Noul euxin nr. 8 / 2017

Octombrie 9, 2017

MihaiFloarea's Blog

image002image003Din viața cenaclului

De duminică 6 gustar 2017, cînd s-a celebrat Schimbarea la Față a Domnului, cenaclul nostru și-a schimbat și el fața apropiindu-se mai mult de Dumnezeu prin găzduirea membrilor și invitaților lui la Biserica Bucur Ciobanul unde, printre alții, a slujit părintele Alexie Bârcă, tatăl doamnei Ileana Toma.

image004

Mulțumind pentru inițiativă familiei Toma și pentru solicitudine părintelui diacon Daniel Gheorghe, reprezentantul acestui așezămînt istoric al capitalei, l-am rugat să ne spună cîteva cuvinte în debutul întîlnirii. De aceea, după rugăciunea începătoare, în scurtul său cuvînt de întîmpinare sfinția sa a citit și o creație proprie: Biserica Bucur Ciobanul, pe care o publicăm la rubrica „Literatură și religie“.

image006

A urmat lectura textului Părintele Alexie Bârcă (1901-†1986), făcută de către autoarea lui, doamna Ileana Toma, din care reproducem în acest număr al revistei fragmente la rubrica „Remember“.

Apoi, potrivit celebrării din sfînta zi de Dumnică 6 gustar, doamna dr…

Vezi articol original 10.135 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Noul euxin nr. 7 / 2017

Octombrie 9, 2017

MihaiFloarea's Blog

image001

image003

image004

Simpozionul Naţional Interdisciplinar „Credinţă, adevăr, creaţie în închisorile comuniste“, la a VI-a ediţie, desfășurat sâmbătă, 13 florar 2017 la Liceul Tehnologic „Dimitrie Gusti“ din București

 

Sâmbătă 13 mai/florar 2017 s-a desfăşurat la Liceul „Dimitrie Gusti“ din Bucureşti a VI-a ediţie a Simpozionului Naţional Interdisciplinar „Credinţă, adevăr, creaţie în închisorile comuniste“, care face parte din proiectul „Să ne cunoaştem trecutul pentru a ne proiecta viitorul“, realizat în parteneriat cu Liceul Teoretic „Ion Barbu“ (partener principal), cu instituţii naţionale și locale: Arhiepiscopia Bucureștilor, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Fundaţia „Academia Civică“, Uniunea Scriitorilor – filiala Bucureşti Proză, Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti sector 5, Primăria sector 5.

Pentru prima dată anul acesta în cadrul simpozionului participanții s-au bucurat de expoziția „Biblioteca română din Freiburg“, izvor de cultură românească în Occident și loc al memoriei exilului…

Vezi articol original 8.216 cuvinte mai mult

Noul euxin nr. 8 / 2017

Septembrie 24, 2017

image002

image003

Din viața cenaclului

De duminică 6 gustar 2017, cînd s-a celebrat Schimbarea la Față a Domnului, cenaclul nostru și-a schimbat și el fața apropiindu-se mai mult de Dumnezeu prin găzduirea membrilor și invitaților lui la Biserica Bucur Ciobanul unde, printre alții, a slujit părintele Alexie Bârcă, tatăl doamnei Ileana Toma.

image004

Mulțumind pentru inițiativă familiei Toma și pentru solicitudine părintelui diacon Daniel Gheorghe, reprezentantul acestui așezămînt istoric al capitalei, l-am rugat să ne spună cîteva cuvinte în debutul întîlnirii. De aceea, după rugăciunea începătoare, în scurtul său cuvînt de întîmpinare sfinția sa a citit și o creație proprie: Biserica Bucur Ciobanul, pe care o publicăm la rubrica „Literatură și religie“.

image006

A urmat lectura textului Părintele Alexie Bârcă (1901-†1986), făcută de către autoarea lui, doamna Ileana Toma, din care reproducem în acest număr al revistei fragmente la rubrica „Remember“.

Apoi, potrivit celebrării din sfînta zi de Dumnică 6 gustar, doamna dr. Roxana Cristian a citit un eseu dedicat Schimbării la Față a Domnului.

Discuțiile și dezbaterile s-au prelungit către orele 20:20.

A consemnat și a fotografiat

Mihai Floarea

Protest în București față de legea vaccinării obligatorii trimisă de guvern spre aprobare parlamentului

Duminică, 13 gustar 2017, am participat la protestul față de legea vaccinării obligatorii. Am recunoscut și am schimbat cîteva cuvinte cu Radu Jecu, Virgiliu Gheorghe, Marcel Bouroș, Leonard Vancu (de la acesta am aflat cifra celor adunați: circa 1500).

Pe pancartele manifestanților se puteau citi: Pe copii îi protejează părinţii, nu politicienii corupţi; Proiectul de lege privind vaccinarea obligatorie este ilegal, neconstituţional şi abuziv; Dreptul la alegere nu este negociabil; Familia naşte şi îşi creşte copiii, nu statul. (Fotografiile îmi aparțin – M. F. )

Frapantă pentru mine este obligativitatea unui act medical, care aduce a doctrină nazist-bolșevică, în dispreț față de cetățeni. Din multitudinea mesajelor primite pe e-mail pe tema aceasta, reproduc pentru cititorii noștri unul care acoperă suficient problematica prin trimiterile sale accesibile pe internet. Las la latitudinea fiecăruia dintre dv. concluziile.

  1. GUVERNUL JAPONIEI a luat decizia de a ÎNCETA recomandarea VACCINULUI HPV Indian    Journal of Medical Ethics | THEME – ETHICAL AND LEGAL CHALLENGES OF VACCINES AND VACCINATION Lessons learnt in Japan from adverse reactions to the HPV vaccine: a medical ethics perspective
  2. Japonia a scos vaccinul ROR din schema națională încă din 1993, după ce un număr record de copii au prezentat reacții precum meningită și deces (un număr de 2.000 mai mare decît rata preconizată). http://www.dailymail.co.uk /health/ article-17509/Why-Japan-banned-MMR-vaccine –
  3. Vaccinul hexavalent retras în jumătate din Europa, nu și în România! De ce oare?! http://ziaruldearges.ro/vaccinul-hexavalent-retras-in-jumatate-din-europa-nu-si-in-romania-de-ce-oare/
  4. Un singur vaccin poate provoca una sau mai multe boli. Prin combinarea lor însă (așa cum se întîmplă acum), se înmulțesc bolile, se intercondiționează și se agravează reciproc. http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/vaccinurile-in-loc-sa-previna-ne-imbolnavesc-ce-solutii-avem/
  5. Injectarea unei substanțe în trupul unui om fără acordul lui riscă să facă rău „în numele binelui“ http://www.activenews.ro/stiri-sanatate/Dr.-Pavel-Chirila-scrisoare-deschisa-pentru-Iohannis-Dragnea-si-Grindeanu-Am-vaccinat-mii-de-copii-si-am-vazut-multe-reactii-adverse-unele-foarte-grave.-Injectarea-unei-substante-in-trupul-unui-om-fara-acordul-lui-risca-sa-faca-rau-%E2%80%9Ein-numele-binelui-142961
  6. 18 copii au ajuns la spitalul din Onești după ce au fost vaccinați http://www.mediafax.ro/social/ancheta-a-dsp-bacau-dupa-ce-18-elevi-vaccinati-diftero-tetanic-au-ajuns-la-spital-13780305
  7. În Israel, în 2006, au murit mai mulţi oameni vîrstnici după vaccinul antigripal din anul respectiv, motiv pentru care s-a sistat vaccinarea. http://ziaruldevalcea.ro/2015/10/13/dati-share-vaccinul-antigripal-o-otrava-oferita-gratuit-romanilor-vaccinurile-anti-gripa-ne-scad-imunitatea-si-ne-predispun-la-alte-boli-deseori-mai-grave/
  8. Prezenţa de Thiomersal în vaccin, drept conservant (Thiomersal conţine mercur organic, neurotoxic, în procent de 49,6), este o adevărată intoxicaţie pentru sistemul nervos https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2010/12/02/otrava-din-vaccinuri-dr-christa-todea-gross/
  9. Adjuvanții pe bază de aluminiu din vaccinuri PRODUC boli autoimune grave https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2017/07/27/adjuvantii-pe-baza-de-aluminiu-din-vaccinuri-produc-boli-autoimune-grave-vaccinurile-contin-cantitatile-enorme-de-aluminiu/
  10. Hexavaccinul Infarix, distribuit în România, este interzis și retras din 19 țări, fiind considerat cauza SIDS (sindromul morții subite la copii). https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2017/03/31/stiati-ca-hexavaccinul-infarix-distribuit-in-romania-este-interzis-si-retras-din-19-tari-fiind-considerat-cauza-sids-sindromul-mortii-subite-la-copii/
  11. 237 de DECESE au fost raportate în primele 72 de ore după vaccinarea cu vaccinul pentavalent în Sri Lanka. https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/11/16/237-de-copii-au-murit-in-3-zile-dupa-vaccinul-pentavalent-numarul-este-in-crestere/
  12. Ninel Peia: Toate vaccinurile intrate în România în ultimul an au fost trimise la analiză în laboratoare din Japonia. Bomba va exploda mai rău ca la Hiroshima http://www.activenews.ro/stiri-sanatate/Ninel-Peia-Toate-vaccinurile-intrate-in-Romania-in-ultimul-an-au-fost-trimise-la-analiza-in-laboratoare-din-Japonia.-Bomba-va-exploda-mai-rau-ca-la-Hiroshima-143022
  13. Noile vaccinuri IGT vor putea modifica genetic specia umană https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/05/24/noile-vaccinuri-igt-vor-putea-modifica-genetic-specia-umana/
  14. Decizie FĂRĂ PRECEDENT a Curţii de JUSTIŢIE a UE: Se poate considera că un VACCIN a cauzat anumite BOLI, fără existenţa unor DOVEZI ştiinţifice http://www.puterea.ro/sanatate/decizie-fara-precedent-a-curtii-de-justitie-a-ue-se-poate-considera-ca-un-vaccin-a-cauzat-anumite-boli-fara-existenta-unor-dovezi-iintifice-157642.html
  15. Proiectul legii vaccinării propune îngrădirea unei serii întregi de drepturi fundamentale https://www.roportal.ro/articole/despre/asociatia-pentru-libertatea-romanilor-catre-ministerul-sanatatii-proiectul-legii-vaccinarii-propune-ingradirea-unei-serii-intregi-de-drepturi-fundamentale/
  16. Proiectul de lege pentru vaccinare obligatorie este ilegal, neconstituțional și abuziv http://pro-decizii-informate.ro/comunicat-despre-legea-vaccinarii-versiunea-din-31-iulie-2017/
  17. Federația ProVita Ortodoxă: VACCINAREA ESTE UN DREPT, NU O OBLIGAŢIE! http://presaortodoxă.ro/2017/04/21/federatia-provita-ortodoxa-vaccinarea-este-un-drept-nu-o-obligatie/
  18. Iustin Pârvu: „Cu martirajul copiilor a început Biserica lui Hristos, cu martirajul pruncilor iată că începe și prigoana acestui veac de pe urmă… Omul vine să se formeze în Biserică, și ce for­mare îi dăm noi, dacă propovăduim aceeași învăţătură cu a statului antihristic?“ https://stranaortodoxa.wordpress.com/2017/08/09/pr-iustin-parvu-despre-vaccinare-cu-mar%C2%ADti%C2%Adra%C2%Adjul-copi%C2%Adilor-a-inceput-bis%C2%Ader%C2%Adica-lui-hris%C2%Adtos-cu-mar%C2%Adti%C2%Adra%C2%Adjul-prun%C2%Adcilor-iata-ca-incepe-si/

                                                                                                       Mihai Floarea

image016

Părintele Alexie Bârcă (1901-†1986)[1]

image017

[…] Perioada de misionariat [de la fabricile de ulei Fenix și Zimmer din București – nota redacției] se încheie la 1 septembrie 1949, cînd părintele Alexie Bârcă este transferat la „Bucur Ciobanul“, Paraclisul Patriarhiei, biserică fără parohie, pentru a-și continua munca de misiune creștină. Dacă în perioada precedentă, cu diplomație și autoritate totodată, și-a desfășurat activitatea acumulînd experiență în analizarea factorilor sociali care au condus la depărtarea de Hristos, acum a înțeles că i se deschidea cîmp liber lucrării duhovnicești.

Într-adevăr, în 1949, în România ocupată de armata sovietică afirmarea comunismului se făcuse printr-un larg program de arestări în rîndul elitei militare, politice, intelectuale, tehnice și administrative. Pînă atunci Părintele Alexie participase ca ascultător la predicile și conferințele ce se țineau la Mănăstirea Antim și, ca misionar, apreciase ca imperioasă nevoia de cateheză a locuitorilor din București. În situația de atunci trebuiau scoși din disperare oamenii apăsați de nedreptăți și agresiuni. A început prin a coopta cîțiva intelectuali creștini remarcabili, împreună cu care a organizat un ciclu de conferințe catehetice, urmărind explicarea Sfintei Liturghii; printre aceștia se aflau Olga Greceanu, prof. Virgil Stancovici, prof. Alexandru Mironescu, părintele prof. Ioan Stănescu. Ideea conducătoare a conferințelor era ca participarea creștinului la Sfînta Liturghie să depășească sintagma de „obicei strămoșesc“ și să devină activă, dătătoare de speranță și mîntuitoare. Într-un oraș cu toate produsele necesare vieții locuitorilor cartelate sau greu de găsit, afectat de bombardamentele din timpul războiului, suprapopulat cu oameni veniți din teritoriile pierdute sau din satele în care nu puteau să se ascundă în fața arestărilor, a considerat că la legendara „biserică a lui Bucur“ putea să coaguleze o comunitate creștină urmînd învățătura preoților martiri din primele secole ale creștinismului.

Prudent, i-a atras pe enoriași, convingîndu-i că Biserica îi cheamă, pentru că, într-o lume în care se calcă în picioare calitățile umane, Biserica, trup al lui Hristos, are nevoie de ei. Pe atunci (1949), în biserica „Bucur“ nu era instalat iluminatul electric, nu exista racordare la rețeaua de apă și canalizare; deși fusese restaurată în anii ᾽30 ai veacului, înfățișarea ei nu demonstra adevărata dragoste a bucureștenilor pentru lăcașul-simbol al întemeierii orașului lor. Părintele s-a apropiat de ei, i-a întrebat cine sînt, iar cei care lucrau în administrație au început să alerge pentru aprobarea racordării lăcașului la rețeaua de apă, electricitate, canalizare și gaze, arhitecții desenau schițele pentru strane și pentru iluminatul indirect al catapetesmei pictate în vremuri brâncovenești, doamnele erau învățate de pictori restauratori de la muzeu cum să curețe icoanele deosebite, prin relații la Muzeul Satului, au fost aduși meșteri șindrilari de la Buzău, pentru a se reface acoperișul în forma lui autentică, horticultori și arhitecți peisagiști au ales florile și arbuștii care urmau a fi plantați. Munca împreună îi apropia pe oameni, îi făcea să se prețuiască și, în ultimă instanță, să-și însușească o poruncă fundamentală a creștinismului: „Să-ți iubești aproapele!“ Cu aceeași dragoste creștină, Părintele Alexie primea alături de sine să slujească Domnului Sfînta Liturghie preoții care, pribegi sau bătrîni, nu aveau unde să-și aducă prinosul rugăciunii. Au slujit alături de el preoții Ioan Stănescu, profesor de limba română la seminarul teologic care tocmai se desființase, Dumitru Crocos, Boris Răduleanu, refugiați din Basarabia. Constantin Voicescu, Anatolie Zarea și Ionică Avramescu au fost încurajați de Părintele Alexie să îmbrace haina preoțească. În trecere prin București, mai liturghiseau alături de el preoți din Transilvania, țineau predici frumoase în graiul lor atît de plăcut, printre ei venind mai des și preotul Iosif Vințan, care fusese alungat din Orăștie și pînă la pensionare a stat în domiciliu forțat.

[…] Redeschiderea pentru cult în 1938 a bisericii legendare dovedise că locuitorii capitalei avuseseră nevoie de vechiul lăcaș și Părintele Alexie considera că atunci, în anii ᾽50 ai veacului trecut, cerința devenise acută. Prin lege se interziseseră cercurile de cateheză cu lecții și conferințe, icoanele și orele de religie fuseseră scoase din școli, oamenii încadrați în „cîmpul muncii“ erau obligați să urmeze diferite forme de „învățămînt politic“, care, de fapt, erau seminarii ateiste, urmărind convertirea populației la un materialism amoral. Activitatea preoților era continuu urmărită, printre obiectivele organelor de stat fiind și acela de a împiedica îndreptarea milosteniei creștine spre familiile deținuților politic. În România anilor ᾽50, una din patru familii avea un deținut politic în închisoare, în lagăr de muncă, deportat în Bărăgan sau efectuînd serviciu militar forțat. Multor condamnați li se confisca toată averea, erau dați afară din case și din slujbe. Ajutorarea acestor familii, unele cu mulți copii, trebuia să se facă discret, „să nu știe stînga ce face dreapta“ (Matei 6, 3). Trebuiau ajutați material nevoiașii, meditați copiii excluși din școli, găzduiți în ascuns fugarii, înmormîntați creștinește bătrînii care ajunseseră în aziluri, vizitați bolnavii, învățate bunicile să facă prima cateheză a nepoților. În primul rînd, trebuia făcută cateheza temeinică a enoriașilor din paraclis, pentru a contracara propaganda ateistă, superstițiile, bigotismul și sectele; și, mai ales, se cerea combătută deznădejdea ce domina sufletele celor mai mulți, păcat ce putea ajunge pînă la despărțirea de Dumnezeu. Părintele Alexie socotea că însăși săvîrșirea Sfintei Liturghii cu dăruire îl va ajuta să ducă la bun sfîrșit obligațiile sale, pentru că se simțea întru totul dator să călăuzească turma dăruită de Sus spre Împărăția Cerurilor. Iată cîteva dintre recomandările Sfîntului Sinod care l-au povățuit în acele vremuri: adoptarea pe scară largă a cîntării omofone, rostirea Crezului și a Rugăciunii Domnești în timpul Sfintei Liturghii de către toți participanții. Părintele spunea: „Cîntarea omofonă trebuie să fie perfectă, frumoasă, pentru că ea aduce slavă Creatorului; sîmbătă după rugăciunea de seară, vom învăța și vom repeta cîntările principale“. Prin anii ᾽50, cîțiva studenți de la Universitate, Arhitectură și Politehnică s-au organizat într-un mic cor, l-au adus pe pianistul Alexandru Șumschi ca dirijor, care a cooptat-o pe soprana Ileana Cotrubaș, solista Corului de copii Radio, și au organizat Corul Bucur. Se cîntau cele mai frumoase partituri scrise de compozitorii Gavriil Musicescu, Gheorghe Cucu și Gheorghe Danga, dar biserica Bucur era prea mică și corul nu încăpea; la Bucur doar învățau, părintele le explica Sfînta Liturghie moment cu moment, Alexandru Șumschi îi învăța să exprime Taina cîntînd. Cînd s-au perfecționat, mergeau pe la biserici mari să cînte, demonstrînd că și în vremuri de restriște binele și frumosul izbîndesc întotdeauna.

Părintele Alexie, cititor împătimit, avea obiceiul să împartă cărți de bună calitate, știind că ele lucrează cu folos. Vremurile fiind grele, încerca să însenineze sufletele celor pe care-i considera fiii lui duhovnicești; cînd se cununau doi studenți, le dăruia lumînările de cununie și-i refuza cînd încercau să facă o ofrandă. La biserica Bucur nu existau taxe! Cînd veneau joia să se cunune copiii de „ștabi“ (cei care se temeau să-și piardă posturile dacă erau văzuți la biserică), se încuia ușa de la intrare și se cununau în secret. De multe ori și ei plăteau, dar singura plată pe care o impunea părintele era cu timpul lor „prețios“, întîrziind la restaurant pentru că părintele, după cununie și înainte de felicitări, le explica tinerilor ce înseamnă Taina Cununiei și ce obligații aveau pe viitor în cadrul familiei creștine.

În ianuarie 1984, cînd frontul demolărilor de biserici amenința Bucureștiul – cetatea de scaun a domnitorlor ctitori –, cineva l-a întrebat: „Părinte, dumneavoastră care vă rugați atît de concentrat pentru cei umiliți și obidiți, cum puteți să vă rugați la fel și pentru cei ce conduc țara?“ Părintele i-a răspuns: „Adevărat, mă rog pentru acei conducători ai Țării care se străduiesc cu credință pentru binele poporului. Eu nu sînt vrednic să-i cunosc. Dumneavoastră îi știți?“

Părintele Alexie s-a îmbolnăvit de leucemie în acel an și, fiind foarte slăbit, a fost ajutat la altar și ca păstor de părintele pensionar Dumitru Luca, acesta preluîndu-i duhovnicește turma. Dragostea cu care l-a ajutat părintele Dumitru să-și îndeplinească jurămîntul de preot pînă la sfîrșitul vieții exemplifică semnificația sintagmei „frați întru Hristos“.

A fost tratat cu dragoste de medici buni specialiști, dar boala și vîrsta i-au închis ochii, deschizîndu-i sufletul spre contemplarea Luminii lui Hristos. A murit la 1 august 1986 în vîrstă de 85 de ani, după ce timp de 63 de ani a slujit cu dăruire Biserica Ortodoxă Română.

Părintele Dumitru Stăniloae, aflat la cimitirul Cernica, cu cîteva luni înainte de trecerea sa la cele veșnice, a spus gînditor: „Eu am ales să fiu teolog. Părintele Alexie a fost un duhovnic“. De fapt, a fost „omul potrivit la locul potrivit“ în acele vremuri.

Ileana Toma

[1] Textul este inclus în volumul Chipuri de lumină. Renumiți preoți de mir din trecutul Arhiepiscopiei Bucureștilor, publicat la Editura Cuvîntul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei în 2015, la pp. 95-104.

image019

image020

„Iubirea-i din Iubire,

Iubind vom înțelege…”

            O biserică frumoasă,

            Pe-o colină se arată,

            O punte ce leagă timpul

           E bisericuța Bucur.

Leagă cerul și pământul,

Viitorul și trecutul,

Rugăciuni spre ceruri zboară

Pentru-a noastră scumpă țară.

Și în timp s-au perindat,

Aici din suflet s-au rugat

Strămoșii noștri români,

Oameni credincioși și buni.

Azi plouă cu lacrimi sfinte

De la strămoși dăruite,

Pentru al nostru scump popor

Ortodox și iubitor.

Vis à vis de-o mânăstire,

Bisericuța Bucur ține

Peste veacuri cu tărie

Flacăra credinței vie.

                                Iertați-ne strămoși români!                        

                        Iertați-ne strămoși români,

                               Voi ați luptat mult pentru țară

                         Și-ați apărat-o de ani buni,

                              De toată obștea cea barbară.

                                În timp, cu timp și fără timp,

                          Voi ați știut ce e credința

                                 Și neamul vostru românesc

                                 Și Domnul v-a dat biruința.

                            Noi am uitat ce-i datoria

                                         Și ne-am vândut pe câțiva bani,

                              Nu mai știm ce e omenia

                                         Și ne-am făcut cu toți dușmani.

                                    Iertați-ne strămoși români,

                               Că n-am știut să apărăm,

                          Valorile ce ne-ați lăsat

                                    Comoară sfântă pentru noi.

                                    Credința, cinstea, omenia,

                                    Dar mai presus e bucuria,

                                           C-avem o țară așa de mândră,

                              Păcat că unii asta uită!

Diacon Gheorghe Daniel

image022

Am avut bucuria de a purta sîmbătă, 12 gustar 2017, o lungă convorbire telefonică. Scriitorul Sergiu Ciocârlan, reputat profesor brăilean de literatură și limbă română, autor, al unui amplu studiu intitulat Literatura în lumina Ortodoxiei, voia, între altele, să-mi trimită și o listă de lecturi pentru copii și tineri. Am fost pe dată de acord și sînt în măsură de a o propune și cititorilor revistei noastre, însoțită de aceste rînduri. La sfîrșit, îmi permit unele observații, pe care i le-am comunicat și autorului. (M. F.)

Stimate Domnule Mihai Floarea,

Vă trimit documentul cu mențiunea foarte importantă că şi în această listă pot fi întâlnite cărţi nerecomandabile până la capăt. Vreau să spun că întâlnirea cu literatura este foarte importantă, dar, în acelaşi timp, întâlnirea cu un om care să ştie a îndruma copilul/ adolescentul prin această lume este la fel de importantă. Multe dintre gândurile valoroase se conturează prin discuţii, problematizări, întrebări.

Pornind de la această premisă, un cititor ortodox nu trebuie să intre în panică („Atunci ce mai putem citi?“), ci să se folosească de literatură după exemplul Sfântului Vasilie cel Mare care le vorbea tinerilor despre culesul selectiv al albinelor.

Parcurgând toate aceste texte ale literaturii române şi având exerciţiul comunicării cu o persoană (care să fi citit la rându-i), copilul va dobândi un chip lăuntric deosebit de al celui care nu a avut bucuria unei astfel de întâlniri.

Nădăjduind că această străduinţă a mea poate fi îmbogățită cu ajutorul dv.,

Sergiu Ciocârlan

Despre întâlnirea copilului cu literatura română

 

„În seara răzvrătită care vine

De la străbunii mei până la tine,

Prin râpi şi gropi adânci,

Suite de bătrânii mei pe brânci,

Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,

Cartea mea-i, fiule, o treaptă!”

(T. Arghezi, Testament)

 

Pornesc de la premisa că literatura se atinge de copii într-un mod de neimaginat pentru un adult şi de fiecare dată nou, personal, echivalent unei întâlniri. Un tărâm cu vaste întinderi, necunoscut aş spune, atât cât mi se permite, pentru că literatura care vine spre fiinţa copilului, a tânărului, este parte din sine, devine un loc de întâlnire şi de cunoaştere.

Literatura care ne cunoaşte. Şi literatura care nu ne cunoaşte. Aici este hotarul.

Uitându-mă în jur, văd copii diferiţi. Poate că deosebirile sunt felurite şi poate că unii sunt atenţi la felurimea aceasta anostă, însă nimic nu e mai evident pentru mine decât prezenţa sau absenţa întâlnirii cu literatura. Astfel, simplu spus, copiii care se întâlnesc cu personaje, locuri, aventuri, situaţii ce par de nedepăşit, nu seamănă nicidecum cu aceia care nu au trăit o astfel de întâlnire.

Şi, atenţie, nu noi suntem cei care le prilejuim întâlnirea cu ipostasurile literaturii: Adevăr, Iubire, Frumos! Mulţumim Domnului că ne face părtaşi la această minunată lucrare!

În cele ce urmează voi trece în revistă o serie de scrieri din literatura română care-l pot călăuzi pe copil/adolescent (şi nu numai) spre însuşirea unor repere axiologice necesare orientării în lumea în care trăim. Desigur, nu am pornit la drum cu pretenţia enumerării tuturor operelor valoroase din literatura română, ci am avut în vedere alcătuirea unui îndrumar de lectură, a unuia esenţial, care să funcţioneze ca un ghid (oricând perfectibil).

I.Literatura română veche (sec. XVI-XIX)[1]

1.Neagoe Basarab, Învăţături ale lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie, povestite copiilor, selecţie şi adaptare de Narcisa-Mihaela Câdă şi Ani–Eliza Busuioc, Bucureşti, Editura Basilica, 2012.[2]

2.Varlaam, Mitropolit al Moldovei, Carte romănească de învăţătură: dumenecile preste an şi la praznice împărăteşti şi la svenţi mari, I-II, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 2011.

3.Sf. Ierarh Dosoftei, Psaltirea în versuri (1673), în Opere, vol. 1, Ediţie critică de N.A. Ursu, Bucureşti, Editura Minerva, 1978.[3]

4.Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, Didahii, Bucureşti, Editura Minerva, 1983.

5.Dimitrie Cantemir, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, text stabilit, trad. versiunii greceşti, comentarii şi glosar de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Minerva, 1990.[4]

II.Literatura română modernă (sec. XIX-începutul sec. XX)

  1. Balade populare româneşti: Mioriţa, Toma Alimoş, Iancu Jianul, Pintea Viteazul, Constantin Brâncoveanu etc.[5]
  2. Balade culte româneşti:[6]

Vasile Alecsandri, Dan, căpitan de plai; Peneş Curcanul, Dumbrava roşie, Sergentul, Eroii de la Plevna, Oda ostaşilor români, Imn lui Ştefan cel Mare;

Dimitrie Bolintineanu, Domnul Mavrogheni, Muma lui Ştefan cel Mare, Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare, Daniel Sihastru, Mircea cel Mare şi solii;

George Coşbuc, Paşa Hassan, O scrisoare de la Muselim-Selo, Cântecul redutei, Pentru libertate, Trei, Doamne, şi toţi trei, Povestea căprarului, Decebal către popor; El-Zorab;

Şt. O. Iosif, Pintea;

Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia, Trecutul. La Mănăstirea Dealului, Răsăritul lunei. La Tismana;[7]

Vasile Cârlova, Marşul oştirii române;

Radu Gyr, Balada ucenicului cu ochi albaştri, Balada clopotarului din stele, Balada iconarului de lângă rai, Balada păsării măiestre;[8]

  1. Basme populare şi culte româneşti:[9]

Petre Ispirescu, Legende sau Basmele românilor (Prâslea cel voinic şi merele de aur, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Aleodor Împărat, Sarea în bucate etc.);[10]

Ioan Slavici, Poveşti (Zâna Zorilor, Floriţa din codru, Ileana cea şireată etc.);

Ion Creangă, Poveşti (Povestea lui Harap-alb, Povestea porcului, Dănilă Prepeleac, Fata babei şi fata moşneagului etc.);

Mihai Eminescu, Basme (Făt-Frumos din tei, Făt-Frumos din lacrimă);

Victor Eftimiu, Basme. Poveşti. Povestiri (Păunaşul Codrilor, Fluierul fermecat etc.);

Călin Gruia, Poveşti (Nuieluşa de alun, Ilior, Ciuboţelele ogarului etc.);

Spiridon Vangheli, Isprăvile lui Guguţă, Iaşi, Ed. Doxologia, 2013;

Spiridon Vangheli, Împărăţia lui Ciuboţel, Iaşi, Doxologia, 2014;

Petre Crăciun, Basme, Editura Zorio, 2013;

Petre Crăciun, Basme pentru familia mea, Editura Zorio, 2014;

  1. Proză

Costache Negruzzi, Sobieski şi românii;

Nicolae Bălcescu, Ardealul;

Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi;[11]

Ioan Slavici, Budulea Taichii; Popa Tanda; Gura satului; Scormon; Moara cu noroc[12];

Barbu Ştefănescu Delavrancea, Bunicul; Bunica; Hagi-Tudose (nuvela);

Ion Agârbiceanu, Fefeleaga; Pustnicul şi ucenicul; Arhanghelii;

I.L. Caragiale, Momente şi schiţe (Dl Goe, Vizită, Triumful talentului, Bubico, Lanţul slăbiciunilor etc.); Două loturi;

Al. Brătescu-Voineşti, Puiul;

Al. Odobescu, Jupân Rănică Vulpoiul;

Emil Gârleanu, Gândăcelul;[13] Fricosul; Când stăpânul nu-i acasă! etc.

Dimitrie Anghel, Mama; Ceasornicul bunicii;

Mihail Sadoveanu, Dumbrava minunată; Moş Crăciun; Făt-Frumos Măzărean; Neamul Şoimăreştilor; Fraţii Jderi etc.

Al. Lascarov-Moldovanu, Mamina; Tătunu; Biserica năruită;[14]

Petre Dulfu, Isprăvile lui Păcală;

  1. Poezie

Vasile Alecsandri, Pasteluri;

Mihai Eminescu, Revedere, La mijloc de codru, Somnoroase păsărele, Sara pe deal, Călin (file din poveste); Fiind băiat, păduri cutreieram; O, rămâi…; Scrisoarea III;[15]

George Coşbuc, Mânioasă; Mama; Doina; Iarna pe uliţă; În miezul verii; Scumpă ţară românească; Colindătorii;

Octavian Goga, Noi; Rugăciune; Apostolul; Dascălul; Dăscăliţa; Bisericuţa din Albac; Colindă;

Şt. O. Iosif, Bunica, Cântec de primăvară, Cântec sfânt, Icoane din Carpaţi, Cântec de leagăn, Gruia;

George Topîrceanu, Rapsodii de primăvară; Rapsodii de toamnă; Balada unui greier mic;[16]

Al. Mateevici, Limba noastră;

Al. Macedonski, Noapte de decemvrie;

6.Dramaturgie

V.Alecsandri, Chiriţele;[17]

Al. Davila, Vlaicu-Vodă;

I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută; O noapte furtunoasă; Conu Leonida faţă cu reacţiunea; D’ale carnavalului;

  1. Epistole

*** Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit: corespondenţă inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle: scrisori din arhiva familiei Grazziela şi Vasile Grigorcea, Ed. Îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol-Illias, Iaşi, Editura Polirom, 2000.[18]

Al. Vlahuţă, Scrisoare către Margareta;[19]

  1. Publicistică

Mihai Eminescu, Opere vol. X, Bucureşti, EARSR, 1989;[20]

III. Literatură română din prima jumătate a sec. al XX-lea

  1. Proză

Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop;[21]

Ionel Teodoreanu, Uliţa copilăriei; Hotarul nestatornic;

G.Călinescu, Enigma Otiliei[22];

Cezar Petrescu, Fram, ursul polar;

Regina Maria a României, Copila Soarelui, Bucureşti, Editura Monitorul Oficial, 2012.

  1. Poezie

Tudor Arghezi, Testament; Cuvânt; Creion (Fă-te, suflete, copil…); vol. Prisaca;

Radu Gyr, vol. Stele pentru leagăn;[23] Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!; Ad uxorem; N-ai dezmierda; Metanie; As-noapte, Iisus…; Ne vom întoarce într-o zi; Sunt, Doamne, copt pentru cules;

Ion Pillat, vol. Pe Argeş în sus (Cămara de fructe; În vie; Aici sosi pe vremuri; Mărţişor etc.);

Nichifor Crainic, Cântecul potirului; Unde sunt cei care nu mai sunt?; Rugăciune pentru pace; Şesuri natale;

Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii; Sufletul satului; Fiu al faptei nu sunt; Izvorul nopţii; Risipei se dedă florarul;

Vasile Voiculescu, vol. Din ţara zimbrului; vol. Pârgă; vol. Poeme cu îngeri;[24] Călătorie spre locul inimii;

Costantin Oprişan, Cărţile spiritului şi alte poezii, Bucureşti, Editura Christiana, 2009;

Zorica Teodosia-Laţcu, Poezii, Ed. a II-a, Bucureşti, Editura Sophia, 2008;

Gellu Naum, Cartea cu Apolodor;

  1. Dramaturgie

George Ciprian, Omul cu mârţoaga;

Tudor Muşatescu, Titanic vals;

Victor Ion Popa, Take, Ianke şi Cadâr;[25]

  1. Prelegeri / Eseistică

Mircea Vulcănescu, Prelegerea ţinută înaintea absolventelor „Şcoalei Secundare de Fete“, în „De la Nae Ionescu la «Criterion»“, Bucureşti, Humanitas, 2003;[26]

Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1991.

Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008.

Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Iaşi, Editura Moldova, 1994.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism (Opere complete vol. 8), Bucureşti, Editura Basilica, 2014.

III.Literatura română contemporană (a doua jumătate a sec. al XX-lea-începutul sec. al XXI-lea)

  1. Proză

Marin Preda, Moromeţii (1); Delirul;

Radu Tudoran, Toate pânzele sus!;[27]

Constantin Chiriţă, Cireşarii;

Virgil Gheorghiu, Ora 25; Gură de Aur – atletul lui Hristos;

Ileana Toma, Ultimul Constantin; Singurătatea lui Vlad Ţepeş;

Augustin Buzura, Orgolii;[28]

Florina Ilis, Cruciada copiilor;

Savatie Baştovoi, Nebunul;

Alexandru Mihail Niţă, Paradiziaca expediţie; Iubirile şi tainele Tamisei;

Mihai-Andrei Aldea, Drumul spre Vozia (I-II-III);

  1. Poezie

Ştefan Augustin Doinaş, Mistreţul cu colţi de argint;[29]

Nina Cassian, Prinţul Miorlau, În ţara lui mură-n gură;

Nicolae Labiş, Moartea căprioarei; Legenda pasiunii defuncte;

Nichita Stănescu, Cântec (E o întâmplare a fiinţei mele…); Poezia (în vol. Necuvintele); Luna în câmp; Cântec de iarnă (în vol. Sensul iubirii); A cincea elegie; A unsprezecea elegie; Soldatul şi Pasărea etc.

Marin Sorescu, Pui golaşi; Mâţa cu motănei; De-o morală; Perechea; Treisprezece pitici absoluţi; La Lilieci, I-II, ed. stabilită şi îngrijită de Sorina Sorescu, pref. de Ion Pop, tabel cronologic de Mihaela Constantinescu-Podocea, Bucureşti, Editura Art, 2010; Puntea (1997)[30];

Ana Blandiana, Ţara din care venim; Să lăsăm să cadă cuvintele; Păstor de fulgi; Oare cum or fi florile; Motoşel şi Botoşel; Într-o zi pe când lucram; Un secret;[31]

Ana Blandiana, Întoarcerea lui Arpagic, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014.

Ioan Alexandru, vol. Viaţa deocamdată; vol. Vămile Pustiei; Ciclurile imnice;

Adrian Păunescu, Antiprimăvara; Te iubesc; Repetabila povară;

Daniel Turcea, Epifania: cele din urmă poeme de dragoste creştină, Iaşi, Editura Doxologia, 2011;[32]

Grigore Vieru, Acum şi în veac: poeme, cântece, confesiuni, Bucureşti-Chişinău, Editura Litera Internaţional, 2002;[33]

Mircea Cărtărescu, Levantul, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004.

Iv cel naiv, Uibesc; Versez; Nesfârşesc; Cartea săruturilor;[34]

Marius Iordăchioaia, Jurnal de tresăriri; Cineva mă caută prin viaţa mea;[35]

  1. Dramaturgie

Eugen Ionescu, Setea şi foamea; Rinocerii; Scaunele; Cântăreaţa cheală;

Marin Sorescu, Iona;[36]

Valeriu Anania, Mioriţa

  1. Eseistică

Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti, Humanitas, 2011; Despre lăutărism, Bucureşti, Humanitas, 2007; Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Bucureşti, Humanitas, 2014;

Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte;

  1. Memorialistică

Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos;

Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată;

Aspazia Oţel-Petrescu, Doamne, strigat-am!;

Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric;

Ilie Tudor, De sub tăvălug;

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii;

Virgil Gheorghiu, Cum am vrut să mă fac sfânt;

Ion Ioanid, Închisoare noastră cea de toate zilele;

Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.

Sergiu Ciocârlan

Observații:

Lista poate fi prelungită ori scurtată – subiectivitatea își spune cuvîntul în orice împrejurări! – însă fiecare profesor / educator va trebui să cearnă atent autorii, titlurile, cu gîndul la viitor, căci prin copiii și tinerii de astăzi ne vom ridica ori prăbuși, ca națiune, în anii ce vor veni.

În ceea ce mă privește, completările pe care le-aș face listei sînt:

  1. la șirul baladelor populare aș adăuga pe Iovan Iorgovan, erou căruia i-am dedicat anii tinereții rezultînd cartea publicată în 1995, coautorul ei fiind neuitatul meu profesor Enache Nedela – Dumnezeu să-l odihnească în pace.
  2. la șirul scrierilor în proză ar fi neapărat de adăugat: Tudor Arghezi,     Ce-ai cu mine, vîntule, Constantin Țoiu, Galeria cu viță sălbatică, Virgil Gheorghiu, Tatăl meu – preotul care s-a urcat la cer, precum și scrierile talentatului Sergiu Ciocârlan însuși: Jertfa, Fără frică, Mărturisitorul de care vă temeți, Minunatele întîmplări ale inimii & alte povestiri.
  3. la memorialistică s-ar cuveni menționate cărțile mărturisitorului Dan Dumitru Lucinescu, Jertfa și Lupta. La fel de importantă este și scrierea lui Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor.

Aș renunța (din motive etice și estetice pe care le voi enumera cu alt prilej) la următorii autori și la scrierile lor:

  1. Adrian Păunescu
  2. Augustin Buzura
  3. Mircea Cărtărescu

Supun, la rîndul meu, aceste recomandări cititorilor și le aștept sugestiile. Cu mulțumiri,

Mihai Floarea

Notele lui Sergiu Cocârlan:

[1] Despre importanţa acestor opere literare am scris constant în paginile revistei Familia ortodoxă, începând din ianuarie 2017.

[2] Recomand versiunile repovestite pentru textele valoroase, dar greoaie, ca nu cumva copilul să se plictisească şi să evite o lectură care l-ar putea ajuta să adune întru sine bucăţele de lumină. Pentru cititorul cât de cât avizat recomand lectura cărţii ce s-a alcătuit şi îngrijit la Mănăstirea Diaconeşti mai înainte chiar de citirea Învăţăturilor, fiindcă ilustrează un moment de literatură inedit, atât de necesar, zic eu, în pregătirea pentru o lectură mai anevoioasă, mai adâncă. E vorba despre Măria sa, Neagoe Basarab: însemnările monahiei Platonida, Doamna Despina a Ţării Româneşti, Bacău, Editura Bonifaciu, 2012.

[3] Trebuie selectat un corp de psalmi ca suport pentru a înţelege însemnătatea muncii asidue a cărturarului, o muncă ce s-a întins pe durata a douăzeci de ani. Este foarte important pentru copii să afle că primul poet român a fost un Sfânt, eventual făcută trimiterea la Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 31. De aici se desprind multe aspecte: literatura nu este apanajul exclusiv al celor din afara Bisericii, aşa cum se încearcă a se propune încă din sec. al XIX-lea; modelul dosofteian a influenţat creatori importanţi din literatura română (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Şt. Aug. Doinaş, Vasile Militaru – şi el are o extraordinară Psaltire în versuri, Bucureşti, Editura „Lumină din lumină”, 2000, iar psalmii aleşi ar putea fi citiţi în cele două variante) etc.

[4] Desigur, vor fi şi alte ediţii pe care merită să le abordezi, însă îndrumătorul de lectură trebuie să facă o selecţie a secvenţelor în funcţie de mesajul pe care vrea să-l pună în lumină, fiindcă textul este greoi. Aş spune că este suficient ca, la o perioadă de timp (o săptămână-două), să se dezbată o secvenţă, de ex. „Nu nădăjdui în cele pe care le vede trupul, ci în cele pe care le contemplă sufletul” (pp. 236-237), din care copilul să înţeleagă atitudinea Înţeleptului şi atitudinea Lumii, cele două personaje ale cărţii, dar şi cele două voci lăuntrice care-şi dispută zonele de influenţă în inima fiecăruia dintre noi. Ar fi fost interesantă o versiune repovestită!

