiferent de religie. Ceea ce deosebeşte credinţa ortodoxă de oricare alta este congruenţa dintre ea şi Adevăr. Ortodoxia este calea Dreptei Credinţe, aşa cum subliniază Episcopul Kalistos Warre, şi flacăra care a aprins rugul dinainte pregătit al credinţei traco-geţilor, despre care Istoria ne oferă cele mai frumoase informaţii. Odată însuşită, prin creştinare, această nouă înţelegere a credinţei a deschis calea împreună-lucrării, dintotdeauna căutată, a omului cu Dumnezeu, mărturie căreia stau nenumăraţii sfinţi şi drepţi ai acestui pămînt sfînt. Cu alte cuvinte, în inimile sfinţilor şi drepţilor noştri s-a născut o nouă patrie duhovnicească întemeiată pe Adevărul revelat, o nouă istorie realmente sacră, un nou tip de om –trăitorul creştin în duh şi în Adevăr. Aceasta este „România profundă“, România Creştină. „Întrupîndu-Se Cuvîntul lui Dumnezeu, s-a luminat făptura, şi printr-Însul a izvorît mulţimea mucenicilor, care au pătimit pînă la sînge…“ (Icos.1, Acatistul Sf. Mc. Mina). Dreapta credinţă se transmite tradiţional, nu ereditar, pentru că nu e o determinantă biologică, ci spirituală. Legile după care se transmite de la o generaţie la alta sînt cunoscute numai Duhului Sfînt, Dătătorul de viaţă al Tradiţiei Ortodoxe, a cărei strălucire a luminat spiritul primelor veacuri creştine şi al primului mileniu continuîndu-Şi Lucrarea pînă în zilele noastre. Să urmărim felul în care gîndeşte un român care, făcînd abstracţie de meritele şi performanţele sale, zice că „mătură poteca spre biserică“.
Cu totul întîmplător aflu că în urmă cu cîteva zile, împreună cu un grup de credincioşi şi cu un sobor de preoţi, românul despre care e vorba, participă la un parastas consacrat martirilor creştini de la Jilava. Fără TV, fără ziare, fără imagine, „fără chip şi fără frumuseţe“, pe ruinele unui „zid părăsit/Şi neisprăvit“, găseşte timp de pomenire şi ridică pe oasele credinţei jertfelnice, Catedrala Neamului. Unde este aceasta? În pîlcul de copaci din margine, nu se aude decît croncănitul ciorilor; nici vorbă de schele, norii plîng mărunt. De ce ne tulburaţi cu psalmodieri, izgonindu-ne cu tămîia rugăciunilor voastre? Noi croncănim, petrecînd pe ţarina celor plecaţi, iar voi ne supăraţi cu aducerea aminte. Concetăţeanul nostru caută şi află în afara zidurilor cetăţii, la marginile Bucureştiului, duhul veşnic viu al Neamului, mult mai mai viu decît cel al „societăţii româneşti adormite“ cum o numeşte Pr. Iustin Pîrvu. Acolo este sămînţa renaşterii noastre, în pămîntul de dincolo de ziduri, îngropată spre a rodi, îngrijită spre a ne hrăni din spicul ei. Nelăsînd-o pradă corbilor, românul nu o abandonează nici uitării, îngrijind-o cu gîndul la seceriş. O udă cu lacrimile aducerii aminte, ale memoriei active şi ale recunoştinţei, amintindu-ne felul în care acestea îl întorc pe cel de-al zecelea lepros din calea uitării. Memoria e sămînţa recunoştinţei semănată în Ţarina Conştiinţei. Ceilalţi nouă poartă şi azi povara unui morb exhibat pe podiumul modei de către intelectualii îmbrăcaţi în hainele „îndoielii“, „temerii“, sau a imaginarelor „dileme“. Povestea „drobului de sare“ e paradigma designerilor de opinie, de care românul citat se deosebeşte fundamental fiindcă aşa cum afirmă Dan Ciachir „aparţine unei tipologii diferite radical de aceea a intelectualului român“. El face din arta teatrală rugăciune, înţelegînd că „arta adevărată este arta creştină“. Asistăm la renaşterea fundamentelor spirituale ale artei din tăciunii ei, încă aprinşi. În pictură, Eugen Bratfanoff, îşi înalţă rugăciunile prin lumea de portrete înduhovnicite, aşa cum în sculptură a făcut-o Brâncuşi. Refuzînd hrana artificială, modificată genetic a culturii decadente, asemenea oameni se hrănesc, asemenea calului năzdrăvan, cu tăciuni aprinşi. Retraşi în adîncul împărăţiei lăuntrice, în patria dreptei credinţe, nu uită cine sînt, identificîndu-se cu ei înşişi, îşi trag rădăcinile din memoria nestinsă a Tradiţiei. Nici în Sf. Scriptură cei ce şi-au împlinit menirea trezirii celorlalţi la realitate nu reprezintă majoritatea vrăjită, ci dimpotrivă minoritatea neadormită şi clarvăzătoare, de toţi respectată, admirată şi pomenită. În plină zarvă a oraşului, trompetele acestor heralzi răsună: „Deşteaptă-te române, deşteaptă-te!“
Atitudinea colectivă nu este unitară decît în faţa catastrofei, dar apariţia unor asemenea atitudini are rolul unui ferment deşteptător. Conştientizînd că „neamul nostru este în primejdie“, heraldul trage clopotul în plină post-modernitate încercînd să prevină o iminentă viitură a istoriei. Unul din prodromele acesteia e pervertirea normalului în cadrul căruia „furtul face parte din bussines“. Acest aspect nu este nici neglijabil, nici singurul. Medicina, căreia îi revine responsabilitatea definirii normalului, se confruntă cu reaşezarea acestuia pe alte principii decît cele neo-testamentare. Generaţia de intelectuali care a umplut închisorile comuniste s-a sacrificat apărînd normalitatea. Apelul la memorie impune comemorarea eroilor şi martirilor răpuşi în lupta pentru normalitate, luptă nedespărţită de cea a păstrării intacte a dreptei credinţe. Identitatea dintre normalitate şi dreapta credinţă aparţine fiziologiei duhului. Actorul la care ne referim e un mărturisitor. „Marele, uriaşul lucru pe care putem să-l dăm Occidentului se numeşte lecţia normalităţii“ susţine el. Fin observator al tipologiei românului, aduce în discuţie rolul Tainei în configuraţia spirituală a acestui neam. „Respectul Tainei marcat de sfînta mirare şi nu de curiozitatea raţională, creează românului un sens major al vieţii… de unde acea lipsă de precipitare biologică în faţa morţii“. Exemplul cunoscut e cel al felului în care ciobanul din Mioriţa priveşte moartea ca pe o nuntă cu Infinitul. Observăm uşurinţa cu care românul face abstracţie nu numai de determinismul istoric, ci şi de cel biologic, dar ceea ce-l deosebeşte de fatalismul oriental e nu supunerea neputincioasă predestinată în faţa destinului, ci înţelegerea firească şi ziditoare prin credinţa în Adevărul adevărat, în Dumnezeul întrupat. „Sus inimile“ înseamnă pentru el lepădarea de „toată grija cea lumească“ – temelie a opţiunii pentru vieţuirea duhovnicească supraistorică şi suprabiologică, pentru care moartea e o doar un indicator aşezat la graniţa efemerului. „Creştinismul unea Răsăritul cu Apusul“ spune personajul citat. Este singurul liant al comuniunii întregii omeniri, comuniune susţinută de „limba creştină“ a Cincizecimii, de limba Bisericii Dreptmăritoare. Memoria, în viziunea lui, nu este o inventariere a trecutului istoric, ci aducerea la suprafaţă a tezaurului unor reale şi glorioase împliniri, o modalitate de ieşire din „zodia supravieţuirii“ în care ne-am cufundat ,,pentru a putea construi pe valorile pe care le avem“. Legenda Meşterului Manole ne dezvăluie taina reuşitei în împlinirea faptei bune, pe temeliile simbolismului neptic. Paradigma manoliană e berbecele ce sfărîmă zidul spaimelor, incertitudinii şi dilemelor ce se opun faptei bune.