[5] Le-am situat cronologic astfel, deoarece interesul pentru folclor este o direcţie importantă a generaţiei paşoptiste.

[6] Nu toate titlurile amintite sunt încadrate în specie, dar le-am strîns la un loc, fiindcă mi s-a părut că, împreună, conturează un moment important din istoria naţională şi chipul eroului român. Nu e vorba de idilizări, ci de un chip pe care îl căutăm astăzi şi nu îl găsim. De aceea ne întoarcem la baladă şi la basm. În toate baladele este vorba de vitejie, eroism, demnitate, libertate, frumos. Despre aceste valori perene îi vorbesc copilului textele, iar mesajul este şi mai eficient transmis dacă lângă el stă un îndrumător care să-l şi provoace a gândi, a-l pune în situaţia lui Mircea, a lui Mihai etc.

[7] De citit şi fabulele Câinele şi căţelul, Dreptatea leului, Lupul moralist, Boul şi viţelul, Vulpea liberală ş.a. Lectura trebuie însoţită de explicaţii, fiindcă nu e de fiecare dată uşor a pătrunde învăţătura textelor. De asemenea, recomand lectura fabulelor lui Vasile Militaru.

[8] Vezi şi altele în Radu Gyr, Balade, Bucureşti, Editura Lucman, 2006.

[9] Basmele româneşti sunt luminoase – de fiecare dată se sfârşesc cu nuntă. Sau, mai bine zis, nu se sfârşesc niciodată. Avându-le în preajmă, copilul va observa că Făt-Frumos este bun, generos, viteaz, destoinic, capabil să treacă peste obstacole şi să aducă lumina care a fost furată de pe cerul gândurilor noastre. Cert este că diferitele situaţii narative trebuie exploatate: Prâslea este trezvitor, nu adoarme ca fraţii săi. De ce? Fiindcă îşi ia cărţi de citit (Iată rostul lecturii!) şi ţepuşe care să-i alunge somnul. Adică este în stare să-şi provoace suferinţă numai pentru a nu adormi. Şi reuşeşte!

[10] Din aceste texte se desprinde o educaţie absolut necesară: educaţia ascultării de sfatul tatălui (Vezi ce s-a întâmplat cu Aleodor dacă nu a ascultat de îndrumarea tatălui său, împăratul?), educaţia lecturii pentru a rămâne treaz în sine, atent la propriul gând şi la propria simţire, educaţia răbdării şi a iubirii sincere (Vezi cum fata cea mică de împărat, din Sarea în bucate, s-a dovedit a fi cea care-l iubea pe tatăl său), educaţia milosteniei (Vezi că Aleodor a fost ajutat, fiindcă şi el, la rândul său, a ajutat ?), a iertării (Vezi că Prâslea are suflet bun şi îşi iartă fraţii chiar dacă aceştia i-au dorit moartea?), educaţia curajului de a lupta în slujba Binelui (Vezi cum a reuşit Greuceanu să aducă înapoi pe cer soarele care fusese furat de zmei?) etc.

[11] O astfel de lectură nu prilejuieşte întâlnirea cu eroi, ci cu personaje şi fapte antieroice. Ce sens ar avea o astfel de lectură? Este o întâlnire necesară. În mod firesc, copilul îşi va da seama singur că s-a însoţit cu personaje nepotrivite şi va căuta să se desprindă de ele. Îndrumătorul de lectură îl va ajuta fără să intervină didacticist, ci doar ghidându-l prin întrebări de tipul: „Cum ţi se pare personajul?“, „Tu cum gândeşti?“ etc.

[12] Această nuvelă, capodoperă slaviciană, are un final tragic (ca şi Pădureanca), însă copilul poate învăţa că lăcomia este o patimă care ucide efectiv.

[13] I se poate explica, prin paralelism, că gândăcelul este o metaforă pentru copilul care începe să se înţeleagă pe sine. Dar pentru a ajunge la sensul înalt al propriei vieţi, omul trebuie să parcurgă un drum destul de abrupt, sinuos, lung, cu soare arzător. Deci este nevoie de efort susţinut pentru cunoaşterea de sine.

[14] Apărute la Editura Mitropoliei Olteniei, volumele aduc în faţa cititorului tihna lumii româneşti, frumuseţea vieţii de familie, lumina din gând şi din inimă. Probabil sunt la fel de interesante şi celelalte cărţi publicate cu numele acestui autor, dar pe care eu nu le-am citit: Cruce şi Naţiune, Întoarcerea părintelui Andrei Pătraşcu, Undeva, într-o sihăstrie…, Viaţa creştină în pilde, Puterea Crucii.

[15] Recomand lectura poeziilor eminesciene care au ca temă natura (cele de inspiraţie folclorică), mai puţin cele cu temă filosofică. Textele poetice, indiferent de receptare – mai accesibilă sau nu –, trebuie discutate: comuniunea omului cu natura, frumuseţea iubirii, copilăria, istoria naţională cu jertfele ei, antitezele: eroism-laşitate, iubire de ţară-patriotism demagogic, creatorul original-epigonii etc.

[16] Vezi şi unele parodii (de pildă, Vara la ţară…, care are ca punct de plecare poezia lui Al. Depărăţeanu).

[17] Sunt defecte ale societăţii care se pot corecta prin râs. Copilul trebuie să înveţe să râdă, fiindcă atunci discerne, fiindcă atunci este generos. Cine nu ştie să râdă, nu a exersat de ajuns astfel de lecturi, nu reuşeşte să pătrundă esenţa în jocul ameţitor de măşti/aparenţe care se iscă în societatea din lumea ficţională şi din cea reală.

[18] Trebuie făcută o selecţie. Copilul poate învăţa cum se adresa marele poet iubitei sale: cu gingăşie, tandreţe, nobleţe, ferind cuvântul de tot ce este vulgar. Desigur, lectura îi va folosi la şlefuirea gândului şi a sensibilităţii. Într-o lume de cuvinte indecente, obraznice şi cinice, o astfel de exprimare iubitoare îl poate răscumpăra.

[19] Este vorba de o memorabilă scrisoare adresată de scriitor fiicei sale, la împlinirea vârstei de 17 ani, care sensibilizează şi călăuzeşte. Se poate problematiza astfel: literatura este insuficientă dacă nu ne ajută să fim oameni, să avem un caracter nobil, integru; iar scriitorul este în mod desosebit preocupat de această educaţie care luptă împotriva egoismului, a minciunii, a răutăţii şi a invidiei.

[20] Sunt articole foarte importante ale jurnalistului Mihai Eminescu din care răzbate o realitate sensibil diferită de „cea“ pe care ne-o livrează zilnic televiziunile: importanţa ţăranilor şi a agriculturii, dar şi despre exploatarea acestora de către străini (în „Frază şi adevăr“, p.31), pulverizarea programată a criteriilor morale/axiologice (în „«Românul» în ajunul alegerilor“ , p. 229), pierderea încrederii în noi înşine (în „La propunerea noastră“, p. 104) etc. Acestea pot constitui obiectul unor discuţii, problematizări foarte importante pentru copil.

[21] Ce alt argument favorabil lecturii poate fi în literatură decât un adolescent care citeşte enorm şi scrie? Copilul/adolescentul poate fi ajutat în situaţiile grele prin care trece în viaţă de un personaj sau de unele personaje care nu renunţă la luptă, sunt dârze. Refugiul în literatură este preferabil oricărui alt refugiu fiindcă este terapeutic. Copilul poate învăţa că se poate vindeca prin scris, prin ţinerea unui jurnal, prin conceperea unui roman (ca Florin din naraţiunea cărtăresciană Florin scrie un roman), dar nu se va cufunda în adâncurile nevindecabile ale tristeţii.

[22] Sunt câteva tipologii umane în această operă şi copilul le poate observa critic, sub o atentă îndrumare: avarul (Costache Giurgiuveanu), arivistul/escrocul (Stănică Raţiu), „baba absolută, fără cusur în rău“ (Aglae Tulea), orfanul (Felix), fata bătrână (Aurica).

[23] Acest volum este plin de mărgăritărele pentru copii. Lectura împlineşte nevoia de frumos a fiinţei care se află, iată, la începutul unui drum destul de anevoios, lung. Pentru aceasta este necesar să aibă unde să se adăpostească atunci când din toate părţile va fi pândit de rău, întuneric şi urât. Iar adăpostul lui va fi inima lui. O inimă curată, plină de frumuseţi, comori şi înviere

[24] Vezi şi confesiunea rostită în faţa studenţilor de la Teologie din Bucureşti – Revista Gândirea, anul XIV, nr. 8, octombrie 1935, pp. 400-405.

[25] Recomand şi vizionarea spectacolului dramatic ce are o distribuţie de excepţie: Radu Beligan, Gheorghe Dinică şi Marin Moraru.

[26] Mircea Vulcănescu este un model de intelectual creştin ortodox. Merită făcută o prezentare generoasă a personalităţii lui Mircea Vulcănescu, fiindcă sunt generaţii care nu ştiu nimic despre activitatea sa creatoare, despre implicarea în viaţa studenţilor ortodocşi, despre gândirea sa filosofică, despre martiriul său şi, în fine, despre testamentul lăsat nouă: „Să nu ne răzbunaţi!“

[27] Sunt importante şi cărţile de aventuri, de călătorie, deoarece călătorie este viaţa noastră pe parcursul căreia întâmpinăm primejdii. Cum vom trece de acestea oare? Vom greşi? Ne va fi teamă? O călătorie valorează cât un răspuns. Călătoriile sunt importante. Şi cele reale, şi cele ficţionale. Căci gândul, călătorind, îşi va afla sieşi liman. Îndrumătorul de lectură trebuie să prilejuiască astfel de călătorii în lumea literaturii. Şi orice lectură trebuie privită ca o călătorie din care copilul se înţelepţeşte. Cu fiecare lectură el, cel mic, devine cel ce este.

[28] Romanele lui Augustin Buzura sunt greoaie. Poate ar trebui citite de părinţi şi povestite copiilor (pe capitole sau fragmente).

[29] Poezia este uimitoare. Prinţul e fiecare copil, iar vânătoarea regală e propria lui viaţă. Desigur, copilul trebuie învăţat că nu trebuie să alerge „prin codru” după orice „vânat”. „Mistreţul cu colţi de argint” este metafora idealului spre care copilul trebuie să tindă, ridicarea de la cele de jos la cele duhovniceşti simţiri.

[30] Volumul cuprinde poeziile scrise în spital. Copilul este pus în faţa unei lecturi de o mare relevanţă. Poetul, bolnav, aflat în pragul morţii, nu devine taciturn, nervos, întunecat, răzvrătit, ci, dimpotrivă, transmite o emoţie sinceră, o pace echivalentă unei rugăciuni: „Doamne,/ Ia-mă de mână/ Şi hai să fugim din lume,/ Să ieşim puţin la aer./ Poate schimbând curenţii,/ O să mă simt şi eu în larg,/ Lângă tine“.

[31] Trebuie făcută o selecţie în funcţie de vârsta copilului. De pildă, ultimele trei titluri sugerate (alături de altele) sunt potrivite pentru micuţii care aşteaptă ceva amuzant: un personaj (motanul Arpagic,), o întâmplare neobişnuită („şoarecele intelectual“ care intră în bibliotecă şi ronţăie de-a valma romane poliţiste, poezii, cărţi de matematică sau de filosofie). Altele sunt potrivite celor care descoperă în inimile lor primele tresăriri de iubire. Aşadar, delicateţe, nu tratament obligatoriu cu literatură. Altfel… vomităm!

[32] Vezi şi biografia poetului – rătăcirile, apoi întoarcerea la Hristos –, dar şi mormântul său care se găseşte în cimitirul mănăstirii Cernica, în apropiere de cel al lui Ioan Ianolide, mărturisitor în temniţele comuniste şi vizionar în scrierile sale (Întoarcerea la Hristos, Profetul deţinut).

[33] În afara ciclului Moşul din leagăn (versuri pentru copii), volumul cuprinde poezii închinate mamei, iubirii dintre soţi, fericirii, lui Eminescu, dar şi emoţionanta Scrisoare din Basarabia în care rezonează durerea unei istorii confiscate : „În vremea putredă şi goală/ Pe mine, frate, cum să-ţi spun,/ Pe mine m-au minţit la şcoală/ Că mi-eşti duşman, nu frate bun“ (p. 92). De asemenea, poetul numeşte drept „o ruşine naţională“ legiferarea prin Constituţie a glotonimului „limbă moldovenească“ şi a etnonimului „popor moldovenesc“ (p. 280).

[34] Şi aici trebuie făcută o selecţie din fiecare volum!

[35] Vezi şi poeziile de pe http://oameni-si-demoni.blogspot.com.

[36] Este de discutat asupra soluţiei găsite de Iona: nu spintecând la nesfârşit „burţi“ îşi recapătă libertatea, ci „spintecând“ în sine, intrând întru sine, în lăuntru, acolo unde se află fiinţa şi propria sa prezenţă uitată, abandonată. Mesajul parabolei este că a fi înseamnă prezenţă, adunare. Căutarea argumentelor libertăţii în afară presupune eroare, rispire, echivoc. A fi liber, adică a fi, se descoperă ca o deschidere înlăuntru.

image023

ROMÂNIA E CHEMATĂ DIN NOU SĂ FACĂ ISTORIE

                                                                    Moto: România nu este un stat de mâna a doua

         România este din nou chemată să facă istorie, dar cum istoria se face cu certitudini, de la bun început avem datoria să ocolim zona dilemelor, fiindcă dilema nu este tot una cu cugetarea lui René Descartes: Cogito ergo sum, care conduce la fermitate. Să nu uităm că ajuns la faza „înalt savantă“ a dilemei sale, măgarul lui Buridan a murit de foame. Tot cu atâta grijă trebuie ocolită și zona lui Dan Alexe, care după ce a semnat aberația numită Declarația de Budapesta (http://ioncoja.ro/declaratia-de-la-budapesta-din-16-iunie-1989/) – o aberație incalificabilă din toate punctele de vedere – nu s-a jenat să ne aplice, conform „ultraînaltelor sale cugetări“, etichete dacopatice înfierând și alte rătăciri românești (http://www.humanitas.ro/humanitas/dacopatia-%C5%9Fi-alte-r%C4%83t%C4%83ciri-rom%C3%A2ne%C5%9Fti). I s-au mai alăturat și alții, dar să nu uităm vorba cea din bătrâni: Cine se aseamănă se adună și ca urmare să nu-i mai luăm în seamă, fiindcă numai cei asemenea lor ne-au ținut departe de momentele istorice. Numai intimidați, demoralizați și demobilizați de unii ca aceștia am lăsat să treacă pe lângă noi și alte chemări anterioare de a urca pe scena istoriei, pentru ca de tot atâtea ori să ne automarginalizăm rămânând datori nouă înșine, datori celorlalți, datori întregului din care facem parte (Jonathan Scheele, înalt comisar UE: fiecare  stat membru al UE cu ambiţii europene are nevoie, în primul rând, să-şi  clarifice ambiţiile naţionale. Şi doar românii pot să hotărască ambiţiile României, nu eu ca străinhttp://romanialibera.ro/opinii/interviuri/schelee–romanii-fac-totul-in-ultimul-moment-186424; sau Leonard Orban: „vom rămâne la periferia Europei din punctul de vedere al influenţeihttp://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1259083014).

Iată însă, că în eterna confruntare dintre Bine și Rău, iar au apărut pe plan general dezechilibre și stări de tensiune pentru a căror redresare, ni se cere din nou ajutorul într-o formă pe cât de clară, pe atât de importantă, fiindcă nu este puțin lucru ca prin alocuțiunea rostită în Parlamentul României sub titlul Viitorul Europei, să ni se spună: acest popor [român], adeseori martirizat să fie de data asta artizanul păcii în sânul UE și în lume. Chemarea ne obligă să ne reamintim că în anul 2000, în fața televiziunilor din toată lumea Papa Ioan Paul al II-lea (http://www.egco.ro/news_3268_ro.php) ne îndemna vorbind perfect românește: Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace. După opt ani, în fața Camerelor reunite ale Parlamentului, dar și în prezența Corpului Diplomatic acreditat la București, pe 4 februarie 2008, Nicolas Sarkozy ne adresa un set întreg de îndemnuri similare centrate pe ideea că Europa are nevoie de o Românie inventivă cu ambiții înalte (http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.3-4-2009/05-RBoicu.pdf).

         Această nouă chemare are, însă, o greutate cu totul aparte. Nu numai fiindcă le reconfirmă pe celelalte și, bineînțeles, le actualizează, dar și fiindcă ne-a fost adresată, într-un moment deosebit de greu pentru Uniunea noastră Europeană, chiar de domnul Jean-Claude Juncker (https://en.wikipedia.org/wiki/Jean-Claude_Juncker), cel mai înalt și mai respectat funcționar al momentului în calitatea sa de Președinte al Comisiei Europene, organ executiv, care funcționează ca un cabinet de guvern „responsabil pentru întocmirea propunerilor legislative, implementarea deciziilor și apărarea tratatelor Uniunii precum și coordonarea activităților curente ale Uniunii“ (https://ro.wikipedia.org/wiki/Comisia_European%C4%83).

         În legătură cu starea precară a Uniunii agravată o dată în plus de BREXIT, voci autorizate cum sunt vocile domnilor François Hollande și Manuel Valls au recunoscut în octombrie 2016 riscul eșecului provenit de la criza fundamentelor corelată cu criza de sens, dar și cu criza de identitate a Uniunii Europene. Ca urmare, domniile lor ne-au și reamintit că Europa nu are nevoie de pompieri, ci de arhitecți (http://www.la-croix.com/Monde/Europe/Europe-lhommage-Francois-Hollande-Manuel-Valls-Jacques-Delors-2016-10-09-1200794947).

           Or, criza menționată a fundamentelor capătă o semnificație majoră dacă avem în vedere că tot mai mulți lideri europeni au recunoscut că actuala formă de multiculturalism se dovedește a fi un eșec (http://www.dailymail.co.uk/news/article-1355961/Nicolas-Sarkozy-joins-David-Cameron-Angela-Merkel-view-multiculturalism-failed.html), iar tinerii îngrijorați de viitorul lor nu se sfiesc să arate că diversitatea limbilor reprezintă un obstacol crucial pentru crearea unui spațiu public trans-european real (https://www.thenewfederalist.eu/Europe-and-its-languages-Babylonian-chaos-or-expression-of-cultural). Anticipând acest tip de dificultăți, Jean Monnet, inițiatorul și fondatorul Uniunii Europene (http://context.reverso.net/traduction/anglais-francais/would+start+with+culture) ar fi spus: „dacă aș putea să încep din nou, aș începe prin cultură“.

La rîndul său Jacques Delors, fostul președinte al Comisiei Europene între 1985-1995, confruntat cu probleme de ordin cultural a și susținut la Maastricht că lumea culturii are datoria de a se angaja în construcția europeană, fiindcă Europa care urmează a fi construită nu poate să mai semene cu nimic din ceea ce a existat, totul trebuie inventat. De aceea, cel mai important factor al schimbării poate fi implicarea intelectualilor în aventura europeană, chiar dacă ei au tendința de a se menține în afara construcției europene. Ca urmare tratatul privind Uniunea Europeană, încheiat la Maastricht în anul 1992, a admis pentru prima dată în mod explicit că dimensiunea culturală este hotărâtoare pentru a consolida acea conștiință culturală comună fără de care Europa ar fi în pericolul de a-și pierde identitatea, devenind doar o piață mare la discreția multinaționalelor (http://www.instesw.ebox.lublin.pl/ed/0/delors.html.en). Or, acest totul trebuie inventat impune cunoașterea fundamentelor ontologice ale Europei.

Așadar, vom reuși să înfăptuim cu adevărat Unitatea Europeană, care să ne deschidă calea spre bunăstarea materială și spirituală, numai dacă ne vom însuși sârguincios, prin școlile de toate gradele, cultura menită să ne conducă la soluțiile optime de unitate.

Frumos spus, chiar foarte frumos, dar în acest caz se pune întrebarea: Prin care cultură s-ar ajunge la unificarea Europei? Întrebare legitimă, fiindcă arta și cultura din ultimele secole n-au putut elimina din mentalul colectiv înclinația spre confruntare. Din cauza acestei înclinații Europa a și avut parte de prea multele tensiuni, conflicte și războaie purtate mai ales între noi. Totuși, se speră și pe bună dreptate că ar trebui să existe și un alt palier de cultură, care să așeze pe baze ontologice Unitatea Europeană și identitatea de european, conștiința reală de națiune europeană. Pentru a îndemna la aflarea acestui palier domnii Hollande și Valls au mai spus: „cultura europeană nu este doar suma culturilor naționale“.

Conștient de faptul că cei 28 de membri ai Comisiei Europene pe care îi conduce sunt puțini pentru a putea rezolva în timp util o problemă de asemenea anvergură, domnul Jean-Claude Juncker transferă României sarcina de a fi artizanul păcii în sânul UE și în lume. Pentru mulți faptul pare de necrezut, dar trebuie bine știut că în Occident și nu numai există convingerea larg răspândită că redresarea spirituală a Europei trebuie să vină în bună parte din România. Concret: reporterii revistei „Formula AS“ s-au întâlnit cu această convingere oriunde au ajuns în Europa și poate că reprezentativ în acest sens este Don Guido, un preot catolic de țară din Friul, care n-a ezitat să declare harnicilor noștri reporteri: „mai am o convingere: salvarea noastră și a Europei în întregul ei vine de la Răsărit. Vine și de la voi românii. Voi ați suferit, ați trecut prin cazne inimaginabile, dar v-ați păstrat credința cea adevărată. … Voi trebuie, spiritual vorbind să fiți cuceritorii“ (http://www.formula-as.ro/2006/742/societate-37/o-zi-de-duminica-printre-friulani-7471).

         Aproape fără să vrei constați că Don Guido și Jean-Claude Juncker, având pregătiri diferite, intuiesc aceeași realitate pentru a spune același lucru, fiindcă martirizat și cazne inimaginabile au același înțeles, iar ca artizan al păcii în sânul UE și în lume trebuie să te impui ca manager de proiect, așa cum se impun cuceritorii titlurilor în orice domeniu de activitate. Ușor de spus, dar greu de realizat, fiindcă drumul spre înfăptuire trebuie parcurs cât mai bine și cât mai repede, deși presupune împăcarea unor antinomii istorice, ireconciliabile la prima vedere, în timp ce creșterea economică nu va depăși cantitatea oricum limitată de resurse naturale, aer, apă, sol, minerale etc. Se pune problema ca din resursele de care mai dispunem să obținem maximum de produse, prin conlucrare și numai prin conlucrare. Ca urmare saltul înnoitor va avea loc mai ales în plan spiritual, salt înnoitor pentru care sunt necesare înnoiri metodologice și teoretice în planul culturii.

         Este o sarcină grea, pe care trebuia și trebuie să și-o asume cineva, iar lumea trăiește cu convingerea că efortul revine în primul rând României și românilor, ca urmare ne-a și fost atribuită cu caracter oficial în Parlamentul României de Președintele Comisiei Europene vorbind despre Viitorul Europei.

         În ceea ce ne privește, nu numai că nu refuzăm această sarcină, ci o primim cu convingerea că fundamentele Uniunii Europene se cer a fi căutate în acel palier arhetipal din care s-au desprins culturile naționale, fiindcă unitatea ramurilor din coroana umbroasă și revigorantă a unui arbore nu este dată de suma lor, ci de rădăcina și de trunchiul din care au apărut și care le susțin în continuare. Filosofia germană operează cu concepte ca: Urvolk, Urheimat, Urmonotheismus, iar Ferdinand de Saussure, întemeietorul lingvisticii moderne, arată că evidenta înrudire a limbilor noastre conduce inevitabil la acel nucleu numit etnicism primitiv. Identificându-l, ne regăsim temeiul înrudirii noastre și implicit conștiința unității de neam european. Ștergând amintirea originii noastre comune, timpul a șters și conștiința unității noastre firești. Contăm, însă, pe faptul că viața pornită de la începuturi și trăită pe acest continent numit și Lumea Veche a lăsat prea multe urme spre a nu ne recupera cu certitudine temeiurile ontologice ale unității și identității de european. Pe baza a mii și mii de mărturii arheologice, savanta americană Marjia Gimbutas a localizat vatra băștinașilor Europei la Dunărea de Jos, în spațiul numit balcano-carpato-pontic.

         Referitor la modul cum s-ar corela această localizare cu paleogenetica, va trebui să avem în vedere faptul că, mutate dintr-un spațiu geo-climatic în altul, genele biologice au mai suferit și mutații și uneori chiar metisări, în schimb au fost purtate aproape nealterate marile simboluri ale spiritualității noastre funciare, simboluri care într-o formă sau alta au dăinuit până astăzi, așa că blonzi sau bruneți, mai scunzi sau mai înalți, vorbind limbi diversificate doar de timp pe diferite arii geografice, suntem în mod natural membrii uneia și aceleiași națiuni europene pornită din baștina Europei. A ne recunoaște baștina înseamnă a ne recunoaște înrudirea ontologică, ceea ce conduce în mod firesc la aspirația de a ne reface unitatea până acum uitată.

         Pentru cunoscători, drumul regăsirii noastre loaiale nu pare nici prea lung, nici prea greu de parcurs, totul depinde de cunoașterea temeiurilor ontologice ale unității noastre reale. De cunoaștere și iar de cunoaștere avem nevoie, fiindcă Europa Unită se va înfăptui numai prin voința popoarelor și nici nu poate fi altfel, dar trebuie să reținem că numai ridicate prin cultura privind fundamentele științifice ale unității popoarele noastre vor susține și vor acționa pentru înfăptuirea unității reale, de unde și necesitatea ca această cultură să devină obiect de învățământ permanent în școlile de toate gradele din Europa.

Pentru generalizarea acestui studiu în țările Uniunii și nu numai se poate conta pe angajamentul Comisiei Europene de a susține cu prioritate inovarea în cultură și în educație, angajament de care ne-a asigurat chiar domnul președinte Jean-Claude Juncker în conferința sa din iulie 2015 de la Universitatea din Priștina, când a spus că marele potențial al educației reprezintă o valoroasă sursă de speranță pentru viitor, fiindcă numai educația dă puterea de a modela societatea în care vrem să trăim (https://ec.europa.eu/commission/commissioners/2014-2019/navracsics/announcements/political-priorities-juncker-commission-what-role-education-and-culture_en).

         Evident, totul depinde de conținutul acestui învățământ și, fiindcă orice drum începe cu primul pas, dorim să facem acest prim pas cu argumente la vedere spre ceea ce trebuie să fie unitatea economică, politică, lingvistică și religioasă a Europei pentru propășirea și dăinuirea ei.

        În cuprinzătorul său tratat publicat în anul 1975 regretatul Whitney Smith, fostul director al Centrului American pentru Drapelele Lumii a arătat că, sub semnul stindardului cu cap de lup numit frecvent Dragon, s-a făcut istoria din Persia până în Britania timp de 2500 de ani, dar fără să fi reușit explicarea acestui miracol, deși Vasile Pârvan îl prezentase ca simbol religios în prelegerile pe care le-a susținut la Cambridge în anul 1926. Din fericire, cercetările din ultimele două decenii au arătat că Dragonul este întruchiparea hieroglifei care redă numele primordial al lui Dumnezeu, adevăr ce explică pe deplin venerarea de care a avut parte în toate epocile, de la Oceanul Atlantic la Marea Chinei. În virtutea semnificației sale primordiale Simbolul Dragon cu cap de lup a susținut și dezvoltarea spiritualității europene, așa cum indică prezența lui în toată Europa.

         La Dunărea de Jos, figurinele cu cap de lup apar în civilizația Vinča din neoliticul timpuriu având aceeași semnificație, pe care o are și astăzi Sfântul Cristofor cu cap de lup din multe biserici creștine. În amintirea originii sale valahice zeul Apollon se mai numește și Lykios, tocmai fiindcă se știa că Leto, mama lui fusese o femeie lup, adică volk, consoane care configurează și cuvântul VLAK, vlahii fiind înscriși în toate Cărțile Sacre ale omenirii ca sfinți sau ca eroi civilizatori.

         Ca stindard a fost purtat de dacii dunăreni cu câteva sute de ani înainte de Hristos, așa cum arată fragmentul ceramic de la Budureasca aflat la 13 km de orașul Mizil din județul Prahova. Cu reprezentări nu identice, dar similare, acest stindard a fost purtat de legendarul rege Arthur, de cavaleria lui Carol cel Mare, dar și de Wilhem I în Bătălia de la Hastings.            

               Budureasca Sec. III î.H.  Regele Arthur Sec.VI d.H.  Carol cel Mare Sec. VIII d.H.

         Astăzi figurează pe drapelul de stat al Țării Galilor.                     

       Drapel în bătălia de la Hastings, anul 1066     Drapelul de stat al Țării Galilor          

De un real ajutor pentru înțelegerea cât mai corectă a etapelor istorice care au dus la constituirea spiritualității europene este mesajul plastic purtat de Lupoaica de pe Capitoliu. Am arătat într-un articol anterior că Lupa Capitolină are o ținută majestoasă total atipică pentru o banală alăptare biologică și pentru că poartă pene pe tot gâtul, pe șira spinării, dar și pe linia omoplaților ea reprezintă de fapt hieroglifa numită Dragon, chiar dacă are picioare, așa cum picioare are și Dragonul purtat ca stindard în bătălia de la Hastings. Prin asemănarea ei cu arcuirea peste lume a lui Nut, zeița egipteană a cerului, am mai arătat că Lupa Capitolină sugerează cerul gemenilor Romulus și Remus născuți de fecioara Silvia de la zeul Marte, iar prin analogie cu imaginea lui Tutmes al III-lea, care matur fiind primește hrană spirituală de la țâța zeiței Isis, n-am ezitat să arăt că Lupa Capitolină a fost turnată în bronz pentru a purta peste veacuri mărturia directă că cei care au fondat Cetatea Eternă s-au hrănit cu spiritualitatea desemnată prin Dragonul cu cap de lup atestat la Dunărea de Jos încă din neoliticul timpuriu, purtând cu ei nu doar credința religioasă mărturisită direct, ci și limba vetrei de la Dunărea de Jos.

         În sprijinul acestei concluzii am invocat și dovezi de ordin lingvistic și, cu toate acestea, în locul unei drepte cumpăniri a argumentelor, cei mai mulți s-au mâniat numai fiindcă au învățat în școli și în facultăți că legăturile intime dintre limba latină și limba română trebuie puse pe seama cuceririi Daciei, fără să se țină cont de faptul că în Dacia nu au fost organizate cursuri avansate de limbă latină și că numai roirea din vatra de baștină putea justifica existența asemănărilor subtile puse în evidență chiar de un mare latinist (Prof. Univ. Dr. Ion Coja, Limba latină ca limbă maternă în Dacia Traiană, în volumul UNU ÎN LIMBA ROMÂNĂ, București, 2009, p. 483-498). Neputându-se accepta ineditul concluziei demonstrate s-a pretins că imaginile din arta egipteană nu pot oferi analogii valide fiindcă ar fi prea îndepărtate. Regretabilă obiecția și chiar penibilă pentru că lucrările de specialitate recunosc influențe egiptene în arta etruscă. Cu toate acestea nu am comentat obiecția pentru a căuta analogii chiar în arta etruscă, bănuind că precizia rafinată cu care a fost realizată Lupa Capitolină presupunea preexistența unor lucrări similare. Din fericire, așteptările au fost confirmate, lucrările de specialitate punând în circulație noi imagini, care consacră definitiv mesajul plastic dedus inițial (M. Rissanen, The Hirpi Sorani and the Wolf Cults of Central Italy http://www.academia.edu/2177407/The_Hirpi_Sorani_and_the_Wolf_Cults_of_Central_Italy; Adrienne Rich, Iconographical sources of nursing and nursing gestures in various pre-Christian and non-Christian cultures http://www.darkfiber.com/pz/chapter2.html).

         Astfel, pentru ideea hrănirii eroilor civilizatori la sânul unei zeități s-a găsit la Volterra o

                       Hercule și Hera              pe fond negru      Oglinda de Bolsena 340-330 î.H. pe fond alb

      

oglindă etruscă a cărei gravură îl arată pe Hercule matur hrănindu-se la sânul zeiței Hera.

O oglindă etruscă de prin anii 340-330 î.H. găsită la Bolsena păstrează imaginea care arată cu mare precizie că Lupa, care îi hrănește pe adolescenții Romulus și Remus poartă pene

                Lupa din Felsina 510-480 î.H.     Platoul din Vulci 540-510 î.H.       Detaliu                                                      

evidente. Pentru o vizualizare mai bună imaginea fotografiată cu fondul negru a fost redesenată pe fond alb. Scena este imaginată în Peștera Lupercal. Se constată existența rândurilor de pene și pe

Lupercus, iar Lupa pentru a sugera cerul e susținută de doi pilaștri.

Asemenea cu Lupa Capitolină, dar puțin anterioară ei a dăinuit o altă Lupă deosebit de sugestivă pe o stelă funerară din Felsina, azi Bologna. Se remarcă capul umanizat al Lupei și un corpus de pene dispus ca și stindardul dacic, atașat unui corp înalt pentru a sugera cerul personajului matur care tânjește după hrana spirituală a zeității aflate mai presus de el.

Pentru aluzia directă, pe care o face la o zeitate imaginată cu profil uman cu numai două țâțe ca la femeia omului, dar denumită prin hieroglifa lupului acoperit cu rânduri de pene, mai menționăm aici Platoul din Vulci (540-510 î.H.).

Toate aceste imagini dovedesc că Lupoaica de pe Capitoliu se cere a fi integrată în simbolistica mult mai extinsă a Dragonului cu cap de lup, care prin răspândirea sa europeană ne orientează spre ceea ce René Guénon numește Tradiția Primordială și implicit spre Vatra Sacră a Tradiției Primordiale. Ea este o certitudine afirmată și de Marjia Gimbutas, dar și de alții cum ar fi Daniel Ruzo, pentru ca „New York Times“ din 1 Decembrie 2009 să o prezinte în toată lumea.

Or, Vatra Tradiției Primordiale, ca dat imuabil, reprezintă un criteriu ontologic de unitate a Patriei Europene și el trebuie promovat și aprofundat prin toate școlile ei pentru a reuși să înfăptuim în mod conștient și activ Uniunea Europeană.

În egală măsură, ca hieroglifă pentru numele primordial al Dumnezeului-Dumnezeilor (a se vedea în acest sens Dt. 32, 8-9), Dragonul cu pene și cap de lup a susținut de milenii, după cum s-a exemplificat mai sus, dezvoltarea spiritualității europene și ca urmare se cuvine a fi considerat unul din temeiurile care să definească identitatea și sensul Unității Europene.

București, 24 mai 2017

George Liviu Teleoacă

Biserica Bucur Ciobanul: vitraliu și perete cu icoane.

Redacția: 

Liana Floarea – lianafloarea@yahoo.com

Mihai Floarea – mihaifloarea53@yahoo.com

Eugen Toma – eugeniu.m.toma@gmail.com

Nota redacției:

Mulțumiri d-lui Constantin Dîrleci și prietenului său Eugen Tămășan care s-au implicat în punerea pe blog a acestui număr.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Noul euxin nr. 7 / 2017

Septembrie 23, 2017

image001

 

image003

 

image004

Simpozionul Naţional Interdisciplinar „Credinţă, adevăr, creaţie în închisorile comuniste“, la a VI-a ediţie, desfășurat sâmbătă, 13 florar 2017 la Liceul Tehnologic „Dimitrie Gusti“ din București

 

Sâmbătă 13 mai/florar 2017 s-a desfăşurat la Liceul „Dimitrie Gusti“ din Bucureşti a VI-a ediţie a Simpozionului Naţional Interdisciplinar „Credinţă, adevăr, creaţie în închisorile comuniste“, care face parte din proiectul „Să ne cunoaştem trecutul pentru a ne proiecta viitorul“, realizat în parteneriat cu Liceul Teoretic „Ion Barbu“ (partener principal), cu instituţii naţionale și locale: Arhiepiscopia Bucureștilor, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Fundaţia „Academia Civică“, Uniunea Scriitorilor – filiala Bucureşti Proză, Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti sector 5, Primăria sector 5.

Pentru prima dată anul acesta în cadrul simpozionului participanții s-au bucurat de expoziția „Biblioteca română din Freiburg“, izvor de cultură românească în Occident și loc al memoriei exilului românesc, realizată de IICCMER. Coordonatoarea proiectului, Mihaela Toader (IICCMER) i-a avut ca invitați pe: Dumitru Dobre (IICCMER) și Raluca Spiridon (CNSAS).

La simpozion s-au derulat câteva pagini din istoria vie prin evocările emoționante ale foștilor deținuți politici invitați. Ultimul mare poet al închisorilor comuniste, Demostene Andronescu le-a vorbit elevilor despre rezistența prin poezie și credință, despre importanța comunicării prin Morse. Președintele filialei București a AFDPR, Ion Radu, a subliniat, dincolo de suferințele îndurate în cei 12 ani de închisori și lagăre de muncă, rezistența prin cultură, în detenție învățând limba engleză, iar după eliberare devenind profesor.

image006

Galina Răduleanu, fiica preotului Boris Răduleanu, întemnițat pentru credință, a fost condamnată la 7 ani de închisoare, acuzată de „discuții“. La 17 ani fusese eliminată din liceu fiindcă ținea un jurnal în care nota ce trăia.

Fiică de partizan născută în închisoare, Zoe Rădulescu n-a reușit să găsească actul nașterii. Tatăl ei, Gogu Puiu, a fost liderul rezistenței armate din Dobrogea.

Dr. Dionisie Stoenescu, condamnat în același lot cu Demostene Andronescu, executând 8 ani de închisoare, le-a vorbit elevilor despre suferință, demnitate și jertfă.

 

image007

Participanţii la simpozion au aflat că închisorile comuniste au fost pline de studenţi şi elevi. Nina Moica le-a mărturisit elevilor că se temeau comuniştii până şi de copii, ea fiind arestată la 15 ani. Ion Varlam, arestat la doar 14 ani, le-a povestit elevilor despre copiii pe care i-a întâlnit în închisori: „Am stat cu nişte copii de la Iaşi, dintre care cel mai mic avea 8 ani şi cel mai mare 12 ani. Erau condamnaţi pentru că, primind revistele acelea care se difuzau pionierilor, au citit un articol unde era vorba despre nişte copii francezi, care au avut mare curaj scriind pe trotuarul unui oraş din Franţa, unde era o bază militară din America, cu o pensulă cu vopsea: U.S. – GO HOME! Şi copiii aceştia din Iaşi au luat o bidinea cu nişte var şi au scris pe trotuarul cartierului din Iaşi unde stăteau: U.R.S.S. – GO HOME! Şi pentru asta i-a băgat la puşcărie şi au luat pedepse destul de mari. Au fost condamnaţi la 4 ani de puşcărie cei mai mari!“

Emil Mihăilescu a făcut parte din grupul de studenţi arestaţi în Lotul Rugului Aprins, alături de Părintele Sofian Boghiu, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Roman Braga, Felix Dubneac.

Mihaela Ciobotea le-a arătat elevilor manuscrisele poeziilor tatălui ei Mihai Buracu, trecut prin reeducarea de la Pitești, manuscrise ascunse într-un mâner de valiză.

image009

Cu ocazia simpozionului s-a vernisat și Expoziţia „Semnal“ cuprinzând lucrări plastice ale participanţilor la Concursul Naţional „Rezistenţa comunistă“, care a avut temele: Rezistenţa din munţi şi Rugul Aprins. Au fost expuse şi volume din „Biblioteca arestată“, constituită din donaţiile instituţiilor partenere: Fundația „Academia Civică“, IICCEMER, Fundaţia Culturală „Memoria“, Editura Curtea Veche, precum și din volumele dăruite de invitați.

image011

Trupa de teatru DOMINO de la Liceul Teoretic Waldorf din Iași a prezentat piesa Rinocerul roșu, adaptare de prof. Olimpia Popescu, după piesa lui Matei Vișniec Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre.

Spectacolul propune o incursiune în universul comunist, lume de un absurd comparabil cu cel din piesele lui Eugène Ionesco. Eroul este un poet ce refuză compromisul de a-și pune talentul în slujba regimului, preferând să aibă „un singur stăpân: POEZIA“. În plus, Sergiu Penegaru, profesor de limba franceză, traducător al operelor unor scriitori interziși spre publicare, este și traducător al lui Eugene Ionesco. Spunând bancuri politice, personajul trebuie „reeducat prin pușcărie“. În detenție poetul Penegaru își va păstra demnitatea, luciditatea și sensul vieții.

Într-un interviu Matei Vișniec spunea, referindu-se la personajul principal, Sergiu Penegaru, că prototipul acestuia este Constant Tonegaru, „poet al generaţiei pierdute, cu un destin tragic el însuşi“.

Trupa DOMINO de la Liceul Teoretic Waldorf Iași, coordonată de profesoarele Olimpia Popescu și Liliana Anton, a câștigat mai multe premii la festivaluri de teatru pentru elevi, anul acesta obținând cu Rinocerul roșu Marele Premiu al Festivalului „Hai la teatru!“, organizat de Teatrul Luceafărul Iași, precum și două Premii de interpretare: Emil Badarnih (Directorul închisorii) și Bianca Preda (Directorul teatrului). Aportul esențial pentru reușita spectacolului a fost al lui Mihai Dăscălescu, interpretul personajului principal. Spectacolul a fost jucat și pe scena Ateneului din Iași, bucurându-se de aprecierile publicului.

image013

În a doua parte s-au desfășurat lucrările simpozionului pe secțiuni: „Literatură“, „Istorie-Științe sociale“*, „Religie“ și „Familia mea în comunism“, prezentate de elevi și profesori. Fiind 13 mai, s-a evocat figura demnă și impresionantă a Aristinei Pop-Săileanu, născută în această ziîn anul 1931, care s-a alăturat în 13 mai 1949, ziua când împlinea 18 ani, luptătorilor din munți, alături de tatăl și fratele ei. Condamnată la 20 de ani, Aristina Pop-Săileanu a executat 11 ani de închisoare pentru idealul de libertate care dădea sens vieții ei.

Printre participanții din cele 30 de județe ale țării la activitățile proiectului s-au numărat urmașii luptătorilor din munți, ai armenilor dislocați și închiși, ai celor care au suferit ani grei în temnițele comuniste, care își evocă strămoșii înălțându-le cruci și apărând de uitare jertfa lor. Neamul românesc simte creștinește fiindcă, așa cum scria Mircea Vulcănescu, martir al temnițelor comuniste: „Fără religie și istoricitatea lui Iisus lumea e un imens pustiu de sare și cenușă!“

Marilena Istrati

*Printre alții, la această secțiune a participat, îndrumat de mine, și elevul Vlad Răzvan Alexandru de la Liceul Tehnologic de Metrologie „Traian Vuia“, cu lucrarea Fortul 13, Jilava, din care redau aici doar introducerea:

Am citit într-un articol postat online că „Despre holocaust au curs și curg în continuare rîuri de cerneală, se rostesc și se scriu neobosit, în multe limbi ale lumii, mii de fraze, se inaugurează muzee și se fac comemorări; în schimb despre calvarul românesc din vremea comunistă presa românească și internaţională tace“ (Cf. https://limbaromana.org/revista/o-vizita-la-fortul-13-jilava-si-o-comemorare/).

De aceea, am hotărît să scriu aceste pagini, ca o modestă mărturie că-mi pasă de suferințele îndurate de înaintași.

Pornesc de la un fapt: sîmbătă 29 octombrie 2016 am vizitat împreună cu mai mulți colegi și cu domnul profesor de Limba și literatura română Fortul 13 Jilava, care este cunoscut ca un loc sinistru de detenție, îndeosebi politică, actualmente fiind posibilă vizitarea lui. (…)

Ilustrațiile acestui articol îmi aparțin.

Mihai Floarea

image015

image016

„Rămân să-i apăr pe oamenii mei“

După moartea tatălui meu, părintele Alexie, în înţelegere cu mama şi cu surorile mele am luat toate documentele tatei să le sortez şi să arunc ce nu mai era util. Într-un plic mare am găsit toate scrisorile pe care le primise de la tatăl său, părintele Vasile, rămas în Basarabia, şi toate actele privind studiile, căsătoria, hirotonirea, precum şi însemnările făcute de mâna bătrânului preot. Dintr-odată, am avut senzaţia că sufletul mi se inundă de o lumină sfântă şi, pe măsură ce citeam scrisorile bunicului, simţeam nevoia să ridic ochii şi să mulţumesc Treimii Sfinte în rugăciune smerită.

Când mi-am asumat responsabilitatea de a scrie cele două romane istorice, „Singurătatea lui Vlad Ţepeş“ şi „Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor“, mi-am propus apoi să scriu şi un roman epistolar, explicând scrisorile bunicului Vasile şi, într-un fel, răspunzându-le acum, la mai mult de jumătate de secol de la scrierea lor.

La noi, în timpul perioadei de 50 de ani cunoscută sub denumirea de „comunism“, oamenii, de teama Securităţii, nu-şi trimiteau scrisori care să poată alcătui o literatură, nu-şi puteau comunica gândurile, preferinţele culturale, comorile descoperite în cărţile pe care le citeau şi nici numele persoanelor cu care se întâlneau. Şi dacă totuşi întâlnim cărţi cuprinzând scrisori ale unor trăitori din ţările care s-au bucurat de „libertatea“ comunistă, trebuie să ne alcătuim un cifru ca să le pătrundem înţelesul.

Prima scrisoare începe astfel:

„Dragul şi mult stimatul meu Aleoşa şi preacucernice părinte Alexie“…

Se simte că este prima scrisoare care ajungea la tata după 12 ani de la despărţire! O demonstrează nu numai conţinutul ei, ci şi o notiţă scurtă găsită printre acte, scrisă în limba rusă. Era organizată pe coloane. Prima coloană conţinea numele celor dragi părintelui Vasile, primul trecut fiind chiar bunicul Vasile Bârcă, în coloana a doua având data naşterii (1872. 20. I), apoi data cununiei (1895), ultima, aceea a morţii… Venea la rând bunica Teodosia, care în ultima coloană avea trecută data morţii (1946. 3. XI). Redau, spre surprinderea mea, rândul în care tatăl meu, Alexie, singurul său băiat, era trecut astfel: data naşterii (1901. 6. II); cununia (1929. 21. VII); data morţii (probabil 1954?); observaţii (pomenirea la 6. II). Notiţa era un pomelnic, cu menţionarea zilelor din an în care părintele Vasile făcea rugăciuni speciale pentru cei dragi ai lui.

Prima scrisoare nu părea neobişnuită, dar descifrându-i codul, ea caracterizează epoca. Tata, părintele director al Liceului „Mihail Eminescu“ din oraşul Râşcani, judeţul Bălţi, înainte de a pleca în cel de-al doilea refugiu, la început de martie 1944, când frontul se apropia, s-a întâlnit cu cele patru surori ale sale în casa părintească din satul Trebisăuţi, judeţul Hotin. Acolo au stabilit ca cei doi părinţi ai lor, părintele Vasile (72 de ani) şi preoteasa Teodosia (70 de ani), să se refugieze în România odată cu fiul lor şi să intre în grija acestuia. Dar după ce bătrânii asistaseră la sfatul copiilor lor, a luat cuvântul cu autoritate blândul părinte Vasile, ţinând-o de mână pe soţia sa, preoteasa Teodosia, spunând: „Vă mulţumesc, dragii mei, dar noi doi nu putem veni dincolo de Prut… Eu nu pot să-mi părăsesc turma ce mi-a fost încredinţată. Oamenii din sat sunt toţi botezaţi de mine, toţi cununaţi de mine, când eu trec pe uliţă mă salută zicând: «Sărut mâna, Naş Părinte!» Cum aş putea să-i las? Ei nu ştiu ruseşte şi peste noi o să vină, ca în ᾽40, urgia rusească… Mie n-au ce-mi face, sunt prea bătrân. Rămân să-i apăr pe oamenii mei în faţa administraţiei ruseşti. Voi plecaţi, sunteţi tineri, aveţi copii, că aici or să vină să vă ridice într-o noapte şi or să vă răzleţească prin Siberii, care încotro… Aveţi copii de crescut, nu mai staţi…“ Lacrimi mari se rostogoleau din ochii bătrânului pe obraz şi se prindeau câteva clipe în barba mare şi albă.

Şi au plecat. Toţi îi trimiteau scrisori, dar din martie 1944 începând, prima scrisoare pe care a primit-o de la copiii lui a ajuns la el abia în 29 decembrie 1955, după aproape 12 ani de la despărţire!

Era fără îndoială român părintele Vasile, căci altfel cum ar fi putut să răspundă cu o tandreţe atât de senină primei scrisori ce-i venea de la fiul său după ce un an de zile îl crezuse mort. „Foarte mult mă bucur că toţi sunteţi în viaţă“ – doar atât despre încercarea prin care el trecuse crezându-şi urmaşul mort – „şi vă bucuraţi de viaţă între copii“. Aflase tot, bătrânul ştia că şi aici, la Bucureşti, preoţii se culcau seara cu bocceaua la îndemână, că nu se ştia ce aduce noaptea. Ştia bătrânul tot ce se întâmpla, trăia realitatea la un diapazon înalt. Scrisoarea lui nu era un răspuns formal la o veste oarecare. Preotul, puternicul preot creştin din el, afirma din toată inima bucuria primirii „marelui Dar al Domnului nostru Iisus Hristos arătat nouă de dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi de Duhul Sfânt prin Naşterea şi Botezarea Lui“. Se bucura bătrânul şi pentru că avea confirmarea că dincoace de Prut şi nouă ne-a fost dat să ţinem sărbătoarea tuturor creştinilor, totuşi discret arăta că nu i-a fost uşoară viaţa fără să-i ajungă veştile de la fiul său: „Scrisoarea a venit la timp, bucuria cauzată de ea mă întăreşte acuma după boală“.

S-ar putea comenta punându-ne întrebarea: „Ce fel de suflet aveau politrucii care opreau scrisorile unui fiu către tatăl său bătrân, invalid şi singur?“ Parcă le aud răspunsul: „Ce vreţi, nu murise Stalin. După moartea lui i le-am dat pe toate, pachet!“ „Le-aţi dat după aproape încă doi ani după ce murise dictatorul“. Vă aud mormăind: „Şi în fond ce mare lucru că scrisorile nu au ajuns la bătrân!“

Să ne imaginăm că cei aproape 3 milioane de tineri plecaţi în depărtări pentru pâine nu ar putea să comunice cu noi nici în ziua de Crăciun. Oare suntem în stare să stabilim o comuniune continuă doar prin rugăciune, doar prin Hristos, doar prin nădejdea mântuirii, ca odinioară cei doi preoţi, părintele Vasile, tatăl, şi părintele Alexie, fiul? Avem nevoie de comunicare cu generaţiile care pleacă dintre noi. Suntem datori să-i facem şi pe cei care se nasc astăzi să înţeleagă aceasta.

image017

Nu suntem diferiţi pentru că am avea altă vârstă, suntem de un neam şi toţi botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Doar prin comunicare ne putem aşeza în istorie.

13 gerar / ianuarie 2015

Ileana Toma

Notă: Articol preluat din ziarul „Lumina“, cu acordul autoarei. La cenaclul din 4 cireșar 2017 scriitoarea ne-a dezvăluit că lucrează la un roman epistolar ca un fel de „răspuns oferit scrisorilor trimise de părintele basarabean Vasile fiului său, părintele Alexie, tatăl meu, plecat împreună cu familia din Basarabia în refugiul din martie 1944“. Textul de față l-am ilustrat cu o fotografie a părintelui Vasile și, în final, cu o altă scrisoare, inedită, din dosarul romanului răsfoit cu emoție de cei prezenți la întrunirea amintită. (M. F.)

 image019

Columna lui Traian – certificatulde botez al poporului român Argumente pentru dăinuirea neabătută întru adevăr a neamului românescMagii de la Bethleem, îmbrăcați ca dacii, în Bazilica San Vitale din Ravenna

(urmare din nr. 6 / 2017)

Multe dintre informațiile care ne-ar întregi cunoașterea despre vremile trecute și care au dispărut, până la un timp se mai păstrau și noi astăzi, folosindu-ne de unele indicii, putem încerca să le reconstituim. Acesta, reconstituirea adevărului, este de fapt demersul lucrării noastre. Un aspect care credem că ar putea aduce un plus de lumină asupra vechimii creștinismului românesc ar fi mozaicul din interiorul Catedralei San Vitale din Ravenna, (fig.17) unde sînt reprezentați cei trei magi veniți să se închine pruncului Iisus la Bethleem.

Cei trei magi sînt încălțați cu opinci, îmbrăcați cu ițari și poartă căciuli de daci. Pelerinele de pe umerii lor sînt identice cu pelerinele statuilor de daci de la Roma. Credem că

Sant' Apollinare Nuovo: Three wise men bearing gifts

Fig 17

pe vremea lui Iustinian cel Mare (527-565 d. Hr.) se mai păstra tradiția țărilor de origine a celor trei magi. Unul dintre ei este posibil să fi venit din părțile noastre și la întoarcere a adus poporului său vestea Nașterii Celui mult așteptat din moși strămoși (a se vedea figurina de os de la Dubova-Cuina Turcului, în care este reprezentată unirea cerului cu pământul în pântece de femeie (fig. nr. 18)). Pe pământul strămoșilor noștri a apărut încă din perioada numită de istorici Paleolitic un simbol, un motiv arhetipal descoperit pe o figurină de os în formă de trup feminin descoperit într-o grotă, pe malul românesc al Dunării, la Cuina Turcului-Dubova. Arheologii au denumit obiectul „idol feminin“ și l-au datat prin metoda izotopilor de C14, contestabilă din punctul de vedere al creaționismului biblic, dar deocamdată acceptată științific, la zece-treisprezece mii de ani vechime.

image023

Este atestat ca obiectul cel mai vechi ce prezintă acest arhetip. În decursul veacurilor și al mileniilor se pare că acest arhetip s-a răspândit tot mai mult pentru că-l regăsim, mai târziu, la toate popoarele și în toate perioadele, începând din antichitate și până astăzi. Este o imagine pe care părintele ieromonah Ghelasie Gheorghe de la Mănăstirea Frăsinei o numea „Icoana unirii Cerului cu Pământul“[1], deși nu avem informații că o cunoștea efectiv. Cuvioșia sa o evocă nu ca pe o imagine ci ca pe un dat, un rost de împlinit al neamului din Carpați. El vorbea de această „icoană“ punând-o pe seama „Sfintei Tradiții a Moșilor Pustnici Carpatini“ din Munții Apuseni, al căror ultim reprezentant a fost duhovnicul său, Moș-Avva Arsenie Praja. Într-adevăr, semnificația motivului incizat pe acea figurină de os, nouă cel puțin ni se pare a fi foarte limpede: unirea cerului cu pământul în pântece de femeie. Este, într-un anume fel, reprezentarea grafică și simbolică a Protoevangheliei, a promisiunii făcute de Dumnezeu primilor oameni înainte de alungarea lor din Rai, că li se va trimite un Mântuitor, Care se va naște din femeie. Acest motiv, numit semnificativ „Țâțânile lumii“ sau „Pristolnic“, se găsește extrem de frecvent în toate culturile preistorice și istorice de pe teritoriul României, inclusiv în arta populară românească actuală. În ultimele sute de ani simbolul numit „Pristolnic“ se regăsește pe obiecte de utilizare strict religioasă: pristolnice, cruci de mână sau de cimitir, troițe, mese de altar (piciorul). Am făcut aceste precizări ca să arăt că pe teritoriul Daciei a existat tradiția, nu doar străveche, ci poate chiar originară, a unirii Cerului cu Pământul în trup de femeie și, de aceea, Dumnezeu să fi rânduit ca unul din cei trei magi să fi fost dintre cei care erau pregătiți să primească cum se cuvine Cerul întrupat. Este posibil să fi fost magul care a adus aurul, anume Baltasar. Afirmăm aceasta întrucît credem că Baltasar ar putea însemna „baltă sărată“, ambii termeni fiind în realitate de origine autohtonă. Încă un argument pentru originea dacică a unuia dintre magi este și cunoașterea foarte avansată a astronomiei și permanenta studiere a cerului de către preoții geto-daci, dovadă fiind calendarul lor solar calculat extrem de exact. Deși sînt denumiți „magii de la răsărit“ (Mat. 2, 1), este posibil ca doar unul să fi venit propriu-zis din Asia, iar ceilalți doi, unul din apus, din Africa, poate din Egipt, celălalt din Europa, din Dacia. Privind la „stea“ și mânați de duhul lui Dumnezeu, ei s-au întâlnit undeva la răsărit de Ierusalim și au intrat în cetate, poate prin poarta aurită care se deschide chiar spre răsărit. Așa au rămas ca „magii de la răsărit“. „Steaua de la răsărit“, nici atunci și nici acum, când apare negreșit, în fiecare an, deasupra Bethleem-ului în cele trei zile de Crăciun, nu a fost nici o supernovă și nici o cometă, cum încearcă să explice unii în zilele noastre. Poate a fost și este un înger al Domnului, care sub formă de lumină a arătat și arată locul Nașterii Celui care a împărțit istoria lumii în două epoci: cea dinainte și cea după El. Ține de măsura credinței fiecăruia să creadă sau nu în minunile lui Dumnezeu. De ce am avea nevoie să înlocuim minunea „stelei“ călătoare cu o cometă, când ea atrăgea atenția lumii asupra celei mai mari minuni petrecute vreodată: Întruparea și Nașterea Fiului lui Dumnezeu dintr-o Fecioară. Sigur „steaua“ a venit dinspre răsărit pentru că de la răsărit apare lumina soarelui și lumina zilei, după întunericul nopții. Așa și Hristos avea să apară ca „Răsăritul cel de sus“ și „Soarele Dreptății“, după noaptea miilor de ani în care omul a fost departe de Dumnezeu. Pare firesc ca cei trei magi să fi venit din cele trei părți principale ale lumii cunoscute pe atunci: Asia, Africa și Europa – Ierusalimul fiind între ele – pentru că Mântuitorul Iisus Hristos nu a venit nici doar pentru evrei sau asiatici, nici doar pentru un neam sau o parte a lumii, fie ea și întreg răsăritul, ci a venit pentru toți oamenii și pentru toate neamurile, fără deosebire. Întreaga creație – lumea de sus prin îngerii lui Dumnezeu și lumea de jos prin peștera, fânul, animalele și oamenii de toată mâna, săraci, păstori și bogați, inclusiv magii – a participat la Nașterea „Fiului de Împărat“ născut în iesle. Tot așa, credem că era firesc și necesar ca întreaga omenire, din cele trei părți ale lumii cunoscute pe atunci, să fie de față prin reprezentanții ei la acest unic și irepetabil eveniment de importanță cosmică. Nu numai atât, dar în reprezentarea celor trei magi de la San Vitale sînt figurate, ca și în cazul celor trei daci din metopa „Blândului Păstor“ de pe Columnă, cele trei vârste principale ale oamenilor. În ambele cazuri grupul celor trei este figurat în prezența Mântuitorului Iisus Hristos, Prunc în Bethleem, tânăr, adult pe Columnă. Am încercat să punctăm aceste lucruri pentru a arăta că este posibil ca unul dintre „magi“, poate cel care a adus aurul, să fi fost un preot dac din părțile noastre. Dar poate vor fi voci care vor spune că la Ravenna, în mozaicul luat în discuție, tustrei magii sînt îmbrăcați ca dacii. Este adevărat, așa cum este adevărat că și împăratul Iustinian cel Mare a fost trac. Este posibil ca, fie prin propriul studiu – era un om foarte cultivat – fie printr-un învățat de la curtea sa să fi aflat informația, accesibilă pe atunci, că unul din magi era de un neam cu el – traco-geto-dac și, aprinzându-i-se imaginația, „i-a îmbrăcat“ pe tustrei ca pe geți. Era ușor de alunecat în greșeală, pentru că geții, din timpuri imemoriale, se răspândiseră de la Marea „Baltă“ (Baltic Sea) în nordul Europei până în extremiteatea sudică, Iberia (turdetanii – strămoșii împăratului Traian, ilergeții și indegeții) și de la nord-vestul Africii (getulii – geții mici și melano-getulii – getuliinegri) până în nordul Chinei, masa-geții – geții cei mari – ale căror morminte se descoperă și în zilele noastre. Noi însă nu subscriem la această versiune exagerată a originii tuturor „magilor“, indiferent de răspândirea, poate chiar mai îndepărtată a strămoșilor noștri. Argumentul forte al originii dacice a unuia dintre magi nu este îmbrăcămintea în care sînt redați, nici răspândirea strămoșilor noștri pe mapamond, ci fireasca participare a întregii lumi și nu doar a celor din răsărit la Nașterea Mântuitorului.

***

Ținuturile de la miazănoapte de Dunăre (Danubiu, Istru, Fison, mai vechi denumită poate chiar „Okeanos potamos“), în antichitate erau considerate ca având situat undeva centrul lumii: „Polul getic“[2] („Geticus polus“), (Martialis epigonis) „Cardines mundi“[3] („țâțânile lumii“) „Rhiphaeus axis“[4] (Rhiphaei – MunțiiCarpați). Acolo se unea cerul cu pământul (vezi Miorița: „Pe un picior de plai, pe-o gură de Rai“). Era o țară atât de vestită și de râvnită, încât însuși împăratul Traian, venind să o cucerească, nu se sfia să spună: „Mă întorc în Țara strămoșilor mei“, fiind originar din ținutul turdetan al Iberiei (Spania de astăzi) cu capitala la… Turda.

[1] Ierom. Ghelasie Gheorghe, Moșul din Carpați, Editura Platytera, București, 2013, p. 19.

[2]Martialis, Epigr. Lib. IX, 46. V.1-2, la Nicolae Densușianu, Dacia preistorică, p. 120.

[3]Pliniu, Lib. IV, 26 II, la Nicolae Densușianu, op.cit., p. 92

[4]Claudianus, Lib.XXXVIII, V. 30-31, la Nicolae Densușianu, op.cit.

După cum am mai arătat mai sus, pe malul românesc al Dunării, la Dubova, în locul numit Cuina Turcului s-a găsit un obiect de os, incizat cu un model care simbolizează unirea cerului cu pământul în trup de femeie, prefigurând nașterea din Fecioară a Fiului lui Dumnezeu. Acest model incizat în os (fig. nr. 18) care e atestat ca având circa 13 000 de ani, s-a răspândit pe toată suprafața pământului, păstrându-și adesea semnificația, iar la noi se numește și astăzi ca în antichitate: „țâțânile lumii“ (lat. „Cardines mundi“). Deci această țară, Dacia, nu era nici pe departe un ținut neînsemnat al lumii cunoscute pe atunci. Joseph Flavius, scriitorul antic iudeo-roman, în lucrarea sa Antichitățile iudaice când menționează cu mare admirație pe esenieni, care fuseseră înaintea războiului iudaic o sectă iudaică ai cărei membri duceau o viață ce tindea spre sfințenie, pentru a-i face pe contemporanii săi să înțeleagă cine au fost acești compatrioți ai săi, îi compară cu „pleistoii daci“. Aceștia erau asceți daci, care se pare că în vremea lui Joseph Flavius erau celebri, de aceea el îi dă ca exemplu fără nici o explicație.

Chiar dacă nu pe pământul strămoșilor noștri S-a născut Mântuitorul lumii Iisus Hristos, Cel care a unit într-Însul pe Dumnezeu cu omul, cerul cu pământul, totuși poate pentru că de aici a plecat nădejdea acestei uniri și împăcări, anticii au socotit că aici sînt „Cardines mundi“/„țâțânile lumii“ în jurul acestui loc, mai bine zis, în jurul acestei vești se „rotește“ lumea.

***

Împăratul Iustinian, care era trac din neamul bessilor, a înzestrat Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai ctitorită de el cu o sută de familii de traci bessi pentru slujire și apărare. Urmașii acestora, islamizați, există și astăzi ca triburi de beduini „Gebalieh“ (muntenii) sau „Lah“ și slujesc drept ghizi pentru turiștii și pelerinii care urcă pe Muntele Sinai. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că în evul mediu timpuriu erau în Palestina câteva mănăstiri unde se slujea în trei limbi: greacă, latină și bessă. Și astăzi un mare oraș palestinian se numește „Deir – El – Balah“, adică: „Mănăstirea Valahului“. Arabul care mi-a tălmăcit denumirea orașului mi-a specificat că termenul „Balah“ în limba arabă nu are alt înțeles decât ca nume propriu. Tot părintele Stăniloae spunea că la Cincizecime (Fapte 2, 10) când a coborât Duhul Sfânt peste Sfinții Apostoli, printre neamurile care au fost de față erau și strămoși de-ai noștri, numiți „romani din afară“. Pe acești romani din afara imperiului părintele Stăniloae îi identifică cu strămoșii noștri geto-daci, care reprezentau latinitatea originară. În actuala traducere a Sfintei Scripturi, aflată în uz, termenul este tradus greșit ca „romani în treacăt“.

În loc de concluzii

Acest studiu nu poate și nu se dorește a fi exhaustiv. Totuși, se impun unele concluzii chiar dacă nu definitive și parțiale.

Ortodoxia românească are origine apostolică. Sfinții Apostoli Andrei, Pavel, Filip și Carp și ucenicii lor au propovăduit strămoșilor noștri. Prin imaginile care provin în principal de pe Columna lui Traian și care au fost puse în evidență în această lucrare, credem că am demonstrat că măcar o parte dintre nobilii daci la momentul celui de-al doilea război cu romanii erau creștini.

Columna lui Traian nu este, așa cum s-a spus „actul de naștere al poporului român“. Poporul român este străvechi. Demonstrăm acest lucru într-o lucrare amplă, multidisciplinară, care va apărea în curând. Columna traiană este, în realitate, actul de botez al poporului român, chiar dacă post-datat cu câteva decenii.

La sfârșitul acestei cercetări ne punem o întrebare: dacă regele și o parte din nobilime și din popor, înainte de războiul cu Roma, erau creștini, de ce oare a îngăduit Dumnezeu să fie învinși de Traian, un prigonitor al creștinilor, iar statul dac desființat? Omenește gândind, credem că motive ar fi mai multe.

Primul, dar nu cel mai important, este că Imperiul Roman se întindea pe trei continente, în vremea aceea avea încă o anumită stabilitate „pax romana“ și o siguranță a căilor de comunicație pe uscat și pe mare. Era înlesnită astfel răspândirea Evangheliei, atât prin călătorii misionare și cuvânt direct cât și prin epistole.

În cazul Daciei, credem că jertfa, poate mucenicească, a lui Decebal și poate a multora dintre nobilii daci care se pare că erau creștini a fost mult mai importantă ca temelie a destinului noului popor creștin care se zidea (străvechi ca origine dar nou convertit la creștinism, ceea ce era o naștere din nou!) decât un stat creștin, chiar de puterea celui dac, trecut la noua credință fără jertfă. De ce? Pentru că doar jertfa este ziditoare, creatoare, dătătoare de sens. Regatul Edesei al regelui Abgar a fost primul stat creștin. A dăinuit o oarecare perioadă, apoi a dispărut, iar urmașii acelor creștini de la început au devenit eretici monofiziți.

***

Pornind de la imaginea celor trei magi din mozaicul bisericii de la Ravenna am emis ipoteza că unul dintre ei, cel care poate a adus aurul, Baltasar, ar fi putut fi preot geto-dac. Am arătat, de asemenea, că pe teritoriul țării noastre a apărut arhetipul unirii cerului cu pământul în pântece de femeie, arhetip care prefigura venirea Mântuitorului Iisus Hristos și care s-a răspândit în timp la toate popoarele, pe tot Pământul. Sigur înțelesul acestui simbol s-a revelat desăvârșit abia după Cincizecime. De aceea se găsește, cel puțin la poporul nostru, reprezentat pe obiectele de cult. Nu ne-am propus, dar s-ar fi putut vorbi de acel „Bizanț după Bizanț“, sintagmă emisă de Nicolae Iorga, care se referă la rolul neamului românesc și al țărilor române în sprijinirea popoarelor ortodoxe aflate sub turci și în dăinuirea Ortodoxiei.

Concluzia principală și convingerea noastră care reiese nu numai din acest studiu, dar din ceea ce cunoaștem despre istoria, viața și ființa neamului românesc în ce are el mai bun, este că menirea sa este de a păstra, neabătut, dreapta credință așa cum a primit-o de la Hristos prin Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți, până la venirea a doua a Mântuitorului.

În sprijinul acestei concluzii reamintesc acele cuvinte mucenicești pe care le-am auzit eu însumi în seara de 21 Decembrie 1989, în Piața Universității: „Vom muri și vom fi liberi“, spuse spontan de mulțimi de tineri.

În finalul acestei lucrări redăm un cuvânt al unui mucenic al neamului românesc din secolul al XX-lea, care ne strigă și ne cheamă cu glas de flacără sângerândă, peste vremi, el cel ce a sublimat credința dacilor în cea mai curată Ortodoxie: „Neputând învinge în viață, vom învinge murind. Am trăit, așadar, cu gândul și cu hotărârea morții. Aveam soluția sigură a biruinței pentru orice împrejurări. Ea ne dădea liniște, ea ne dădea tărie. Ea ne va face să zâmbim în fața oricărui vrăjmaș și a oricărei încercări de distrugere.

Intima noastră stare sufletească […] a fost aceasta: nu ne interesează dacă vom birui, dacă vom cădea înfrânți sau dacă vom muri. Scopul nostru este altul: de a merge înainte uniți. Mergând împreună uniți, cu Dumnezeu înainte și cu dreptatea neamului românesc, orice soartă ne-ar fi dăruită, înfrângerea sau moartea, ea va fi binecuvântată și va da roade pentru neamul nostru.

Cine luptă pentru Dumnezeu și Neamul său, chiar singur de va fi, nu va putea fi învins niciodată.

Țelul final nu este viața. Ci învierea. Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos“.

Amin!

Pr. Emanuel Florin Ganciu

Bibliografie:

  1. Biblia, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008.
  2. Busuioceanu, Alexandru, Zamolxis, Ed. Meridiane, București, 1985
  3. Cerchez Cristofi, Dacia preistorică și istorică, Ed.Ararat, București, 2002.
  4. Danielou, Jean, Simboluri creștine primitive, Ed. Amarcord, Timișoara, 1998.
  5. Densusianu, Nicolae, Dacia preistorică, București, Ed. Arhetip, 2008
  6. Froehner, W., Columna lui Traian, Ed. Saeculum, București, 2003, traducător Mihai Popescu.
  7. Ghelasie, Gheorghe , Ierom., Moșul din Carpați, Ed. Platytera, București, 2013.
  8. Lovinescu, Vasile, O icoană creștină pe Columna Traiană (glose asupra melancoliei), Ed. Cartea Românească, București, 1996.
  9. Mihoc,Vasile Pr. Prof. Dr., Predici exegetice la duminicile de peste an, Ed. Teofania, Sibiu, 2001.
  10. Pârvan, Vasile, Dacii la Troia, Ed.Saeculum, București, 2011
  11. Rodewald Alexander Prof. Dr. și Cardoș Georgeta Dr., Genomul Uman, Ed. Curtea Veche, București, 2013.
  12. Velcescu, Leonard, Dacii în cultura romană, studiu de iconografie antică, edition Les Presses Literaires, 2008.
  13. Vulpe, Radu, Columna lui Traian, Institutul de Memorie Culturală, București, 2002.
  14. Interviu luat de Marian Munteanu în 1993 Părintelui Dumitru Stăniloae.

  

Lupoaica de pe capitoliu ca act de ratificare 

privind obârșia spiritualității europene

            Astăzi, datorită nebănuitelor progrese înregistrate de tehnologia informației, putem contempla cu ușurință orice lucrare de artă universală folosind calculatorul personal, chiar și telefonul mobil. Realizate profesionist cu aparatură performantă, imaginile color oferă oricui numeroase detalii, la care nu au avut acces nici specialiștii din deceniile anterioare. S-a creat astfel universul virtual al artei plastice, în care contemplația conduce involuntar la conexiuni, menite a ne apropia tot mai mult de mesajul originar gândit de artistul creator.

Printre primele opere care beneficiază de acest privilegiu, Lupoaica de pe Capitoliu ocupă un loc aparte date fiind nu doar marea sa vechime, dar și mulțimea copiilor sale răspândite în toată lumea (https://www.google.ro/#q=capitoline+wolf).

            În perioada de început a existenței sale, încheiată în jurul anului 480 î.H., când a fost turnată în bronz, se pare că Lupoaica nu era corelată cu legenda gemenilor abandonați pe malul Tibrului, de vreme ce păstorul Faustulus, salvatorul lor, va fi inclus în scenă doar pe monede, după alți 340 de ani.

Lipsa păstorului, dar mai ales ținuta maiestoasă a Lupei Capitoline, total atipică pentru hrănirea cu lapte a sugarilor, sugerează un anume mesaj simbolic identic cu mesajul imaginii, în care marele cuceritor, Tutmes al III-lea (1479-1425 î.H.), ca ființă matură, se hrănește cu știința guvernării la sânul zeiței Isis, redată sub forma unui arbore sacru.

Chiar dacă pictura a fost realizată în Egiptul Antic, analogia se justifică pe deplin având în vedere că Herodot (484-425 î.H.) în a doua sa Carte, Euterpe, a înregistrat numeroase legături ce ar fi existat între zeitățile egiptene și cele grecești. Ca alte semnale menite a sugera circulația unor modele artistice similare în ținuturile din jurul Mării Mediterane, Cicero (106-43 î.H.) a pretins că arhaicul zeu latin Vulcanus era fiul Nilului (cf. Victor Kernbach), iar dardanul Aeneas ajunge din Troia devastată în Lațiu numai după ce petrece un an pe coasta africană a Mării Mediterane găzduit de Dido, regina feniciană a Cartaginei.

            În fapt, primul mileniu înainte de Hristos debuta în bazinul mediteranean cu intense schimburi de valori materiale dar și culturale, care au condus la utilizarea în comun a unor metafore plastice, între care și acest mod de a sugera hrănirea dinaștilor cu înțelepciune divină, așa cum va fi hrănit de Sfânta Fecioară Maria în plin Ev Mediu Sf. Bernard de Clairvaux (1090-1153),ca altă dovadăreferitoare la circulația largă a modelelor în timp și spațiu (https://en.wikipedia.org/wiki/Bernard_of_Clairvaux).

            Tot în consonanță cu arta Egiptului antic s-a utilizat și o a doua metaforă plastică pentru a exprima natura celestă a Lupei și în acest sens se constată identitatea dintre tandra arcuire a lui Nut, zeița egipteană a cerului, și poziția pe picioare a Lupei Capitoline, care imaginează astfel cerul gemenilor sacri născuți din unirea zeului Marte cu vestala Rea Silvia. Cumulând cele două asemănări: cu zeița Isis prin hrănirea la sân, cu zeița Nut prin semnificația de boltă cerească a poziției, Lupa Capitolină întruchipează acea zeitate celestă, care i-a hrănit la sân cu înțelepciune divină pe fondatorii Romei Antice. Deosebit de sugestivă este în acest sens atitudinea lui Romulus și Remus care, conștienți de ceea ce aveau de primit, ridică brațele cu palmele deschise spre cer, așa cum fac până azi toți preoții pentru a solicita pogorârea Harului.

În sfârșit, pentru a recunoaște zeitatea de la care au primit înțelepciunea Romulus și Remus, tehnologiile prezentului ne-au adus în prim plan neglijatele pene de pe gâtul Lupei Capitoline, pene precis individualizate și pe linia omoplaților, urmând apoi pe șira spinării. Prin aceste pene riguros distribuite pe gâtul exagerat de lung, ca și pe axele corpului său, Lupa Capitolină este ca și ansamblul cu pene și cap de lup reprezentând acel simbol neolitic de la Dunărea de Jos, numit ulterior Stindardul Dacic sau Draco, de multe ori Dragon sau Balaur.

image034

Așadar, pe baza unor analogii de o remarcabilă evidență putem afirma, fără teama de a greși, că Lupa Capitolină a fost turnată în bronz de întemeietorii Romei Antice pentru a eterniza omagiul lor adus Dumnezeului denumit prin hieroglifa Stindardul Dacic. Ca altă dovadă că Lupa a fost realizată pentru a cinsti divinitatea strămoșilor lor plecați din spațiul danubiano-pontic, numele lui Romulus, ca eponim pentru întemeietorii Romei Antice, coincide prin suprapunere cu cuvântul Rumăr(us), arhaica formă rotacizată a etnonimului Român, pe care-l purtăm cel puțin de trei milenii, conform legităților lingvistice formulate de Émile Benveniste, care a arătat că rotacismul, inclusiv alternanța r/n, reprezintă cea mai veche flexiune în indo-europenistică. Sub aspect etnonimic se mai poate constata fără dificultate că Ramnii ca întemeietori recunoscuți ai Romei antice reprezintă un alt mod de a scrie cuvântul Românii. Faptul nu trebuie să surprindă, având în vedere că pentru vechimea continuității noastre la Dunărea de Jos mai pledează în mod elocvent și elementele de costum popular românesc incizate pe statuete din civilizațiile Vinça și Hamangia (pentru opregul de azi al gugulanilor) sau desenele de costum popular de pe ceramica din epoca bronzului de la Suciul de Sus (pentru catrința de azi a maramureșencelor) (cf. Ioan Marchiș).

            Pentru dăinuirea noastră din preistorie ca vlahi și ca români pe aceste pământuri carpato-danubiano-pontice dovezile sunt însă mult mai multe, dar cu sau fără alte susțineri, Lupa Capitolină, în sine, ca mărturie explicită și directă, asumată prin adorare publică de începătorii imperiului roman, conferă acestui spațiu statutul de Vatră a Tradiției Primordiale. A nu întreține vie conștiința acestui reper real de comuniune interetnică și religioasă conduce la neîmplinirile unității europene, care vor dăinui la nesfârșit; de aici și datoria tuturor de a ne actualiza cunoștințele în acest sens, fiindcă Vatra Tradiției Primordiale este un dat de importanță perpetuă în evoluția societății umane (cf. René Guénon).

București, 15 ianuarie 2017

George Liviu Teleoacă

image036

Argumente pentru (re)încreștinarea învățămîntului românesc

prin literatura și limba română

Educația este esențială pentru devenirea ființei umane, fie că – după expresiile deosebitoare ale filosofului Constantin Noica – este vorba despre devenirea întru devenire, fie despre devenirea întru ființă. Sîmburele conștiinței individuale plantat în noul trupșor de Creatorul Ceresc și dat spre pază îngerului personal după botez[1] decide calea unică încă din etapa gînguritoare, prin atașamentul specific: preponderent matern, ori patern, în familiile monoparentale, ambivalent în cele normale[2], fluctuant-hazardat în cazurile dramatice de copii abandonați. Modelele primelor luni de viață au o pondere hotărîtoareîn această privință, dar schimbări importante pot apărea și mai tîrziu, după deprinderea limbajului articulat (doi-patru ani) ori în timpul școlarității primare. În gimnazii și îndeosebi în licee se produc salturi / mutații mult mai rar (cf. zicerea încă valabilă privitoare la „cei șapte ani de-acasă“, vizînd temelia educativă pe care se poate edifica, în școală, viitoarea ființă unică). Profesorii „lucrează cu materialul clienților“[3], iar ajutorul cel mai prețios este de așteptat de la Dumnezeu, prin rugăciuni stăruitoare.

S-a făcut adeseori în pedagogie analogia între cultivarea pămîntului și creșterea ființei umane. O fac și eu aici: lăsat la voia „întîmplării“[4], hatul, olatul[5] va fi năpădit de bălării și cu mare greutate se va putea obține de pe el o mică parte din roadele scontate.

Reiterînd că Pedagogul suprem este Iisus Hristos, Unicul Fiu al lui Dumnezeu, afirm cu tărie că rugăciunile de slavă și de mulțumire ne țin vii în fiecare clipă, minut, oră, zi, săptămînă, lună, fiindcă ele ne conectează la „Rețeaua Universală“, impulsionîndu-ne bătăile inimii, potrivindu-ne întreaga fiziologie ritmicii generale benefice. Lipsa acestor deprinderi ne expune influențelor malefice, iar creierul nu mai poate fi golit de activitățile colaterale. Neînțelegînd că este prioritar dialogul cu EL și cu toate ființele Sale – văzute ori nevăzute de pe Pămînt ori de pe planete situate la ani lumină distanță, de astăzi, de mîine ori de-acum mii de ani – ne risipim inutil energia, ne întîrziem ori (ferească Dumnezeu!) ne ratăm menirea: desăvîrșirea caracterială,atingerea măiestriei profesionale, înduhovnicirea și – mai presus de orice – mîntuirea. Rugăciunile constituie forma esențială de viețuire a ființelor conștiente și stăruința ori neglijența ne fac diferiți, atît de cei trecuți la Domnul sau de cei contemporani aflați în disperare, în căutare de sine / de semeni, cît și de cei încremeniți (temporar) în păcate. Față de aceștia din urmă disprețul sau ura nu sînt creștinești; în plus, atenție: aceste sentimente negative devin subtile bumeranguri!

Mi se va putea obiecta: Nu toți ne putem ruga! Mai mult, există semeni de-ai noștri care nu se roagă și au succese, sînt săritori, pot fi socotiți chiar modele de conduită…

Le răspund acestor prezumtivi interlocutori: iconomia divină e tainică și numeroase sînt pildele celor care au dobîndit (prin revelație) Adevărul și chiar mîntuirea prin mărturisirea acestui Adevăr în ultimii ani ori chiar în ultimele clipe de viață (v. tîlharul de pe cruce). Infinită este, deci, mila lui Dumnezeu! De asemenea, există, cred, îndreptățite speranțe de mîntuire pentru aceia care lucrează cotidian, sforțîndu-se a le fi de folos, în vreun fel sau altul, semenilor mai mici, de-o vîrstă ori mai mari, mai săraci ori mai bogați, fără deosebire. Întotdeauna pentru ei se ivește cîte-o mînă sau cîte-o aripă întinsă, mai ales în momentele critice;avem „liberul arbitru“ să decidem dacă primim ori nu ajutorul uman sau divin; depinde doar dacă omul-în-lucrare-pentru-semeni vrea să pășească, s-alerge ori să zboare întru întîmpinarea vrerii Divine! Cum știm, Creatorul a înzestrat pe fiecare supus al Său cu unul, doi sau cinci talanți. Pentru creștin totul esă încerce să conștientizeze (prin autocunoaștere) de cîți talanți dispune și să-și sporească în activitatea zilnică darurile învestite de Sus. Pedagogic exprimat, aceasta înseamnă că fiecare individ e chemat să-și pună cît mai bine în lucrare aptitudinile înnăscute și dobîndite prin educație. I se cer fapte nu (doar) vorbe.Rolul pedagogului aici intervine: îl ajută pe cel educabil să dobîndească stima de sine prin noi cunoștințe teoretice și practice; îl învață să se roage; îl previne că i se vor întinde capcane prin neadormiții demoni ai nepăsării, ai întristării, ai făptuirilor pe placul potrivnicului, ai rătăcirii pe alte căi care duc spre moartea-prăbușire în veac și îl consiliază pentru a găsi cele mai bune soluții de ieșire din impas, eventual prin renunțarea la vechiul anturaj.

Un exemplu la îndemînă de scriere modernă pedagogic-dumnezeiască estecea semnată de dr. Adrian Harghel și de dr. Cristian Harghel, tată și fiu.Autorii consemnează undeva în mult folositoarea lor carte intitulată Medicina iubirii. Cum ne vindecăm prin credință (București, Editura Andreas, 2017): Sufletul mort pentru veșnicie persistă într-un organism biologic viu, într-un trup care se mișcă și exercită funcțiile într-un mod lipsit de sens și de finalitate (v. p. 30). Nu sînt idei fără acoperire biografică; de pildă, ca profesor, am de explicat elevilor de-a X-a, de 15-16 ani, poezia Plumb de George Bacovia (1881-1957), băcăuan atins de viciul alcoolismului, care purta în trupu-i viu un astfel de suflet mort (stam singur lîngă mort… și-am început să strig etc.). Legătura cu Dumnezeu refuzată ori, din diferite pricini, ruptă conduce la o astfel de moarte sufletească. Lumea percepută ca un imens cavou umed în care poetul stă singur (…) îl va determina pe G. Călinescu să identifice în poezia bacoviană satanismul de tip Rollinat și E. A. Poe (…)[10]. Alt exemplu: la capitolul despre simbolism, elevilor mai măricei, de 16-17 ani, manualul le recomandă studierea unor poezii din lirica franceză între care Sonnet des voyelles (1871) de A. Rimbaud, vagabond și homosexual notoriu: A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu: voyelles – descriere exactă a efectului consumului de hașiș.

E potrivit, ca dascăli, să le predăm copiilor lecții de literatură de acest fel? Neavînd de la cine aștepta răspunsuri (oficiale)[11], conștiința îmi dictează, respectînd totuși programa, să nu ascund elevilor faptele și detaliile biografice semnificative, căci viața e împletită în operă.

Informativ, în finalul acestor însemnări pedagogice voi reproduce, fără comentarii, recomandările mele de lectură pentru elevii de clasa a X-a, promovați într-a XI-a. Sînt autori și opere menite să contrabalanseze grozăviile prevăzute de manualele „alternative“ (sic!) aprobate de minister:

Mihai Eminescu, Poezii (Floare albastră, Scrisoarea I, Scrisoarea II, Scrisoarea III,Scrisoarea V,Scrisoarea VI, Odă (în metru antic)etc.), Scrieri politice;

Costache/Constantin Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul;

Ioan Slavici, Moara cu noroc, Popa Tanda etc.