Este evident că trecerea de la cuvînt la faptă are nevoie de energia harului, în lipsa căruia un singur lucru mai poate debloca articularea lor şi anume: nenorocirea, disperarea. „Treziţi-vă, fraţi români, pînă nu e prea tîrziu! Ori creştini buni, ori pierim. Vreţi să mai rămînă România Românie? Întoarceţi-vă la Ortodoxie, la Biserică!“, ne previne Părintele Ioanichie Bălan. Drumul apropierii de Dumnezeu e cunoscut: de la îndepărtarea de Dumnezeu se trece prin nenorocire, catastrofă, sau nereuşită, pentru ca în cele din urmă, în pragul disperării, să urmeze întoarcerea la El. Dacă tot la Dumnezeu ajungem, nu e absurd să ne îndepărtăm de El, să trăim suferinţa provocată de consecinţele îndepărtării pentru ca, în cele din urmă, împinşi de aceasta, să revenim, asemenea Fiului Risipitor, la Tatăl Nostru? Nimeni nu ne obligă să ne irosim viaţa parcurgînd traseul ocolitor al acestei „eterne reîntoarceri“.
În aceeaşi tonalitate trezvitoare se plasează mesajul românului care atrage atenţia asupra „procesului destrămării poporului român“ şi chiar a „căderii ţării“. Dragostea de neam îl îndeamnă să reacţioneze, ceea ce şi face cu speranţa în tineretul creştin, în arta creştină şi în Biserică. Face apel la memorie, în care se află stocate modelele „demnităţii româneşti“. Ele rămîn mereu vii pentru că au devenit simboluri ale patriotismului, în timp ce „demnitatea naţională a fost distrusă“ de tăvălugul comunist, căruia i-au căzut victime în primul rînd purtătorii ei de drapel. Vorba urîtă, strîmbă şi mincinoasă încolăcită pe trunchiul cuvîntului ziditor îi soarbe energia, împrăştiindu-şi veninul. Singura demnitate la care se mai poate apela e „demnitatea creştină“, care „nu este demnitatea chipului omului în om, ci demnitatea chipului lui Dumnezeu în om“, izvor al „atitudinii creştine“. Iată un elocvent exemplu al rolului esenţial pe care îl are teo-antropologia în abordarea fundamentală a omului. România profundă e România eternă, România duhovnicească, „ieşită din istorie“ pentru unii, confundată în atlase de către alţii. Autenticitatea oamenilor de pe aceste meleaguri se datorează retragerii lor în munţii virtuţilor fundamentale, pe piscurile pe care aceşti Regi în duh strălucesc, precum zăpada pe Selmon, în jurul Vasanului. Menţionează istoria slava de care se bucură Sf. Antipa de la Calapodeşti, Sf.Grigorie Dascălu, Sf. Ghelasie de la Rîmeţ, Sf.Ioan Iacob Hozevitul, Sf. Teodora de la Sihla, Sf. Gheorghe de la Cernica şi nenumăraţii Sfinţi şi Mucenici ştiuţi sau neştiuţi ai unui neam a cărui patrie spirituală sfinţeşte pămîntul strămoşesc? Liantul care uneşte şi identifică România văzută cu România nevăzută este Biserica. A trăi în duh nu este totuna cu a trăi cu capul în nori. Înţelepciunea autohtonă s-a adăpostit în comoara nestricăcioasă a legendelor Meşterul Manole şi Mioriţa, neroasă de moliile vremurilor şi ale duşmanilor. Românul nu fuge din faţa Istoriei pe care, neignorînd-o, o trece în planul secund al demersului său, potrivit cuvintelor Mîntuitorului: „Daţi cezarului cele ce sînt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu“. Axiologia neo-testamentară se traduce în atitudinea lui faţă de adevărata valoare şi este un indiciu subtil al raportului său cu Dumnezeu, fără pietism, fără habotnicie, uneori chiar în afara ritmului vieţii bisericieşti, dar purtată către veşnicie de rîul subteran al Tradiţiei prin catacombele inimii. Acolo pătrunde numai Duhul Sfînt. Nouă nu ne rămîne decît şansa intrerpretării unor semne atitudinale a căror semnificaţie scapă răucredincişilor care, neînţelegîndu-le, nu ne înţeleg. Istoria raporturilor sale cu Dumnezeu este mai de preţ decît istoria ca inventar mereu răstălmăcit al erorilor umanităţii. Făt Frumos alege, dintr-o falnică herghelie, gloaba nebăgată în seamă, dar care îl ridică în slăvile cerului. Românul alege, din deprindere, „piatra cea din capul unghiului pe care au nesocotit-o ziditorii“. În ce limbaj se poate explica celor ce se hrănesc din raţiune acest tip de alegere intuitiv-duhovnicească? „Străină minune văzînd, străină viaţă să vieţuim“ glăsuieşte condacul al 8-lea al Ac. Sf. Cruci. Catafaticul, deşi îl însoţeşte, nu poate explica apofaticul şi în cele din urmă credinţa nu se poate defini în termenii raţiunii comune. Traducerea în limbaj scolastic a experienţei de viaţă a Părinţilor neptici pune în dificultate apropierea între Răsăritul Ortodox şi Apus pe criteriul raţionalizării Supraraţionalului, reiterînd modul în care prin implementarea unei condiţionări în enunţ s-au născut paradoxurile eleate. Acelaşi lucru se petrece „cu demitizarea şi desacralizarea de care s-au ocupat intelectualii“ ce au trecut cu inconştientă nonşalanţă pe contrasensul a ceea ce „biserica rememorează, evocă şi actualizează în cadrul Liturghiei“. A-i învinovăţi de dezastru ar însemna o justificare a reaprinderii luptei de clasă cu manifestări de genul mineriadelor desfăşurate sub lozinca „moarte intelectualilor“. În plus, ar fi o nedreptate. Faptul că la pupitrul intelectualităţii române postdecembriste s-a instalat un grup veleitar cu pretenţii elitiste nu a contribuit la asanarea mentalităţii roşii, ci la edificarea unei mentalităţi profane cosmopolit-sincretice care face din cultura noastră o răscruce de vînturi filosofice occidentale şi esoterism extrem oriental. Faptul că, plecat din ţară, pe unde îl poartă paşii, îşi construieşte biserica lui, arată că în transhumanţa sa transfrontalieră, românul îşi poartă cu el credinţa în Adevăr. El „pleacă în spate cu o mică biserică“. În acest timp, grupul de intelectuali menţionat patinează pe coperţile