Tudor Arghezi, Poezii (Flori de mucigai, Testament, Psalmi etc.);

George Coșbuc, Poezii (Scara, Dușmancele etc.);

Lucian Blaga, Poezii (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Ce aude unicornul etc.), romanul Luntrea lui Caron;

Liviu Rebreanu, Ciuleandra, Pădurea spînzuraților;

Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război;

Marin Preda, Viața ca o pradă;

Constantin Virgil Gheorghiu, Ora 25, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer;

Aspazia Oțel Petrescu, Doamne, strigat-am!, A fost odată;

Ileana Toma, Singurătatea lui Vlad Țepeș, Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor;

Sergiu Ciocârlan, Minunatele întîmplări ale inimii & alte povestiri.

Mihai Floarea

[1]Aici tratez doar situațiile circumscrise creștin, experiența mea limitîndu-se doar la acest tip de societate.

[2]Lupta pentru normalitate, declanșată în România prin adunarea celor peste trei milioane de semnături favorabile modificării articolului 48 din Constituție, a mai făcut un pas, potrivit Alianta Familiilor din Romania <office@alianta-familiilor.ro>, care ne-a trimis un material informativ intitulat Războiul psihologic împotriva articolului 48, datat 8 iunie 2017, din care spicuim: Validarea de către Camera Deputaților, pe 9 mai, a amendamentului constituțional de protejare a căsătoriei naturale în Articolul 48 din Constituție, a făcut valuri în Europa și America de Nord. În cele 30 de zile care s-au scurs de atunci, reacțiile presei interne și externe au fost numeroase, unele pozitive, dar majoritatea negative. (…)Subiectul e de actualitate și suscită mult interes. Între timp, Parlamentul European a luat și el notă de posibilitatea (…) reală că, probabil, românilor li se va îngădui să voteze căsătoria naturală prin referendum chiar anul acesta; iar dacă referendumul va trece, și nădăjduim să treacă, el va complica lucrurile în Europa și chiar la nivel mondial. Marșul spre europenizarea ori globalizarea căsătoriilor homosexuale va încetini ori va fi stopat, chiar dacănumai pentru o vreme. Miza e mare, iar dușmanii noștri din străinătate o înțeleg chiar mai bine decît cetățenii de rînd ai României. Agresivitatea cu care se scrie, atît în țară, cît și în afara ei, privind amendamenul, dovedește concret cărealmente ne confruntăm cu începutul unui război psihologic împotriva României, mai precis împotriva clasei politice româneștiși a tuturor cetățenilor țării care doresc binele familiei și protejarea căsătoriei naturale.(punctuația, ortografia și minimalele intervenții stilistice pentru ușurarea receptării mesajului îmi aparțin – M. F.)

[3]Utilizez înadins această expresie din lumea manufacturierilor de odinioară pentru a sublinia rolul covîrșitor al (pseudo)familiei copiilor, chemată să ia parte activ și responsabil la educație. „Argumentele“ unora gen: „n-am timp, sînt la serviciu de dimineața pînă seara“, „nu mă mai înțeleg cu el / ea“ etc. dovedesc superficialitate și dezinteres, pregătind eșecul școlar total sau parțial.

[4]Prin ghilimele marchez faptul că acest concept nu este real pentru creștinul practicant, adică înțelegător cu duhul. Părintele Constantin Galeriu spunea adeseori că „nimic nu este întîmplător, totul e proniator“.

[5]Acești termeni și sinonimele lor fac parte din fondul autohton lexical, cf. dr. Mihai Vinereanu, Dicționarul etimologic al limbrii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Editura ALCOR EDIMPEX, 2008.

[6]Lupta pentru normalitate, declanșată în România prin adunarea celor peste trei milioane de semnături favorabile modificării articolului 48 din Constituție, a mai făcut un pas, potrivit Alianta Familiilor din Romania <office@alianta-familiilor.ro>, care ne-a trimis un material informativ intitulat Războiul psihologic împotriva articolului 48, datat 8 iunie 2017, din care spicuim: Validarea de către Camera Deputaților, pe 9 mai, a amendamentului constituțional de protejare a căsătoriei naturale în Articolul 48 din Constituție, a făcut valuri în Europa și America de Nord. În cele 30 de zile care s-au scurs de atunci, reacțiile presei interne și externe au fost numeroase, unele pozitive, dar majoritatea negative. (…)Subiectul e de actualitate și suscită mult interes. Între timp, Parlamentul European a luat și el notă de posibilitatea (…) reală că, probabil, românilor li se va îngădui să voteze căsătoria naturală prin referendum chiar anul acesta; iar dacă referendumul va trece, și nădăjduim să treacă, el va complica lucrurile în Europa și chiar la nivel mondial. Marșul spre europenizarea ori globalizarea căsătoriilor homosexuale va încetini ori va fi stopat, chiar dacănumai pentru o vreme. Miza e mare, iar dușmanii noștri din străinătate o înțeleg chiar mai bine decît cetățenii de rînd ai României. Agresivitatea cu care se scrie, atît în țară, cît și în afara ei, privind amendamenul, dovedește concret cărealmente ne confruntăm cu începutul unui război psihologic împotriva României, mai precis împotriva clasei politice româneștiși a tuturor cetățenilor țării care doresc binele familiei și protejarea căsătoriei naturale.(punctuația, ortografia și minimalele intervenții stilistice pentru ușurarea receptării mesajului îmi aparțin – M. F.)

[7]Utilizez înadins această expresie din lumea manufacturierilor de odinioară pentru a sublinia rolul covîrșitor al (pseudo)familiei copiilor, chemată să ia parte activ și responsabil la educație. „Argumentele“ unora gen: „n-am timp, sînt la serviciu de dimineața pînă seara“, „nu mă mai înțeleg cu el / ea“ etc. dovedesc superficialitate și dezinteres, pregătind eșecul școlar total sau parțial.

[8]Prin ghilimele marchez faptul că acest concept nu este real pentru creștinul practicant, adică înțelegător cu duhul. Părintele Constantin Galeriu spunea adeseori că „nimic nu este întîmplător, totul e proniator“.

[9]Acești termeni și sinonimele lor fac parte din fondul autohton lexical, cf. dr. Mihai Vinereanu, Dicționarul etimologic al limbrii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Editura ALCOR EDIMPEX, 2008.

[10]Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina Ortodoxiei, București, Editura Coresi, 2017, p. 346.

[11]Se știe că la cîrma ministerului de resort s-au perindat în ultimele decenii nenumărate echipe de miniștri, directori generali, inspectori etc., fiecare cu nuanțele sale conjuncturale cromatic-politice (ce-i drept, legate printr-un strașnic numitor comun: înlăturarea cît mai rapidă a ceea ce fusese considerat bun de predecesori, de dragul unei perpetue înnoiri). Că această atitudine se dovedește o descurajantă batere a pasului pe loc într-o eternă „reformă a învățămîntului“ se pare că nu deranjează pe nimeni; aș înclina să cred că dimpotrivă! Bolnav cum e, sistemul continuă să producă însă tineret capabil de performanțe, un exemplu de ultimă oră fiind locul 11 mondial (dar primul din UE) ocupat de România la Olimpiada Internațională de Matematică (cf. http://www.hotnews.ro/stiri-aniversare_olimpiada_matematica-17671075-romania-ocupat-locul-11-olimpiada-internationala-matematica-vezi-cine-sunt-medaliatii-romani-olimpiada.htm). Cum am putea să nu mulțumim Tatălui Ceresc pentru harul revărsat asupra unor dascăli și elevi ca aceștia?

Nota red.: Fotografiile ilustrează activitatea cenaclului din 23 prier și 4 cireșar 2017

Pe coperta întîi am reprodus un colaj primit prin amabilitatea d-nei prof. Monica Șerbănescu, directoarea Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“ din București

Redacția:

 Liana Floarea – lianafloarea@yahoo.com

Mihai Floarea – mihaifloarea53@yahoo.com

Laurențiu Negruț – laurentuiun3000@yahoo.com

Eugen Toma – eugeniu.m.toma@gmail.com

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Noul Euxin Nr. 6 / 2017

Aprilie 28, 2017

 1

 

Noul Euxin

Nr. 6 / 2017

Actualitatea

 

De ce martie și nu MĂRȚIȘOR?…

          Scurta-mi pledoarie pentru revenirea la denumirile românești tradiționale ale lunilor anului – specificate, de regulă, în calendarele creștin-ortodoxe – pornește înadins în contextul unei ciudate orientări occidentale, chipurile „corect politică“, a indexării tuturor obișnuințelor cultural-cultuale, a tuturor adevărurilor adînc înrădăcinate, naționale, care ne-au făcut apți de a sta demn milenar în calea „tuturor răotăților“ urzite și prăvălite asupră-ne de vecini (dușmani statornici!) ori conjuncturali – migratorii.

          Încep cu întîia lună de primăvară observînd că foarte greu s-ar putea afla astăzi o denumire românească în aceeași măsură paradoxal-odioasă etimologic, dar care trece drept inocentă, precum „martie“! Ce contrast grozav între MĂRȚIȘOR[1], numele neaoș, rar utilizat, din păcate, al celei de-a treia luni din calendarul iulian și gregorian și „martie“ – „sinonim“, după dicționar, al numelui lunii care face stăruitoare exerciții cromatice și muzicale de instaurare a primăverii! În timp ce băștinașii acestor meleaguri carpato-danubiene își îndreptau gîndurile senine către daruri simbolice, MĂRȚIȘOARELE, confirmîndu-și public sentimentele cele mai frumoase față de semenii apropiați, în pașnică armonie cu izbucnirea înmiresmatelor gingășii vegetale împodobind cîmpurile și pădurile, concomitent cu măiestritele glăsuiri de înaripate ridicate spre slava Creatorului, barbarii năvălitori lihniți, ahtiați după bunuri nemuncite ori vînînd slava deșartă, precum au fost și romanii, își ascuțeau armele, dedicînd luna sîngeroasei zeități ce răspîndește violența și moartea!… Că majoritatea vorbitorilor de limbă română, pe cînd încă se credeau descendenți ai romanilor, au ales vocabula „martie“, un derivat de la substantivul propriu Mars / Marte cel aducător de haos, nefericire, schingiuiri și moarte ar fi justificabil: era vorba de un (fals!) prestigiu al învingătorilor. În privința romanilor, mă gîndesc la sincretismul despre care scria odinioară, între alții, Victor Kernbach[2]: el ar putea fi invocat științific în acest caz. Cred însă că ipotetica fuziune dintre diverși zei precum Mavors (umbric), Maris (etrusc) și Ares (grec) care a generat la romani pe Mars / Marte nu mai poate fi o explicație viabilă pentru contemporani spre a folosi același cuvînt! Cît despre planeta Marte, și ea amestecată în acest ghiveci de către romanii cei lipsiți de imaginație (au împrumutat, cum se știe, mai toate zeitățile și credințele de la greci, așa cum și aceștia, la rîndu-le, o făcuseră cînd s-au instalat în Balcani, preluînd mitologia și civilizația pelasgilor – străvechea denumire a autohtonilor), planetă socotită și ea demnă să i se dedice prima lună de primăvară din clima temperat-continetală a Europei, nu mă obosesc să glosez mai mult decît o propoziție: în dicționarul lor, Jean Chevalier și Alain Gheerbrant[3] menționează simbolistica pătimaș-războinică a acestei planete! Constituie, deci, pentru mine o tristețe faptul că românii continuă să utilizeze același lexem și în zilele noastre, cînd obîrșia lor reală este lămurită, trecînd, peiorativ, cuvîntul MĂRȚIȘOR printre termenii desueți, țărănești.

          Ce preferăm, așadar: pacea, armonia, iubirea și bucuria de a trăi conotate de MĂRȚIȘOR, sau distrugerea, jaful, vărsarea de sînge, moartea camuflate prin uzuala denumire „martie“ – lună dedicată zeului războiului?

          „Dacă oamenii s-ar informa – percep parcă un gînd firav al unui cititor de bună credință – poate…“

          Las punctele de suspensie să-și facă treaba, deși lingvistica, mitologia, istoria, geografia îi cam lasă nepăsători pe contemporanii mei începînd încă din grădiniță și de pe băncile școlii, după cum observ cu obidă, ca dascăl…

          Să nu lăsăm să lucreze mai departe comoditatea îmbinată cu ignoranța și neglijența, căci dacă n-am ști, păcat mare n-am avea, dar odată aflînd care-i adevărul…

          Similar lui MĂRȚIȘOR, celelalte denumiri tradiționale au conotații cu valori metaforice ilustrînd genialitatea strămoșilor noștri a căror limbă n-o prețuim îndeajuns.

          Voi reveni asupra problematicii.

București, 2-3 mărțișor 2017

Mihai Floarea

Postat și pe:

http://mihai-floarea.blogcreativ.ro/Primul-blog-b1/De-ce-martie-Ei-nu-MAREsIEOR-b1-p84.htm

Din viața cenaclului

Duminică, 8 gerar 2017; Sf. Cuv. Gheorghe Hozevitul și Domnica.

          Pe o vreme ca-n povești, cenalul nostru și-a reluat activitatea, cu ajutorul 2Domnului, și în 2017, deși, pripit, dl Radu Jecu propusese amînarea lui, în spiritul pesedist: e ger, e zăpadă etc. Clima noastră temperat-continentală așa e dată de Dumnezeu, cu geruri de Bobotează, cu zăpezi și alunecuș, cu „trafic îngreuiat“ etc. Oamenii de la pol îndură fără să-și întrerupă lucrul temperaturi de minus 60-70 de grade, iar noi ne ascundem în plapumă și întrerupem cursurile din învățămîntul de stat după o ninsoare oarecare – firească, reiterez, în luna lui gerar, în România…

          Invitat de onoare a fost P.S. ierodiacon Gamaliel Sava, de la Sf. Mînăstire Antim. Întilnirea a debutat cu prezentarea formatului pdf al manualului meu dedicat literaturii din temnițele comuniste care, cu ajutorul lui Dumnezeu, va apărea avînd o copertă datorată doamnei Elena Murariu. 3

         Duminica a 33-a după Rusalii, a vameșului și a fariseului; Sf. Mc. Agata și Teodula, 5 făurar 2017

          Doamna Ileana Toma citește poezia Mor încă o dată de Radu Gyr, în memoria socrului ei, Matei Toma, comandor, fost deținut politic (tatăl domnului Eugen Toma). La sugestia doamnei dr. Roxana Cristian, s-a aprins și o lumînare de pomenire:

 

45

          Duminica întîi din Post, a Ortodoxiei, 5 mărțișor 2017; Sf. Conon din Isauria și Conon Grădinarul; Sf. Cuv. Marcu Pustnicul. Invitat a fost dl Cristian Filip, reprezentînd Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca și totodată președintele Alianței Părinților.

          Gazda noastră, doamna Ileana Toma, ne-a prezentat pentru început reproducerea unei splendide icoane pe sticlă și apoi ne-a relatat istorioara dobîndirii unui afiș al unei expoziții de icoane din SUA înfățișînd Scara Sfîntului Ioan. Discuțiile purtate ulterior au gravitat în jurul temelor predilecte: școala și familia.

 

 

A consemnat și a fotografiat

ajutat și de Mihnea Vintileanu, cel mai tînăr membru al cenaclului,

Mihai Floarea

Remember

 

Două trădări…

Motto:

Hotine,  Hotine,
Păzește-te bine,
Că muscalul vine,
Cu oaste pe tine!

(Cîntec vechi)

          Două trădări au făcut ca străvechile ținuturi românești Basarabia și Bucovina să fie rupte de Țara Mamă. Istoricul acestor trădări este astăzi mușamalizat.

          Ca și în numărul 5 / 2017 al revistei noastre, considerăm necesară reproducerea sub această rubrică a unui articol publicat în 21 florar 1912 sub titlul: Pentru o tabacheră de aur și 5000 de galbeni…în „Universul literar“ ce merită să fie recitit:

          La 1775, pentru o tabacheră de aur și 5000 de galbeni, generalul rus Rumanzof și-a trădat țara; a retras trupele ce comanda și a lăsat ca Bucovina să fie ocupată de trupele austriace. Trei tratate și ticăloșia unui domn al Moldovei – Grigore Ghica Vodă – au întărit furtișagul Bucovinei, ca fiind vorba numai de ocuparea unei fîșii înguste de pămînt, unui drum de comunicație între Ardeal și Pocuția, după cum fuseseră păcăliți sau după cum se lăsaseră a fi păcăliți miniștrii turci.

          Și astfel istoria a avut să înregistreze smulgerea de către austriaci din pămîntul țărei românești a unui teritoriu care întrecea în îmbelșugare și valoare toată cealaltă parte a Moldovei, a peste 300 de orașe și sate care mai toate spuneau cîte un fapt sfînt din istoria Moldovei lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș.

          Trădarea fraților Moruzi […]

          Cu Ardealul cotropit de mult, cu Bucovina îngenunchiată coroanei habsburgice, României îi mai era păstrată o lovitură. Despre cele ce s’au petrecut peste douăzeci de ani, despre urgia ce s’a revărsat iarăși asupra Moldovei cînd cu încheerea unui nou tratat de pace între ruși și turci la 1812, de astă dată la București, un istoric povestește precum urmează:

          Împrejurările în care se încheia tratatul acesta sînt din cele mai ciudate. În adevăr, Rusia find amenințată de Napoleon cel Mare cu un război groaznic, nu mai putea ține oștiri la Dunăre și prin urmare s’ar fi mulțumit să încheie pace cu turcii în orice condițiuni. Napoleon chiar înștiință pe sultan să nu primească pacea cerută de țar, mai puțin încă să încuviințeze vreo pretențiune a lor, căci el a declarat război Rusiei. Din nenorocire, trebile din afară ale Porții se aflau atunci în mîinile fraților Moruzi, cari, ca toți grecii fanarioți, erau vînduți rușilor. Dragomanul Dimitrie Moruzi fusese însărcinat cu tratările păcii la București și lăsase să-i țină locul fratele său Panaiot. Acesta, cum primi ștafeta lui Napoleon, în loc să o traducă și să o dea Sultanului, o trimite grabnic lui Dimitrie, care numai decît o arată solilor rusești, în loc sa o dea lui Galip-Effendi, împuternicitul Porții. Galip-Effendi, în necunoștință de împrejurări, văzînd că solii ruși nu mai cer amîndouă principatele și că se mulțumesc cu Basarabia, iscăli pacea. Puțin după aceea trădarea Moruzilor se descoperi și, deși tîrziu, ei își primesc răsplata bimeritată; amîndoi sînt decapitați, iar pe hîrca lui Panaiot, lăsată în vileag trei zile, s’a scris: „Cunoscînd toate treburile politice ale guvernului său și unindu-se cu frate-său ca să le descopere vrășmașilor Statutul, trădătorul a plătit această crimă cu capul său“. Și astfel la 16 Maiu 1812, se rupe din pămîntul Moldovei altă fîșie, ca o fîșie de carne, de astă dată de ceilalți prieteni, de ruși. Istoria a înregistrat faptul așa cum s’a petrecut, în toată ticăloșia lui“.

          Istoria își va spune desigur cuvîntul…

         Au trecut de atunci o sută de ani (notă: articolul citat a fost publicat în anul 1912). Afacerile politicești s’au schimbat și au schimbat mersul lucrurilor, de-au făcut ca ticăloșia să rămînă ticăloșie, ba încă să sporească și să se întărească. Istoria își va spune desigur cuvîntul asupra acestor afaceri politicești, asupra acestor o sută de ani trecuți și urmașii urmașilor noștri vor ști, vor trebui să știe cel puțin: cum de, vreme de o sută de ani s-au lăsat două milioane de români pradă celei mai barbare desnaționalizări; cum de, peste o sută de ani Rusiei, prietenă a României, îi vine gust să sărbătorească cucerirea Basarabiei; cum de, cu tot patriotismul de care se face atîta caz la noi în Capitala Țării Românești, numai tineretul s’a asociat la doliul ce este, ce trebuie să stea pururi în inimile tuturor românilor după pămîntul moldovenesc de pe malurile Nistrului, sărutat de ostașii lui Ștefan-cel-Mare și bătătorit acum de cazacii moscoviți. Cel puțin atît va trebui să se știe.

Notă: Articolul ne-a fost semnalat de Radu Jecu, la 16 făurar 2017. Sursa: articolul Cuvîntul istoriei,  – semnat A.A.D. și publicat în numărul din 21 florar 1912 al revistei „Universul literar“. Titlul ne aparține. Am păstrat lexicul, sintaxa și ortografia originale (mai puțin eronata trecere actuală la „â“ median și „sunt“).

(M. F.).

Pedagogie

Despre educaţia creştină

          Se vorbeşte tot mai mult în Biserică despre educaţia creştină. Fondată pe propria experienţă, a copiilor lui, a altor părinţi şi copii etc. – fiecare are părerea lui. Participând în timp la diverse evenimente legate de acest subiect, m-am hotărât să rezum nu numai ce am auzit şi văzut ci şi concluziile pe care le-am tras, în calitate de simplu observator (nu sunt nici profesor, nici părinte).

          Bunăoară, am participat la o Conferinţă de pedagogie creştină organizată de Patriarhie și acolo am observat că aceia care predau religia în şcoli sunt şi ei supuşi aceloraşi metehne şi slăbiciuni precum orice alţi profesori. Adică sunt unii care centrează practica lor pe elevul concret şi colectivitatea pe care o au în faţă şi alţii care o centrează pe materia de predat şi/sau obiectivele pe care ei înşişi şi le-au propus spre a le atinge. Dacă în cazul altor obiecte de studiu, dorinţa/voinţa profesorului de a atinge nişte obiective (proprii sau nu) neglijând realitatea (elevii aşa cum sunt şi nu cei pe care i-ar dori) mai poate da rezultate în cazul câtorva elevi, în cazul religiei această metodă pare că dă rezultate dezastruoase, în special la clasele mici şi – mi-e teamă – cu repercusiuni negative majore pentru viitorul elevului/ilor, uneori poate mai mari decât cele în urma eşecurilor de la alte obiecte de studiu. Partea cea mai proastă este că chiar unii dintre profesorii profesorilor îndeamnă spre acest mod de abordare. Afirm aceasta deoarece un tânăr a povestit acolo ce i se întâmplă la clasele cu cei mai mici dintre elevi care la prima oră de dimineaţă aţipesc, nereuşind să rostească rugăciunea cu care profesorul dorea să înceapă ora. El/profesorul a tras concluzia că e mai bine ca cei ce nu reuşesc să spună rugăciunea să fie lăsaţi în pace, în timp ce ceilalţi o spun. Evident, profesorul nu a încetat practica rostirii rugăciunii de-a lungul timpului, încercând şi reuşind treptat să-i facă pe toţi elevii să rostească „Tatăl nostru“, în finalul cuvântului întrebând pe cei prezenţi dacă a procedat corect. Din sală, o profesoară „cu experienţă“ l-a mustrat „cu mânie proletară“, afirmând că nu se poate aşa ceva şi că este imperios necesar ca toţi elevii să spună rugăciunea, oricât de greu ar fi pentru unii dintre elevi. Apoi, unul dintre profesorii FTOUB a accentuat această poziţie, afirmând că tânărul nu îşi face cum trebuie datoria dacă procedează după cum a povestit.

          Am participat la o întrunire a „Şcolii părinţilor“ – iniţiativă privată, având binecuvântare de acţiune la nivel naţional din partea Prea Fericitului Patriarh Daniel. Erau de faţă atât persoane dornice a se iniţia în tainele subiectului propus de formatori – „Cel mai bun an“ după cartea omonimă, cât şi de a cunoaşte mai bine ce îşi propune „Şcoala părinţilor“ (cazul subsemnatului) şi, eventual, de a sugera îmbunătăţiri. Ultimii au prevalat în discuţii, întrucât subiectul tratat în manieră americană (conform cărţii) nu a reușit să capteze suficient atenţia. S-a observat, destul de clar – părerea mea, că părintele creştin-ortodox îşi doreşte o abordare tot creştină şi nu una ştiinţifică a problemelor care îl privesc personal. Totuşi prezentarea de tip american are meritele ei, întrucât preia auditoriul de la lucruri foarte simple, cunoscute de toată lumea, pentru a-l aduce la înţelegerea unor realizări ştiinţifice, unele foarte recente. Acest mod de abordare se pare că nu prea este înţeles de formatorul creştin care, din câte am observat, presupune deja cunoscute prea multe chestiuni de către auditoriu. În plus, există o tendinţă de a prezenta sentenţios subiectul prin accentuarea excesivă a poziţiei ortodoxe, care devine astfel „ortodoxistă“ – adică rod al unei ideologii şi nu al unei credinţe autentice, într-o bună aşezare. Ca un exemplu de „bună practică“ aş cita aici pe diaconul Sorin Mihalache, ale cărui expuneri ar trebui studiate nu numai din punct de vedere al fondului ci şi al formei de către cei ce doresc să participe activ la procesul de educaţie creştin-ortodoxă.

          În final, câteva idei referitoare la liceul pedagogic ortodox, sper de folos. Viitorii învăţători ortodocşi ar trebui să nu repete greşelile enumerate mai sus şi, prin urmare, să încerce să se apropie cu dragoste de fiecare elev, încercând să afle cu răbdare dar şi relativ repede nivelul şi capacitatea lui de cunoaştere şi înţelegere, pentru a şti de unde poate porni în a-l modela şi învăţa. Totodată, să încerce să procedeze identic cu părinţii copiilor, cu care trebuie să se angajeze într-o colaborare personalizată şi de durată, spre binele şi armonia întregii familii. Pentru ca învăţătorul să obţină rezultate durabile trebuie să cunoască întregul univers de cunoştinţe al elevului pe care îl poate afla în timp, privind cu răbdare şi atenţie toate manifestările lui. Pornind de la aceste date, prin modele potrivite capacităţii lui de cunoaştere şi înţelegere să îi ofere ceea ce are cu adevărat nevoie, fără a interveni brutal, ideologizat, fără tact ci cu multă sensibilitate. Concomitent, trebuie să transmită părinţilor situaţia reală a copilului şi să colaboreze cu ei. În afară de universul de cunoştinţe al elevului, este necesar ca învăţătorul să aibă o bună cultură generală actualizată la zi, să cunoască realitatea pe care să ştie (şi să fie antrenat) să o „decripteze“ în duh ortodox, cu nădejde în ajutorul Domnului pentru cei ce se străduiesc să păzească poruncile Lui. De aceea îi sunt de ajutor activităţile pe care liceul să le organizeze spre formarea atât a elevilor, cât şi a părinţilor. De aceea sunt necesare manuale ortodoxe, ar fi utilă participarea la manifestări în care aspectele vieţii să fie studiate şi prezentate în duh ortodox, însă cu dragoste şi respect şi faţă de eterodocşi, atei, anticreştini chiar căci procesul de globalizare lucrează şi creştinii sunt „sarea pământului“.

Radu Jecu

Despre Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“ (II)

          Înainte de a continua micul meu serial pedagogic început în numărul precedent al revistei, împărtășesc cititorilor un text însoțit de fotografii[4] primite electronic de la doamna profesoară Monica Șerbănescu, directoarea școlii: Operațiunea Ghirlanda // Elevii claselor a V-a Principesa Ileana și Prințul Constantin, însoțiți și de câțiva reprezentanți ai altor clase din Școala Gimnazială / Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu, au pornit și în acest ianuarie, 2017, către statuia lui Mihai Eminescu, majestuoasă și gingașă totodată, profilată pe albul zăpezilor de curând așternute, ce pare a străjui Ateneul Român ca un simbol al unei nostalgii pe care nu o sperie viitorul. Pe umerii de bronz, ca altadată, cînd gestul îl îndrăzneau mari scriitori ai anilor ’80, conform mărturiei Anei Blandiana, copiii au depus ghirlanda de garoafe roșii a întrebărilor acestui nou veac.

          Felicitărilor mele alături de mulțumiri le adaug o urare adaptată imaginilor însoțitoare ale acestor rînduri: noi trepte pe urcușul înomenirii cultural-creștinești, dragi copii, și alte multe bucurii de acest fel, admirabile cadre didactice!

         12 Un alt proiect realizat cu succes a fost expoziția de icoane pe sticlă din 27 mărțișor 2017, organizată în sala „Atrium“, a Bibliotecii Naționale a României. Manifestarea a fost precedată de prestația corului „Sfînta Elisabeta“ a școlii, coordonat de prof. Grațiela Popescu, acompaniamentul la pian fiind al prof. Andreea Florea-Șerbănescu. La evenimentul cultural au participat și familia Ileana și Eugen Toma. Publicăm doar două imagini edificatoare, urmînd ca în numărul următor al revistei noastre să ilustrăm cu alte creații naive această bogăție expresivă întru totul promițătoare a copiilor și a cadrelor didactice de la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu“[5].

*

          Munca de la catedră e plină de neprevăzut dacă profesorul devenit… „profesor-funcționar“ vine nu la Școală, ci la „servici“, să ia un salariu lunar semnînd o condică de prezență. Au un rost, desigur, și documentele aferente așa-numitului „proces instructiv-educativ“; dar a pune un accent grav, reiterat obsesiv și îngroșat-pietrificat, doar pe hîrtii 13e foarte… grav!…

          M-am luptat și încă mai lupt, de peste două decenii, cu această avalanșă de tabele, planificări (musai „personalizate“ – sună cerința inspectoarelor!), fișe, rapoarte, procese verbale, portofolii – mape, dosare, bibliorafturi… De-acum modernizarea electronică ne încarcă obligațiile profesionale și cu site-uri, cataloage electronice, CD-uri, stik-uri etc.

          Ei și? Cum m-ar putea ajuta birocrația să vindec, de plidă, de „chiulangită“ pe adolescenții dintr-un liceu tehnologic (adaosul îngroșat-subliniat a fost agățat instituției în care profesez, ca o piatră de moară, printr-o decizie a unuia dintre excesiv de des schimbații miniștri!), liceu situat din păcate și periferic?  Ce documente pot fi întocmite – ca să dau doar două exemple – cînd elevul e orfan de mamă, părăsit de tatăl emigrat aiurea și lăsat în grija unei mătuși la care telefoanele mele nu pot ajunge de un an și jumătate, domiciliul fiind și el incert?… Sau ce raport ar putea soluționa divorțul părinților, soldat cu plecarea tatălui elevului în Rusia, recăsătorirea mamei, urmată de nașterea altui copil și finalmente de emigrarea și a ei în Anglia, elevul fiind lăsat în grija unei bunici singure și bolnave – depășite nu numai psihic, ci și fizic, nepotul administrîndu-i deja cîteva corecții corporale, după informațiile mele?… (Între timp, elevul și-a cerut transferul din unitatea noastră școlară, dar problemele rămîn!).

          Ajutorul divin e singura nădejde.

          În caz de boală, rugăcinile pot avea eficiență – ne-o spun Sfinții Părinți – dacă și cei bolnavi se roagă, la rîndul lor. Or, copii aceștia de șaisprezece-șaptesprezece ani sînt bolnavi sufletește; le lipsesc iubirea, interesul constant și căldura dintr-un cămin românesc tradițional (creștin). Ca diriginte, îi mai conduc pe la Biserică, pe la cîte-o mînăstire, învățîndu-i alfabetul creștinului (în lipsa profesorului de religie cu vocație care trebuia s-o fi făcut pînă acum!)…

          Schimbul de experiență propus de Sergiu Ciocârlan (la 7 brumărel 2016, la Paraclisul din incinta Institutului Agronomic) cu aluzii la metodele Montesori și îndemnuri la joacă se pretează claselor mici. La liceu, altul este nivelul de vîrstă, altele sînt cerințele.

          Extrapolînd exemplele unei unități școlare de pe lîngă Mediaș (desigur, e fascinantă  acolo implicarea copiilor în activitățile specifice unei ferme!), participarea primăriei ar fi o soluție. Dacă în mediul urban este foarte dificilă înființarea unei unități productiv-educative, măcar hrană caldă, rechizite, haine și pregătirea temelor după școală („școala după școală“) ca „premii“ pentru frecvență și note bune s-ar putea să fie organizate, dînd roadele scontate…

          Am trimis în urmă cu cîteva luni o scrisoare primarului sectorului din capitală de care aparține liceul unde predau și – minune! – am căpătat ecouri concrete: mi s-a adus deja un calculator în sala mea de clasă (primul de cînd am devenit titular în această unitate școlară, căci pînă acum mă „descurcasem“ pe cont propriu!), mi s-a înlocuit clasica tablă pe care trebuia scîrțîită creta… Mi se promite chiar un videoproiector – dar de la anul…

          În plus, pe hol ni s-a instalat o mașinărie huruitoare de dimensiunile unei combine frigorifice, cu ecran și taste de comandă prin atingere a unor oarecare lichide calde contra cost – iată că multe paliative se pot găsi, dacă reînființarea cantinei școlare din vremurile bune rămîne încă o dulce-înmiresmată utopie… Gîndesc însă că o masă caldă pentru elevi ar fi mult mai potrivită programului nostru zilnic de șase-șapte ore, de aceea am să revin și, pe lîngă această propunere-rugăminte, am să cer încă organizarea cîtorva activități după programul școlar pentru copiii defavorizați și cu CES. Experiența mea de peste două decenii de „școală din tinda Bisericii“ sper să fie de folos…

Mihai Floarea

Remember

DUMNEZEU S-A ARĂTAT

Mărturisirile unui creştin care, zdrobit de încercările vieţii acesteia,

s-a regăsit şi cunoaşte „Fericirea“

(fragmente; urmare din numărul 5 / 2016)

          […] O companie de puşcaşi se compune din trei plutoane: două plutoane, indiferent de ordinea pe care o hotărăşte comandamentul, sînt în prima linie, iar al treilea se trece în rezervă, adică la o distanţă apreciabilă, în funcţie de forma terenului, mai apropiată sau mai depărtată şi care să poată fi manevrat acolo unde este nevoie.

          Nu intenţionez să scriu sau să reproduc vreun regulament de tactica infanteriei, ci ca să înţelegeţi un moment de aplicaţie la care am fost obligat să merg. Fiind în rezerva regimentului, nu eram, totuşi, decît în spatele primei linii de luptă şi chiar sub focul artileriei grele inamice. De obicei rezerva se foloseşte numai în caz de nevoie în a completa intervalele goale dintre unităţile din prima linie; astfel, ni s-a dat ordin ca toţi comandanţii mai mari sau mai mici de la compania din care făceam parte, pînă la gradul inferior de comandant de grupă, sergent şi ajutorul său, de regulă un caporal sau fruntaş, să mergem noaptea să recunoaştem baza de pornire la atac în eventualitatea că va fi necesar.

          Baza de pornire la atac e o linie de preferat acoperită, adică să aibă teren amenajat sau frămîntat natural, tufişuri, copaci, rîpi, unde să se grupeze oamenii ca la semnalul dat să năvălească asupra inamicului. Cu cît acel loc e mai camuflat şi ocuparea lui se face pe neobservate de inamic, eficacitatea atacului e mai mare.

          Cel mai important lucru e să poţi îngrămădi cît mai multe arme şi muniţie, căci aşa, după cum am spus, „focul propriu e cel mai bun adăpost“. Iată de ce aceste mişcări se fac noaptea pe întuneric, căci, chiar dacă inamicul prin mijloacele sale ar cunoaşte intenţia noastră, nu te poate lovi cu precizie, iar tragerile lui sînt foarte uşor descoperite şi-şi atrage asupra lui pe cel al nostru.

          Am primit ordinul de a merge cu comandanţii mei şi cu ai celorlalţi ofiţeri să recunoaştem şi să ocupăm o bază de plecare la atac. Era o noapte de iad, nu se vedea nimic la 2 m distanţă, am putea spune că mai mult orbecăiam pe cîmp decît ştiam unde mergem. În această situaţie ne-am văzut obligaţi de a merge foarte apropiaţi unii de alţii. Te întrebai: oare aşa e şi în iad? Atunci nu ştiam, dar acum, cînd scriu, ştiu cum e în iad şi-l voi descrie la timpul potrivit.

          Prima linie sau, mai corect, acolo unde era contactul direct cu inamicul, nu era prea departe şi distingeam foarte clar după rachetele care se trăgeau din timp în timp cu regularitate. Atunci întunericul era sfîşiat de dîra colorată a rachetei, iar eu o simţeam ca un cuţit care-mi pătrundea toată fiinţa. Trebuia să te opreşti şi să nu faci nici o mişcare ca inamicul să te ia drept un obiect neînsufleţit, deci inofensiv. Se întîmpla, totuşi, să tragă un prostănac de rus poate numai aşa, ca să se distreze şi a trebuit să suportăm multe rafale de acestea fără putinţa de a te adăposti (să te culci la pămînt). Acesta a fost un prim moment foarte greu din viaţa mea de pe front, să nu poţi trage, dar, în schimb, să fii o ţintă foarte bună pentru inamic. Am spus: nu poţi să tragi, dar sîntem înarmaţi pînă-n dinţi. Dacă ar fi tras cineva numai aşa, aiurea, cum se întîmplă, am fi fost de o14 prostie de neexplicat, descoperindu-ne prezenţa noastră.

          Privind împuşcăturile sau urmărind duelul de rachete luminoase, am distins că inamicul trăgea de culoare verde, ai noştri albe, dar la un moment dat am văzut sfîşiind întunericul o rachetă roşie care s-a desfăcut în mai multe steluţe. Aproape brusc am auzit pocnituri din spatele nostru şi pe deasupra noastră trecînd ca nişte căruţe ţărăneşti, proiectile trase de artileria noastră. Deşi erau ale noastre, totuşi le simţeam cum trec pe şira spinării mele, iar atenţia mi se îndreptă spre o rafală de gloanţe care au căzut la picioarele mele. Fulgerător toată fiinţa mea s-a schimbat. Ochii mi s-au făcut parcă mai mari, vedeam foarte bine în întunericul care ne acoperea. Îmi vedeam oamenii mei, subordonaţi ca şi pe cei superiori, distingeam chiar şi firele de iarbă. Brusc am luat de la umăr pistolul mitralieră şi l-am apucat strîns în mîna dreaptă. Am pipăit încărcătorul dacă e bine pus, am strîns tare din dinţi şi am simţit cum tot sîngele mi se urcă în cap. Aveam impresia că tot trupul meu s-a făcut tare ca un beton de încordare. N-aş fi simţit atunci nici o tăietură sau rană dacă mi s-ar fi făcut. Mai tîrziu, după ce am revenit la locul meu de odihnă, îmi voi aminti că am fost ca o fiară înainte de a ataca, de a sfîşia. Pocnetul gloanţelor care treceau pe la urechi şi prin jurul meu mă întărea şi-mi făcea plăcere, iar exploziile proiectilelor artileriei noastre mă îmbătau. Se dezlănţuise în mine instinctul de apărare prin atac în faţa morţii, lupta din duh, din conştiinţă, împotriva stihiei care îşi făcuse simţită prezenţa concret.

          Înteţirea focului la care asistam a obligat pe comandanţii cei mari să scurteze recunoaşterea bazei de plecare la atac şi primim ordin să revenim la bordeiele noastre.

          Se porneşte o adiere de vînt care ne pătrunde ca nişte fiori reci. Nu ştiu de ce atunci nu mi-a fost frică şi-mi părea rău că n-am tras şi eu, chiar dacă nu aş fi reuşit să omor pe nici un rus. Norii încep să se sfarme şi cerul pare că se înseninează, stele timide mai întîi încep să apară şi tremură pe fagi negri, ca roua pe iarbă.

          Nu m-am culcat în bordei, căci nu era frig, eram foarte întărîtat că m-aş fi înăbuşit înăuntru. M-am întins alături de bordei pe iarbă îmbrăcat, cu privirea în sus. Se face linişte, bubuitul încetează, iar plesnetul gloanţelor nu-l mai aud, căci eram într-un loc ferit de ele. Printre ramuri zăresc licurici de lumină. Nu erau de la aviaţia inamică, orice zgomot încetase, era luna care printre frunze îmi trimite bezele.

          Am zîmbit. O privighetoare a început să cînte. Cine ştie, poate cînta de mult, dar acum o aud, îi urmăresc trilurile mîngîietoare. Simt cum sîngele începe să coboare de la cap spre celelalte părţi ale corpului şi totul în mine se linişteşte.

          Îmi dezleg bocancii şi-i scot din picioare. Acum, întins din nou la pămînt, las pistolul mitralieră la o parte sau, mai precis, îl pun sub capul meu, îmi desfac vestonul de la nasturii de la gît şi… şi am adormit 1000 de ani. (Pag. 28)

          La început eram foarte atent la mersul şi exploziile proiectilelor, căutînd să aplic tot ce învăţasem la şcoala militară, din povestirile celor ce fuseseră pe front, din cele citite, dar niciodată în viaţa mea de pînă atunci şi chiar şi de atunci încolo nu mi-am mai forţat mintea pentru a rezolva încercările din fiecare clipă pe care o trăiam. Era vorba de viaţă şi de moarte.

          După ce am încercat tot ce ştiam şi tot ce nu ştiam, mi-am dat seama de eşecul total a ceea ce se spune: ştiinţă şi Zeiţa Raţiunii.

          De cîte ori mă feream din calea proiectilelor, parcă mai dihai cădeau acolo unde mă duceam eu, sau în alte cazuri mă duceam eu spre ele, totuşi în intenţia de a mă feri. E aşa 15de ridicol să te fereşti de moarte, de proiectile, că m-am înfuriat pe mine însumi şi mi-am spus: La o soartă şi la un destin, nu mă mai feresc de nimic şi, mai mult,   n-am să le mai iau în seamă. Din acea clipă am devenit un om liber, eram ca şi acasă, nu-mi mai păsa de nimic şi făceam haz de necaz.

(Pag. 29)

          Inamicul, care nici el nu dormea noaptea, ci chiar se distra, că vorbea româneşte la difuzoarele pe care le instalase tot felul de bazaconii, la un moment dat spune: „Soldaţi şi ofiţeri români, să vă ţineţi bine!“ Aceste cuvinte mi le-au spus ulterior soldaţii mei.

          Afurisiţii de rusnaci, aşa cum ai trage un scuipat golăneşte, au început să tragă cu arma lor „Catiuşa“. Ştiam de această armă care era formată dintr-un fel de şine în loc de ţevi de tun, pe care lunecau proiectilele ca nişte rachete. Erau instalate pe un fel de autocamion şi puteau trage cîte 32 de proiectile deodată. Aveam să o văd trecînd pe lîngă mine la numai un metru distanţă cînd am devenit aliaţi pe frontul de vest.

          Somnul meu era profund, căci nu dormisem de mult timp noaptea. Nu ştiu cîte proiectile căzuseră pe casa de lîngă adăpostul meu şi chiar pe adăpostul unde dormeam, căci bubuiala m-a trezit puţin. Am deschis ochii şi am văzut lumină mare de nu puteam să-mi explic aceasta. Mă gîndeam: să ştii că s-a făcut ziuă, s-a făcut soare afară, soldaţii mei au plecat şi au uitat de mine. Cum voi putea să mă întorc pe lumină la companie? În această stare văd pe caporalul ce comanda grupa venind la mine tîrîş şi speriat şi-mi spune:

          – Domnule sublocotenent, ruşii trag cu Catiuşa.