realităţii căutînd să pătrundă în paginile istoriei. Încă din antichitatea tîrzie se cunoaşte principiul estetic potrivit căruia, pentru ca ceva să fie considerat frumos, trebuie să dea rod, să-şi împlinească rostul. Sterilitatea intelectuală e tristă, dacă are unele cauze organo-funcţionale naturale, dar dacă e autoprovocată, e de-a dreptul urîtă. Vitrina intelectuală post decembristă nu se identifică elitei. O găsim în România profundă exprimîndu-se cu responsabilitate în paginile unor reviste ca „Rost“, „Atitudini“, „Lumea credinţei“, „Lumea Monahilor“ sau în tăcerea bine motivată, delimitantă, rodnică, vie şi calificată să răspundă întrebării din titlu. „Atitudinea creştină este mai importantă decît fapta bună“. Prin această afirmaţie se subînţelege că sesizarea, mărturisirea şi înlăturarea răului curăţă calea faptei bune, măturînd poteca spre biserică. Ceea ce e considerată „dimensiunea creştină a românului“ de către autorul citat e Crucea ca dimensiune teo-antropologică a normalităţii. Creştinismul e patria spirituală a oamenilor sănătoşi trupeşte şi sufleteşte din toată lumea, normalitatea. Blîndeţea românului, confundată cu lipsa de reacţie, de atitudine, de adecvare circumstanţială, exprimă fiziologia ce nu exclude intervenţia firească a Proniei. Blîndeţea creştină este expresia normală a funcţionalităţii duhului, opusă agresivităţii animalelor, lipsite de duh. Ceea ce în Mioriţa provoacă neavizaţilor consternare, a stîrnit aceeaşi reacţie şi acum 2000 de ani în faţa Fiului Omului şi a paradigmei cu care venea. Aşa cum am menţionat, această paradigmă, care nu omite nici atitudinea creştină a omului în faţa morţii de moarte călcată, s-a suprapus, ca o haină bine croită, mentalităţii autohtone. Prin ea se explică atitudinea lipsită de revoltă şi de agresivitate a omului normal. Ciobanul mioritic e modelul celui pe care creştinismul îl pregăteşte să întîmpine moartea firesc, după ce l-a ajutat să trăiască normal. Glasul prevenitor simbolizează Voia Tatălui nostru care este în ceruri, Căreia omul normal nu I se opune, după modelul Fiului-Său Cel unul-născut, care I Se roagă zicînd: „Facă-Se voia Ta“. Politica internă sau/şi externă nu pot să lase indiferent pe nimeni şi deci nici pe creştinul nostru, fiind nedisociabile de credinţă. Alegerea premergătoare oricăror alte alegeri a fost făcută la Botez prin lepădarea de satana. Ca să nu-şi piardă sufletul, Sfinţii Brâncoveni nu au rupt politica de dreapta credinţă, păzind Cuvîntul: „Cine va dori să-şi scape sufletul său, îl va pierde“. Veşnicia nu este negociabilă pentru că e Viaţa fără de moarte a suflării divine. De aceea românul vorbeşte cu morţii ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, continuă să-i iubească şi să-i respecte, cum face şi aproapele nostru cînd, la înmormîntarea părintelui Atanasie de la Mînăstirea Petru Vodă, i se adresează mortului: „Viule întru Domnul…, tu, Părinte, eşti sufletul şi noi sîntem trupul. Căci tu eşti viu întru Domnul şi noi sîntem morţi“. Totul e deşertăciune, afară de crucea vieţii, ce ţîşneşte din grămada de pămînt a mormintelor ca învingătoare a morţii, ca un stindard al biuruinţei. „Cum se refugiază cîteodată sufletul unui neam în inima unui om!“ – se miră cel ce pune preţ pe trăirea Tainei. Iscoditoarea şi mereu îndoielnica raţiune – străină dreptei credinţe – şi-a pus în gînd să măsoare adîncul fiinţei noastre urmărind statistic procentul dreptcredincioşilor creştini. Noile dileme sînt rezultanta limbajului specific filosofiei, biologiei, istoriei, sociologiei, fizicii sau chimiei. Transferul conceptual a devenit o metodă epistemică ce justifică interdisciplinaritatea, dar folosirea sa în exces e redundantă. Euristica interdisciplinară nu găseşte, nici ea, calea de acces către Taina duhului unui neam care, cunoscînd acest adevăr, nu ezită să recunoască, prin glasul poetului, că „nu striveşte corola de minuni a lumii“. Taina nu se trăieşte cu echerul şi compasul, ci cu smerenie smerită, cu „înţelegere neînţeleasă“ şi cu bucurie duhovnicească. Dialogul între Apus şi Răsăritul Creştin nu seamănă celui dintre catafatic şi apofatic, în care ştafeta cunoaşterii e purtată fără răgaz către linia de sosire, prin buna conlucrare a părţilor ce au în faţă aceeaşi ţintă. Apofatismul e teritoriul epistemic mereu deschis catafaticului. Deşi e dincolo de catafatic, apofaticul îl însoţeşte în demersul împreună-cunoaşterii. „Poporul român este acuzat că nu poate să facă nimic, că nu este demn, că este bun numai să fie vasal, dar nu se spune nimic de martiraj, nu se spune nimic de suferinţa din închisorile comuniste“, de marile sale izbînzi în toate domeniile, de tradiţia şi de spiritualitatea sa. Nu se mîndreşte cu suferinţa care a dat acestui pămînt atîţia sfinţi şi mucenici, dar nici nu acceptă o perspectivă incompletă care este falsă, uneori răuvoitoare, asupra adevăratei sale identităţi duhovniceşti, susţinînd că răspunsul la întrebarea indentitară „cine sîntem“ sau la întrebarea „mai crede românul în ceva?“ nu poate fi complet fără recursul la memorie. Aceasta, deşi susţinută istoric, nu se confundă cu şi nici nu e reductibilă la ştiinţa istoriei. Sf. Ştefan Cel Mare, Sf. Constantin Brâncoveanu, importante personaje istorice, şi-au înscris numele şi în analele Istoriei sacre. Neignorînd istoria, românul trăieşte fundamental în Metaistorie care teo-antropologic este Suprastructura sa existenţială, Crucea vieţii de care nu se desparte şi pe care o trăieşte în Taina de care i-a fost hărăzit să se bucure prin aducerea sa la existenţă. În raportul dintre structura spirituală a românului creştin şi raportarea sa la realitatea istorică, biologică, ştiinţifică şi culturală, trebuie căutat elementul de imponderabilitate identitară a acestui neam. Din afara pespectivei neo-testamentare, atitudinea sa poate părea inadecvată sau bizară, dar asta nu e vina noastră. Şi totuşi „ce ni s-a întîmplat? Ce a păţit neamul acesta?