          M-am ridicat brusc şi, încă ameţit de somn, oarecum aplecat, am ieşit din adăpost prin şanţ la locul unde erau instalaţi soldaţii mei. Abia acum am observat că adăpostul meu luase foc, iar focul cuprinsese chiar şi intrarea în el. Ieşirea mea din adăpost am făcut-o ca leii de la circ care trec prin cercul de foc.

          Nimic nu e mai neplăcut decît să te trezeşti din somn buimac. Nu ştiam ce-i cu mine şi nu mă puteam trezi şi lămuri asupra situaţiei. Ajuns în poziţia unde era puşca mitralieră, am intrat într-un loc într-o parte unde era o firidă, catacombă neterminată de a fi săpată, în peretele din fundul gropii.

          Umezeala pămîntului care mă pătrunde mă face să mă trezesc, dar exploziile de artilerie care cad cu grămada în faţa noastră mă zăpăcesc că nu ştiam ce este. Urmărind căderea proiectilelor cărora le simţeam pînă şi suflul traiectoriei, mi-am dat seama că sînt de la noi şi mi-am zis: să ştii că ruşii au înaintat peste noi, iar ai noştri trag chiar pe noi ca să-i oprească.

          O frică grozavă m-a cuprins cum n-am mai simţit niciodată şi nici după aceea. Eram lipit de fundul gropii şi, dacă aş fi putut, cu tot corpul meu aş mai fi săpat ca să mă ascund. Era noapte de nu se vedea nimic, nici soldaţii de lîngă mine nu-i vedeam şi nici ei pe mine. Nimeni nu scotea nici un cuvînt, iar exploziile nu se mai opreau.

          Nu ştiu cît a durat, apoi exploziile s-au mai rărit, focul de la casa care ardea lumina din ce în ce mai tare şi eu încep să-mi revin în fire. Mă trezesc din buimăceala mea, somnolenţa mi-a dispărut şi stăpînirea de sine îmi revine.

          A fost una din pilulele cele mai amare din viaţa mea.

Iorgu Savin

(va urma)

Eseuri

Columna lui Traian – certificatul de botez al poporului român.

Argumente pentru dăinuirea neabătută întru adevăr a neamului românesc

(urmare din nr. 5 / 2016)

          Întorcându-ne la Columna traiană trebuie să mai menționăm o altă imagine scoasă în evidență în perioada interbelică de arhitectul Cristofi Cerchez[6] și, după el, de Vasile Lovinescu. Primul numește această imagine de pe metopa nr. LXXVI (fig.14) „Prima icoană creștină“, iar al doilea „Prima icoană a lui Hristos“. După ei, în registrul superior al metopei, unde sînt reprezentate familiile de daci care se reîntorc la casele lor, după sfârșitul primului război cu romanii lui Traian, ar fi reprezentat Mântuitorul Iisus Hristos: am avea aici imaginea Blândului Păstor ținând de coarne cu mâna stângă un berbec și având în spatele berbecului un taur, care ar reprezenta primele două semne zodiacale (dacă începem anul de la echinocțiul de primăvară) și deci Îl avem în fața noastră pe Stăpânul cerului. În fața Lui se găsesc trei clădiri și deasupra fiecăreia, la nivel de bust, câte un bărbat: în mijloc un bătrân, în dreapta lui un

16

Figura nr. 14

17

Figura nr. 15

18

Figura nr. 16

adult mai tânăr, iar în stânga, un tânăr imberb, poate adolescent. Tânărul imberb este întors cu fața spre Blândul Păstor, parcă în stare de adorație, bătrânul e cu spatele, iar al treilea privește la El pe lângă bătrân. Vasile Lovinescu, în studiul O icoană creștină pe Columna traiană (glose asupra melancoliei), le identifică  pe cele trei personaje din fața Mântuitorului Hristos cu prezumții „șefi supremi ai ierarhiei inițiatice dace“, iar dintre ei, cel imberb ar fi Sf. Evanghelist Ioan, „eternul adolescent“ cum îl numește el. Imaginea sculptată pe Columnă ar reprezenta învestirea de către Hristos a Sf. Ioan Teologul ca episcop în Dacia, alături de preoții daci. Interesant este că există două tradiții, una că Sf. Ap. și Ev. Ioan ar fi murit la 99/101-> (încep. 105 războiul), a doua că n-ar fi murit. De la Sf. Ioan Evanghelistul, care ar fi fost primul conducător al Bisericii din Dacia ar veni particola „Io” din colinde și din titulatura domnitorilor români. Deși ar fi ispitoare perspectiva, noi nu mergem așa departe cu speculațiile, ci credem că cei trei daci nu sînt trei sacerdoți, ci ar trebui să fie nobili și nu comați și reprezintă simbolic cele trei categorii principale de vârstă (legătura cu casele de care sînt atașate cele trei personaje: casă>zidire>creștere>vârstă>adolescență>maturitate> bătrânețe. Adolescenții, tinerii, par astfel cei care L-au primit pe Hristos cu toată inima și după ei, parcă mai rezervați, adulții. Bătrânul stând cu spatele pare să arate atitudinea conservatoare a celor în vârstă. Deocamdată e doar o simplă ipoteză, pentru că dintre cei trei daci care se închină, unul este bătrân și doi adulți (dintre care unul e Decebal). Oricum această metopă cu imaginea lui Hristos ca Blândul Păstor, poate fi o cheie pentru înțelegerea reprezentării celor patru personaje (trei daci și un roman) care fac semnul creștin al închinării pe Columna traiană.

          Dacă vom cerceta mai cu atenție această metopă (LXXVI), împreună cu cea următoare, ni se dezvăluie o serie de aspecte care par să lumineze mai mult subiectul pe care îl tratăm. Cele două metope (LXXVI, LXXVII) prezintă sfârșitul primului război (101-102 d.Hr.) prin două scene foarte grăitor executate (fig. 14). Prima este imaginea reîntoarcerii la casele lor, în vale, a familiilor dacilor de la munte, unde se retrăseseră din pricina războiului. A doua scenă este cea în care împăratul Traian se adresează ostașilor la sfârșitul campaniei militare (fig. 16). Sînt două scene paralele antagonice, de o mare simetrie. Ambele au un registru inferior și unul superior (împărțire oarecum mai puțin evidentă în scena romană). Ele sînt antagonice atât prin execuție: personajele principale dintr-o scenă sînt așezate cu spatele la cele din cealaltă scenă, iar în scena reîntoarcerii familiilor dace la casele lor și personajele secundare se află cu spatele la cei din scena următoare, cât și prin semnificația aparentă dar și prin cea ascunsă. În „scena dacică“ e reprezentat poporul învins: o parte își distruge fortificațiile capitalei Sarmisegetuza, iar altă parte, în haine de călătorie, se întoarce acasă. În „scena romană“ vedem poporul învingător: împăratul cu adjutanții săi, șeful statului major Licinius Sura și prefectul Pretoriului Claudius Lilianus și armata sa care îl aclamă ca șef suprem – imperator, toți îmbrăcați în haine de călătorie, pregătiți și ei, ca și dacii, să se întoarcă unii acasă, alții în provinciile unde se aflau garnizoanele lor. Cele două scene am afirmat deja că au fiecare, mai evident în cea dacă, un registru superior și unul inferior. În ambele scene, în registrul inferior este reprezentat poporul de rând, civili la daci, oșteni la romani. În registrul superior, în „scena romană“ se găsesc trei personaje: Traian cu cei doi adjutanți ai săi, ambii privind spre el și ascultându-l vorbind. Este o scenă statică. În registrul superios al „scenei dacice“ se află trei plus unu personaje, tot într-o atitudine statică, spre deosebire de cei de sub ei care sînt surprinși în mișcare. Am numărat aceste personaje – trei plus unul – observăm că este o mare deosebire între ele. Dacă în trei dintre ele, bărbați, aparent comați, oameni de rând, doi adulți, unul din ei mai bătrân și un adolescent sînt reprezentați fiecare ca bust, deasupra câte unei case, cel de-al patrulea, mai sus ca ei, îl privește pe cel mai tânăr cu multă bunăvoință, părând chiar că îl ține pe după umeri cu mâna dreaptă. Cu mâna stângă ține de coarne un berbec. Tânărul îl privește cu venerație. Dacă grupul celor trei romani ar reprezenta conducerea armatei și, prin împărat, și a statului, prin cei trei daci fiecare în dreptul unei case ar putea fi simbolizat poporul liber, chiar dacă nu nobili, stăpân pe proprietățile lui, sau după Vasile Lovinescu „șefii supremi ai ierarhiei inițiatice dace“. Și într-o scenă și în cealaltă, într-o simetrie aproape perfectă, ar fi figurate și personajele reprezentative pentru cele două popoare, dar și divinitățile lor. La romani, Traian era și Imperator și Pontifex Maximus (Mare Preot), dar era considerat și zeu al cărui cult dădea unitate religioasă imperiului. În „scena dacică“, al patrulea personaj ar putea fi divinitatea protectoare a dacilor. Istoricii care au cercetat imaginile de pe Columnă nu au identificat acest personaj cu nicio zeitate. Noi, deocamdată, mergem pe ipoteza lansată de Cristofi Cerchez și Vasile Lovinescu precum că personajul L-ar reprezenta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Blândul Păstor. În „scena romană“: împăratul, războinic – om și „zeu“ – învingător al dacilor și prigonitor al creștinilor. În „scena dacică“: Hristos – Blândul Păstor, Dumnezeu și Om, învingător al morții și apărător al celor care Îi urmează. Ideea acestui antagonism între cele două personaje ne-a fost inspirată de lucrarea Dacia preistorică și istorică a lui Cristofi Cherchez, care a observat că pe umărul stâng al personajului pe care el L-a identificat cu Mântuitorul Iisus Hristos se află un semn , care ar fi de fapt inițialele cuvintelor „Hristos Biruitorul“ în greacă: X și ν. Comentariul autorului este: „Iisus Hristos Nika – Hristos învinge. Și așa s-a și întâmplat“.

           Întreaga viață a societăților tradiționale, sub toate aspectele ei, era pătrunsă de sentimentul religios. De aceea și războiul, de care depindea prosperitatea și sărăcia, libertatea și robia, viața și moartea persoanei și ale poporului, începea și era dus și în lumina credinței popoarelor implicate în el. Înainte de începerea războiului sau la plecarea în campanie, dar și înainte de o operațiune militară importantă, preoții cultului oficial, de stat, invocau zeii pentru a vedea dacă le sînt favorabili. Scene de invocare și de jertfe aduse zeilor cu prilejul operațiunilor militare se pot vedea pe Columna lui Antonius de la Roma, atât la romani cât și la germanii cu care se luptau. Aceleași scene se pot vedea și pe Columna lui Traian în cadrul trupelor romane. Scene de ritual sacru cu jertfe și libații la care participă însuși împăratul în ipostază de Mare Preot (scena VIII de la începutul primei campanii și scena LIII, din cadrul campaniei a doua) sînt reprezentate cu multe detalii. Dar, la prima vedere, nimic asemănător nu apare la daci, nici în cadrul primului război și nici în al doilea. Este vorba, totuși, despre războaiele romanilor cu un popor vestit în antichitate pentru religiozitatea sa. Și atunci, cum de nu vedem nici o scenă de invocare a zeilor sau a divinității? De aceea este posibil ca această scenă zisă a întoarcerii dacilor acasă să fie pusă sub semnul noii divinități protectoare, adoptate de o parte din poporul dac în urma activității misionare a Sfinților Apostoli amintiți la începutul lucrării noastre. Forma prea puțin evidentă în care ar fi reprezentat Mântuitorul Iisus Hristos ar putea fi cauzată de prigoana anticreștină din acea perioadă. Această interpretare a celor două scene explicate în paralel, credem că vine în completarea imaginilor cu cei trei daci și cu romanul care se închină.

Pr. Emanuel Florin Ganciu

(va urma)

 

Teo-antropologia iubirii

(continuare din nr. 5 / 2016)

          Cine se îndoieşte, nu se poate bucura nici de rezultatele scontate. Un învăţător, arătându-le copiilor ceasul său de aur, îi întreabă: „Cine doreşte acest ceas?“ Nimeni nu răspunde. După un răgaz, se aude glasul unui copil: „Eu!“ Învăţătorul i-l dă, spunându-le celorlalţi: „Neîncrederea voastră v-a lipsit de acest dar“. Culeasă dintr-un manual de seminar din secolul trecut, parabola este semnificativă.

          Sursa neîncrederii acelor copii e necunoaşterea puterii adevărului, a beneficiilor acestuia şi implicit a răspunsurilor adecvate încrederii pe care numai Adevărul o poate genera. Neavând experienţa încrederii în oameni, a atitudinilor familiale lipsite de echivoc, copiii nu apreciază împlinirile datorate adevărului comun. Adevărul adevărat e trunchiul ce susţine ramurile adevărurilor comune. Deprinderea constantă cu adevărul comun e terenul pe care va rodi Credinţa în Adevărul adevărat, dragostea de Dumnezeu şi speranţa în El. De aceea Psalmistul ne recomandă: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în El“ (Psalmul 33, 8 în Psaltirea Proorocului şi Împăratului David, I.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor). Din această perspectivă, Medicina Iubirii este cea care are la temelia actului terapeutic cele mai fireşti relaţii între medic şi pacient, precum şi între cei doi şi Divinitate, relaţii bazate pe încredere şi ataşament în primul caz, pe credinţă, speranţă şi dragoste în cel de al doilea. Suprastructura eidetică a actului medical corespunde modelului divin al Iubirii Treimice. „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt“ se spune în rugăciunea Sf. Ioanichie. Dacă aşa este, de ce nu este aşa? Slăbiciunea omului dar şi afinitatea sa pentru alternative nu este neglijată de Prinţul variantelor. Conceptul de „Medicină alternativă“ e doar unul dintre exemplele generate de veşnica nemulţumire, de empirism, de neînţelegere sau de nerăbdare. Alte exemple sunt: introducerea în alimentaţie a alimentelor modificate genetic, excesul de aditivi alimentari, noile tehnici gastronomice, noile medicamente, noile alimente. Extinderea bolii metabolice, a bolilor psihice şi mai ales spirituale însoţeşte ca o umbră înmulţirea variantelor. Depărtarea de Medicina clasică, de Medicina adevărată, sfidarea graniţelor ce definesc o Ştiinţă anume, ca îndepărtare de model,  poate fi expresia unor schimbări necesare, dar şi a vocaţiei pentru schimbare ca scop în sine. În acest context al schimbărilor rapide, omul nu mai are răgazul necesar ieşirii din sindromul de adaptare al lui Selye, fiind mereu supus agresiunii schimbătoarelor condiţii de mediu natural, social sau tehnologic, cărora li se suprapune tirul neîntrerupt al noilor concepte. Mecanismele adaptării sunt supralicitate. Noua patologie nu poate fi despărţită de fondul tensional menţionat, impunând o perspectivă revizuită asupra manifestărilor clinice, evoluţiei bolii şi răspunsului la tratament. Mersul către o „Tehnomedicină“ ce ţine seama numai de „performanţă“ este expresia patimii tehnologice. Lipsită de afecţiune, Medicina se industriali-zează, medicul devine un robot iar bolnavul – o analiză matematică. Omul, înlocuit de cifre şi imagini, e tradus în combinaţii. „Medicina de bunker“ se opune ieşirii la lumină a medicului, împiedicând interacţiunea sa cu bolnavul“ (Cristian & Adrian Harghel, Strategia eficienţei în medicină, Ed. Vox, Bucureşti, 2010, p. 39). În aceste condiţii, iubirea ca temelie a actului medical e supusă unor noi încercări. Chiar în aceste condiţii, numai Ea poate străbate zidul tehnologic dintre medic şi pacient, numai Ea poate menţine comunicarea şi comuniunea şi conlucrarea părţilor. Înţelegerea rolului fundamental al Iubirii în Medicina adevărată şi, mai ales, în cea a secolului al XXI-lea impune reactualizarea fundamentelor Ei spirituale, a adevăratelor Ei temelii, a temeliilor creştine. O antropologie care nu  ţine seama de componenta pnevmatică înclină balanţa cunoaşterii către incompletitudine. Paradoxal, teoria completitudinii lui Godel, demonstrată pe baza logicii de ordinul I, vine în sprijinul incompletitudinii care, adăugată principiului incertitudinii lui Heisenberg, clatină din temelii „ştiinţele exacte“. „Nu avem o procedură de decizie pentru a determina dacă o formulă este logic adevărată sau nu“ (Patrick Suppes, Metafizica probabilistă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 190). Dacă în Ştiinţele exacte incertitudinea şi incompletitudinea constituie obstacole numerice de neînvins, Taina Vieţii impune Medicinii o altă abordare în rezolvarea incertitudinilor şi a incomple-titudinii. Cele mai rafinate metode de introducere a calculului matematic în Medicină s-au dovedit a fi nepotrivite. Dacă Ştiinţele exacte recunosc inexactitatea calculului în abordarea Adevărului, rămâne de neînţeles obstinaţia implementării acestuia în Medicină, aşa cum am mai arătat (Cristian & Adrian Harghel, Strategia eficienţei în Medicină, Ed. Vox, Bucureşti, 2010, pp. 178-214). Am menţionat la început că relaţia dintre Medicină şi Adevăr este o funcţie a Iubirii, ceea ce ne-a îndreptat atenţia asupra acesteia. Cum a dvenit posibil ca Ştiinţa să rămână, la 2000 de ani de la aflarea Adevărului, blocată ca Pilat din Pont în faţa lui Iisus – Calea, Adevărul şi Viaţa (Cf. Ioan, 14, 6)? Omisiunea Adevărului este cel puţin bizară şi nu rezolvă relaţia cu El. Am făcut apel în repetate rânduri la credinţă, speranţă şi dragoste subliniind că e vorba de cele trei părţi esenţiale ale duhului. Toate confuziile au ca punct de plecare greşita înţelegere a celor trei componente. Acesta este motivul unor noi precizări. Duhul nu este un privilegiu al creştinilor. El face parte din alcătuirea omului încă de la Facere. Înainte de căderea omului în păcat credinţa, nădejdea şi dragostea erau, în mod firesc, îndreptate către Dumnezeu-Creatorul. Duhul era locaşul Duhului Sfânt, iar cele trei coordonate ale sale funcţionau ca nişte braţe primitoare ale dumnezeirii, ca valenţele unui receptor menit să-L primească şi să-L cunoască pe Dumnezeu prin unirea cu El. Primii oameni erau purtători ai Duhului Sfânt şi deci ai harului. Alături de credinţă şi speranţă, dragostea e o trăsătură structurală specifică a chipului omenesc. Nu e o însuşire adăugată vieţii omului, ci chiar definiţia şi modul ei de a fi. Viaţa omului = Iubire. Indiferenţa şi ura mutilează frumuseţea divino-umană a chipului. Ele se instalează atunci când Iubirea este deturnată spre altceva decât Dumnezeu şi semeni. Împătimirea faţă de cele materiale e dezumanizantă, iar cel ce poartă în spate povara celor adunate din lumea aceasta trecătoare se cocoşează precum cămila. La omul-cămilă se referă Mântuitorul când spune „că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 18, 25). „În Ierusalim era o poartă numită Urechile Acului, pentru că era foarte strâmtă. Prin acea poartă o cămilă putea trece doar în genunchi, deci dacă se apleca, se micşora, se smerea“ (Daniel, Patriarhul BOR, „Ziarul Lumina“ din 28.11,2010, p. 5). Exemplul dregătorului căruia pentru a dobândi viaţa veşnică îi lipsea milostenia (Luca 18, 18-23) este relevant şi pentru Ştiinţa Iubirii şi a milosteniei, pentru Medicină, a cărei despărţire de Iubirea de Dumnezeu şi de oameni e mutilantă atât pentru pacient cât şi pentru medic. Medicina depinde de Iubirea de Dumnezeu şi de oameni, în lipsa căreia îşi încetează raţiunea de a exista. Controversele iscate de supratehnologizare, fecundaţia artificială, intervenţiile asupra genomului uman etc. vizează în esenţă existenţa ei ca Ştiinţă pusă în slujba omului. Disputele menţionate scot în evidenţă rolul Iubirii, atât ca temelie cât şi ca zid de apărare al Ei.

          Păcatul originar a însemnat pierderea Duhului Sfânt. În consecinţă cei trei vectori ai  vitalei cunoaşteri, depărtându-se de Pomul Vieţii, au îmbrăţişat cunoaşterea profană lipsită de viaţă şi aducătoare de moarte. S-au îndreptat către altceva, către ceea ce şi-a dorit Eva atunci când a optat pentru Pomul cunoştinţei binelui şi răului, adică spre cunoaşterea lumii materiale, a creaţiei, nu a Creatorului. Prin urmare rolul celor trei virtuţi teologale a fost deturnat către o altă ţintă. Funcţia lor ontologică a fost trivializată prin împătimirea de cele sensibile. Dragostea de Dumnezeu a fost înlocuită de dragostea trupească, speranţa lăsată în seama norocului, iar credinţa deviată către orice altceva în afară de Dumnezeul Cel Adevărat. Dacă prin cele trei virtuţi teologale omul vede pe Dumnezeu, comparându-le cu retina ochiului interior, înţelegem de ce omul şi-a pierdut şi adevărata vedere. A rămas fără Dumnezeu până la Întruparea lui Iisus Hristos. Mărturie a faptului potrivit căruia lipsa din om a Divinităţii provoacă orbire stau orbii din Evanghelie, care la întâlnirea cu Hristos îşi recapătă vederea.

Dr. Adrian Harghel

(va urma)

Perspective critice

„Cum nu vii tu, Țepeș, doamne…“

          Singurătatea lui Vlad Țepeș[7] și-a intitulat Ileana Toma romanul dedicat unuia dintre domnitorii români celebri, al cărui nume este invocat nu numai de Mihai Eminescu în 19Scrisoarea III[8], la care am vrut să trimit gîndul cititorului încă prin titlul acestor însemnări, ci adeseori și în vremurile noastre tulburi, eufemistic numite „de tranziție“ (către ce?…), presărate de nevolnicii nenumărate și felurite.

          Dacă am socotit nimerit să folosesc drept titlu al eseului meu critic hemistihul eminescian poate cel mai bine cunoscut din pricina zădărnicirii eforturilor constructive autohtone (bine calculate de cei interesați!), este justificabil în două privințe: mai întîi pentru că, așa cum va reieși din cele ce urmează, Vlad Țepeș întruchipează cel mai bine, nu numai după opinia mea, direcția politico-economică justă într-o țară aflată „în calea tuturor răotăților“, după cum sublinia cronicarul Grigore Ureche, și a doua pentru20 că exasperarea din finalul cunoscutei dar superficial analizatei creații publicate la 1 mai 1881 de colaboratorul pe-atunci în vîrstă de treizeci de ani al „Convorbirilor literare“ constituie față de poticnirile românești (i. e. „neamul nevoii“) expresia firească a unei minți geniale, de o admirabilă expresivitate și luciditate, deopotrivă în plan artistic și în plan politic, pe care, în milostivirea Sa, a trimis-o Dumnezeu neamului românesc. Pe amîndoi, domn și poet, i-au „răsplătit“ semenii cu o ingratitudine colosală pe care o lăsăm în plata Domnului la Judecata ce va să vină…

          Cum un roman de valoare cel puțin egală aceluia despre Vlad Țepeș al Ilenei Toma pe tema biografiei lui Mihai Eminescu nu am știință de a se fi scris încă[9], o paralelă literară nu se poate face, dar trebuie inserată observația unui istoric: Țeapa a devenit simbol politic, simbol al unei domnii autoritare, al unei domnii aspre, fiindcă așa o cereau vremurile, dar dreaptă și închinată celor două principii supreme: ordinea în interior și independența în afară (…). Cuvintele decisive [ale] lui Eminescu (…) par gravate în conștiința românilor. De la Eminescu pînă astăzi, toți dezorientații (și sînt mulți) de neorînduiala societății românești, de corupție și de nedreptate, nu contenesc să-l invoce pe Țepeș cu justiția sa pe cît de sumară pe atît de exemplară și eficientă[10].

          E prea tentantă, de asemenea, și neconvenționala apreciere a lui Petre Țuțea spre a nu o reda aici și pe ea: Vlad Țepeș (…) are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ștefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că a coborît morala absolută prin țepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap și ți-era frică să n-o furi tu de la tine. Ăsta-i voievod absolut, Vlad Țepeș. Păi fără ăsta istoria românilor e o pajiște cu miei![11]

Volumul de 272 de pagini intitulat Singurătatea lui Vlad Țepeș trimite la Vlad al III-lea – născut în brumar / undrea (noiembrie / decembrie) 1431, ucis în undrea (decembrie) 1476 –, care a domnit în Țara Românească în trei rînduri, anume în 1448, apoi în perioada 14561462 și în 1476, cunoscut și ca Vlad Drăculea, dar supranumit Țepeș. Cum porecla i-a devenit renume, o voi folosi constant în cele ce urmează.

          Îmi permit să comentez mai întîi, din Cuvîntul autoarei[12], una dintre ideile care 21au mobilizat-o la scris: Vlad Drăculea nu a fost mai crud sau mai impulsiv decît contemporanii lui iluștri. Era poate mai inteligent, mai instruit și mai legitim decît mulți pe tronul său. A fost printre puținii stăpînitori din vremurile acelea, de la noi sau din alte țări, căruia nu i s-a întîmplat să-și „taie“ vreun frate sau chiar fiu, rival la domnie (p. 9). Pentru că nu-mi îngădui să omit acest aspect, ezit să compun mai mult de o frază, două despre gugumănia răuvoitoare și desăvîrșit ignară a contemporanilor noștri din România ori de aiurea despre așa-numitul „conte Dracula“. De sorginte meschin-turistică (încercare influențată de subcultura fast-food de atragere a unor gură-cască nu spre culturalizare, ci doar spre rotunjirea buzunarelor așa-numiților întreprinzători în domeniu), „brand“-ul ca atare și reclamele policrome corespunzătoare vor sfîrși, mai devreme ori mai tîrziu, înecate în derizoriu ca multele eșecuri de același mai degrabă trist decît amuzant soi, aruncate la încăpătorul coș de gunoi al ratărilor p(r)ostmodernității.

          Desigur, în roman nu răzbate acel aer de frivolitate misticoidă, pe placul consumatorilor de duzină, ci dimpotrivă, un suflu obiectiv, apropiat, aș aprecia, de acribia istoricilor ahtiați după date și documente. Narațiunea se petrece pe acea graniță evanescentă, aflată între ficțiunea literară și adevărul istoric, depănîndu-se înșelător și deopotrivă fermecător, într-un stil accesibil pregătirii medii. Ridicarea sprîncenelor ori chiar încruntarea ar putea însoți doar lectura cititorilor pentru care mai importante sînt mereu găurile din cașcaval ori partea goală a paharului. De asemenea, adepții curentului „realității politice“, pe deasupra îndeajuns de rău informați ori măcar contaminați de „minimalism“, n-ar putea agrea invitația Ilenei Toma de a se lăsa purtați spre sensurile adînci și etern valabile ale unei vieți închinate unui ideal…

          Pentru cititorul lipsit de astfel de prejudecăți, faptele și portretul eroului cresc verosimil printre jaloanele istorice a căror puținătate permite imaginației scriitoricești largi și elegante volute descriptiv-narative. Astfel, de la timoratul băiețel de doisprezece ani smead, slăbuț, cu ochii nefirești de mari, adus, împreună cu fratele său mai mic, Radu, de către tatăl lor, domnul Vlad Dracul, la curtea otomană, băiețel care își purta capul semeț, deși obrazul îi devenise, dinaintea ostilității vizibile a sultanului Murad al II-lea și a beglerbeiului Rumeliei, Șehabeddin, palid, aproape străveziu, iar ochii verzi (…) îi jucau în cap de parcă ar fi vrut să spună: „Ce Dumnezeu, doar sîntem bărbați!“, personajul evoluează la temutul și dreptul domnitor Vlad Drăculea, bărbat îndesat, cu pas elastic, neîntrecut în lupte, care, înfrîngîndu-l rușinos pe Mohamed, ajunge un erou de baladă. La paisprezece ani, copilul stînd printre tălmacii împărăției [otomane] la cancelarie, prinși în război din toate luptele cu turcii, știa (…) toate limbile pămîntului. Vorbea latinește, grecește, sîrbește, limba francilor, a venețienilor, a nemților și mai presus de toate vorbea turcește ca un turc din Anatolia.

          Încet, încet, în inima creștină și mintea strălucită a lui Vlad se înrădăcinează datoria de a-și salva poporul de urgia turcească, pentru aceasta fiind nevoie de a opune colosului otoman o putere reală obținută prin consolidarea grabnică a statalității, dublată de măsuri economice juste și de alianțe politice trainice. Se destăinuie soției sale Elena, sora lui Matias Corvin, înainte de a purcede la drum: (…) boierii cu bărbi lungi și albe (…) vor pace cu orice preț (…) toți mișună în jurul pașalelor și sultanului, cu daruri bogate. Sultanului nu i-a plăcut căsătoria noastră cu tine, căci acum, prin încuscrire în miazănoaptea Dunării, s-a unit un popor întreg. L-am pus în Moldova pe Ștefan (ce va fi supranumit cel Mare și, în urma canonisirii din vremea noastră, cel Sfînt) care ne e văr drept, iar tu ne aduci puterea celor din Transilvania (cf. p 214). Puterea nu poate fi însă obținută prin orice mijloace, așa cum rezultă dintr-un monolog magistral care-l particularizează (și într-o oarecare măsură îl singularizează – ca să preluăm motivul central al romanului Ilenei Toma – în întregul ev de mijloc european), rezumîndu-i crezul politic: L-am cunoscut pe Mahomed la Brusa, era cu un an mai mic decît noi[13]. Și-a început domnia înecîndu-și în baie frățiorul, un prunc fraged. Pe urmă a dat o lege. Prima lui lege este legea fratricidului, în care spune: „Cea mai mare parte a legiuitorilor au spus că este lucru îngăduit ca, oricare dintre iluștrii mei fii sau nepoți va ajunge la putere, să pună să fie jertfiți frații lui pentru a asigura pacea lumii. Așa să se facă“ (…) În patruzeci de ani cîți au trecut de cînd doarme Mircea la Cozia au fost șapte domnii. Cîți din cei șapte voievozi ce-au urcat treptele tronului acestuia au murit de moarte bună? Poate doi. Restul s-au tăiat unii pe alții, frații între ei. Și eu ce să răzbun? Căci răzbunarea e de la Dumnezeu. (…) Vreau să se știe că eu nu-mi voi tăia frații, dar voi pedepsi trădătorii care încearcă să uneltească împotriva noastră. E rîndul trădătorilor de orice fel să guste din dreptatea noastră și o vom face nu spre stîrpirea lor, ci spre îndreptare. Vom pedepsi trădarea pe care o vom descoperi, în mod înfricoșător, așa ca ceilalți ce urzesc împotriva noastră să se înspăimînte și să se întoarcă pocăiți la noi (cf. pp. 141-142). Altundeva, de această dată într-un dialog cu Nicanor, Vlad Țepeș își argumentează, din nou convingător, viziunea de conducător: (…) Boierii care l-au trădat pe Vlad Dracul, tatăl meu, s-au încuscrit cu cei care i-au fost credincioși și trădarea s-a întins ca o picătură de ulei pe suprafața unei ape. Eu nu mă răzbun, eu judec și pedepsesc pentru greșelile dovedite cu martori. Nu pentru lucruri mari și ideale, ci pentru fapte concrete. Dau pedepse aspre ca să fie învățătură și oamenii să caute să fie mai buni sau să se ferească de a face rău (p. 176). Alături de aceste autocaracterizări la care recurge naratoarea, faptele personajului îi evidențiază calitățile excepționale de luptător și rudă de nădejde, spirit lucid și vizionar, precum se dovedește în episodul atacului surpriză, plănuit și împlinit în timpul unei nunți, din partea lui Petru Aron asupra familiei propriului frate, Bodgan Vodă, menit să-l suprime spre a dobîndi el tronul Moldovei:

          (…) Vlad doborî un atacator și-l trase pe Ștefan spre grajduri. Un nuntaș trădător sări cu paloșul spre Ștefan. Vlad îl străpunse pe loc și strigă:

          – Ștefane, ia-ți calul, să fugim!

          O slugă credincioasă ieși din învălmășeală și cu o furcă de la grajd ținu piept altor doi ticăloși. Cei doi prinți încălecară și țîșniră spre deal. Slujitorul prinsese un alt cal, urmărit fiind de trei călăreți. Vlad privi înapoi:

          – Ștefane, îi răpunem noi. N-ai frică!

          Ochii lor verzi se întîlniră o clipă. Întoarseră brusc caii și veniră ca vîntul peste urmăritori, care se grămădiseră să-l doboare pe slujitor și fură luați prin surprindere. Ștefan izbi cu paloșul său în umărul unuia, care căzu de pe cal. Slujitorul răsturnă un altul de pe cal cu furca[14] – singura lui armă. Vlad, scrîșnind, crăpă capul celui de-al treilea și strigă:

          – Prindeți-le caii!

          Fugeau cît puteau și mai vedeau încă fumul ieșind din casele unde fusese nunta.

          – Spre Moldova mergem, gîfîi Ștefan.

          – Ca să trecem în Transilvania, răspunse Vlad (…) (p. 75).

          Dacă am redat in extenso pasajul este nu numai spre a fi ilustrat conturarea memorabilă a personajului principal (cel secundar, vărul Ștefan, viitorul domn glorios al Moldovei, despre care am mai amintit, apare aici doar schițat din rațiuni stilistice la îndemîna oricui: era nevoie de un contrast necesar potențării dramatismului momentului, un rol hotărîtor avîndu-l, în plan psihologic, proaspătul șoc emoțional provocat tînărului de moartea părintelui său), ci și pentru a fi dovedit utilizarea impecabilă a narațiunii, rolul de căpetenie revenind în acest scop verbelor.

          Aleg în continuare alte cîteva citate menite a sublinia calitățile de conducător de țară inspirat, luminat și drept, de care rar au beneficiat, în istoria lor zbuciumată, Țările Române din partea vreunui alt domnitor. De aici și trecerea sa în legendă. Mai întîi, iată cum valorifică narativ Ileana Toma legendara[15] cupă de aur – simbol al dreptății instaurate și păstrate pe timpul domniei lui Vlad Țepeș: La masă slugile aduseseră lui vodă paharul cel de aur iar diaconului o ulcică de lut smălțuită. Și cînd veniră cu vinul, ce-i veni domnitorului? Luă cupa de aur și o schimbă cu ulcica de lut.

          – Ia-o pe asta de aur, părinte; ți-o dăruiesc pentru că o meriți.

Călugărul se uită lung la vodă.

            – O iau, Măria ta, dacă-mi împlinești voia.

– Să auzim, cuvioșia ta.

– Uite, doamne, umblă vorba prin țară că pedepsești nelegiuirile nu de dragul dreptății, ci de plăcerea de a face vărsare de sînge.

– Și dumneata ce crezi, Nicanoare?

– Ce să cred? Eu vreau să dovedesc Măriei tale în ce fel e poporul, iar poporului să-i arăt cine ești Măria ta. Uite, dă-mi cupa asta de aur și am să o pun la fîntîna cea mare din piața Tîrgoviștei, nelegată cu lanț. Și cît va sta acolo nefurată, să nu pedepsești prin tragere în țeapă niciun român pentru vina de hoție. Iar cînd va dispărea pocalul, poți pedepsi Măria ta pe oricine, fără judecată.

          Zîmbi și vodă și zise:

          – Așa să fie, Nicanoare, deși eu fără judecată nu am să trag în țeapă niciun om viu.

          Și a stat paharul de aur la fîntînă, nelegat, cît a ținut domnia lui Vlad, poreclit mai tîrziu Țepeș. Dovadă că în Țara Românească nu mai îndrăznea nimeni să fure (pp. 147-148).

          Dacă prin nota anterioară am oferit cititorului mai curios putința de a face o comparație între sursa utilizată de Ileana Toma și ipostaza literară corespunzătoare, în privința adversarului cel mai temut al domnitorului, îmi permit doar epitetul plauzibilă – deși e neatestată de vreun cronicar, după cunoștințele mele de pînă acum – pentru opinia exprimată în stil indirect liber de trufașul sultan: Mahomed (…) simțea că a pășit pe alt tărîm, într-o negură deasă, în care un dușman perfid care l-a urmărit tot timpul luptă acuns de întunericul nopții și de ceața din mintea ostașilor. Și deodată își dădu seama ce anume îi deosebea. El, Mahomed al doilea, venea cu oastea lui neînvinsă, pe cînd Vlad bei era singur, cu tristețea omului care nu are ce pierde, pentru că întotdeauna a stat pe locul celui condamnat la moarte. Simțise chiar atunci, cînd privea la măcelul luminat de incendiul corturilor, că treaba asta o făcuse, cu mîna lui, Vlad beiul valahilor. Îl ura, dar ceva se schimbase în sufletul lui. Da, acum nu-l mai disprețuia, căci nimeni nu disprețuiește pe cel de care îi este frică (p. 246). Reluarea motivului singurătății și caracterul gnomic al ultimei fraze ne atrag luarea-aminte. În completarea portretului vine discursul lui vodă înaintea luptei decisive preconizate cu oastea otomană – un model de simplitate, tact și patriotism:

          – Dragii mei, sîntem puțini. Am fost în tabăra necredincioșilor să-i număr și sîntem unul la trei sau chiar la patru! Asta ne este soarta. Cine din voi se gîndește că va muri, să plece să se ascundă în munți, căci gîndul ucide mai tare decît oțelul. Cine va rămîne, va lăsa urmașilor nume de glorie! (p. 247). Uralele ascultătorilor arată că vorbele domnitorului merseseră la inima oștenilor.

          Nu ne aflăm, totuși, în fața unei scrieri apologetice. Prozatoarea creează cu intuiție remarcabilă un personaj „rotund“[16], căci îi redă și slăbiciunile, îndoielile omenești așa cum se poate observa, de pildă, din întrebările retorice din care alcătuiește un monolog interior cu certe calități portretistice: Cu cîtă smerenie își plecase genunchii în fața pustnicului la schitul de la Frăsinei, spovedindu-și păcatele grele ca să-și recapete somnul împăcării, să nu mai tresară din visele în care auzea urletele celor trași în țeapă? De ce luase doar pe umerii lui greutatea judecăților? De ce doar el era cel ce osîndea? Pentru că, Doamne Dumnezeule, îi era frică de trădare, de judecători cumpărați care să împartă fărădelegea în numele lui. Avea nevoie mai presus de orice de credința oamenilor în dreptatea domnitorului. Nu degeaba stătuse prins la Gallipoli și la Egrigöz. Învățase acolo că toate au preț. Turcii nu ară, nu seamănă și nu culeg. Ei năvălesc și jefuiesc. Un popor, o hoardă întreagă trăiește doar din jaf și negoț. Jaful după bătălii date între creștini și ostașii lor, copii de creștini luați ca bir și dresați ca niște cîini. Și negoț cu orice. Învățase la Egrigöz de cîte pungi cu aur ai nevoie ca să cumperi pașalele, beglerbeiul, sultanul… Dreptatea? Dreptatea se cumpără, o are cel ce plătește mai mult. Asta e legea la turci și de asta vrea el să-și ferească țara (pp. 176-177). De asemenea, dintr-o insuficientă pricepere ori lipsă de experiență, măsurile politice ale voievodului întîrzie să-și vădească efectele economice: Încercase să ridica țara, stîrpise răufăcătorii și încă roadele nu se arătau (…). Inspirîndu-se din aceleași narațiuni medievale, prozatoarea imaginează o întrevedere a domnului cu niște negustori polonezi de la care află cum brașovenii sărăcesc poporul. Romanciera are astfel prilejul de a justifica măsura impopulară de pedepsire a negustorilor neplătitori de vamă, cu precădere sași. Cum se știe, conflictul va determina ura neîmpăcată a acelora, care îl va urmări necontenit pe Vlad Țepeș, ea fiind la originea degradării relațiilor cu regele Ungariei. Dimensiunile acestei uri și mai ales efectele ei – detronarea din 1462[17] – reies din narațiunile înveninate traduse în germană avînd ca sursă probabilă informativă scrisorile lui Dan cel Tînăr, pretendent la scaunul Țării Românești.

          Nu pot omite din această analiză o calitate specială a personajului Vlad Țepeș creat de Ileana Toma, calitate întemeiată de această dată pe certe izvoare istorice – poate cea mai uluitoare și deopotrivă spectaculoasă –, anume abilitatea deghizării. În acest reușit raport față de realitate inteligența dublată, desigur, de curaj s-a întemeiat pe o intuiție psihologică genială și pe un talent histrionic pe măsură: (…) odată cu călugării trecuse Dunărea și un milog cu o legătură neagră peste ochi, ologit de piciorul drept și de mîna stîngă, murdar și zdrențăros, care începuse să cerșească la ușa bisericii. Nu știa românește dar, mai pe grecește, mai pe turcește sau sîrbește, le povestise la toți cu ce treabă veniseră călugării de peste Dunăre (…) Ieșind din biserică, boier Linart (pîrcălabul era mîna dreaptă a voievodului – nota mea, M. F.) se uită atent în jur și i se păru neobișnuit trupul puternic al milogului care bolborosea sîrbește. Căută îndelung în buzunar o para ca să i-o dea. Milogul, nerăbdător, ridică privirea singurului ochi spre boier și acesta simți că-l trece un fior pe spinare și lăsă să-i scape bănuțul pe jos. Plecă grăbit spre palat, abia răspunzînd celor ce-l salutau (p. 133).

          Un alt fel de atestare, literară, aparținînd lui Ioan Budai Deleanu, semnalată de toți istoricii și observatorii evoluției evenimentelor din Evul Mediu românesc, dar neluată în seamă, măcar pentru valoarea ei actuală, dacă nu ca exemplu de urmat, nici de cei mai înfocați susținători ai „corectitudinii politice“ este atitudinea lui Vlad Țepeș față de eterna problemă de integrare socială a țiganilor. În alt registru stilistic decît cel comico-parodic al strălucitului iluminist transilvan ce-a produs o capodoperă epopeică pe nedrept ignorată din motive obiective în epocă, dar din motive subiective încă insuficient cunoscută și analizată în zilele noastre, anume Țiganiada, Ileana Toma adaugă sensibilei tematici o componentă religioasă esențială: botezarea. Alături de legarea de pămînt, soluția aceasta viabilă e superioară măsurilor lui Mihail Kogălniceanu despre care s-a făcut mai multă vîlvă. Prin dialogul dintre Vlad Țepeș și baronul Mihaly, voievodul țiganilor, ni se face cunoscută voința înțeleptului domn:

          – Să-mi dai două sute de muieri ale voastre cu copii și chiar cu bărbați, ca să-i botez și să-i dăruiesc cu sate. Să trageți la ei cînd treceți prin țară cu negoțul…

          – Ți-e frică să nu fim hoți?