“ se întreabă cel ce ştie că „a discuta Taina este un demers nefiresc“. Dimensiunea profundă în componenta ei apofatică, rămîne Taina de nepreţuit a lui Nicolae Paulescu, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Mihai Eminescu, George Emil Palade, Henri Coandă, Aurel Vlaicu, Victor Babeş, Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrîn, Sf. Ştefan Cel Mare, pentru a nu menţiona decît cîteva nume, precum şi a sfinţilor români cunoscuţi sau nu încă. Creştinismul pentru noi este „o atitudine fiinţială“ de recunoştinţă, de iubire şi de laudă aduse Dătătorului de Viaţă Dumnezeu. Nici moartea, nici suferinţa nu-i pot smulge locuitorului acestui pămînt sensul existenţei, pe care-l trăieşte într-o necurmată şi tainică bucurie. Un astfel de om, „umilit de istorie, e înălţat de Dumnezeu“. Omul, în care ne recunoaştem, e fundamental motivat, nelăsîndu-se încovoiat de vînturile istoriei, de insultele culturii moderne, de devierile ştiinţei contemporane sau de ispitele de tot felul la care este supus. În viziunea redată, „mărturisitorii sînt singurii care pot da măsura adevărată a neamului românesc“, pentru că a mărturisi înseamnă a exprima ceea ce ştii, ceea ce ai trăit, ai văzut şi ai înţeles, în conştiinţa în care te-ai lăsat călăuzit numai de Adevăr. Imponderabilul care provoacă uimirea lui Baiazid în faţa lui Mircea cel Bătrîn, din Scrisoarea III este Crucea pe care agresorul n-o vede şi care e principalul său adversar, pentru că omul din faţa lui, atîta timp cît nu e identificat cu aceasta, nu-l sperie. Imponderabilitatea exprimă incompletitudinea definirii crucii ontologice. Însuşirea menţionată creează dificultăţi mentalităţii mecanicist raportate la realitate, numai după apostilarea existentului. Incomensurabilul, imponderabilul neavînd apostila materialistă, instituţional nu există. Spirit multivalent, talent sclipitor, gînditor percutant, orator desăvîrşit, luptător neobosit, dreptcredincios creştin, apărătorul demnităţii creştine şi purtătorul de drapel al memoriei identitare, acesta este cel pe care l-am luat ca exemplu, actorul inspirat, românul paradigmatic, spirit al renaşterii României numit Dan Puric. Nu este o apariţie singulară, pentru că e purtătorul de cuvînt al neamului românesc. Din tăcerea dorului milenar, prin astfel de oameni irump bocetul, doina şi hora locului, sub binecuvîntarea mărturisirii.
04.07.2010 Ziua Sf. Mucenici Zotic, Atalos, Camasie şi Filip.
Adrian Harghel
Despre autocontrol*
sau mai bine
Despre omul în toată firea
Conceptul propus (mai exact intermediat, în cazul meu, printr-o tragere la sorţi la care n-am putut lua parte din motive profesionale, în prima zi a şcolirii noastre estivale), autocontrol, mi se pare o iluzie materialistă, o formă fără fond ca atîtea altele preluate din limbajul psihologilor şi al psihiatrilor. Fiindcă aceste gînduri n-au fost expuse în faţa auditoriului din sala pusă la dispoziţie de organizatori sîmbătă, 7 august/gustar 2010, în care sînt pomeniţi †) Cuvioasa Teodora de la Sihla şi Sfîntul Sfinţit Mucenic Narcis, Patriarhul Ierusalimului, fără a mă elibera stilistic întrutotul de oralitate, am prilejul, scriindu-le, mai întîi, de a-mi cerceta în linişte dicţionarele. Astfel, DEX-ul atestă, sec: Control exercitat asupra propriei persoane (p. 63); Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat (Ed. Cartier, Chişinău, 1999) adaugă la aceasta încă două accepţiuni: (FIZIOL.) Supraveghere permanentă şi control exercitat asupra funcţionării proceselor metabolice care au loc în propriul organism şi Control exercitat de către lucrători sau unităţi economice asupra rezultatelor activităţii lor (p. 89). Noul dicţionar universal al limbii române (Editura Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2007) nuanţează: control al calităţilor şi faptelor proprii: libertatea politică de exprimare a adus… lipsa de control (şi autocontrol) a formei lingvistice. [Din fr. autocontrol, it. autocontrollo; cf. engl. selfcontrol] (p. 117). Ceva mai amplă este definiţia din prăfuitul meu Dicţionar de pedagogie (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979). O preiau tale quale: 1. Confruntare de către elev a propriei sale acţiuni cu modelul ei (pe parcursul sau la sfîrşitul operaţiei), cu scopul de a-şi forma deprinderi corecte de lucru şi de a-şi dezvolta aptitudinile. Capacitatea de a[utocontrol] este direct proporţională cu vîrsta elevului, ea se formează ca rezultat al îmbinării educaţiei cu autoeducaţia. A[utocontrolul] este posibil, între anumite limite, la toate materiile de învăţămînt, inclusiv la disciplinele sportive şi artistice. 2. (În instruirea programată). Posibilitate care se oferă elevului de a-şi putea controla el însuşi rezultatele activităţii; se realizează permanent prin modul în care se elaborează programele (cu confirmări ale corectitudinii răspunsului la fiecare sarcină de lucru) şi prin probe (după anumite capitole sau părţi ale cursului). (P. 40).
În al doilea rînd, ca adaos terminologic aş insera doar o frază: 10-15% dintre intelectualii de mare valoare sînt autodidacţi, deci în stare de a-şi exercita de timpuriu autocontrolul, manifestat ca program zilnic (de lucru, de relaxare ş.a.m.d.), ca lecturi de bază, ca domenii de specializare, ca relaţii cu semenii etc.