          Vodă tăcu.

          – Ne dai pămînt ca să nu mai avem drept să furăm de la alții, nu-i așa?

          – Mai rău. Vreau să vă dau lege, ca să vă judec după lege!

          – Bine, fie. Botează-i. Cu două sute de botezați nu stîrpești neamul țiganilor căldărari. Și mie îmi face bine. Ți-i dau pe cei mai bicisnici. (…) (p. 203). Cîștigînd încrederea țiganilor, personajul imaginat în roman îi determină pe doi dintre ei să participe activ la o diversiune antiotomană. (Cf. cap. Capcana, cu pagini impecabile narativ, îmbinînd stilul indirect liber cu fugare inserții descriptive: Planul era îndeplinit. Hamza știa acum unde sînt ei, judecă Vlad. Căci iată, la Comana ajung doi spahii mai puțin și Catabolinos e mulțumit. Deci vodă putea să doarmă liniștit la mînăstirea ctitorită de el. Mișcarea lui Linart nu va fi descoperită. Hamza pașa se va concentra asupra sosirii lui vodă și a celor o sută de călăreți cu care venea. // Într-adevăr, a doua zi în zori cînd se adunară toți pentru plecare, Catabolinos cu greu își ascundea satisfacția. // Aerul rece era pur. O chiciură neverosimilă, prinsă de ramurile copacilor, transformase peisajul în tablou de basm (…) Răchitele și plopii albi de promoroacă desenau pînă în zare albia șerpuitoare și acolo, unde se pierdeau în orizontul trandafiriu diafan, răsărea soarele etc. – pp. 218-219).

          Dintre personajele secundare ale cărții aleg două spre a ilustra calitățile de fin psiholog ale romancierei: unul pozitiv, Nicanor, altul negativ, Catabolinos.

          Diaconul Nicanor e mic de statură și tăcut, învestit de Vlad în sfatul țării, ca martor al judecăților domnești, mai mereu în sutană neagră, în spatele jilțului domnesc în picioare la un pupitru de lemn de nuc cu lucrătură sobră, unde, în așteptarea începerii sfatului, nebăgat în seamă de boieri, alegea și ascuțea pene ca să aibă la îndemînă cînd va avea nevoie. Portretul fizic e completat de cel moral într-o întîlnire cu pîrcălabul Linart: din dormitorul voievodului ieși diaconul Nicanor cu obișnuita lui privire angelică. Îl pofti pe Linart în odaia de lucru și începu să sporovăiască despre vreme și despre recolta de nuci, care zice-se anunța o iarnă grea. Linart era furios dar, ca un curtean bine educat, trebuia să răspundă politicos vorbelor pe care inocentul diacon le tot îndruga. Dar deodată începu să-l urmărească atent pentru că își dădu seama că nevinovatul prelat, cu ochii albaștri cum e cerul primăvara, reușea să-i păcălească pe toți și că sub naivitatea bine jucată sta multă inteligență și iscusință. Diaconul făcuse ce dorise și din el, căci iată acum este liniștit și dacă așteptarea domnitorului s-ar fi prelungit ar fi uitat de ce a cerut această întrevedere. (p. 134). Orfan de mic și crescut la mănăstire, îi cîntă cu glas subțire domnitorului psalmi ori îi picură învățături citind monoton din cărțile sfinte, îl sfătuiește ore întregi ori îi critică vărsările de sînge.

          Catabolinos este un scrib grec care fusese turcit încă de cînd era copil (p. 207), trimis de vicleanul sultan Mahomed în fruntea unei solii la Tîrgoviște spre a-l ademeni, a-l conduce la Giurgiu și a-l preda finalmente lui Hamza pașa pe Vlad Țepeș, care îndrăznise a nu mai plăti tributul convenit. Scriitoarea îi surprinde cu minuție reacțiile sufletești pe parcursul drumului spre pădurile de temut ale Valahiei. Mitul, legenda și istoria sînt împletite, rezultînd un portret moral izbutit. Astfel, Catabolinos află de la povestașii turci însoțitori despre cavalerul trac cel nemuritor (…), retras în pădurile Valahiei – veritabil spirit apărător-răzbunător al locurilor, antiotoman și – ca orice zeitate – cu darul ubicuității. Ca argument zdrobitor, i se relatează înfrîngerea rușinoasă a armatei lui Baiazid de numeric inferioara oaste a valahului Mircea, desigur, cu ajutorul intervenției acestui cavaler trac. Treptat, îndoiala și spaima iau în stăpînire pe trimisul sultanului: Să punem plantoane – ordonă el la un popas de noapte. Răspunsul unuia dintre subalterni îi dă fiori: Niciun fel de plantoane nu ne pot apăra de marele călăreț. Calul lui nu atinge pămîntul și nu face niciun zgomot. Se ivește deodată lîngă tine și nu poți face nimic (p. 208). Catabolinos e trufaș, ca orice reprezentant al unei așa-zise mari puteri, adresîndu-se nediplomatic cu gîndul de a-l intimida pe domn: Solie din partea Preaînălțatului sultan Mahomed al doilea către Vlad bei Drăculea (p. 209). Scena pregătită soliei turcești de voievod prin fidelul său pîrcălab, căpitanul Linart, este homerică (autoarea preferă o comparație cu Infernul lui Dante!): Fripturi rumene și cîrnați sfîrîind au fost aduși și puși în fața bieților turci flămînzi care, uitîndu-se unii la alții, spuneau că nu le e foame și refuzau mîncarea interzisă de preceptele profetului (p. 210). Catabolinos e lovit crunt în amorul propriu, căci el, ca și turcii auziseră de cruzimea domnului valah, dar asta  nu-i înspăimînta, căci ei veneau din țara tuturor cruzimilor. Tonul prozatoarei devine sentențios: Rațiunea de stat acoperea orice crimă oricît de odioasă ar fi fost și o transforma în faptă eroică și dreaptă. Da, se așteptau la cruzime, dar nu la sarcasm și ironie (idem). Domnitorul îl caracterizează pe sol cu asprime, după ce, desigur afectat de primirea pregătită, acela repetase și în adresarea directă greșeala de protocol numindu-l „Vlad bei“, nu „Măria ta“. Catabolinos îți este numele – îi spune domnitorul – din vremea în care erai grec, căci acum ești nimic, cum nimic este cel ce-și leapădă credința străbună (…) Dacă stăpînul tău știindu-te cu minte puțină și neînvățat, te-a trimis la mine, la un stăpînitor înțelept, atunci stăpînul te-a omorît, iar dacă ai îndrăznit tu însuți să vii, nefiind învățat, atunci tu însuți te-ai omorît. (Într-o notă de subsol, Ileana Toma precizează că finalul acestui dialog l-a preluat dintr-o povestire slavă a întîlnirii dintre solul turcesc și domnitorul valah). Caracterul personajului se relevă plenar prin stilul indirect liber utilizat de scriitoare: (…) nu putea adormi. Ce mai vorbă lungă, își văzuse cu ochii lui țeapa pe care o merita pe drept, dar de care o toană de om milos a lui vodă îl izbăvise. Dar, Vlad bei, slăbiciunea se plătește, m-ai umilit și mi-ai arătat că am greșit, m-ai umilit mai tare iertîndu-mă. În lumea voastră de viteji asta se prețuiește, dar în lumea de viermi veșnic siliți să-și plece capul și să-și vîndă sufletul ca să supraviețuiască, asta nu se iartă! Chiar eu o să te duc în lanțuri la închisoarea castelului celor Șapte Turnuri. Am greșit că ți-am spus Vlad bei? Atunci cînd vei sta în lanțuri, nu o să mai greșesc. O să-ți spun „Măria ta, cîine creștin“. Mi-am lăsat credința străbunilor? O să am grijă să dorești și tu să ți-o lași. O să te chinui încet și îndelung ca să ajungi să te rogi de noi să te tragem în țeapă sau să te răstignim. (…) Praful se alege de curajul, cinstea și onoarea voastră. Noi, viermii care știm pe cine să trădăm și cui să ne vindem sufletele, le roadem și le amestecăm cu murdăria noastră, iar soarele și vîntul le usucă și le poartă, nori grei de praf în spațiu și timp, onoarea și curajul vostru făcute praf și puțind de mirosul murdăriei noastre. Vitejii cad în lupte sau mor în temnițe! Noi, viermii, nu murim niciodată. Nu ieșim la lumină căci nu avem nevoie, puterea nu stă în văzul lumii, ea stă în întuneric (pp. 212-213).

          Cutremurătorul autoportret imaginat ticălosului tipic de către Ileana Toma – poate cam apăsat gnomic spre a putea mai bine fi citat didactic – transcende, evident, contextul romanesc, suprapunîndu-se tuturor caracterelor torționarilor fără Dumnezeu de ieri, de azi și de mîine.

          Mai adaug la această succintă argumentare de artă a portretizării din capitolul Capcana (pp. 204-223) al romanului că, potrivit proverbului cine sapă groapa altuia cade în ea, cu ajutorul țiganilor Trandafir și Cioacă, nu numai Catabolinos și turcii care l-au însoțit au căzut în ambuscadă, ci însuși Hamza pașa, ce venise cu oaste la Giurgiu pentru prinderea răzvrătitului domnitor. Scena epică este vrednică de orice antologie și o semnalez autorilor de manuale de literatură română ale viitorului. Aici redau doar o mostră:

          Trandafir se întoarse spre Cioacă și-i făcu semn din cap. Aveau două naiuri mici din lemn și începură să facă întocmai ca ciocîrlia. Aveai impresia că sînt două ciocîrlii care se întrec cînd grînele sînt coapte și soarele încă nu a răsărit. Totul era nemișcat, doar trilurile, urmărindu-se unul pe altul, păreau că se înalță spre cer. Oștenii valahi chiar începură să privească prin copaci ca să vadă minunea de pasăre care cînta așa în pustiul iernii. Deodată, trilurile se despărțiră. Unul își urma urcarea spre cer, altul începu să scoată obsedant aceeași notă stridentă ca un semnal. Atunci se întîmplă miracolul. Cam o sută cincizeci de cai, cu tot cu călăreți, din tabăra turcilor, porniră în cavalcadă nebună, amintind de un uragan pustiitor. Veneau spre ei buluc și cu greu s-ar fi putut feri cineva de urgia iuțelii patrupedelor înspumate. Nimeni din cele două tabere nu mai văzuse așa ceva. Era un spectacol ce depășea cu mult orice basm. Cam la patruzeci de coți de cei doi țigani, care ieșiseră în față, caii se opriră brusc, trîntind aproape toți călăreții din șeile lor. (…) (p. 221).                            

          Revenind la ideea din debutul acestui studiu critic, aș încheia așa: Vlad Țepeș și Mihai Eminescu sînt două singurătăți geniale reprezentative ale spiritului românesc deopotrivă însetate de absolut.

Mihai Floarea

Pe coperta întîi: mărțișor, preluat de pe ENDA – MărţişorulEnciclopedia Dacica

Pe coperta a patra: fotografie primită de la d-na prof. Monica Șerbănescu, directoarea Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“.

Redacția:

 

Liana Floarea – lianafloarea@yahoo.com

Mihai Floarea – mihaifloarea53@yahoo.com

Laurențiu Negruț –  laurentuiun3000@yahoo.com

Eugen Toma – eugeniu.m.toma@gmail.com

[1] Etimologic, DEX-ul (1975) și Noul dicționar universal al limbii române (2007), menționează: marț numele popular al lunii martie; cu diminutivul mărțișor, indicînd în final etimonul latin martius. Deși nici Mihai Vinereanu n-a izbutit pînă acum să găsească acestui arhaic cuvînt un etimon PIE, optînd prudent pentru unul medio-grec sau pentru etimonul latinesc indicat în dicționarele deja menționate (v. Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Editura ALCOR EDIMPEX, 2008, p. 509), intuiesc originea lui traco-dacică, bazîndu-mă pe bogata sa familie: marț, marți (cu cel puțin opt zile nefaste – v. Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, București, Editura Fundației Culturale Române, 1997, pp. 116-117), Marțolea, mărțișor.

[2] În Dicționar de mitologie generală, București, Editura Albatros, 1983, p. 389.

[3] În Dicționar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, vol. 2, București, Editura Artemis, 1995, p. 272.

[4] Pe una dintre ele mi-am permis a o așeza pe coperta a patra a publicației noastre. Mulțumim și pe această cale.

[5] O veste de ultimă oră primită de la inimoasa doamnă directoare a instituției: Proiectul CEAINĂRIE LITERARĂ, ÎNĂUNTRU ȘI AFARĂ a ieșit pe locul a II-lea, la o diferență de 25 de puncte de primul loc, după o întrecere strînsă și foarte frumoasă, care ne-a arătat cît de mulți prieteni avem! Vă îmbrățișăm pe toți și promitem, în luna iunie, CEAȘCA de CULTURĂ pentru care ați pus umărul alături de noi.

Vă dorim o Săptămînă Mare liniștită și Sărbătoarea Sfintelor Paști cu bucurie și lumină!

Mona Șerbănescu (10 prier 2017 – nota redacției. Amănunte pe: http://mobilizamexcelenta.ro/ceainarie-literara/ ).

[6] Cerchez Cristofi, Dacia preistorică și istorică, Ed. Ararat, București, 2002.

[7] Am utilizat ediția a III-a a cărții, apărută cu sprijinul Primăriei Municipiului București la Editura Cuvîntul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, 2009.

[8] Profit de ocazie spre a reaminti cititorilor pasajul eminescian revolut cu pricina: Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca, punînd mîna pe ei, / Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei, / Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

[9] O analiză a temei vieții și activității domnitorului ilustrate literar o face Ion Stăvăruș, într-un competent studiu critic intitulat Povestiri medievale despre Vlad Țepeș-Draculea (București, Editura Univers, 1993). Cartea mi-a fost semnalată și împrumutată spre folositoare lectură de dl Eugen Toma, căruia țin să-i mulțumesc și pe această cale.

[10] Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București, Editura Humanitas, 1997, p. 238 și p. 239.

[11] Petre Țuțea, 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, București, Editura Humanitas, 1997, p.119.

[12] O ciudățenie: editura intitulează aceste pagini introductive Cuvîntul autorului, folosind un masculin impropriu! Mi-am permis a corecta în referința mea critică această scăpare.

[13] Ca și-n alte scrieri ale sale, autoarea utilizează pluralul majestății.

[14] În text: țeapa. Mi-am permis stilizarea citatului eliminînd și pronumele relativ care, întrucît modificarea dictată de logica narațiunii ar fi provocat o nefericită cacofonie.

[15] Redau o povestire culeasă de Ion Stăvăruș în 1952 de la rapsodul popular Pătru Tulei, din Tigveni, județul Argeș: Am auzit și eu de la bătrînii noștri că cinste și dreptate ca pe vremea lui vodă Vlad Țepeș n-a fost, nepoate, niciodată. Nici tu minciună, nici tu năpăstuire, nici tu beție, ori alt lucru ce-l strică pe om nu se mai afla.// Da’ cu hoții și tîlharii a făcut vodă isprava a mai mare. Cică peste tot i-a dibuit, de n-au scăpat de țeapa lui, măiculiță-doamne, nici în gaură de șarpe! Cum îl prindea pe hoț – cu el în țeapă! Prindea un altul – și tot așa! Și-i lăsa pe la răspîntii, înfipți în pari, să-i vază lumea, cu ciorile pe ei. // Și așa, cică, ar fi scăpat Țepeș al nostru țara de toți hoții, că n-a mai rămas unul pe-atunci nicăierea. Și ca să fie sigur că nu i-a scăpat vreunul, ce s-a gîndit el într-o zi: „Ia să pui eu la o fîntînă, unde vin oameni mulți, la drumu’ mare, o cană de aur, să văz de va lua-o careva“. // Și a poruncit să se puie la fîntîna aceea de la drumu’ mare o mîndrețe de cană, de strălucea ca soarele, dar n-a legat-o nici cu lanț, nici cu curmeiu, ci slobodă. Treceau oamenii pe drum, se abăteau pe la fîntînă și beau din cana aia de aur o apă rece și dulce cum nu mai băuseră ei vreodată. Dar să ia cana lui Țepeș de acolo, necuratul n-a mai ispitit pe nimeni, niciodată, cît a fost el domn. (Ion Stăvăruș, op. cit., pp. 154-155).

[16] Preiau aici un concept aparținînd lui E. M. Forster din Aspects of the Novel (1956) (Aspecte ale romanului): personajele „rotunde“, spre deosebire de cele „plate“, nu pot fi caracterizate pe scurt și cu exactitate, avînd capacitatea de a ne surprinde într-un mod convingător.

[17] O discuție argumentată a temei la Ion Stăvăruș, op. cit.

22

Noul Euxin Nr. 5 / 2017

Februarie 16, 2017

MihaiFloarea's Blog

5-1

Noul Euxin

Nr. 5 / 2017

Actualitate

Tradițiile sînt încă vii!

5-2          La domicilul familiei noastre a avut loc un microrecital de colinde tradiționale duminică, 18 undrea 2016, orele 21,30-22,40 din partea unui grup din comuna Grindu, județul Ialomița, condus de PC pr. Lucian Radu. Notabilă a fost prestația vocală și la chitară a d-lui Grigore, profesor de muzică, alcătuind, la un moment dat, un duet cu Theodor, elev în  clasa a V-a. Numele fetelor – eleve în clasele a VII-a a XI-a – sînt: Elisabeta, Iuliana (fiica părintelui), Ioana, Ionela, Cosmina și Alexandra.

Vocile îngerești ale acestor colindători – m5-3ajoritatea înveșmîntați în minunate costume populare – ne-au lăsat cu respirațiile tăiate și cu lacrimi de fericită surpriză pe obraz. Peste vremi, urările populare aduc un tonus, un îndemn la viață, un mesaj optimist necesar oricărui trăitor creștin. Chiar și melodiile preluate din diferite surse (de exemplu de la…

Vezi articol original 6.370 de cuvinte mai mult

Noul Euxin Nr. 5 / 2017

Februarie 12, 2017

5-1

Noul Euxin

Nr. 5 / 2017

Actualitatea

Tradițiile sînt încă vii!

5-2          La domicilul familiei noastre a avut loc un microrecital de colinde tradiționale duminică, 18 undrea 2016, orele 21,30-22,40 din partea unui grup din comuna Grindu, județul Ialomița, condus de PC pr. Lucian Radu. Notabilă a fost prestația vocală și la chitară a d-lui Grigore, profesor de muzică, alcătuind, la un moment dat, un duet cu Theodor, elev în  clasa a V-a. Numele fetelor – eleve în clasele a VII-a a XI-a – sînt: Elisabeta, Iuliana (fiica părintelui), Ioana, Ionela, Cosmina și Alexandra.

Vocile îngerești ale acestor colindători – m5-3ajoritatea înveșmîntați în minunate costume populare – ne-au lăsat cu respirațiile tăiate și cu lacrimi de fericită surpriză pe obraz. Peste vremi, urările populare aduc un tonus, un îndemn la viață, un mesaj optimist necesar oricărui trăitor creștin. Chiar și melodiile preluate din diferite surse (de exemplu de la celebrul Tudor Gheorghe, fiul excepționalului mărturisitor Ilie Tudor) ne-au încîntat, căci am simțit cum harul dumnezeiesc a pogorît asupra echipei de la Grindu.

Relația cu minunatul grup ne-a fost făcută de Adriana Cojocaru, nevăzătoare, vecină de-a noastră, cîntăreață la strană.

5-4               În pofida orelor înaintate, am schimbat multe idei cu inimosul părinte Lucian Radu, foarte bine racordat la realitățile social-politice ale țării și preocupat de muzică, de istorie și de literatură.

A fost o seară depășind în chip neașteptat cotidianul, ca orice suflare a Sfîntului Duh,  și încununînd o duminică binecuvîntată. Palidă mărturie a trăirilor noastre de neuitat din postul dedicat Nașterii Domnului Iisus Hristos rămîn cîteva fotografii, dintre care am ales trei spre ilustrarea acestor însemnări.

Mihai Floarea

Din viața cenaclului

 

Cu regularitatea știută, Cenaclul euxin și-a desfășurat întrunirile duminicale, începînd de la ora 17, la 6 brumar și la 4 undrea 2016.

Alături de membrii consacrați, am avut bucuria de a fi răspuns invitațiilor noastre PC pr. Emanuel Florin Ganciu, d-na prof. Coralia Negruț, d-na prof. Monica Șerbănescu și dl ec. Ghenadie Ciobanu. Au citit d-na prof. Coralia Negruț din jurnalul tatălui său, Iorgu Savin, combatant pe Frontul de Răsărit, pr. Emanuel Florin Ganciu și dl dr. Adrian Harghel.

S-a discutat despre calendar (schisma stiliștilor, combătută cu acribie de pr. Ilie Cleopa într-o broșură rămasă inedită), despre Sfinții Martiri Brâncoveni (Romanul Brâncovenilor al d-nei Ileana Toma), despre grozăviile comise prin dominația satanică din Moldova ștefaniană, triplu sfîșiată spre mai crîncena dezbinare și exploatare în fosta „Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească“ (rămasă și acum în Ucraina), alături de așa-numitele „Republica Moldova“ și „Transnistria“…

Dintre ideile notate într-o agendă (mi-am păstrat obiceiul luării notițelor căpătat din studenție!), transcriu cîteva, fără a avea pretenții stilistice și de c5-5ontinuitate. Mai întîi aleg dintre cele din 6 brumar:

D-na Ileana Toma: În 1838 s-a determinat prima paralaxă stelară. Eroarea determinărilor astronometrice este de 30% (astrometria se ocupă de densitatea cosmică). Măsurătorile țin cont de mișcarea continuă a pămîntului. Prin 1850 presa a tras o concluzie pe care mai tîrziu o va fixa poetic Mihai Eminescu în La steaua: toate corpurile cerești observate pînă în acel moment se află la o distanță de Pămînt de o sută de ori mai mare; deci stelele nu erau acolo unde se credea, ci mai departe… Oamenii nu știau să măsoare exact nici distanțele și nici timpul…

          Pr. Emanuel Florin Ganciu: …azi sînt și mai mulți care nu știu 5-6să-l folosească. Pămîntul e în centrul Universului pentru că aici S-a întrupat Hristos. Toată creația e pentru om… Dumnezeu nu vorbea despre vreme oamenilor, ci le transmitea adevăruri ca să le folosească. Acestea sînt răstălmăcite în unele culturi. În cultura Cucuteni semnele yin și yang, steaua lui David, un altar păgîn la Șinca… De pildă, steaua lui David reprezintă unirea cerului cu pămîntul; yin-yang înseamnă dinamica unirii cerului cu pămîntul; rombul, existent și la bedelnița preoților, reprezentat și pe prescuri, e deja unirea divinului cu umanul, clar desenat și pe osul de la Cuina Turcului (o falangă de cal, asemănătoare cu un tors de femeie). (V. imaginea preluată de pe un site „Google“). Acest os echivalînd cu o 5-7protoevanghelie prefigurează pe Maica Domnului… Dumnezeirea se unește cu umanitatea… Coloana lui Brâncuși are și ea romburi de circa 1,80 m (înălțimea medie a bărbatului)… Ce demonstrează toate aceste analogii: o revelație primordială, rămasă ca urme denaturate în mitologia greacă, romană… Pe o stelă funerară sumeriană apare o căciulă sub formă de con de brad; e6-8 o libație: se toarnă apă într-un ghiveci unde crește planta (un pom ca un brad). Aceleași modele sînt prezente în biserici din Transilvania…  

Gazdele noastre dragi, doamna Ileana Toma și domnul Eugen Toma, au intervenit mereu cu tact și înțelegere, lămurindu-ne pe toți grație experienței și cunoștințelor acumulate în rodnica lor conviețuire.

La întîlnirea din 4 undrea 2016 discuțiile s-au purtat mai întîi în jurul monumentalului volum bilingv de documente, extrase din arhivele KGB 5-9despre anii 1937-1938 abundînd în atrocități săvîrșite asupra populației preponderent românești de către Stalin și acoliții săi îndrăciți în așa-numita „Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească“. Tema propusă de mine cenacliștilor prin înmînarea impresionantului corpus de texte vine în prelungirea comemorării românilor căzuți la Cotul Donului în noiembrie 1942, despre care am scris în numărul precedent al revistei noastre. Insistența cu care mă documentez, vorbesc și scriu pe tema tragediilor abătute asupra neamului românesc în secolul al XX-lea e cauzată de asaltul nerușinat, omniprezent și vocalic al mass-media stipendiate de neprietenii adevărului istoric. Asupra acestui subiect voi reveni într-un articol special.

Dintre intervențiile participanților selectez:

          D-na Ileana Toma: [După 1989 – nota mea, M. F.] nu am respectat Evanghelia, am tratat modern problema iertării. Oprimații, ca să nu aibe depresii, să se simtă bine, au iertat tot. Dar în Evanghelia după Luca, anume în cap. 17, 3-4 găsim: „Luați aminte la voi înșivă. De-ți va greși fratele tău, dojenește-l și dacă se va pocăi, iartă-l. Și chiar dacă îți va greși de șapte ori într-o zi și de șapte ori se va întoarce către tine zicînd: Mă căiesc, iartă-l“. Iertarea nu trebuie să fie dintr-o singură parte, cel ce a greșit să recunoască greșeala; dacă-l iert fără să-și ceară iertare nu cîștigă…

          Mihai Floarea: Iertarea tratată doar ca uitare nu e pedagogică… (…)

          D-na Ileana Toma: Cîți ați auzit de Boris Glavan[1]? Despre el a scris Alexandr Fadeev în Tînăra gardă pe vremuri… A fost un „erou sovietic“… Tatăl lui, Grigore, era român, ofițer alb, adică în armata țaristă. Mama, Zinaida, rusoaică, era și ea fată de general alb. Grigore era văr primar cu mama mea. În 1940, cînd au intrat în Basarabia, rușii au deportat cît mai mulți români… Despre Boris Glavan am scris în romanul Marea fugă[Reproduc spusele terminate enigmatic ale unui personaj al romanului: „Boris Glavan era român, a făcut liceul la București, liceul «Aurel Vlaicu», și ajunsese înainte de război învățător în Basarabia. L-au deportat din prima zi rușii, cînd au intrat în 1940. Îi ridicau noaptea, ca și la noi, cu niște dube negre, lucrătorii de la NKVD. A fost dus să sape în mină la cărbuni, în Dombas. Cine știe cum l-au făcut partizan după ce au dat nemții peste ei! Ei bine, eu știu cum l-au șantajat… – M. F.] Boris Glavan a devenit „erou sovietic“, mama lui eroină. I s-au ridicat statui în toate orașele Basarabiei, i s-au închinat străzi, s-a pus numele lui liceului pedagogic din Soroca… Ei bine, eu în 1972 am ajuns în URSS, ca astronom. Vagonul era bine supravegheat să nu se coboare în Chișinău; de aceea și oprirea se făcea mai departe de gara propriu-zisă. Eu anunțasem pe supraveghetori că vreau doar să schimb cîteva cuvinte cu cineva care mă așteaptă în triajul acela. „Mă așteaptă tatăl eroului Boris Glavan“ – le-am spus. Așa s-au înduplecat. M-am văzut cu ofițerul Grigore, m-a sărutat… I-am spus că mă voi întoarce de la Moscova în cutare zi. La întoarcere, mi-a dat o cutie de bomboane rusești. Cînd am desfăcut acasă cutia, am citit dedicația: „Mamei eroine Zinaida din partea școlii cutare“… La Cernobîl rușii au trimis recruți moldoveni, peste tot în linia întîi – moldoveni (tehnică turcească!)…

          Mihai Floarea: Basarabenilor li s-a inoculat sistematic, din 1944 încoace, ideea că România e „fascistă“, „dușmanul de la vest“ etc.

          Ghenadie Ciobanu: Nouă așa ni s-a spus din școală… Abia cînd am venit aici am văzut adevărul…

Prin deportări de etnici autohtoni, șantaj, amenințări și propagandă mincinoasă, se explică de ce la recentele alegeri numărătoarea voturilor a scos la iveală un președinte pro-rus în Basarabia românească…

Mihai Floarea

Remember

Un tratat umilitor din 1711

 

Un text publicat în revista „Magazin istoric“ nr. 10, din octombrie 1973, p. 15 ne aduce aminte de așa-numitul „tratat de alianță dintre Moldova și Rusia“ de la Luțk, încheiat între țarul Petru și domnitorul Dimitrie Cantemir în ghinionista zi de 13 aprilie 1711, care a deschis calea pretențiilor nesățiosului vecin de la răsărit față de ținutul odinioară liber, strașnic apărat cu sabia în mînă de Sfîntul voievod Ștefan cel Mare.

Îl reproducem cu tristețe, în contextul realităților istorice actuale:

          Art. 17. Această diplomă și articolele vor avea urmare și putere atunci cînd, după ce vor fi înfățișate prea strălucitului Domn D. Cantemir, ne va depune jurămînt de credință în fața Preasfintei Treimi că se va supune întotdeauna poruncilor noastre și ne va sluji cu slujbă credincioasă și cinstită…, iar după intrarea oștirilor noastre va aduce pe toți boierii mari și mici, oștirea și tot poporul moldovean ca să ne jure credință și se va uni cu oștile noastre. 

Pentru conformitate,

Eugen Toma

 

DUMNEZEU S-A ARĂTAT

Mărturisirile unui creştin care, zdrobit de încercările vieţii acesteia, s-a regăsit şi cunoaşte „Fericirea“

(fragmente)

Cuvînt înainte

5-10          Tatăl meu, Iorgu Savin (1922 – 2000), a fost pe front  (și cu nemții și cu rușii) și apoi a fost închis 10 ani ca deținut politic, deși atunci cînd s-a facut schimbarea conducerii legionarilor cu Horia Sima, el și-a dat demisia din funcția avută și a ieșit din Legiune (așa cum descrie el însuși în carte), dezamăgit de modificările acțiunii legionarilor cu acest conducător. El a rămas ancorat în credința creștină și cam asta ghidează cartea.

Eu l-am ascultat si l-am crezut, dar multe lucruri aș fi vrut încă să-l întreb și să aflu. Nu m-a dus capul să-i pun întrebări, am luat de suficient ceea ce ne-a povestit. Foarte puțini foști deținuți politic au dorit să vorbească. Cei care au făcut-o au avut un scop mai lumesc. Prietenul lui, pr. Vasile Pătrașcu, care a făcut prefața la una dintre cărțile pr. Iustin Pârvu, niciodată nu a vrut, în casa noastră fiind, să vorbească despre duritățile prin care a trecut. Abia după ce a plecat și el la Domnul, a răzbătut cîte ceva despre viața lui ca deținut. Îmi amintesc cum arătau cei 3 deținuți eliberați odată și veniți în casa noastră ca singurul loc de adăpostire pentru o vreme, cînd eu aveam 13 ani: tatăl meu, Vasile Pătrașcu și Ghiță Munteanu. Părintele Stăniloae i-a fost de asemenea prieten și coleg pe băncile reeducării din închisoare, dar nici dînsul nu a vrut să-l creadă pe tata. Și totuși… la moartea Pr. Stăniloae, tatăl meu i-a văzut chipul la fereastra camerei în care stătea, deși locuim la etajul 3. Să fi fost o recunoaștere? un rămas bun? o dovadă de încredere și prietenie veșnică?

Sfinții închisorilor nu au vorbit despre ei înșiși decît cu greu sau alții, apropiații lor, au vorbit despre ei. Tatăl meu niciodată nu s-a recunoscut decît ca un mare păcătos. Pot mirenii de astăzi să înțeleagă asta? Poate vag, cei care mai merg pe la biserică.

Mă iertați, întotdeauna mă tulbură amintirea lui…

Coralia Negruț

5-11

Cîteva explicaţii

L-am văzut pe Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Unul în Treime, iar conştiinţa mea mă îndeamnă să descriu aceasta ca pe o mărturisire în plus la cele ce s-au descoperit pînă acuma.

Cînd avalanşa ştiinţei şi tehnicii ne-a înrobit, iar noi am ajuns să ne închinăm unui nou idol, Zeiţa Raţiunii, eu însumi ajungând un slujitor al ei, cînd pierdusem credinţa şi mergeam pe drumul cel larg al pierzării, atunci, atunci a ales Dumnezeul nostru momentul de a mi se arăta.

Despre aceasta vreau să scriu, ca cel ce va citi să aibă încă un document, încă o speranţă că El există şi să-şi plece genunchii şi chiar toată fiinţa pentru a se salva. Nu este uşor să descriu toate cîte s-au întîmplat cu mine; dar cel mai greu, aşa după cum se va vedea, este de a descrie pe Cel ce este de nedescris, adică pe Dumnezeu.

Orice calificative mi se vor da şi orice ameninţări sau răstălmăciri se vor face, dator sînt de a mărturisi cît mai corect posibil unui om şi să povestesc toate cele cîte s-au întîmplat cu mine, le-am trăit, avînd un singur ţel, ca Cel ce mi S-a arătat să nu-mi spună: „slugă nevrednică, rea şi necredincioasă, ai ţinut talantul ce ţi l-am dat în pămînt“, şi că am ţinut lumina Lui sub obroc.

Pentru cei care vor să înţeleagă cele ce am scris şi să se convingă de adevăr, să-şi plece genunchii şi chiar toată fiinţa, închinîndu-se lui Dumnezeu, Care Se va milostivi şi îi va lumina.

Dacă veţi descoperi că, deşi am scris lucruri mai presus de cunoaşterea banală, (firească), sînt un păcătos, să nu vă lăsaţi împiedicaţi de aceasta, căci ştiut lucru este că gura păcătosului adevăr grăieşte.

Eu nu numai că am recunoscut că am fost şi am rămas un păcătos, dar veţi vedea că Dumnezeul nostru m-a pedepsit pentru păcatele mele, mi-a arătat chiar locul meu de pedeapsă din iad, dar totuşi, pentru admiraţia, dragostea şi umilinţa mea faţă de El, a ţinut să mă recompenseze şi, prin mine, să facă cunoscut tuturor celor ce au păcătuit, dat totuşi Îl iubesc, că îndurarea Lui este nemăsurată.

Rugaţi-vă şi pentru mine ca Dumnezeul nostru să mă ferească de a mai păcătui, iar la rîndul meu mă voi ruga ca înţelegerea pe care mi-a dat-o să o aveţi toţi.

Nu spun lucruri noi, nu dau îndrumări altele decât cele pe care le primim de la sfinţiţii noştri preoţi, ci actualizez prezenţa şi puterea lui Dumnezeu ca, trezindu-vă din valul în care mergem împinşi de satan, să facem ceea ce Apostolul a spus înainte de mine: „Plîngeţi, pătimiţi, vă rugaţi şi postiţi“ şi renunţaţi la deşertăciunile vieţii acesteia, care-s foarte mari şi puternice. Să lăsăm orice dezmăţ propagat prin filme, radio, televizor şi orice alte spectacole. Să iubim pe Dumnezeu şi să participăm la dumnezeieştile slujbe cu frică, dragoste şi cu cutremur.

Dumnezeu să ne ajute!

Iorgu Savin

 

[…] Şi ruşii aveau sistem practic de a impulsiona soldaţii la atac. Le dădeau votcă pe săturate şi mureau fericiţi, mai ales că plecau la atac în valuri, braţ al braţ. Ce? Mureau ruşi? Nu! Mureau armeni, găgăuzi, kirghizi, tătari şi poate chiar moldoveni de-ai noştri. Aceasta o citisem în foile de informare ce ni se dădea pe front, iar unul din soldaţii veterani de la prima campanie, de la mitraliera cu care eram întărit mi-a spus că venise de la un alt regiment şi că luptase aproape de Don cînd ruşii au început contraofensiva. Spunea: „Veneau la atac în valuri, ca nişte bezmetici. Am tras continuu cu mitraliera, am schimbat ţeava înroşită cu alta, aşa de cîteva ori. Cădeau ruşii grămezi unii după alţii, dar parcă izvorau din pămînt. N-am mai avut ce face, nu mai funcţiona nici o armă şi ne-am retras“. Au câştigat ruşii războiul, dar numai înecîndu-i pe nemţi şi pe aliaţi în sângele lor. Chiar în anul acesta cînd scriu, 1987, conducătorii URSS au anunţat că s-a reuşit să se completeze numărul morţilor cu noii născuţi după război şi s-a ajuns la populaţia care era înainte de declanşarea războiului. (Pag. 24)

Iorgu Savin

(va urma)

Pedagogie

 

Despre Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“ (I)

 

Motto: Cu colinde de Crăciun,

vă dorim un an mai bun

Și cu dragoste creștină

să primiți în dar lumină

zurgălăi și flori de gheață

să vă bucure de viață!

 

Încep această nouă rubrică dedicată Școlii cu urarea primită în 2016 în preajma Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos prin grija delicată a doamnei profesoare Monica Șerbănescu, directoarea unui lăcaș de cultură și credință strămoșească din inima Bucureștiului, cu sediul principal situat pe strada „Sborului“, în preajma faimoasei Biserici Sfîntul Mina. Domnia sa ne-a onorat cu prezența la cenaclu duminică 4 undrea 2016, așa încît, socotind-o „de-a casei“ de-acum înainte, mi se pare firească includerea acestor rînduri în paginile revistei „Noul euxin“.

Trecînd la subiect, anume la modelul de educație propus de Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“, pînă mai ieri Școala „Anastasia Popescu“, mă voi referi în cele ce urmează la așa-numitele „activități extracurriculare“, selectînd doar cîteva manifestări culturale organizate în cadrul acestei unități școlare particulare, la trei dintre ele putînd lua parte efectiv, anume la o întîlnire a cadrelor didactice cu dl prof. dr. Sergiu Ciocârlan, scriitor despre ale cărui cărți am glosat cu plăcere în diferite ocazii[2], la o întîlnire cu editori de cărți dedicate copiilor și, parțial, la o întîlnire cu dl prof. Florin Colceag. Un  alt eveniment cultural la care, din motive independente de voința mea, nu am putut lua parte a fost vernisajul expoziției „Peste vîrfuri“ a Elenei Murariu. Le voi prezenta succint, ordonîndu-mi însă cronologic impresiile în cîteva articole din rubrica de pedagogie inaugurată din acest număr al revistei „Noul euxin“.

Elena Murariu este deja un nume consacrat, o artistă deplin formată, cu opere care au ridicat mult ștacheta în domeniul iconografiei. Admirîndu-i expoziția din incinta Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“, i-am adresat joi, 29 undrea 2016, un mesaj pe care-l includ în acest articol nu numai ca dovadă subiectivă a prețuirii creștinului ortodox care sînt, ci și ca mărturisire publică, pedagogică, deci obiectivă, a unui om al catedrei cu trei 5-12decenii la activ, pentru efectele indiscutabil benefice ale icoanelor în școlile românești. Iată mesajul în cauză:

Doamnă Elena Murariu,

Vreau să adaug cîteva fraze inspirate de expoziția dv. de la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“, văzută în cele din urmă și de mine. M-a impresionat puternic, așa cum m-așteptam, dar mărturisesc cu oarecare jenă că nu i-am perceput titulatura eminesciană[3].

Consider că nu doar pentru mine, dispunînd eventual, să zicem, de „antene“ speciale, lucrările dv. au un rol estetico-terapeutic-duhovnicesc. Harul dv. intră în rezonanță, cred, cu orice om care participă frecvent la Sfînta Liturghie. Extrapolînd spațiul sacru, bisericesc, aceste opere plastice ale dv. își pot afla în mod firesc locul nu numai în școli, spitale, muzee ori galerii de artă, ci și în locuințele credincioșilor, îndeosebi în chiliile nevoitorilor dedicați rugilor continue. Ferestre larg deschise către Cele de Sus, copleșitoare prin imaginație și inovații specifice unei mari artiste, cum vă cred, creațiile dv. pe mine unul mă conving definitiv prin ceva inefabil: rugăciunile însoțitoare dinaintea și din timpul execuției lor, care mă invită stăruitor pe mine însumi să cad în genunchi și să mă rog, abandonîndu-mi treburile meschine ori gîndurile profane.

E drept că v-am auzit vorbind, în diferite ocazii, despre creațiile dv. și s-ar putea să vă pară speculativ-măgulitoare afirmațiile mele; dar emoțiile pe care, ori de cîte ori le privesc, mi le provoacă fie vreun arbore împodobit cu „fructele“ martirice ale Brâncovenilor, fie vreun fragment de Cazanie sau de Psaltire, fie vreo Sfîntă Cruce pictată (așa cum am văzut recent și mi-am permis a răspîndi pe diferite site-uri una, postată de dv. pe paginile vînturoase, 80% flușturatice, ale facebook-ului), mărturisesc limpede despre ADEVĂRURI REVELATE ARTISTIC.

De aceea țin să vă mulțumesc din toată inima pentru darurile dv. care întotdeauna mă ridică spiritual din contingent, mă predispun la meditație și contemplație, atingînd tainic ceea ce am mai bun în ființa mea umilă, hîrșită de sarcini profesionale curente și prăfuită de mari nemulțumiri social-politice.

Dumnezeu să vă răsplătească înmiit rodirea talanților cu care v-a dăruit spre a ne înfrupta duhovnicește și noi, după măruntele noastre deschideri perceptive…

Cu amabilitatea-i cunoscută, artista mi-a trimis un răspuns pe care îmi iau permisiunea să-l public și pentru cititorii acestor pagini de revistă:

Domnule Mihai Floarea,

          Vă mulţumesc foarte mult pentru gândurile pe care mi le-aţi trimis. Aprecierea de care mă bucur din partea dumneavoastră mă onorează şi obligă totodată.

          Sunt datoare să vă spun că atunci când pictez ajung într-o stare de bucurie şi linişte pe care mi-aş dori să le împărtăşesc şi celor care privesc lucrările mele.

          Închei cu urări de sănătate şi împliniri pentru anul care abia ce a început,

          Cu preţuire,

          Elena Murariu

Subliniez și dezvolt ideea pedagogică pe care am exprimat-o adeseori despre rolul formativ subtil al icoanelor în școli (deopotrivă asupra elevilor, 5-13asupra profesorilor și asupra personalului auxiliar), rol ce rezultă din natura lor ambivalentă: pe de o parte ele au o componentă senzorială, material-estetică, vizînd frumosul, educarea văzului și familiarizarea cu emoția/trăirea artistică, pe de altă parte icoanele au o valoare subtilă,  extrasenzorială, transmundană, ele fiind ferestre spre Divinitate și invitații la rugăciune, la gînduri pozitive, la abținere/reținere de la verbiaj obscen, de la violență etc. Foarte important este și mesajul tainic, pogorînd de Sus, al icoanelor care sfințesc locul de unde luminează privirile și sufletele deschise. Este vorba, deci, despre o conclucrare omenesc-divină prilejuită de icoane.