În fine, mai fac un comentariu teoretic, ca pedagog, scriitor şi om al Bisericii: recunosc senin că folosesc rarisim termenul autocontrol. Prefer neologismului acestuia greu digerabil pentru vorbitorul limbii române actuale sintagma stăpînire de sine, cu sensuri sinonimice mai adînci în cadrul familiei de cuvinte a neaoşului fire cuprinzînd locuţiuni precum a-şi veni în fire, (om) în fire, sau pe şi mai concludenta (om) în toată firea. Aşadar, adultul, omul deplin, matur, e socotit de mentalul colectiv ca ins întreg, realizat social, fără eventualele excese manifeste ale celui scos din fire (ori din sărite, cum se mai zice), anume fără acele reacţii adeseori disproporţionate faţă de stimulii socio-economici în care se scaldă. Este specifică pentru acest tip uman cumpătarea izvorîtă dintr-o înţelepciune practică, îndelung exersată, ceea ce atrage respectul, admiraţia semenilor. Dimpotrivă, pentru cel scos din fire, e foarte aproape oprobriul public, ca urmare a abaterilor de la normele scrise ori nescrise ale societăţii, cu efecte de mai lungă ori de mai scurtă durată asupra sa şi asupra celor din jur.
De unde-i vine oare omului în toată firea, ca model al devenirii întru fiinţă – vorba lui Constantin Noica – forţa de a-şi înfrîna mintea, inima şi mai ales instinctele? Prefixoidul auto- e insuficient – dacă nu chiar înşelător în acest caz, căci nu doar prin/din sine însuşi îi izvorăşte pacea, seninătatea ori – ca să preluăm o expresie nemţească – „liniştea cărnii“ omului acestuia de omenie (iată iarăşi o expresie neaoşă demnă de luat în considerare nu numai în contextul folcloric-spectacular, cînd musafirii sînt omeniţi, adică întîmpinaţi cum se cuvine). Responsabil, serios, cinstit, omul în toată firea e priceput la multe şi nu se îndatorează, e, altfel spus, un muncitor cu un înalt respect al lucrului bine făcut, iar cuvîntul dat rămîne literă de lege, căci e un om de onoare. El constituia şi-mi place să cred că va constitui în curînd temeiul societăţii româneşti renăscute pe care ne-o dorim cu toţii (în prezent sînt de părere că nu avem curajul să pornim de la sincera cercetare a imaginii proprii, de la identificarea propriilor calităţi şi defecte, analiză necesară pentru a avansa fără compromisuri pe Calea Adevărului). Reala stăpînire de sine ce-i este intrinsecă omului în toată firea rezultă din credinţa lucrătoare, care pune în mişcare clipă de clipă chipul treimic după care a fost înfiinţat fiecare om. Iisus Hristos, cel lăsat să intre în cămara inimii, ajunge să lucreze prin acest om îndumnezeit care accede la a-şi asuma asemănarea întru Creatorul său. Cu alte cuvinte, pentru omul în toată firea un alt model decît Iisus Hristos nu există.
În societatea românească interbelică tihnit aşezată europeneşte, întemeiată fiind pe principiile moralei creştin-ortodoxe ce promova munca onestă, dragostea de aproape şi de patrie, impunerea brutală, din exterior, a experimentului bolşevic a generat tragice însă, totodată, exemplare deveniri. Pe lîngă uscăturile de care n-au dus lipsă societăţile umane în nicio ţară şi în niciun regim politic din cîte consemnează istoria, caractere demne de a inspira imaginaţia dramatică a unui Eschil ori Sofocle au fost dăltuite de credinţa puternică pusă la încercare de privaţiuni şi torturi greu de închipuit (darămite de trăit!) de omul secolului al XXI-lea: Valeriu Gafencu, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, Aspazia Oţel-Petrescu, Mircea Vulcănescu, pr. Calciu Dumitreasa, pr. Iustin Pârvu, pr. Arsenie Papacioc, pr. Dimitrie Bejan, pr. Liviu Brânzaş, Vasile Voiculescu, pr. Nicolae Steinhardt, Petre Ţuţea, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Nicolae Oprişan, Ion Ianolide, Marcel Petrişor, Nicu Ioniţă, Vasile Militaru, Richard Wurmbrand, Vasile Valuşescu şi mulţi, mulţi alţii (o cutremurătoare listă, de sute de nume, ca un pomelnic în piatră, se află săpată pe plăci de marmură albă, fixate pe pereţii Bisericii de la Aiud, proiectate de neuitatul Nicolae Goga, acelaşi arhitect care ne-a onorat cu profesionalism, prin 1992-1993, şi rugămintea de a proiecta Biserica în stil maramureşean din cartierul bucureştean Titan, unde slujeşte pr. Adrian Niculcea, actualmente profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii „Ovidiu“ din Constanţa). Unul dintre pătimitorii aceştia, din mila lui Dumnezeu încă în viaţă, părintele Arsenie Papacioc de la Mînăstirea Sfînta Maria de la Techirghiol, ne spunea în 1999: „Comunismul a făcut şi ceva bun pentru România: a umplut cerul de sfinţi“. Ei bine, rezumînd, toţi aceştia, dinaintea cărora mă înclin cu pioasă recunoştinţă rugîndu-mă lor pentru a mijloci ieşirea la liman a neamului nostru fiindcă-i consider martirii modernităţii, au dovedit stăpînire de sine în condiţii indescriptibile, devenind veritabile modele de vieţuire creştină. Ei, aceşti oameni, ce-au apărat cu preţ de sînge adevărul Evangheliei în condiţii de detenţie ori cu arma în mînă, împotrivindu-se comuniştilor în munţi, sînt adevăratele repere morale ale României profunde. Cît de calp le va apărea tinerilor stilul de viaţă consumist promovat 24 de ore din 24 de majoritatea canalelor televiziunilor lumii dacă ar cunoaşte măcar parţial vieţile şi idealurile acestor patrioţi creştini!