Așa cum în Biserică sînt nepotrivit-ilariante apariția și comportamentul unor persoane violente, gălăgioase și îmbrăcate indecent, și în școală, prezența icoanelor pe holuri, în cancelarie, în sălile de clasă, în ateliere, în cabinete, în bibliotecă etc. poate induce/sugera conduita potrivită unui spațiu consacrat culturii, științei, educației responsabile și devotate. Obiecției unora care au vociferat pe tema prezenței icoanelor în spațiile publice și în special în școli, i se cuvine următorul raționament: dacă nu deranjează pe nimeni măsurile administrativ-gospodărești „de securitate“ care sînt luate, de obicei, în unitățile de învățămînt preșcolar, gimnazial și liceal prin prezența formațiunilor de ordine și pază, a camerelor de supraveghere video-audio, a pichetelor PSI etc., acestea toate constituind așa-zisa „normalitate“, de ce ar putea deranja[4], ca măsură de protecție spirituală, icoanele creștine prezente în instituțiile educative dintr-o țară creștină pe cineva care vrea să rămînă sănătos la trup și la minte?

Ca o prelungire a necesității prezenței icoanelor în școli, recomand, întemeindu-mă pe experiența proprie, rugăciunile individuale (în gînd) sau/și colective (cu voce tare) măcar la începutul / la sfîrșitul cursurilor zilnice. Mai mult de 90% dintre „problemele“ curente din clasele gimnaziale și liceale se rezolvă făcînd apel la Sfinții ce se pomenesc în ziua respectivă[5], la Maica Domnului și îndeosebi la Sfînta Treime.

Înainte de a prezenta celelalte evenimente culturale la care am luat parte personal în Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“, cer permisiunea unei divagații despre o întîlnire memorabilă cu dl prof. dr. Sergiu Ciocârlan la o conferință pedagogică ținută de d-sa la Paraclisul din Institutul Agronomic la 7 brumărel 2016. La un moment dat, vorbitorul s-a referit la un incident relatat lui de către o colegă: intrarea în sala de clasă gimnazială, în timpul orei, a unui fluture. „Nu mi-am mai putut ține ora“ – i-a spus ea în pauză. Comentariul pedagogului mi s-a părut demn de reținut: „Fă-ți ora mai interesantă decît intrarea unui fluture în sala de clasă!“ 5-14Mi-am amintit că și mie mi s-a întîmplat acum vreo trei-patru ani ceva similar cu alt fel de insectă (era o libelulă foarte mare) și, din instinct, am folosit prilejul spre a divaga literar pe tema insectelor, după colaborarea mea calmă și a cîtorva dintre elevii clasei la trimiterea intrusei pe fereastra deschisă de unde apăruse.

Înaintea expunerii de la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“ a d-lui profesor Sergiu Ciocârlan, expunere avînd drept titlu interogația „Ce este școala?“, am fost invitați pe holul de la etajul întîi al sediului din strada Zborului să ascultăm cîteva colinde interpretate de corul școlii – momente de mare delectare, întrucît expoziția d-nei Elena Murariu a intrat firesc într-un dialog subtil, miraculos, cu glasurile îngerești ale copiilor, pregătindu-ne sufletele, după datina străbună,  pentru atmosfera sărbătorească a Nașterii Domnului ce urma să vină.

În cuvîntarea sa din sala de festivități autorul cărții Clonele învățămîntului românesc. Un experiment al urii față de valori. Contra educației triumfaliste de astăzi (Galați, Editura Egumenița, 2016) s-a referit neconvențional, smerit, cu vorba-i domoală, aproape șoptită, la granița audibilului, la școală ca loc de întîlnire profesor-Dumnezeu-elev: „Plec de acasă și mă rog: Doamne, astăzi mă întîlnesc cu 5-15copiii. Ajută-mă în această întîlnire. Ajută-mă să fiu profesor… Am planificarea, cunosc materia… Dar nu știu să predau lecția“ (căci zilnic – adaug eu – este vorba despre o altă lecție, nouă, unică așa cum n-a mai fost altă; o întîlnire astăzi, la clasa cutare, altă întîlnire la clasa cutare, ceas de ceas, mîine și poimîine, la fel – la nesfîrșit); deci „zilnic se învață“ ființarea ca profesor, cu condiția să conlucreze vocația, voința, rugăciunea. Lecțiile dintr-o „școală de vis“ ce „seamănă cu o călătorie… ca în basme, unde apar primejdii, bucurii neașteptate“, cum se exprima neobișnuitul vorbitor, se pot desfășura dacă, la rîndul lor, copiii se roagă și ei: „Doamne, merg la școală… Ajută-mă să fiu elev…“ și, îndrăznesc eu iarăși să completez-extrapolez, se roagă, acasă, și mama copilului: „Doamne, ajută-mă să fiu mamă“, iar tatăl, eventual bunica și celelalte rude din preajma copiilor întăresc rugăciunea corespunzător responsabilităților fiecăruia, așa cum se cuvine în familiile creștine…

Realitatea e că, vai, adeseori, niciunul dintre „actorii“ actului pedagogic nu numai că nu se roagă, dar nici măcar nu-și conștientizează rolurile, responsabilitățile… Ce să mai spunem despre familiile cu membrii azvîrliți care-ncotro, pe mapamond, în căutarea nu a sinelui, ci a bunurilor materiale… Un răspuns adecvat la tarele pedagogice actuale se tot încearcă de peste două decenii și e dureros că unghiuirile de abordare și „soluțiile“ sînt cînd politice, cînd economice, cînd culturale… Punctul pe „i“, cum se spune, se evită cu grijă a se pune: acolo unde Dumnezeu nu e nimic nu e!…

La conferința sa nu profesorul, nu deținătorul titlului doctoral, nu autorul atîtor cărți, ci pedagogul creștin, a formulat șoptit, dar ferm, în liniștea de sanctuar a sălii de festivități a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“ soluția, așa cum pînă acum n-am auzit de la un cadru didactic titrat la niciun curs de perfecționare dintre nenumăratele la care am participat: „Nu există o altă cale de a călători spre școală dacă n-o iubim îndeajuns. Ajungem la impas, la o fundătură… Nici copiii nu știu ce e școala… Neînțelegerea lor vine din neînțelegerea noastră… Școala e o întîlnire, iar copilul care vine ne întîlnească și nu ne întîlnește pleacă dezamăgit acasă…“

Voi reveni în numărul următor al revistei cu impresiile și adnotările aferente întîlnirii cu dl. prof. dr. Sergiu Ciocârlan.

 

Mihai Floarea

 Eseuri

Columna lui Traian certificatul de botez al poporului român.

Argumente pentru dăinuirea neabătută întru adevăr a neamului românesc

(urmare din nr. 4/2016)

          Se cunoaște din istorie că, atunci când un conducător al unui popor, mai ales dacă era respectat și iubit, sau măcar temut, a propovăduit sau a trecut la o altă credință decât supușii săi, acel popor, sau măcar o parte a lui, l-a urmat. Așa s-a întâmplat în cazul lui Zamolxe, al lui Moise și al lui Aaron când au întors poporul lui Israel căzut în idolatrie, sau al  regelui Abgar al Edesei, conducătorul primului stat creștin cunoscut în istorie. În cazul nostru presupusa convertire a lui Decebal nu putea rămâne fără astfel de urmări. De ce nu a rămas nimic consemnat în scris? La sutele de lucrări scrise în Antichitate despre daci de către autori cunoscuți, în genere, despre seriozitatea lor și care au dispărut în majoritatea lor, nu e de mirare că se cunosc atât de puține despre strămoșii noștri, inclusiv despre această convertire timpurie, care a rămas totuși în tradiția Bisericii și în cea populară. Dar ipoteza noastră, dacă se sprijinea doar pe închinăciunea și rugăciunea unui legionar roman pentru Decebal ar fi părut foarte șubredă, chiar hazardată. De aceea, am trecut la cercetarea tuturor scenelor de pe Columnă, pentru a vedea dacă s-ar mai putea găsi vreun indiciu care să confirme ipoteza încreștinării lui Decebal și a unei părți dintre daci. Continuând cercetarea, iată ce am găsit! Începând să examinez Columna scenă (metopă) cu scenă dinspre sfârșit spre început, am observat pe metopa numărul CXXXIV o oștire dacă, ce încearcă să cucerească (recucerească?) o fortificație apărată de ostași romani. Acțiunea se petrece după pierderea Sarmisegetuzei de către Decebal. Este o luptă îndârjită. În partea dreaptă a scenei acestui atac al dacilor, retras mai la o parte se observă un grup de trei bărbați daci, doi tineri și un adult (metopa CXXXV fig. 4, 5, 6), care privesc cu înfrigurare lupta. Istoricii sînt de acord că personajul mai în vârstă este Decebal.[6] Ceea ce m-a frapat la rege este poziția sa, cu mâna dreaptă ridicată în dreptul feței, cu degetele grupate ca pentru a face semnul ortodox al crucii. Degetul arătător al mâinii sculptate a fost sfărâmat în decursul timpului. În figura nr. 7, de detaliu, unde am fotografiat dintr-un alt unghi, se pot vedea clar degetele inelar și mic cum sînt strânse în podul palmei. Alături, am adăugat fotografia unei mâini reale (fig. 8) pentru a se vedea că este același gest. Deci, după opinia noastră, Decebal se închină și, cum era și firesc, se roagă pentru biruința ostașilor săi aflați în această luptă, se pare, foarte importantă, judecând după mulțimea trupelor dace. Astfel s-ar confirma supoziția noastră emisă cu ocazia cercetării scenei așa-numitei „sinucideri“ a regelui dac, dar coroborată cu revelația părintelui Nicodim Bujor în care Decebal i-a fost arătat ca sfânt: „Decebal era creștin!“

Continuând cercetarea personajelor de pe Columnă se observă pe metopa CXXI (fig. 9) un bătrân taraboste (nobil-pileat) așezat, având pe genunchi, zăcând, un tânăr mort, probabil fiul lui. În fața sa, în picioare, un alt taraboste încearcă să-l consoleze vrând să-i ridice capul cu mâna dreaptă. Ce face bătrânul tată? Noi credem că se pot observa două lucruri diferite: ce pare să facă și ce face într-adevăr. El pare să-și șteargă ochii de lacrimi cu o năframă pe care o ține strâns în mâna dreaptă (fig. 10). Am încercat și noi să ne ștergem ochii cu o bucată de pânză copiind exact gestul bătrânului. Și nu am putut, pentru că în loc de năframă ne atingeam cu degetele grupate și de data aceasta ca pentru închinare. S-ar putea pretinde că de data aceasta (și de data aceasta!?!) exagerăm, că forțăm lucrurile. Să vedem dacă e chiar așa. Dacii, și e de la sine înțeles că mai ales nobilii, aveau credința că dacă mor vitejește în luptă ei de fapt nu mor, ci trec pe un tărâm al vieții și fericirii veșnice. De aceea ei mergeau la moarte cu bucurie, nu numai fără frică. Era o realitate recunoscută de toți cei care

5-16

Figura nr. 4

5-17

Figura nr. 5

5-19Figura nr. 6

 

5-18

Figura nr. 7

 

 5-20

Figura nr. 8

îi cunoșteau, prieteni sau dușmani.[7] Este de neconceput ca Apollodor și cei care au sculptat cu atâta acuratețe până și mimica specifică fiecărui personaj într-un anumit moment, să nu cunoască această trăsătură de bază a credinței dacilor și să o înlocuiască cu o manifestare opusă, obișnuită celorlalți oameni, adică să plângă pentru cei morți. Și, totuși, gestul bătrânului și năframa din pumnul lui așa par să indice. La fel vom vedea în scena următoare niște bărbați ce par copleșiți la vederea unor tineri morți în lupta pentru apărarea Sarmisegetuzei. Căzuți luptând pentru apărarea capitalei poporului lor, împotriva unor invadatori extrem de puternici, erau ei vrednici de plâns? Nici vorbă! Nici pentru un creștin adevărat, de astăzi și din orice timp, nu ar fi de plâns.[8] Cu atât mai puțin ar plânge niște daci de la curtea lui Decebal, lăudat și de dușmani pentru vitejia lui.[9]

5-21

Figura nr. 9

5-22

Figura nr. 10

          Explicația este că, deși au reprezentat în clar pe Decebal (metopa CXXXV) și pe cavaleristul roman (metopa CXLV) închinându-se, acestea au fost excepții pe care nu le puteau repeta fără ca cineva cu oarecare simț de observație să nu se întrebe ce semnificație aveau gesturile acelor oameni, în acele situații foarte critice.

Chiar dacă în acea vreme, și poate mult după aceea, semnul crucii nu era cunoscut, poate, decât de creștini, era totuși nevoie ca acest gest care transmitea celor inițiați, adică creștinilor, o anumită informație, să fie disimulat părând altceva, adică a exprima durerea profundă resimțită la pierderea cuiva apropiat. Credem că același lucru se poate afirma și despre dacii din metopa CXX, (fig.11) și,  respectiv, din metopa CXXI (fig. 9).

În scena în care se văd cum sînt aduși în interiorul cetății tineri luptători uciși în luptă pe zidurile Sarmisegetuzei, se observă un nobil dac făcând un gest care ar părea să reprime disperarea. Pare că își pune mâna dreaptă în cap. Și figura lui arată a mare durere (fig. 12). Este posibil ca de data aceasta autorii basoreliefului să fi dorit să redea prin expresia feței și gesturi, exprimarea de către luptătorul dac a unei puternice impresii, chiar a disperării provocate de pierderile suferite în lupta cu „invincibila“ oștire romană condusă de împărat? Dar, credem noi, este la fel de posibil, având în vedere argumentele expuse mai sus, ca și în acest caz gestul făcut de nobilul dac să fie tot unul de închinare, exprimând uimirea și durerea unite cu invocarea lui Dumnezeu. Un lucru care ar infirma gestul de disperare și indirect, l-ar confirma pe cel de închinare este acela că omul disperat, când nu-și prinde capul cu ambele mâini, își duce la cap mâna stângă, spontan și negândit, ca un semn de totală neputință în fața nenorocirii și nu mâna dreaptă, cea a acțiunii și a puterii.

Se mai poate invoca faptul că degetele nu mai sînt grupate ca la închinarea ortodoxă obișnuită, căci se văd lipite și drepte, trei degete: arătătorul, mijlociul și inelarul, iar degetele mare și mic nu se văd: posibil  să fi fost unite în podul palmei. Chiar dacă sînt alte degete decât cele folosite obișnuit la facerea crucii, sînt tot trei și două, putând simboliza și de această dată Sfânta Treime și cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos.

Se știe că la început au coexistat mai multe moduri de a ține degetele pentru semnul crucii făcut pe propriul chip sau corp, așa cum există și un alt mod de grupare a degetelor în cazul binecuvântării date de cineva mai mare în har (fig. 13).

5-23

Figura nr. 11

5-24

Figura nr. 12

          Un alt mod de închinare, care se presupune a fi fost mai vechi, este cel făcut în semnul crucii, pe frunte cu degetul mare[10]. Ba, unii chiar își tatuau crucea pe frunte. Este răspândită opinia că semnul crucii, ca semn grafic sau ca mod de închinare, mai des cel ortodox, cu trei plus două degete, nu ar fi foarte vechi, pentru că în Biserica primară ar fi amintit de momentul încă proaspăt și foarte dureros al morții pe cruce a Mântuitorului. Această opinie izvorăște din necunoașterea, de către cei ce o exprimă, a realităților Bisericii primelor veacuri. Semnul crucii, făcut mai întâi pe frunte și mai târziu peste tot trupul, semnifica la început litera „Tau“ din alfabetul vechi grec, care era un semn grafic în formă de cruce. El a fost poruncit de Dumnezeu ca semn de identificare și ocrotire pentru fiii lui Israel (Iezechiel 9, 4-6). Acest semn, litera „Tau“ de formă „+“ sau „x“, reprezenta numele lui Dumnezeu[11] și aducea protecția Sa

5-25

Figura nr. 13

 

asupra celui ce se însemna cu el.

Dar cum vedem, cele patru scene descrise de pe Columnă arată că acest semn avea, încă de la început, și valoare de invocare, de chemare a lui Dumnezeu în cadrul rugăciunii. Însuși Sf. Vasile cel Mare, în secolul patru, afirma că: „semnul crucii făcut pe frunte, împreună cu rugăciunea cu fața spre răsărit, sînt printre tradițiile nescrise pe care le avem de la Sfinții Apostoli“[12]. În inscripția paleocreștină numită „regina inscripțiilor creștine“[13] de pe mormântul Sf. Abercius, episcop de Hierapolis aparținând secolului al treilea, semnul crucii de pe frunțile creștinilor este numit „pecetea (sphragis) strălucitoare“. Cu această pecete viitorii creștini erau însemnați înaintea Sf. Botez, ca un semn de consacrare, dar și în timpul Botezului. Deci semnul Sf. Cruci este foarte vechi, aparține Bisericii primare.

Pr. Emanuel-Florin Ganciu

                                                                                (va urma)

 

                                                       Teo-antropologia iubirii

 

   Pornind de la faptul potrivit căruia Medicina este, prin excelenţă, o ştiinţă a facerii de bine, abordarea legăturilor dintre ştiinţa prevenirii şi vindecării bolii şi iubire poate fi o importantă cale de pătrundere în mecanismele intrinseci ale actului medical, cu impact asupra înţelegerii proceselor ce-i conferă unicitate, forţă şi eficienţă. Dependenţa de un cadru teoretic unic, specific (psihologic, sociologic, moral, ştiinţific, filosofic) limitează accesul la adevărul  ecuaţiei pusă în discuţie. Adevărul este cu atât mai necesar mediului ştiinţific medical cu cât confuzia ocupă  tot mai mult teren. Într-o lume grăbită se justifică întrebarea: „Cine mai are timp să citească despre Iubire şi cât de importantă poate fi legătura Ei cu Medicina?“ E vorba de un reflex condiţionat negativ, cu rol de protecţie în faţa excescului de informaţie, reflex colectiv datorită căruia oamenii nu mai au răbdare să asculte, darmite să mai şi citească! Vom reveni asupra cauzelor acestei alienări. Nevorbind, necitind, necomunicând oferim teren  confuziei. Există ştiinţe care mint, aşa cum există filosofii şi religii care mint. Mai grave sunt: minciuna şi confuzia interdisciplinare. Abordarea ştiinţifică, oricât ar fi de elastică şi de cuprinzătoare nu trebuie să renunţe la rigoarea discernământului bine întemeiat. O Medicină a compromisurilor nu mai este Medicină.

    În pofida sloganului care susţine că „nimeni nu e deţinătorul Adevărului Absolut“, vom încerca să arătăm că Iubirea la care ne referim se identifică cu calea care duce spre El. Pe temeiurile analogiei facerii omului şi a revelaţiilor Sf. Cruci se sprijină atât asemănarea pe verticală între: Logos şi logosul naturii umane, Chipul lui Dumnezeu şi chipul omului, Persoanele divine şi persoana umană, atributele divine şi virtuţile teologice, Sf. Duh şi duhul omului, Viaţa Veşnică şi viaţa omului, Conştiinţa divină şi conştiinţa umană, Crucea Treimică şi crucea omului, Legea dumnezeiască şi legea firii umane, cât şi asemănarea pe orizontală până la identificare a duhului cu: conştiinţa, viaţa, virtuţile teologice, chipul creat, oglinda omului celui dinăuntru, crucea, legea firii umane, „supraconştientul“, „inconştientul spiritual sau adâncul neştiut al inimii“. Viaţa omului, conştiinţa, logosul naturii umane, crucea omului, legea firii umane, supraconştientul, virtuţile teologice, chipul lui Dumnezeu din om, oglinda omului celui dinăuntru, adâncul neştiut al inimii sau inconştientul spiritual sunt termeni a căror semnificaţie se suprapune duhului. Diferitele perspective se completează reciproc.

       Ce relaţie există între Adevăr şi Iubire? La Adevăr nu se ajunge decât prin iubire, credinţă şi speranţă, vectorii şi extensorii minţii şi ai cuvântului. Din tri-unitatea menţionată ne-am oprit asupra Iubirii, în încercarea de a arăta  importanţa ei în Medicină ca Ştiinţă a Iubirii de aproapele „prin ascultarea şi împlinirea în fapte a Iubirii de Dumnezeu, precum şi a „revărsării Iubirii Lui, spre semenii noştri“ (Daniel Patriarhul BOR, „Iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele – lumina vieţii creştine“, predica din Duminica a XV-a după Rusalii, „Ziarul Lumina“ din 5.09.2010, p. 4). Este vorba de Iubirea sfinţitoare situată deasupra oricăror conotaţii fiziologice sau filosofice de sorginte platonică, de iubirea care, alături de credinţă şi speranţă e o componentă esenţială a fiinţei umane şi totodată o virtute teologală. Din „Sfânta Scriptură“ (I Ioan 4, 8) şi de la Sfinţii Părinţi (Sf. Ioan Scărarul şi Sf. Maxim Mărturisitorul) ştim că Dumnezeu este Iubire şi că „dragostea este de la Dumnezeu“ (I Ioan, 4, 7). Omul e la rândul său „iubire“, nu ca metaforă ci ca realitate teo-antropologică. Pericopa evanghelică de la Matei 5, 44 în care Mântuitorul ne cere să-i iubim pe vrăjmaşi, să-i binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, să facem bine celor ce ne urăsc şi să ne rugăm pentru cei ce ne vatămă şi ne prigonesc depăşeşte nu numai posibilităţile noastre ci şi orice închipuire, dar tot ea ne permite să înţelegem felul în care această Poruncă poate fi împlinită. „Cine iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe oameni“, spune Sf. Maxim Mărturisitorul. In viziunea Arhimandritului Serafim Alexiev iubirea e ca vârful unui munte, la care se ajunge prin credinţă şi nădejde. Pe lângă rolul motivaţional al iubirii de Dumnezeu şi de oameni în desfăşurarea actului medical, aceasta-l dezleagă cu totul de interesele lumeşti: arghirofilie, slavă deşartă etc. Iubirea semenilor depăşeşte condiţia omului căzut numai dacă „harului iubirii lui Dumnezeu“, (Daniel Patriarhul BOR, ibidem pag. 5), i se adaugă din preaplinul Iubirii divine, puterea „de a iubi pe aproapele nostru aşa cum îl iubeşte Hristos” (idem). Altfel spus „Mântuitorul ne cere să-i iubim pe oameni dumnezeieşte”, după cum ne explică Preafericitul Patriarh Daniel (Gheorghe-Cristian Popa, „Mântuitorul ne cere să-i iubim pe oameni dumnezeieşte“, „Ziarul Lumina“ 4.10.2010, p. 16), ceea ce, din perspectiva Medicinii Iubirii, duce la ideea potrivit căreia şi bolnavii trebuie trataţi dumnezeieşte. La întrebarea: „Ce înseamnă să iubeşti?“ Pr. Teofil găseşte cel mai potrivit răspuns în chiar cuvintele Mântuitorului afirmând că „dacă iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi dacă iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, înseamnă că ştim ce înseamnă să iubeşti“ (Teofil Părăian, „Lumini de gând“, Edit. Antim, Cluj, 1997, p. 160). Deşi Dumnezeu este Cel ce adresează primul chemarea Iubirii („Cântarea cântărilor“, cap. I), aşa cum auzim la Sf. Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur: „ale Tale dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate şi pentru toate“, El nu întârzie a răspunde iubirii omului, revărsând asupra lui energia divină necreată a iubirii, prin care acesta se poate depăşi, iubindu-şi vrăjmaşii. Deci iubirii fireşti a omului i se adaugă iubirea suprafirească, dăruită de Dumnezeu (Arhim. Serafim Alexiev).

     Ştim că omul este trup şi suflet. Din Chipul triipostatic al Dumnezeului, unic în fiinţa Sa, fac parte cele trei Persoane divine: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. (Cf. Matei 3, 16, 17; Marcu 1, 10, 11; Luca 3, 22; Ioan, 1, 29, 32, 33, 34). După Chipul lui Dumnezeu, chipul omului este alcătuit din minte, care corespunde Tatălui, duh – Duhului şi cuvânt – Fiului. Se pune firesc întrebarea: Dacă aceasta este alcătuirea sufletului, unde este locul trupului, care pare a nu se încadra în paradigma trinitară? Răspunsul vine de la sine prin recunoaşterea unităţii stabilite încă de la Facere între cuvânt şi întruparea acestuia în act, unitate pe care am numit-o „cuvântacţiune“ (Adrian Harghel, „Teo-antropologia Crucii. Introducere“, Editura Morel, 2003, pag. 165), fără a face abstracţie de noţiunea de Logos care cu siguranţă avea sensul arătat, înainte de  erodările sale în timp.

      Unitatea dintre cuvânt şi act este o însuşire ce defineşte alcătuirea omului înaintea căderii sale în păcat fiind reiterată de cuvintele Mântuitorului: „Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este“ (Matei 5, 37). Îndemnul se referă la identitatea manifestată chiar de la Creaţie între Cuvântul divin şi actul propriu zis ca materializare a Sa. „Dumnezeu a zis, şi a fost aşa“ (5. Facerea, 1, 3, 6, 9, 11, 14, 15, 24). Unitatea divină a „Cuvântacţiunii“ îşi are expresia în „chipul după Chip“. Părintele Cleopa susţine că înaintea căderii în păcat a Protopărinţilor, procrearea avea loc prin cuvânt.

       Antropologia creştină nu se abate de la principiul analogiei enunţat de Creator la Facere (Cf. 1, 26) dacă, referindu-se la chipul omului nu se menţionează şi trupul, adică partea executivă a cuvântului executoriu. În Psalmul 118 Împăratul Prooroc David afirmă că „începutul cuvintelor Tale este adevărul şi veşnice toate judecăţile dreptăţii Tale“. Psaltirea Proorocului şi Împăratului David, I.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Ps.118, 160, pag. 231, lăsând în sarcina noastră să  aflăm care este mijlocul şi partea lor din urmă. Mijlocul Cuvântului divin este Întruparea în actul mântuirii, acţiunea mântuitoare făgăduită, de care nu se desprinde potrivit adevărului, iar ultima parte aparţine lumii de dincolo, veşniciei dreptăţii divine. Putem apela şi la cuvântul lui Evagrie Ponticul: „Credinţa este începutul iubirii, sfârşitul iubirii însă este cunoaşterea de Dumnezeu“ (Gabriel Bunge, „Evagrie Ponticul“, Edit. Deisis, Sibiu, 1997, p. 107). Între începutul şi sfârşitul iubirii nesfârşite, aşa cum sunt văzute de Evagrie, acţiunea este cea care ocupă mijlocul, încât cunoscând identitatea dintre Cuvântul şi Iubirea divină, prin translare în planul uman observăm că începutul iubirii stă pe temelia nădejdii întărită de credinţa lucrătoare prin iubire şi confirmată de unirea cu Dumnezeu, prin participarea la viaţa veşnică. „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3). Nici Proorocul David nici Evagrie nu menţionează ce se află în mijlocul cuvintelor divine în primul exemplu şi în mijlocul iubirii în cel de al doilea. Acţiunea este omisă fiind subînţeleasă, în acelaşi fel în care şi trupul nu e menţionat în triada minţii, duhului şi a cuvântului. Lucrarea este substanţa Cuvântului şi a Iubirii cărora le ocupă şi începutul şi mijlocul şi nesfârşitul sfârşit. Transpunând în plan uman identitatea dintre Cuvântul şi Iubirea divină vedem că acţiunea umană este expresia iubirii, care uneşte sacrificial cuvântul cu acţiunea. Sacrificiul e legea acestei uniri, acţiunea de materializare a cuvântului şi structura sa cunoscătoare, în felul în care credinţa e ochiul lumii inteligibile. Atât iubirea cât şi cuvântul au ca nucleu acţiunea, dar uimitor este faptul că, departe ca totul să se sfârşească aici, continuă după moarte cu viaţa a cărei veşnicie este identificată cu adevărata cunoaştere, la care au renunţat Protopărinţii şi pe care încercăm să o recuperăm urmându-L pe Hristos. Restaurarea omului se face prin recuperarea adevăratei cunoaşteri.

     Afirmaţia Părintelui Teofil Părăian potrivit căreia „măsura credinţei este măsura vieţii“ (Teofil Părăian, „Măsura credinţei este măsura vieţii“, „Ziarul Lumina“ 20.06.2010), confirmă unitatea dintre credinţă şi viaţă.

       Viaţa omului este credinţă, nădejde şi dragoste. „În esenţa sa, erosul este extatic“ (Constantin Ghiţă, „Sfântul Dionisie Areopagitul, teologul erosului divin“, „Ziarul Lumina“, 3.10.2010, p. 9). Afirmaţia întăreşte afirmarea identităţii iubirii cu viaţa umană în infinita sa expansiune dincolo de timp şi spaţiu, pe itinerarul asemănării cu Dumnezeul infinit şi veşnic. „Mântuitorul Hristos ne arată odată pentru totdeauna că orice coborâre în asumarea semenului este întotdeauna o înălţare, care face din iubire taina existenţei prin excelenţă. În taina Crucii este cuprinsă, nu în mod simbolic ci de facto, marea taină a iubirii lui Dumnezeu faţă de om“ (Diac. Dr. Ştefan Lucian Toma în artic. lui Ştefan Mărculeţ, „Răspunsul oamenilor la iubirea răstignită a lui Hristos“, „Ziarul Lumina“, 2010). Nu e nimic surprinzător în faţa unui Dumnezeu care e Viaţă veşnică şi Iubire. „Sfânta Cruce e semnul iubirii“ (Părintele Patriarh Daniel, Evanghelia de Duminică în „Ziarul Lumina“ din 12.09.2010, p. 4).

      Din perspectivă creştină restaurarea omului înseamnă  însănătoşire, revenirea la normal. Normalitatea nu e o convenţie impusă de om ci o stare de bine hotărâtă de Creator, pe criterii  numai de El cunoscute, potrivit judecăţilor divine inaccesibile omului, o Taină. Din „Sf. Scriptură“ aflăm că întreaga creaţie dă deplină satisfacţie judecăţilor Sale: „Şi a văzut Dumnezeu că este bine“ (Facerea, 1, 10, 12, 18, 21, 25) „şi iată erau bune foarte“ (Facerea, 1, 31). Crucea nu este un simbol căruia alături de Sfânta Treime îi aducem închinare, ci Însăşi Supraforma Triunităţii divine. Gestul închinării în chipul Crucii exprimă cu claritate identitatea nemaiîntâlnită dintre conţinut şi conţinător. Semnul Crucii nu e un gest magic învestit cu speranţe deşarte, ci ritul nupţial al unirii într-o singură Cruce a omului cu sine însuşi şi cu Dumnezeu. Invocată de  crucea alcătuirii noastre, Crucea Slavei Preasfintei Treimi coboară în cămara acesteia făcându-Şi locaş. Cele două cruci devin Una, ceea ce vine să confirme faptul că Aceasta e totodată semnul şi operatorul Unităţii.

     Modelul treimic al Crucii  devine, prin Facerea omului, structura sa esenţială, scheletul spiritual al „chipului după Chip“.

     Raţiunea ce însoţeşte meditaţiile asupra „geometriei Crucii“ furnizează elementele necesare înţelegerii potrivit căreia asemănarea termenilor puşi în discuţie este o condiţie fundamentală a unirii, în timp ce contemplaţia supraraţională aduce înţelegerea adevărului rostit de Sf. Apostol Pavel conform căruia Crucea „este puterea lui Dumnezeu“ (I. Cor. 1, 18).

        Aşa cum funcţionează el în societate, conceptul de normalitate e rezultatul unei convenţii stabilite pe măsurarea unor parametri bio-psihologici care coincid cu starea de bine a individului pe plan individual şi social. Acest concept nu ţine seama de criteriul teo-antropologic al alcătuirii fiinţei umane, de componenta sa duhovnicească de care depind toate celelalte părţi.

     Este omis cel mai important criteriu al normalităţii: relaţia cu Dumnezeu-Creatorul. Cât de gravă este această omisiune se poate vedea şi din relatările Prof. Dr. C. Romanescu, medic psihiatru şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, care observă că, deşi „se merge spre nebunie, prin religie se poate reda conţinutul omenesc omului“ (Otilia Bălinişteanu, „Prin religie se poate reda conţinutul omenesc omului“, „Ziarul Lumina“ din 18.07.2010, p. 9), atribuind credinţei rolul esenţial. Faptul că Ştiinţa recunoaşte importanţa Religiei, a credinţei este un pas important al reevaluării rolului lor în Medicină. Însuşi Mântuitorul a confirmat importanţa credinţei în vindecări (Luca 17, 19). Părerea potrivit căreia credinţa ar acţiona prin autosugestie este contrazisă de exemplul slăbănogului din Capernaum, vindecat prin credinţa altora (Matei 9, 2) în Dumnezeu, exprimată în iubirea aproapelui. Iubirea e latura lucătoare a credinţei. În aceeaşi ordine de idei îl putem aminti pe Părintele Gabriel Valentin Mănăilă de la Biserica Spitalului „Dr. Victor Babeş“ din Bucureşti care îşi arată satisfacţia produsă de „reuşitele sale în întărirea nădejdii (bolnavilor) în Dumnezeu (Ioan Buşagă, „Boala se vindecă prin mărturisirea şi iertarea păcatelor“, „Ziarul Lumina“, 21.08.2010, p. 2). Deci la iubirea de Dumnezeu se poate ajunge şi pe calea nădejdii, alături de cea a credinţei. Sugestia şi autosugestia sunt realităţi psiho-fiziologice incontenstabile, folosite în terapeutică. În timp ce mecanismul lor de acţiune aparţine straturilor de suprafaţă ale fiinţei umane (psihicului), credinţa e mecanismul terapeutic al adâncurilor ei, al temeliilor vieţii, al locului în care aceasta primeşte hrana energiilor divine necreate. Pronia asigură subzistenţa standardelor divine ale Vieţii (homeostazia), sănătatea sufletului şi a trupului, după Cuvântul: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez“ (Ioan 5, 17). În concepţia Sf. Grigorie Palama sănătatea şi desăvârşirea sufletului e totuna cu asemănarea cu Hristos. „Sănătatea trupului este o valoare morală“ afirmă Pr. Lector Dumitru Pintea de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti (Otilia Bălinişteanu, „Obezitatea, boală a trupului şi a sufletului“, „Ziarul Lumina“, 23.07.2010, p. 16). Concluzia care se desprinde este că morala are o importanţă covârşitoare în păstrarea şi recăpătarea sănătăţii, precum şi faptul că schimbând-o sau chiar renunţând la morală nu avem decât de suferit. Medicina e dependentă de morală. „Noul Testament“ a pus la îndemâna întregii omeniri morala creştină, revelată supranatural prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, morală de care Medicina este fundamental legată şi care a făcut posibilă folosirea sintagmei din titlu. Logosul, Iisus Hristos este modelul omului, a cărui sănătate e desăvârşirea sufletului în Hristos. La temelia Medicinii stă morala Iubirii întrupate, aşa cum ne-o confirmă cuvintele Sf Scripturi: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan, 3, 16). Îl iubim pe Iisus Hristos Mântuitorul, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, pentru că mântuirea înseamnă restaurarea din temelii a firii omeneşti primordiale prin însănătoşirea tuturor planurilor fiinţei create încât, în pofida oricăror încercări, nu putem desprinde Medicina de iubirea Lui faţă de noi (a se vedea Ioan 3, 16).

       Se ştie, de altfel, că împreună cu iubirea şi speranţa, credinţa formează „structura teandrică“ a comunicării şi comuniunii cu Dumnezeu. Este important a şti cum se împacă o structură divină a vieţii umane cu Porunca divină a Iubirii, cu faptul că trebuie dobândită în timp ca virtute. Ceea ce la prima vedere pare o contradicţie nu este decât o explicaţie a modului în care o structură trebuie să funcţioneze, de o activare a virtualităţii.

       Actul creator divin nu face deosebire între structură şi funcţie, a căror unitate se destramă prin căderea în păcatul strămoşesc. Focul iubirii, credinţei şi speranţei aprins şi întreţinut de harul Sfântului Duh sălăşluit în inimă de la Facere, trebuie reaprins prin participarea omului (a preotului şi a naşilor) la Taina Botezului, iar după recăderile în păcat, prin efortul personal şi al Bisericii de a recăpăta lumina pierdută a harului, potrivit Poruncii: „Fiţi, dar, voi desăvârșiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc este“ (Mat. 5, 48).

     Psihologia aşează dragostea exclusiv în cadrul afectelor. Profanarea sacrului a produs  shift-ul epistemic generator de confuzie. Laureatul premiului Nobel pentru literatură pe anul 2010, Mario Varga Llossa, pune „Războiul sfîrşitului lumii“ pe seama confuziei, care face ca toţi oamenii să se încaere, unii împotriva altora, fără nici o raţiune. Antidotul confuziei este discernământul, duhul deosebirii, aflat la temelia gândirii discriminative, a raţiunii, afectelor, voinţei şi acţiunii normale. Dacă în practica medicală nu sunt mobilizate toate palierele fiinţei acţiunea se desfăşoară la  nivelele reduse ale capacităţii. Faptul că Biserica se roagă pentru cei aflaţi în suferinţă, pune în evidenţă nădejdea în „Doctorul sufletelor şi al trupurilor“ întemeiată pe credinţa în Dumnezeu şi făptuită prin iubirea de aproapele. Astfel ni se relevă modul în care Sf. Biserică participă efectiv, atât prin „Trupul lui Hristos“ pe care-L reprezintă, cât şi prin credincioşii ce constituie mădularele Ei, la Medicina Iubirii. „Sfântul Iisac Sirul afirmă că „există o nădejde în Dumnezeu care se naşte prin credinţă, din inimă. Şi există o alta, mincinoasă, ce se naşte din nelegiuire” (Alexandru Constantin Chituţă, „Nădejdea în pagini filocalice“, „Ziarul Lumina“, 10.09.2010, p. 6). În acelaşi fel există, în afara dragostei şi credinţei în Dumnezeul cel unic şi adevărat, diverse alte iubiri şi credinţe care nu pot fi decât false şi înşelătoare. Singura credinţă, nădejde şi dragoste adevărată este cea care a primit lumina harului. Virtuţile sunt asemenea firelor din fitilul unei candele. Luându-şi hrana din untdelemnul faptelor bune, ele ard în lumina harului. De aceea Sf. Grigorie Palama afirmă că „toată ceata virtuţilor este moartă fără har“ (Idem), iar Sf. Ioan Scărarul spune că „tăria iubirii este nădejdea. Lipsa nădejdii este pieirea iubirii“ (Ibidem p. 7). Afirmaţia Sf. Siluan potrivit căreia „cu cât mai desăvârşită este iubirea, cu atât mai sfântă este viaţa“ (Pr. Georgian Păunoiu, „Sfântul Siluan, un om al dragostei de Dumnezeu“, „Ziarul Lumina“, 24.09.2010, p. 9) ne întăreşte convingerea că viaţa omului este iubire. Nici n-ar putea fi altceva, din moment ce Dumnezeu este Iubire iar noi suntem făcuţi după Chipul şi asemănarea Sa.

       În plus, epistemologia neo-testamentară nu e limitată de timpul vieţii acesteia, pe care ştiinţa se sileşte să o prelungească protezând-o. Traectoria ei ţinteşte obiective dincolo de graniţa morţii, iar atingerea lor e dătătoare de viaţă veşnică.

      Medicina e fiica Iubirii, rodul ei, pentru că numai Iubirea naşte, ceea ce explică de ce şi Medicina este Iubire. Numai în adâncul suprapuselor ei straturi realitatea îşi dezvăluie astfel adevăratele motivaţii. A trebuit ca de abia la zguduirea lor din temelii, motivaţiile Medicinii să-şi poată expune rănile provocate de intemperiile spirituale ale ultimelor secole. În aceeaşi structură motivaţională, reprezentată de crucea credinţei, nădejdii şi a dragostei, descoperim şi rădăcina unei ştiinţe glorioase ale cărei roade, în ultimele decenii, şi-au pierdut strălucirea  principiilor fundamentale, a spiritului şi motivaţiilor ei esenţiale. Întreaga Teo-antropologie  are chipul Crucii, ale cărei braţe împreună cu partea superioară a verticalei aparţin minţii, duhului şi cuvântului, adică sufletului, iar partea inferioară a verticalei – cea luată în mâini de sacerdoţi – trupului. Partea inferioară a Crucii este destinată atingerii, aşa cum este trupul material. Centrul Crucii e locul unirii sufletului cu trupul în centrul fiinţei umane, centrul ei fiinţial. Din tangibil, cum era asemenea tuturor înainte de Înviere, după Aceasta Mântuitorul se arată în trup duhovnicesc, de neatins. (Ioan 20, 17, 19, 26, 27, 21, 14).  Comparând Crucea Preasfintei Treimi cu cea a fiinţei umane, din cuvintele şi din gestul închinării în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, observăm că porţiunea superioară aparţine Tatălui, cea mijlocie Sfântului Duh, iar ultima Fiului, Care a luat trup omenesc. Crucea de lemn a Răstignirii face trimitere la Crucea duhovnicească a Dumnezeului Treimic, Care Dumnezeu e Duh. Pe temeiul celor afirmate şi din aceeaşi perspectivă teo-antropologică, putem accesa locul şi rolul iubirii. Altfel riscăm să rămânem blocaţi în perspectivele tributare unor metodologii specifice dar insuficiente, generatoare de confuzii. Vom evita pe cât posibil ceea ce este îndeobşte cunoscut, nepropunându-ne o variaţie pe aceeaşi temă, ci doar expunerea câtorva clarificări impuse de nedumeririle ştiinţei contemporane.

     Fundamentele alcătuirii omului relevă aspecte teo-antropologice superpozabile Crucii, încât identificarea Acesteia cu Omul şi cu Creatorul său divin se impun de la sine. De aceea este îndreptăţit a se vorbi de o „Teo-antropologie a Crucii“ (Adrian Harghel, „Teo-antropologia Crucii. Introducere“, Edit. Morel, Bucureşti, 2003). Înţelegerea Crucii doar ca simbol al suferinţei nu acoperă întreaga Ei gamă de semnificaţii. Supralicitarea acestui sens în detrimentul celorlalte blochează demersul semantic. Hipersemantizarea suferinţei a dus la instalarea unui adevărat cult al stigmatelor, deschizând sumbra perspectivă a justificărilor paranoide pe temă religioasă a unor manifestări sado-masochiste.