Dintr-o altă perspectivă, mai apropiată, probabil, de aşteptările organizatorilor şi participanţilor la Şcoala de vară de la Constanţa, trebuie afirmat că, depăşind mentalitatea tradiţională, odată cu progresul tehnologic al zilelor noastre, nu numai adultul e îndemnat la autocontrol, adică să-şi vină în fire şi să se comporte ca atare, ci şi tinerii, uneori – mai ales în mediul şcolar – chiar şi copiii. Deşi adeseori inexistenţi, cei şase-şapte ani de-acasă sînt frecvent invocaţi în cazul unor dovezi de nestăpînire, de nervozitate, de manifestare a vreunui tip de violenţă (fizică, verbală, nonverbală, virtual-scriptică etc.) din partea celor tineri ori imaturi. Etichetele ce li se pun acestor tineri rebeli – obraznici, prost crescuţi, neserioşi, nepoliticoşi etc. – nu vizează decît aceste conduite reprobabile, fără a propune analizarea cauzelor care au dus la ele şi implicarea în aflarea soluţiilor de îndreptare a lucrurilor. Copil, adolescent ori ajuns la vîrsta maturităţii, insul e chemat la ordine cu vehemenţă. Cîţi dintre noi nu ne-am aflat în preajma ori chiar în centrul unor asemenea acte de agresiune verbală ori fizică? N-am auzit încă pe nimeni, din nefericire, rugîndu-se pentru cei cuprinşi de mînie aprigă, ori de dispreţ vehement, sau de disperare agresivă, ori de ură diavolească la adresa unor semeni. N-am auzit încă pe nimeni, din nefericire, invocînd stăruitor pe îngerii păzitori ai părinţilor unor asemenea tineri care, animaţi de feluritele năluci ale prezentului, aleargă după satisfacţii efemere, după cîştiguri nemuncite şi după fel de fel de alte „fete Morgana“… Mai degrabă se aud, în asemenea împrejurări, înjurături crîncene, trimiteri scabroase la origini, sau evocări ruşinoase ale celor răposaţi – toate făcînd pe plac demonilor şi aţîţînd conflictele, în loc să le domolească. Le cerem lor autocontrolul dar noi probăm contrariul! E acelaşi fenomen pe care-l constat la clasele mele a IX-a, care îşi cer reciproc să se potolească urlînd şi tropăind zgomotos: „Liiiinişteeeeee!!!“ Este, recunosc, greu, dacă nu chiar imposibil să triumfe în asemenea cazuri autocontrolul. Părintele Ion Popescu, de la Biserica Icoanei din Bucureşti, insista deunăzi asupra tertipului celui viclean de a aţîţa conflictele casnice şi, în general, pe cele interumane, sabotînd cotidian stăpînirea de sine sub pretextul căutării dreptăţii. „Stăm mereu cu degetul pe trăgaci – spunea sfinţia sa – pentru a sancţiona greşelile celuilalt, în numele dreptăţii. «Am dreptate, părinte!» – mi se spune. Ai, de bună seamă, din punctul dumitale de vedere, dreptate, răspund, dar nu mai ai pace… De dragul păcii poţi renunţa la dreptatea pe care o cauţi şi-ţi poţi schimba viaţa“.
În America se fac de peste douăzeci de ani cursuri speciale de „Ştiinţa Sinelui“ ori de „Dezvoltare Socială“, pe categorii de vîrstă. Majoritatea acestor cursuri sînt şcolare, dar pot fi şi extraşcolare, ţinute fiind de psihologi, avînd ca scop aşa-numita „alfabetizare emoţională“ fără de care, ni se spune, gestionarea optimă a conflictelor interpersonale devine aleatorie ori imposibilă. În tratatul Inteligenţa emoţională (1995) semnat de Daniel Goleman (Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, în traducerea Irinei-Margareta Nistor), ni se prezintă pe sute de pagini argumente, se discută cazuri, se propun soluţii. E impresionant efortul unor armate de specialişti ca acest Daniel Goleman, stipendiate de universităţi celebre precum Harvard, Berkley, Columbia, Princeton, Stanford, Yale ş.a., ori de institute importante, vehiculînd sume colosale; dar dacă în tot volumul citat, de peste 420, de pagini n-am găsit nicio referire directă la credinţă, la Dumnezeu, întrebarea e: la ce bun? Care e folosul? Aşadar, omul de rînd american încearcă singur, săracul, fără să ceară ajutorul lui Dumnezeu, să ţină piept cohortelor diavoleşti, care, prin mass media, prin tehnologia de ultimă generaţie – inclusiv cipurile – utilizează toate pîrghiile spre răscolirea şi multiplicarea păcatelor, spre aţîţarea tuturor sentimentelor negative scăpate illo tempore, cum glăsuieşte o legendă grecească, din cutia Pandorei spre bîntuirea lumii acesteia laicizate… Or, arsenalul acesta malefic – aşa cum, odinioară, îi avertiza Mîntuitorul pe apostoli – nu poate fi învins decît cu rugăciune şi cu post. În cele din urmă, cu toate eforturile ei instituţionalizate (de nota zece cu felicitări!), lumea secularizată americană – model pentru mulţi intelectuali români care se tot simt chemaţi să croiască haine străine unui trup etnic bine determinat istoric şi spiritual –, new-agistă ori atee cum este, rămîne fără grai dinaintea statisticilor: în 1990, numărul arestărilor pentru delictele violente [la adolescenţi] a crescut cu 430 la 100000 locuitori, o creştere de 27% faţă de 1980. Arestările de adolescenţi pentru viol au crescut de la 10,9 la 100000 la 21,9 la 100000 în 1990. Crimele săvîrşite de adolescenţi au crescut de patru ori între 1965 şi 1990, de la 2,8 la 100000 la 12,1; pînă în 1990, trei din patru crime săvîrşite de adolescenţi erau făcute cu arme de foc, o creştere cu 79% în ultimii zece ani. Jafurile cu circumstanţe agravante au crescut la adolescenţi cu 64% din 1980 pînă în 1990 (…) În 1950, numărul sinuciderilor printre cei între 15 şi 24 de ani a fost de 4,5 la 100000 de locuitori. În 1989, era de trei ori mai mare, [adică] 13,3. Numărul de sinucideri la copiii între 10 şi 14 ani aproape s-a triplat între 1968 şi 1985. (Cf. datele publicate de Ministerul de Justiţie al SUA şi de Ministerul Sănătăţii al SUA, în Crime in the U.S., 1991, A Data Book of Child and Adolescent Injury, 1991 etc. – v. Daniel Goleman, op. cit., notele 2-4, p. 413). Îmi cer scuze pentru acest exces de date, dar ele atestă curba involutivă a lumii moderne, lipsa autocontrolului fiind principala cauză – nu extind, deocamdată, cercetarea la restul lumii şi nici măcar la Europa.
Ce-i drept, ţara noastră are încă de rezolvat grave înapoieri în materie de civilizaţie, dar la generalizarea consultaţiilor psihologice şi psihiatrice prin cabinete specializate nu s-a ajuns deocamdată – poate doar din motive economice. Există un procent însemnat de oameni dintre cei declaraţi creştini care se spovedesc suplinind cu brio, apreciez eu, costisitoarele tratamente prescrise de psihoterapeuţii din Occident. Dacă la această taină se adaugă cea a împărtăşaniei şi cea a maslului, redresarea mult aşteptată – o pot mărturisi mulţi dintre noi – nu se lasă aşteptată mai mult decît o permite investiţia de credinţă a celor direct implicaţi (cf. „Credinţa ta te-a vindecat“).
În domeniul relaţiilor intime stăpînirea de sine (i.e. autocontrolul) izvorăşte, dacă nu din iubire (căci tot mai mulţi oameni au uitat relaţia intuită genial de Sfîntul Augustin între libertate şi iubire prin fraza: „Iubeşte şi fă ce vrei“), măcar din responsabilitate, respect de sine – altfel spus din atingerea stadiului de om întreg la fire sau în toată firea. Celor care le e dragă vocabula autocontrol gîndesc, de bună seamă, la abstinenţă, cu toată pletora ei de avantaje în raport cu BTS – i.e. bolile cu transmitere sexuală (eu le numesc, în acelaşi limbaj poetic-demodat venerice). Cînd însă instinctualitatea în general, cea sexuală în special sînt stimulate cotidian în societatea de larg consum prin reclame şi promovarea de false modele, libertatea frizează libertinajul, iar bunul simţ stîrneşte îngrijorare! Voinţa individuală răspunzătoare de autocontrol slăbeşte pînă la anihilare nu numai prin alimentaţia intenţionat nesănătoasă, instituţional cauzatoare de dependenţe şi boli (a se vedea acel Codex alimentarius) şi prin aport legal ori ilegal de noxe (alcool, tutun, droguri), ci şi prin presiunea grupului. Grea misiune pentru preoţi şi călugări! Şi-apoi, cum ar putea să fie izbăvită întreaga societate românească de aceste tare, dacă subiecţii înşişi – adică aceia intenţionat, programat scoşi din fire, fără autocontrol – nu conştientizează anormalitatea, nu se roagă, nu postesc, adeseori nu merg nici la Biserică?…
Sociologic, majorităţile în schimbare dictează parametrii normalităţii. Numărul bate argumentaţia şi bunul simţ aflate în minoritate. Cantitatea îngenunchează calitatea, orizontalitatea aplatizează, prin consens, verticalitatea spre a o face una cu ea.
În concluzie, autocontrolul nu numai că tinde în lumea globalizată a începutului de mileniu trei către zero în practică, nemafiind „cool“ în societatea de larg consum actuală, dar mi se pare a fi şi în primejdie teoretică, întrucît alunecă ireversibil pe grila numiţilor specialişti – psihologi, psihiatri, sociologi etc. – către… anormalitate!
Bucureşti,
10-12 august 2010
Mihai FLOAREA
________________
* Material inclus în seria lucrărilor prilejuite de Şcoala de vară „Pentru viaţă“, 5-8 august, Constanţa.
LITERATURĂ ŞI RELIGIE
Perdelele albe
Cîtă lumină! – fereastra, prea strîmtă, să explodeze! Perdelele atît de albe, de subţiri, să se sfîşie!
Şi nimeni în paturile de alături să geamă, să plîngă, să cheme.
Singură lumina, lumina asta ascuţită de zori, în toată odaia.
Şi-n tot trupul nicio durere.
Asta mai cu seamă: nicio durere niciunde.
Se temea pînă să şi respire. Să nu care cumva să trezească durerile, cuibărite fără îndoială pe undeva, la pîndă… abia aşteptînd să-l prindă în căngile lor, nu, nu!
Ce linişte.
În nefireasca asta lumină de zori în care toate-şi căpătau o ciudată consistenţă: odaia de spital, paturile, tînărul de alături care nu mai geme – doarme… fereastra… mai ales fereastra – cu toată lumea de dincolo de ea – simplu: lumea. Cuvînt miraculos: lumea – străzi, case, oameni.
Nu. Să nu se mişte. Durerile poate tocmai asta aşteptau, de abia aşteptau…
Dar ce dor dintr-odată de munţi!
De ce de munţi? Atît de puţin umblase vreodată prin munţi!
Dor de munţi; şi de toate… de dincolo de pereţii albi, de fereastra plină de soare, de toate, toate… care, uite: îl aşteptau, cumva îl priveau prin perdelele albe. Perdelele care se umflau, fluturau, se dădeau la o parte…
Cît timp, cîtă sănătate i-au stat dinainte, cînd te gîndeşti! Cîte zile şi nopţi, una după alta, fără nicio durere, nicăieri… atîta timp, fără durere, al tău, să faci ce vrei cu el, şi astăzi, şi mîine… de neînchipuit!
Ce-are să facă cu tot timpul ăsta cînd va ieşi de aici?
Mai întîi se va sui pe munţi, e clar. Se va lăsa pradă vîntului, stîncilor, brazilor.
Aici pînă şi gîndul de a se ridica din pat îl speria. Pînă şi gîndul de a se duce în întîmpinarea soarelui, la fereastră, îl speria. Orice mişcare, oricît de mică, putea trezi… nu!
Închise ochii.
Ce minunat că nu simţea nici o durere!
Ce va face cînd va avea iar dinaintea lui zile după zile fără dureri? După ce va coborî din munţi şi va veni iar printre oameni… fără nicio spaimă de durere în trup… ce l-ar mai putea speria? Ce n-ar îndrăzni?
Să-i izbutească perfecţionarea procesului de polimerizare! Să-i iasă odată!… Ce va munci! Dumnezeule, ce va munci!… Să-l vadă dinaintea lui închegat, al lui…
Unde-o fi ajuns Stavrilă cu experienţele? S-o fi apucat de altceva, te pomeneşti! Şi pe Andronic pe care l-a înlăturat… Unde i-a fost capul?…
De s-ar vedea odată printre ei… să nu mai lase nimic din mîini, să nu mai piardă vremea…
Dar să nu se agite.
Binişor.
Deşi-i atît de greu să stai nemişcat, cînd…
Nu, deocamdată nu, încă nu. Să nu se gîndească încă la nimic… acum asta era cel mai important… să nu strice totul cînd…
Şi mai ales… mai ales…
Deschise larg ochii şi privi ţintă la perdelele albe, înfiorate de vînt… aceste perdele… mişcarea lor… atît de albe… nu! – mai ales nu: Ada!
Dar nu era gînd… era, atît: era, n-avea încotro, era şi gata: Ada! Tot timpul, întruna, cu el, Ada…
Trupul Iui nemişcat în cearceafurile albe, în bandaje… trupul lui… al atîtor femei care l-au strîns în braţe… nu!
Linişte!
Să uite. Să uite…
Trupul lui primenit de suferinţă… cumplita suferinţă a durerilor care aşteptau… undeva, la pîndă aşteptau… nu!
Prin care toate căpătau acum transparenţă… ciudată consistenţă şi transparenţă… toate! Uzina, străzile, oamenii… Ada !
Nu, nu va striga!
Nu se va mişca.
Cît timp, cît timp a avut dinainte, zile şi nopţi de-a rîndul, fără dureri… Doamne!
Zîmbetul ei trist. Zîmbetul… care îl enerva… mereu îl enerva…
Trebuia să vină dimineaţa asta ca să vrea să-l lumineze neapărat acel surîs. Să ştie că putea… că numai el putea… aşa cum numai el putea, pe lumea asta, să ducă la capăt polimerizarea…
Cît timp pierdut, Dumnezeule!
Dar să nu se mai gîndească odată la nimic!
Îşi întoarse capul spre tînărul din patul de alături. Un tînăr chimist care-şi arsese mîinile cu nişte soluţii. Se uită la trăsăturile lui destinse de somn, peste care viaţa de-abia îşi imprimase trecerea.
Trebuia să-i spună, dintr-o-dată-i trebuia neapărat să-i spună tot ce-i apăruse în dimineaţa asta atît de limpede: viaţa – ca o dîră de lumină, simplă, nespus de simplă şi luminoasă – ca razele care-i cădeau pe faţă, pe braţe… să-i spună cît timp se pierde fără noimă pe nimicuri, pe ticăloşii… cît timp preţios se pierde… timp fără dureri… Şi cum el va lua toate de Ia capăt cînd va ieşi de aici, pe toate, să Ie împlinească: munca, dragostea… lucrările care-I ardeau… şi singura fiinţă care era a lui, era – pe lumea aceasta. Că Ie avea, uite, le avea: o muncă, a lui, o dragoste, a lui – şi nu va mai pierde niciun ceas, nicio clipă… nimic nu va mai risipi.
Dar cum se poate că durerile nu se anunţau în niciun fel? Un atît de lung, neobişnuit răgaz fără dureri! Nemaipomenit.
Îi făcuseră oare vreo injecţie cu morfină?
Cînd? Dormise?
Dar nu, nu: nu se va mai gîndi la absolut nimic.
Ce bine-ar fi să poată adormi aşa, sub razele de soare şi să-l găsească durerile adormit… şi poate, chiar, să se trezească doar cînd vor trece… ah, cînd vor trece, cînd vor trece de tot.
Închise din nou ochii.
Ada.
Munţii.
Peste puţin, o soră intră în salon, se apropie de patul lui, îl privi, i se-aplecă peste faţă şi apoi, binişor, îi acoperi obrazul cu cearceaful.
Nina Stănculescu
Zugravul de la Voroneţ
Zugravul de la Voroneţ
A fost chemat de Voievod
– Meştere, să-mi înalţi pe zid
Mai ’naltă zugrăveală decît el…
Şi… aş dori nespus, Domnia mea,
Lucrarea să arate cam aşa:
Domnul din cer şi heruvimii sus
Iar printre ei să fie şi Iisus,
Apoi să-mi zugrăveşti şi sfinţi şi draci,
Cum ştii pe fiecare să-l îmbraci,
Coconii să mi-i pui alături,
În stînga s-o aşezi pe doamna mea,
Cît despre mine, uite, cum îţi spui,
Cu capul peste creasta zidului!
De izbuteşti te-oi socoti
Chiar vornic al zugravilor, să ştii;
De nu, încredinţar’ că eşti hiclean,
Armaşul am să-l pun
Să te scurteze de un cap nebun!
„Mai ’naltă înălţimea ca-înaltul de cetate?!“
– Dar bine, Doamne, asta nu se poate,
Însă ascult de glasul tău domnesc!
– Şi să şi ’nalţi… că altfel… Nu glumesc
Şi te pălesc!
Zugravul a plecat în grabă mare
Poruncilor să deie ascultare,
Dar tot mai mult gîndindu-se aşa,
Parcă mai mult nimic nu-nţelegea:
„Să ’nalţ alt zid?! – nu, nu-ncape tocmeală,
Că Domnul nu vrea o zidire
Ci o zugrăveală!
Iar capul său domnesc spre pomenire
Mai sus de-a Voroneţului zidire!“
Deodată-n mintea lui ţîşni un gînd:
Ce-i pasă dacă piere mai curînd,
De va picta ceva desăvîrşit
El în mormînt dormi-va liniştit!
Şi începu în zilele cu soare
Albastrul cer
În pura lui splendoare
Să-l însorească tot pe Voroneţ…
Şi-n nopţile cu stele şi cu lună,
În pătimaşa-i dragoste nebună,
În nesfîrşita pată de sineală
El surprindea şi liniştea astrală
Şi, stînd stelar de strajă-n noapte, slovei
Punea ceva din cîntecul Moldovei.
Trecură zile… Iată Voievodul
Veni la Voroneţ cu tot norodul
Să vadă fapta de pe-acest făgaş,
Era urmat, să ştiţi, şi de armaş.
Zugravul de pe schele se coboară
Încununat de liniştea stelară,
Cămaşă largă – pieptul ei deschis –
Plină şi ea de-albastru şi de vis:
– Mărite, isprăvii ce-avui de spus,
Lucrat-am zi şi noapte cele sus,
M-am întîlnit cu greieri şi cu stele,
Cu multe dintre visurile mele,
Dar gîndul tău n-am izbutit să-l fac,
Poate am fost la inimă sărac,
Însă oricît cercam să zugrăvesc
Mai sus de-naltul zid ctitoricesc,
Nu izbuteam decît pe el să pun
Şi sfatul tău şi gîndul meu nebun.
Acum, de vrei, primeşte-n dar solia,
Să-şi facă şi armaşul datoria!
Senin, scăldîndu-şi ochii în lumină,
El fruntea şi-o lipeşte-n glod de tină
Şi tot senin ca zorile aşteaptă
Să-i fie răsplătit şi gînd şi faptă.
Dar nu cade nimic… nici spada grea,
Nici capul lui alăturea de ea.
El simte mîna bună de părinte
Cum pletele îi mîngîie fierbinte:
– Te scoală dar! – îi zice Voievodul.
– Te scoală dar! – rosteşte şi norodul.
Şi meşterul se scoală în neştire
Cu ochii plini de lacrimi şi uimire.
– Tu – spune Ştefan Vodă ca un cînt –
Ai izbutit pe-al lui Bogdan pămînt
Să făureşti pe zid atîta soare
Cît cerul tot în carul său nu are,
Prin chipuri care ochii îi deschid
Pămîntul tot s-a înălţat pe zid,
Pictura ta ca zidu-i mult mai ’naltă,
Gol fost-a zidul, plin spre-nalturi saltă
Zidul i-alături de pictura ta,
El, Voroneţul va trăi prin ea,
Iar eu sînt pus la locul cuvenit,
Prin arta ta trăi-voi înzecit,
Trăi-voi sigur şi prin fapta mea
Dar şi ce nemurit-a mîna ta!
Şi-l sărută pe frunte Voievodul
Să înţeleagă asta tot norodul.
Moghilă, plin şi el de bucurie,
Scăldîndu-şi ochii în minunăţie,
Clipeşte-ncet şi rar cum se cuvine,
Şi spune tare să s-audă bine:
– Mărite Ştefan Vodă, drept ai spus
Că îl vei face vornic, sau mai sus,
Ci ţine-ţi, Doamne, jurămîntul tău
Că şi zugravul l-a ţinut pe-al său!
Surîde Vodă: „Bine ai mai zis,
Pe zid zugravul cerul l-a deschis,
Dar vornicia-i cale de o clipă
În veac ea tot se spulberă-risipă,
Doar faptul lui nu-i pot da vreo răsplată
Lumească, ea-i divină, minunată,
Vezi, faptei lui nimic nu pot să-i fac,
Albastrul lui trăi-va peste veac,
Iar el, zugravul ăsta-aşa isteţ
Va rămînea ZUGRAV DE VORONEŢ!
Petru Demetru Popescu
Redacţia:
Mihai FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail mihaifloarea53@yahoo.com
Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail romanconstantin@yahoo.fr
http://www.euxin.wordpress.com; http://mihaifloarea.blog.com/
septembrie 9, 2010 la 5:12 pm |
Repet informaţia despre modificarea adresei mele (aşa cum apare începînd cu numărul de faţă al revistei noastre):
mihaifloarea53@yahoo.com