     Prin Cruce Iubirea a biruit suferinţa, Viaţa a învins moartea. Prin urmare, gândind despre Cruce, nu pentru a „gândi pozitiv” ci corect, acestor semnificaţii trebuie să le acordăm cuvenita prioritate în ierarhia semnificaţiilor. Când văd o cană cu apă mă gândesc în primul rând să-mi astâmpăr setea şi nu la faptul că e din porţelan, argilă, lemn sau metal, mai mult sau mai puţin frumos prelucrate. Părintele profesor dr. Ioan Ică jr. afirmă într-un interviu: „Crucea este semnul nostru existenţial şi fundamental… omul fiind o fiinţă cruciformă“ (Alexandru Constantin Chituţă, „Sfânta Cruce, semnul iubirii dumnezeieşti mai tari decât moartea“, „Ziarul Lumina“, 24.10.2010, p. 6). Necitită corect, după rânduială, realitatea rămâne necunoscută, străină şi asta nu din vina ei. Aşa se face că blocajul interpretativ al Crucii atrage după sine neînţelegerea vieţii, redusă la interpretarea unui rol nepotrivit. Crucea e Viaţa motivată de Cel Care ne-a dăruit-o, iar adevărata motivaţie se află cuprinsă în revelaţia supranaturală a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Adevărata motivaţie a existenţei umane pe pământ este Iubirea divină  care ulterior îl cheamă pe omul căzut şi recăzut după Botez la Mântuire. Dumnezeu vrea să ne curăţim de păcate, să ne vindecăm, să ne restaurăm fiinţa după modelul Noului Adam, să ne sfinţim şi să ne îndumnezeim cu ajutorul harului pe care tot El ni-l dăruieşte, nelăsându-ne neajutoraţi înaintea unei dorinţe imposibil de atins de către omul autonom dar singur. Cei ce ignoră teleologia fiinţei umane caută în zadar un scop al existenţei omului în afara motivaţiei fundamentale, adică acolo unde viaţa într-adevăr nu-şi găseşte raţiunea. Ignoranţa cenoscopică din zilele noastre e mai gravă decât neascultarea primilor oameni, pentru că e postexperienţială şi premeditată.

(26.XI.2010, 18.XII.2010, 14.I.2011, 21.02.11).

                       Dr. Adrian Harghel

 

Redacția:

Liana Floarea – lianafloarea@yahoo.com

Mihai Floarea – mihaifloarea53@yahoo.com

Laurențiu Negruț –  laurentuiun3000@yahoo.com

Eugen Toma – eugeniu.m.toma@gmail.com

 

[1] Pe site-uri oficiale precum http://www.e-democracy.md/parties/docs/psmpr/201210181/   ori http://www.prospect.md/ro/history/monumente-si-memoriale/monumentul-lui-boris-glavan.html  sînt postate versiunile rusești ale vieții cu tragic sfîrșit a lui Boris Glavan.

[2] Spre exemplu în „Revista de Lingvistică și Cultură Românească“ nr. 3/2015 Despre curaj, credință și jertfă

[3] Probabil, adaug acum, cînd redactez prezentul articol, că s-a dorit trimiterea la dimensiunea transcendentă a demersului expoziției și evocarea denumirii străzii unde e amplasat sediul central al liceului…

[4] La argumentele care se aduc despre dreptul la identitate al minorităților (religioase, naționale, sexuale etc.) mă limitez aici să trimit la ceea ce se întîmplă peste tot în lume, unde majoritarii își construiesc așa cum vor civilizația, potrivit culturii și tradițiilor străbune, iar minoritarilor nu le rămîne decît să se adapteze (subliniez: ei, minoritarii, sînt chemați să se adapteze, iar nu majoritarii trebuie obligați s-o facă în virtutea unei doctrine sîngiste a „corectitudinii politice“ – a se vedea morala fabulei cu ariciul fără adăpost iarna care a cerut iepurelui ajutor în vizuină!…).

[5] Precizare importantă: calendarul creștin ortodox e firesc să nu lipsească din agenda profesorilor (cei tineri pot folosi și site-urile ori aplicațiile de pe telefoanele multifuncționale moderne) și – bine ar fi! – chiar din sălile de clasă. Sînt convins că, la cursurile ținute la unitatea de învățămînt la care mă refer în paginile de față și la alte școli și licee similare, se pomenesc, dacă nu evenimentele esențiale din viețile lor, măcar numele sfinților comemorați/sărbătoriți zilnic. Personal, profit și de proximitatea unei Biserici față de liceul unde predau spre a-i duce în zilele de sărbătoare din cursul săptămînii pe elevii la care sînt diriginte să se închine, să înmîneze cîte un acatist și să fie miruiți de preotul slujitor, pr. Cristian Teodorescu, care ne cunoaște și chiar este bucuros să ne primească, îndeplinind toate acestea oarecum necanonic, dat fiind orarul școlar care nu se suprapune momentelor respective ale slujbei. Mă rog bunului și mult milostivului Dumnezeu să nu ne fie toate aceste mărturisiri spre laudă deșartă ori chiar spre osîndă!

[6] Radu Vulpe, op.cit. p. 99.

[7] Cf. Iulian Apostatul… și Isidor de Sevilla: „mortem contemnunt laudato vulnere Getes“ (sic) („Geții disprețuiesc moartea și primesc cu bucurie rănile“, la Alex. Busuioceanu, Zamolxis, Buc., Ed. Meridiane, 1985, p. 180).

[8] Cf. Radu Gyr: „Nu plângem lacrimă de sânge / Ci ne mândrim cu atâți eroi / Nu, neamul nostru nu vă plânge / Ci se cuminecă prin voi“.

[9] Cf. Cassius Dio la Xiphilin.

[10] Jean Danielou, Simboluri creștine primitive, Timișoara, Ed. Amarcord, 1998, p. 123.

[11] Iezechiel 9, 4-6; Apoc. 14, 1; 7, 3; 9, 4.

[12] Jean Danielou, op. cit., p. 121.

[13] Pr. Prof. Dr.Vasile Mihoc Predici exegetice la duminicile de peste an, Sibiu, Ed. Teofania, 2001, p. 149.

 

5-26

Noul Euxin Nr. 4 / 2016

Decembrie 18, 2016

poza1_3_2016

Noul Euxin

Nr. 4 / 2016

Actualitatea

Comemorarea românilor căzuți la Cotul Donului în 1942

          poza2_3_2016Cu aceeași înțelegere superioară a misiunii lor, au fost și-n acest 19 brumar 2016 slujitori ai altarelor care și-au amintit de jertfa conaționalilor noștri de-acum aproape trei sferturi de veac. Pînă la data la care încredințez paginilor (virtuale) aceste gînduri de mulțumire, cunosc două nume care fac cinste statutului de preot român: pr. Emanuel Florin Ganciu și pr. Sorin Ovidiu Mititean.

          Participînd alături de soția mea și de alți credincioși, ca și-n anii anteriori, la parastasul oficiat de poza3_3_2016pr. paroh Sorin Ovidiu Mititean și pr. diacon Ioan Hlihor dedicat românilor jertfiți la Cotul Donului în 1942 la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi“ din cartierul bucureștean Berceni, unde locuiesc, am avut de această dată o surpriză pregătită de prietenul și fratele întru Hristos Marian Neagu: la slujba din biserica noastră a venit și doamna Minodora Rădulescu, fiică de combatant. La rugămințile mele, mi-a trimis ulterior următoarele pagini emoționante pentru care-i mulțumim.

                                                                              Mihai Floarea

                                                                                 †

          Bunul Dumnezeu să-i odihnească pe cei care nu au mai venit acasă din război! Nu știu dacă au fost numărați toți, dar Dumnezeu îl știe pe fiecare în parte.

          Sîmbătă, 19 noiembrie 2016, mai mulți credincioși s-au gîndit să comemoreze sufletele celor plecați în veșnicie în timpul luptelor de la Cotul Donului. M-am alăturat împreună cu prietena mea, Veronica.

          Am aflat că există „Cotul Donului” înainte de a merge la școală, căci ne povestea tata, martor și participant direct la acele zile istorice.

          Fac o paranteză din neputința stăpînirii emoțiilor: pînă să trec de „ecuatorul vieții”    (l-am citat pe dl. Vlad Pohilă), probabil că mă minunam de unele „întîmplări” și… atîtpoza4_3_2016. După vreo alți douăzeci de ani mă minunez de cît de delicat îmi prilejuiește Domnul cîte ceva din care să mă încredințez că nimic nu este „întîmplător”.

          Nu-mi amintesc anul, dar a fost nevoie să fie chemat un meșter pentru o defecțiune la instalația sanitară. După ce a facut reparația, domnul Constantin a fost servit cu o cafea și a stat de vorbă „bătrînește” cu tata, care purta același nume. Au descoperit amîndoi că erau aproape de aceeași vîrstă și că au luptat la Cotul Donului, fără să se fi cunoscut în acei ani ai războiului. Fără legătură cu subiectul discuției, domnul Constantin s-a întors spre mine și m-a întrebat dacă am fost la moaștele Sfîntului Dimitrie de la Patriarhie. Cum nu aveam astfel de „preocupări”, m-a îndemnat să mă duc.

          „Întîmplare”????!!! A fost un început în viața mea de creștină practicantă.

          La începutul anilor ’90 am aflat despre părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului. Într-o zi m-am dus împreună cu prietena Veronica la biserica Sf. Gheorghe Nou ca să ne întîlnim cu părintele Nicolae. Sfinția sa ni l-a prezentat pe fratele întru Hristos, Marian Neagu, cu care urma să păstrăm legătura pentru probleme privind Asociația Pro Vita de la Valea Screzii și Valea Plopului. (Tot „întîmplare”????)

          Nu-mi amintesc să-i fi povestit vreodată fratelui Marian despre tata, ca participant la cel de-al doilea război mondial.

          În octombrie 2015, „întîmplător”, fratele Marian mi-a spus că la sfînta mînăstire Comana urmează să se sfințească o Troiță ridicată în memoria luptătorilor români de la Cotul Donului și mi-a indicat persoanele care organizau transportul spre mînăstire.

          Abia atunci și acolo i-am povestit despre tatăl meu, ca ostaș.

          Tata a fost infanterist, deci a parcurs drumul pînă la Cotul Donului pe jos, cu ranița și armamentul de război în spate. Ne povestea ca ajunsese să „doarmă” în timp ce mergea, din cauza epuizării fizice. Luptele erau crîncene și distanțele atît de mari, încît cei de la intendență[1] nu reușeau să fie mereu în spatele luptătorilor. S-a „întîmplat” [ghilimelele sînt pentru tatăl meu] ca, timp de zece zile, ostașii din compania din care făcea parte tata, să nu primească hrana. Le lipseau ostașilor nu numai hrana, ci și apa. Erau, uneori, nevoiți să bea apă din adînciturile lăsate în pămînt de către copitele cailor – o apă stătută, care avea la suprafața   așa-numita „mătasea broaștei”, pe care o înlăturau ca să poată bea.

          Uneori ostașii erau încartiruiți în locuințele întîlnite pe drum. Nici localnicilor nu le era ușoara viața. Lipsurile îi determinau să se „adapteze” condițiilor concrete.

          Povestea tata că lipseau chibriturile și grija să nu se stingă focul îi obliga pe localnici, majoritatea femei, să păzească focul și în timpul nopții. Mame și copile, dormeau cu rîndul pe timpul nopților, pentru că vecinii, de la care ar fi putut împrumuta foc, aveau casele la distanțe de kilometri. Săpunul, gazul erau foarte greu de procurat. Cînd tata a plecat de la una dintre aceste case, a lăsat săpun, chibrituri, gaz, iar femeile-gazde, cu bucurie, au umplut gamelele soldaților cu lapte în loc de apă, în semn de mare mulțumire.poza5_3_2016

          Pentru tatăl meu, lipsa hranei timp de zece zile a fost o mare binefacere de la Dumnezeu. În timpul luptelor, un singur glonț a secerat șase soldați, cel de-al șaselea a căzut în brațele tatălui meu, iar din această cauză tata nu a simțit cînd a trecut glonțul și prin abdomenul lui. Și-a dat seama că și el este împușcat cînd a simțit că îi curge sînge pe picior. A reușit să ajungă la cortul sanitar și a căzut la pămînt. Lupta continua și tata a fost strigat de către soldatul sanitar să vină la camionul care ducea răniții la spital. Pericolul era să fie lovit și acel camion de către obuzele care erau trase de inamici și de aceea nu putea să întîrzie plecarea. Tata nu mai putea să meargă, dar l-a întărit Dumnezeu pe ostașul sanitar să intre în cort, să-l ia pe tata pe umeri și să-l arunce, la propriu, în camion, chiar cînd acesta a pornit. Așa a ajuns tata la un spital din Lemberg, Polonia. Doctorul i-a spus tatei că, dacă ar fi mîncat și ar fi avut intestinele pline, nu scăpa cu viață. Zilnic îi „curăța” rana tatălui meu cu o „vergea” prevăzută cu un pansament la capătul care era introdus în rană, provocînd dureri cumplite. Chinul acesta a durat atîtea zile, pînă cînd acel pansament a ieșit perfect curat din rană.

          Deși nu le știu numele, mă rog în timpul liturghiilor, cînd se scot Sfintele Daruri, pentru cei șase soldați, pentru cei cărora tata a fost nevoit să le curme viața, pentru sanitarul și doctorul care au salvat viața tatălui meu.

          Cînd mi se părea că e greu să țin post, mă gîndeam că, dacă tata nu ar fi fost nevoit să ajuneze zece zile, nici eu nu m-aș fi născut…

          Citind în cartea Cotul Donului – 1942 relatarea despre cîinii care rodeau mîini și picioare omenești, mi-am amintit că tata ne-a povestit ceva similar.

          Ostașii s-au oprit undeva unde nu se vedea decît pămînt gol. Era nevoie de apă și au fost trimiși în recunoaștere doi soldați. Nu s-au mai întors și atunci au fost trimiși alți doi camarazi, ca să vadă dacă au căzut prizonieri sau au dezertat. La un moment dat, unul dintre cei doi a strigat celuilalt să se oprească pentru că aveau în față o movilă mișcătoare. Erau șerpi, care îi încolăciseră pe primii plecați în căutarea apei și cărora li se mai vedeau doar părți din mantale.

          În școală, am avut o colegă al cărei tată fusese rănit la un picior în război și nu a mai putut avea meseria dorită, ci s-a făcut croitor. Îl chema Dumitru. Pe atunci nu era voie să discutăm acest subiect și nu știu altceva despre soldatul Dumitru, tatăl fostei mele colege.

          Pe tata, Constantin, pe meșterul Constantin și pe croitorul Dumitru i-am pomenit pe 19 noiembrie 2016, la parastasul pentru cei 150.000 de ostași români căzuți la Cotul Donului, pentru că numai aceste trei nume le cunosc și le pot scrie pe pomelnice.

          Nu m-am gîndit niciodată că mi se va dărui bucuria de a participa la astfel de evenimente-comemorări, că atît de mulți oameni se gîndesc cu recunoștință și simțăminte creștine la miile de români anonimi care și-au servit țara și neamul și îmi imaginez cîtă bucurie și emoție ar fi trăit tata, dacă ar fi fost de față și el.

          Tata ar fi împlinit anul acesta 100 de ani. Sper că, dacă îi este îngăduit să afle despre Troița de la sfînta mînăstire Comana și despre comemorarea din 19 noiembrie a.c., se va bucura sufletul tatălui meu, acolo unde i-a rînduit Dumnezeu odihna de veci.

          Mulțumesc în numele tatălui meu tuturor celor care s-au implicat în aceste acțiuni și mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru că mi i-a scos în cale pe toți cei care m-au ajutat să pot participa și eu la comemorarea ostașilor români căzuți în luptele de la Cotul Donului.

          Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Minodora Rădulescu

[1] Contaminat de „întîmplările“ pe care le tot pomenește autoarea acestor amintiri, mă trezesc și eu obligat să menționaz „una“ (contexul mă obligă să repet o zicere memorabilă a părintelui Constantin Galeriu: „nimic nu e întîmplător, totul e proniator“):

Am avut cinstea de a-l cunoaște și de a-l asculta ore întregi povestindu-mi despre cumplita conflagrație pe bunul prieten, între timp trecut la Domnul, Vasile Valușescu, locotenent de intendență în această confruntare. În degringolada creată în urma „spargerii frontului“ – cum se exprima el –, a preluat comanda unui pluton și, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reușit să scape din încleștare. A ajuns în patrie constatînd dezastrul social-politic în curs de instaurare de către URSS și, drept „recunoștință“ pentru cele făptuite pe front, dar mai ales fiindcă se împotrivise comunizării țării cu arma în mînă, ca partizan în Munții Banatului, a fost condamnat la „muncă silnică pe viață“. Amnistiat în 1964, după Revoluția din 1989 a participat la reorganizarea Partidului Național Creștin Democrat și a Asociației Foștilor Deținuți Politici, în măsura în care i-au permis-o puterile și conjunctura creată de comuniștii și securitatea ce-au preluat eficient frîiele puterii,…

Fie-i neștearsă amintirea și Dumnezeu să-l odihnească în pace! (M. F.)

Notă: Articolul l-am ilustrat cu fotografii din timpul slujbei de la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi“. Din păcate, autoarea paginilor redate aici mi s-a prezentat după terminarea slujbei, cînd i-am putut înmîna un exemplar din cartea lui Vasile Șoimaru Cotul Donului 1942 și s-a retras cu modestie înainte de fotografia finală de grup. (M. F.)

Remember

          Între Rusia și noi nu este vorba de o înțelegere trecătoare, nici chiar de una din acele necugetate pe care vremea poate să o topească tot așa precum a făurit-o. Nu.

          Este aici ceva mai profund. Este vorba de două vieți care se exclud reciproc, sau mai bine zis, de o existență, de aceea a neamului românesc, care nu poate rămâne în picioare decât dacă Rusia este forțată să pună frâu ambiției sale.

          Într-o astfel de problemă nu poate fi chestia de vreo înțelegere, de compromis, de concesii. Dacă trăim, Rusia nu reușește în ceea ce, de două veacuri, a încălzit inima poporului rus; dacă imperiul vecin reușește să-și realizeze visul pe care l-a urmărit cu atâta încredere și tenacitate, statul român și neamul românesc nu vor mai fi decât o amintire.

         Iată adevărul. Locul pe care-l ocupăm pe harta Europei nu este al fericiților care pot să trăiască fără griji și fără trudă.

Take Ionescu

          Extras din cartea Axa Noua Românie la Marea Neagră, coordonator Victor Roncea, București, Editura Ziua, 2005, cap.VI, p. 357. Take Ionescu a fost om politic român, care a fondat în 1908 Partidul Conservator-Democrat, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1891-1895), prim-ministru (1921-1922), ministru de Externe (1920-1921), creatorul Micii Înțelegeri.

Eugen Toma

Eseuri

Depresia-simptom al duhopatiei

                                         

            În tratate ocupă un loc important dar, bolnavii depresivi depășesc cu mult arealul spitalelor de psihiatrie, încât o reflecție asupra acestui subiect se impune. Ce se petrece de fapt și în ce măsură ne afectează? La o privire de ansamblu, observăm coexistența unor manifestări și fenomene îngrijorătoare, ce par a nu avea legătură directă cu depresia dar care, în realitate, sunt adevărate simptome însoțitoare precum: 1) Agresivitatea, 2) Iresponsabilitatea, 3) Exacerbarea instinctelor de tip: libido sau distroy, 4) Nepăsarea față de exercitarea rolurilor în societate și a normelor de conviețuire, 5) Absența oricărei reacții în fața agresiunii,  6) Pervertirea instinctului de conservare, în opoziție cu exagerarea egoismului, 7) Răsturnarea intenționată a valorilor prin resuscitarea unui soi de „neo-dadaism” acompaniat de o furibundă „demitizare” a religiei, istoriei și culturii împinsă până la absurd, 8) Cultivarea viciului, 9) Secularizarea, 10) Promovarea libertății fără frontiere prin artă și mijloacele de răspândire în masă, 11) Împietrirea sufletului prin: neiubirea aproapelui (alienare, fatalism, ură), hedonism, 12) Promovarea complexului de inferioritate prin surparea coordonatelor istorice sau personale, 13) Deznădejdea, 14) Pervertirea normalului, 15) Dezumanizarea susținută și amplificată de lansarea bombelor conceptuale și de cibernetizarea creierului, 16) Războiul în cuvânt, care a lărgit perspectiva strategică prin anexarea ideologiilor generatoare de terorism verbal.

            „A crescut nivelul radioactivității, frecvența nașterii de monștri, a virusurilor transformate genetic sau a agresivității lor, a sterilității cuplurilor umane, în timp ce se constată naufragiul culturii și «fuga de sacru»” – după cum constată antropologul Marius Radu (cf. „Formula As”, nr. 1232, sept. 2016).

            Aspectele menționate nu epuizează numărul de cauze și efecte ale sindromului depresiv, dar atrag atenția asupra unei etiologii complexe și a unei simptomatologii polimorfe  care capătă conturul unei noi afecțiuni,  amintind ciuma secolului al XIV-lea. Nu ne referim  nici la o boală organică, nici la una psihică ci, la  un ansamblu de  manifestări mixte având la temelie o gravă suferință duhovnicească,  o duhopatie  născocită în laboratoarele Potrivnicului și răspândită de dușmanii Crucii-vectorii potrivnicului. Punerea în aplicare a acestui mecanism  nu este nouă, ci inspirată de episodul biblic în care oamenii, după despărțirea limbilor, s-au risipit nemaiînțelegându-se. Văzând râvna lor în încercarea de a zidi o cale proprie către Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul îi risipește despărțindu-le limbile. Lucrările încetează, zidurile se prăbușesc, lucrătorii suportând rușinea nereușitei și consecințele neîmplinirii angajamentelor. Deși în acele vremuri nu existau mijloace de comunicare în masă, rolul nefast al comunicării și-a atras pedeapsa. Extrapolând cele scrise în Sf. Scriptură la zilele noastre, observăm  cum comunicarea de joasă extracție, beneficiara unei înalte tehnicități, ia amploare deși societatea suferă vizibil de pe urma ei. De teama încălcării „libertății omului”, deja copios încălcată prin abolirea moralei, mecanismele de autocontrol social au fost înlăturate. Ce înseamnă morala și care morală trebuie urmată? – se  întreabă  cei care L-au uitat pe Dătătorul de Viață și de principiile în care aceasta trebuie trăită. Gândul ne poartă la nereușitele inițiale ale echipei de lucrători a meșterului Manole care, și în secolul XXI, rămân ținta luării în râs de către cei pentru care și Crucea a rămas o simplă spânzurătoare. Această rămânere în urmă face casă bună cu disprețul față de Tradiție. În  cazul legendei menționate, acești frânari ai dezvoltării societății, rămân blocați în secvențele de început ale lucrării în care este descrisă neputința echipei și suferința provocată de nereușite. La fel, în cazul Crucii, răucredicioșii nu au capacitatea de a-și însuși noile sensuri ale limbajului revelate de  Adevărul Însuși.

poza6_3_2016

          Puterea de mobilizare a cuvântului poate servi unor scopuri bune sau rele. Cuvântul poate fi dinamita mijloacelor de informare angajate în manipulare prin lansarea unor noțiuni sau concepte agresive. Cuvântul  nociv supune, înrobește, distruge și omoară. Somnoroșii care nu reacționează la „cuvântul urât” de care vorbea Maica Tereza, vor trăi vremea în care  acesta va fi impus. Intervenția Mântuitorului înlătură aspectele  coercitive și restrictive ale literei legii instaurând Libertatea Harului. Scepticismul recent este expresia defetismului  celor împăcați cu înfrângerea. Mass-media și mogulii din spatele ei pot dirija dezbaterile în direcții adesea imorale sau agresive. Diversiunea, minciuna, presiunea, șantajul și sabotajul se ascund în spatele unui zid al: păcii false, pasivității, lipsei de grijă, „urmării instinctelor”(?!) sau „gândirii libere”(?!) Orice colet lingvistic cu potențial exploziv, poate fi strecurat ca „democratic” în condițiile lipsei de autoritate a instituțiilor.

            Generația noastră a început prin a  trăi democrația ca pe o „democrație populară” dar impusă prin „dictatura proletariatului”!? Acesteia i-a urmat „democrația socialistă”, care ne-a împins pe culmile ei „multilateral dezvoltate” de care, pentru a scăpa, a trebuit să moară în 1989 mii de oameni. Noul ei avatar, cel de „democrație capitalistă” ne evocă filmul lui  Herbert Ross din 1977 sugestiv intitulat: „Adio, dar rămân cu tine”. Cenzura comunistă e înlocuită de libertatea mereu „democratică” în noul ei avatar înarmat de noul limbaj al: „globalizării”, „drepturilor omului”, „nediscriminării”, „toleranței”, „fundamentalismului”, „extremismului” și „ecumenismului”. Pe acest teren anomia sau neaplicarea legii stimulează înmulțirea saprofiților sociali, odată cu creșterea patogenității lor și a instalării consecințelor de felul destabilizării societății, al reevaluării unor concepte fundamentale precum dreptatea, normalitatea și sănătatea, credința, și altele, aspecte ce provoacă insatisfacții profunde, înscriindu-se ca agenți etiologici ai depresiei. Păcătoșii noii democrații pot fi încadrați ca: fasciști, legionari, extremiști, naționaliști, fundamentaliști, rasiști, ceea ce lărgește prin precizările aduse, atât termenul bolșevic de „revizionist”, cât și pe cel de „păcătos”. Potrivit zicalei: „nimic nu e perfect”, „comuniștii” sunt omiși. Dacă „pomul, după roade se cunoaște”, roadele acestei triste realități se văd în: depresie, pasivitate, frica și obediența față de sloganele „corecte politic”, defensiva normalului în fața „corectitudinii” și neputința sau compromisul în fața fărădelegii. Depresia este starea înfrânților, a  celor aflați sub ocupație, a perdanților, în timp ce optimismul, cântecul și jocul și luarea în râs devin semnele de recunoaștere ale învingătorilor.

          „Depresia se clasează pe locul 4, la nivel mondial, drept cauză a dizabilității și a morții timpurii”, conform „Studiului asupra poverii globale a bolii” (Global Burden of Disease Study – GBD). Răspândirea acestui sindrom poate fi corectă dar, cum am mai afirmat, el aparține unui cadru nosologic mult mai grav, încă necodificat, asupra căruia vom mai zăbovi. Ne referim la depresia individuală care se răsfrânge asupra unei întregi colectivități, provocând un lanț de suferințe. Cauza evidentă, dar insuficient analizată e criza spirituală a Occidentului, în fața unui Orient care respinge adeseori cu violență credința în Sfânta Treime și într-un Dumnezeu întrupat. Erodată de secularizare timp de secole, lumea își pierde temeliile creștine, referențialul autorității și al puterii, ajungând în situația în care golul nu justifică beneficiile unor decizii incerte. Unitatea credinței, de care auzim la fiecare Sfântă Liturghie, fiind singurul liant care poate aduce Pacea, este ignorată, iar lumea zace neputincioasă pe Pluta Medusei, purtată de torentele îndepărtării de Dumnezeu.

          Mario Vargas Llossa, câștigătorul premiului Nobel pentru Literatură în anul 2010, în cartea  intitulată: „Războiul sfârșitului lumii”, pune în  evidență două aspecte dominante și anume: 1) confuzia  generală sau „sminteala” ca  efect al eludării Noului Testament – singurul referențial care menține în viață specia umană  și 2) spiritul gregar care cuprinde tot mai mulți indivizi. O combinație nefericită pe care societatea, în condițiile obnubilării conștiinței, o asimilează inertă confirmând cele spuse de Mântuitorul la Muntele Măslinilor: „Bate-voi păstorul și se vor risipi oile” (Mc.14,27). Consecințele se văd în apariția unei noi patologii, în depresie, acedie, abolirea reflexelor de apărare și dispariția instinctului de supraviețuire. Numai condamnatului la moarte, aflat pe drumul către locul execuției, nu-i mai pasă dacă e bolnav sau nu, dacă i s-a făcut sau nu dreptate, dacă lumea e în criză sau nu, dacă a mâncat sau nu…

            Societatea grav bolnavă poate și trebuie să beneficieze de tratamentul adecvat, de fermitatea legii sociale subordonate celei Divine care a menținut normalitatea peste 2000 de ani. Etapa investigației diagnostice de care, în mare măsură depinde și tratamentul, se prelungește, amânând  remediile. Nodul gordian creat, numai Dumnezeul cel adevărat îl poate descurca prin aleșii Săi. Din pântecele chitului, numai  firele credinței, nădejdii și dragostei  în singurul Dumnezeu adevărat, ne pot salva. Cum  să facem să-Și întoarcă Fața către noi, pentru a ieși din disperare și depresie? În plan personal, păstrându-ne luciditatea, clarificându-ne conștiința,  apelând la Biserică, la puterea rugăciunii și a postului. În plan social, trebuie recunoscut impactul bolii asupra colectivității, trebuie formulat diagnosticul complet cu precizarea etiologiei și – foarte important – cu informarea societății în vederea recunoașterii stării de boală în care se află și a măsurilor urgente de terapie colectivă. Tratarea cu indiferență a depresiei, ca sindrom izolat cu o etiologie difuză, imprecisă și cel mai adesea pusă pe seama stresului, lasă lucrurile în voia întâmplării. Nu e normal să nu răspunzi  când ești atacat. Nu e normal să devii complicele agresorului tău. Nu e normal „să te faci frate cu dracul până treci puntea”. Nu e normal să cobori sub nivelul ființelor unicelulare cărora totuși nu le lipsește răspunsul la agresiune. Ce boală este aceasta care fiind redusă la una din manifestările ei, este tratată simptomatic? Poate fi trecută cu vederea? E ca și cum niște vărsături ar fi tratate ca semne ale unei simple suferințe gastrice, neluându-se în calcul că  ar putea ascunde o meningo-encefalită, o perforație gastrică sau un infarct miocardic. Dacă depresia nu este corelată cu manifestările semnalate, cu precizarea cauzelor și cu gravitatea efectelor, realitatea scapă diagnosticului deschizând calea unei evoluții nefavorabile și a apariției complicațiilor.

          În concluzie, subliniem că în patologia trupului și mai cu seamă a sufletului, primum movens îl constituie disfuncțiile duhului, și facem această afirmație în  spiritul observațiilor noastre susținute în diverse lucrări dintre care menționăm: „Strategia eficienței în Medicină” (Cristian & Adrian Harghel). Există suficiente motive să recunoaștem în suferința semnalată existența unei duhopatii cu toate implicațiile ce decurg din această perspectivă, în reconsiderarea fizio-patologiei și a principiilor terapeutice. „Trebuie să ieșim din iadul acesta al absenței lui Dumnezeu și să ne întoarcem în casa Tatălui, pentru a stârpi legea păcatului din noi și a lăsa să se sălășluiască în inima noastră legea poruncilor lui Hristos” – scrie arhim. Zaharia Zaharou în „Omul cel tainic al inimii” (Edit. Basilica, 2014, p.11).

                Cenaclul Noul Euxin, 4.09.2016

Dr. Adrian Harghel

          Notă: În cadrul cenaclului, comentînd tema disperării, la care dl dr. Adrian Harghel a contribuit cu un eseu reprodus în acest număr de revistă, doamna Ileana Toma a povestit cum a fost rugată de tatăl său, pr. Alexie Bârcă, paroh la Biserica Bucur, să-l ajute pe un pictor, al cărui duhovnic era:

          Omul fusese arestat și bătut îngrozitor. Era căsătorit, avea și un copil. Întors prin 1954 acasă, și-a găsit nevasta recăsătorită. N-a mai putut dormi, venea acasă la noi, la biserică, la vecernii, unde îl punea tata să slujească. Era de o frumusețe remarcabilă. Tata mi l-a încredințat mie. Aveam 17 ani. „Să-i povestești verzi și uscate, mereu, să nu-l lași să se gîndească la nimic”. Eu așa am făcut. Îi spuneam cîte-mi trecea prin cap, dar realități. El tăcea. Cu timpul s-a făcut bine, a început să picteze. Tata l-a pus ca restaurator de biserici. A ajuns într-o relație cu o femeie cu care s-a căsătorit. Eu am adus cu mine dintr-o călătorie din Iugoslavia, de undeva de pe coasta Dalmației, un diapozitiv cu Înălțarea Domnului unde erau detalii ale unei fresce care o înfățișa pe Maica Domnului. În fresca aceasta Maica Domnului avea o expresie de împlinire totală. Ea vedea că Fiul ei este ce este, după voia Tatălui. Era asumarea totală a Înălțării. Eu i-am arătat și pictorului diapozitivul. „E greu să fac așa ceva” a zis. Înainte de a pleca în provincie, unde avea de restaurat el biserici, a trecut pe la tata și i-a lăsat un tablou, o natură moartă. El pictase și Biserica tatei, și portretul tatălui meu. „Tabloul acesta să i-l dați Ilenei, cînd se va mărita”… Am auzit după aceea că a căzut de pe schelă și a murit. Am dat acest exemplu de disperare ca să vedeți că se poate vindeca. Eu nu-l iubeam pe pictorul acela, dar conta pentru mine, voiam să-l ajut, să scape. Depresia e și rodul necomunicării directe. Nu prin internet, cum se face astăzi, de unii… 

(A consemnat M. F.)

                  Columna lui Traian certificatul de botez al poporului român.

Argumente pentru dăinuirea neabătută întru adevăr a neamului românesc

          Ne propunem o întrebare care, aparent, nu și-ar avea rostul: să fi fost creștini în secolul întâi după Hristos o parte dintre daci? Mulți dintre românii ortodocși, chiar dintre cei cu o minimă pregătire, ar da răspunsul fără ezitare: „poporul nostru a fost încreștinat de Sf. Apostol Andrei, care pentru acest motiv a și fost ales ocrotitor al românilor și al României (în locul Maicii Domnului și al Sfântului Ioan Botezătorul, ale căror nume le purtau majoritatea românilor!)“. De la început precizăm că subscriem la această ipoteză bazată aproape exclusiv pe tradiția locală, tradiție pe care nu avem niciun motiv să nu o luăm în considerație. Cu toate acestea, sînt mulți care contestă creștinarea românilor de către Sf. Apostol Andrei. Ei pretind că nu există mărturii certe scrise. O mică paranteză: oare ei și alții ca ei au mărturii scrise despre strămoșii direcți ai familiilor lor de acum două mii de ani? Și,  totuși, se pare, că ei au existat și în lipsa acestor dovezi.

          Pentru predicarea Sf. Apostol Andrei prin părțile sciților – Dobrogea de astăzi se numea în Antichitate Sciția Mică – mărturisesc scriitori bisericești din primele veacuri creștine, precum Hipolit Romanul, martirizat în timpul persecuției împaratului Deciu (249-251 d.Hr.), în lucrarea sa Despre Apostoli, apoi Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, în cartea sa Istoria bisericească, scrisă în prima jumătate a secolului al IV-lea, „Secolul de Aur al Bisericii“. Tot despre evanghelizarea „sciților“ de către Sf. Apostol Andrei, în primul veac creștin, vorbește și călugărul Epifanie, în secolul al VIII-lea și Nichifor Calist, scriitor bizantin, în secolul al XIV-lea. Pe lângă aceste consemnări ale scriitorilor bisericești și alte câteva (Sinaxarul Bisericii constantinopolitane și Viața și petrecerea sfinților a mitropolitului Moldovei, Dosoftei) trecerea pe meleagurile noastre a Sf. Andrei, ca aducător al Veștii celei bune a împăcării omului cu Dumnezeu, a rămas în numeroase tradiții locale: legende, colinde și nume de locuri sau ape, în Dobrogea și Basarabia.

          De curând (2016) a apărut informația, aflată în lucrarea de 1000 de pagini intitulată El a ridicat crucea pe gheață a autorului grec George Alexandrou, că Sfântul Apostol Andrei a petrecut douăzeci de ani în Dacia. Acest autor, după ani de cercetări, a constatat că Sfântul Apostol Andrei, în misiunea sa de evanghelizare care a cuprins un teritoriu imens aflat între Asia Centrală, nordul Finlandei, Scoția, nord-vestul Africii, sudul Africii (Zambia) și stepa rusească, a propovăduit Evanghelia lui Hristos timp de douăzeci de ani geto-dacilor, în Dacia, poporul și pământul cel mai iubit de el.

          Într-o serie de izvoare istorice apusene, s-a găsit menționată și trecerea și predicarea Cuvântului Lui Dumnezeu, prin părțile noastre de la Dunăre și mare a Sf. Apostol Filip. Apoi putem adăuga predicarea Sf. Apostol Pavel în Macedonia, în Filipi, Tesalonic și Bereea/Veria, orașe locuite de o populație ce se declara, până nu demult, în majoritate aromânească. Iată ce spunea Părintele Stăniloae („Părintele Dumitru Teologul“) într-un interviu dat lui Marian Munteanu, în 1993:

          Eu cred că trebuie să rămânem în creștinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creștinism. Vedeți Faptele Apostolilor capitolul 16: 9-12, unde Sfântul Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia și ne ajută; treci Bosforul și te du, că se deschide o poartă nouă“. Și a în ajuns în Filippi care era  colonie romană-vers.12. Deci noi avem creștinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat și închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai târziu și îl duc legat la Roma. Și la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.

          El spune că era colonie romană. Iar noi avem termeni latini proprii, nu de la Roma, de dinainte de cei care s-au format la Roma. Eu zic că noi suntem protolatinitatea. Nici o limbă nu este atât de latină ca limba noastră; este foarte apropiată de limba latină scrisă, aproape toate cuvintele. Și avem cuvintele latine cele mai substanțiale, cele mai pline de sevă, de exemplu: inimă este de la anima, noi spunem Atotțiitorul, traducerea exactă „Pantocrator”, în Occident ei zic Atotputernicul: Atotoputernicul e mai rece; Atotțiitorul parcă te îmbrățișează. Noi zicem Tată, ei zic Pater; tată parcă e altfel… noi zicem Fecioară, ei zic Virgo, mai fizic așa. Ei zic „regnum” – stăpânire, parcă mai lumește; noi zicem Împărăție, parcă mai plină de taină, de basm, așa… împărăție… Noi zicem biserică, de la „basiliki”, adică în clădirea împărătească; Hristos e Împăratul… ei zic „ecclesia”; iar toți termenii aceștia au trecut la popoarele din Occident de la Roma, dar la noi nu. Și ceva din duhul acesta răsăritean, de taină, se vede în toate cuvintele noastre. Noi nu le-am luat de la Roma, noi avem o limbă proprie; latină dar proprie, noi am fost protolatini, aici s-a format latinitatea.[…] Noi suntem primii creștini din Europa.

          Se pare că nu numai acești sfinți apostoli: Andrei, Pavel și Filip au evanghelizat pe strămoșii noștri din nordul și sudul Dunării, ci a mai fost unul care se prea poate să fi fost din neamul nostru. Acesta a fost Sfântul Apostol Carp, unul dintre cei 70, ucenic și ajutor al Sfântului Apostol Pavel. El era originar din Troada – Troia, unde l-a și găzduit pe apostolul neamurilor, în una din călătoriile sale și căruia îi slujea și drept curier pentru unele din epistolele sale. Aflăm despre Sf. Apostol Carp doar din Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel: „Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum și cărțile, mai ales pergamentele“ (2 Tim. 4, 13). Sfânta Tradiție a mai păstrat consemnat și faptul că Sfântul Ap. Pavel l-a hirotonit pe Carp ca episcop în Bereea/Veria, oraș din Tracia, care până în zilele noastre a rămas majoritar românesc. Avem mai multe motive să îl considerăm pe Sf. Apostol Carp de un neam cu noi. Mai întâi, cercetându-i numele, observăm că până în vremea noastră se întâlnește în țara noastră ca nume de familie. Apoi, el este identic cu denumirea etnică a celei mai puternice ramuri, să îi spunem „geto-dace“, carpii, care stăpânea teritoriul dintre Carpați și Nistru, neam care a dat sau care, mai puțin probabil, și-a luat numele de la lanțul muntos Carpați, ce-i mărgineau teritoriul la est. Deci, foarte probabil, numele personal de carp derivă dintr-un patronim, care și el la rândul lui își are originea în etnonimul „carp“. Chiar în zilele noastre, când lumea e mult mai amestecată și mai puțin atentă la identitatea etnică, atunci când întâlnești persoane purtând nume precum: Rusu, Leahu (polonez), Frâncu (francez sau franc), Szasz, Maghyaroș, te gândești mai degrabă la o origine etnică, mai mult sau mai puțin îndepărtată, decât la o simplă poreclă devenită nume de familie. Cu atât mai mult acum 2000 de ani când, deși prin cosmopolitism, se tindea spre ideea de „cetățean universal“, totuși, etnic oamenii țineau să-și păstreze identitatea. Dar ar mai fi două motive care ar pleda pentru originea dacică, chiar dacă îndepărtată în timp, a Sf. Apostol Carp. Primul ar fi orașul natal Troada, iar al doilea, orașul pentru care a fost hirotonit, Bereea/Veria, din Tracia. Cetatea Troia a avut nu doar o fondare, ci mai multe, urmate fiecare de perioade de înflorire și apoi de decădere și distrugere, precum Troia VI din poemul Iliada de Homer (datată între 1500-1000 î.Hr.). Și Troia homerică, de altfel, a fost fondată și stăpânită tot de traci (obiectele de podoabă găsite de Schlieman s-a constatat că erau făcute din aur din Munții Apuseni). Însă, de pe la anul 1000 î. Hr. apare o altă Troie în care arheologii (informațiile le avem din articolul „Dacii la Troia“[1] al lui Vasile Pârvan) găsesc numeroase obiecte, vase de ceramică și arme de bronz de tip neîndoielnic geto-dacic. După cum afirmă V. Pârvan (Dacii la Troia, București, ed. Saeculum I.O., 2011, p. 237): „Ele nu au fost importate, ci fabricate pe loc“. Tot Pârvan, pe lângă dovezile arheologice, adaugă și numeroase toponime geto-dace în Misya, Bithynia, Phrigia și Galatia din Asia Mică. Ceea ce îl face să afirme la finele studiului său: „Astfel dară, pe ruinele cetății miceniene, în care poetul cântase pe Hector eroul și pe Andromache cea tristă, dacii năvalnici ridicaseră din nou, la câteva secole după grozava cădere, o altă cetate; și făurarii Nordului Carpatic turnau acum arme de bronz și olarii getici modelau vase în pământ ars, ele ale căror modele fuseseră odinioară create în văgăunile munților noștri și pe malurile roditoare ale Dunării și Tisei“. (p. 242)

          Cercetările genetice din ultimii ani confirmă înrudirea strânsă dintre populația din actuala Anatolie turcească (Asia Mică), mai ales pe țărmurile Mării Negre și cele ale Mediteranei și macedo-românii din zilele noastre, ai căror strămoși au fost aceiași cu ai noștri.[2]

          În sfârșit, cetatea pentru care a fost hirotonit episcop Sf. Apostol Carp a fost Bereea, Veria de astăzi care și atunci ca și acum, era și este macedo-română, etnic vorbind. Posibil ca Sf. Apostol Pavel, inspirat de Dumnezeu, să-l fi trimis pe Apostolul Carp să-i evanghelizeze pe cei de-un neam cu el. Mai ales dacă ne reamintim, așa cum am afirmat mai sus, că Sfântul Apostol Pavel spune: „Am fost la Troia și mi s-a arătat în vedenie un macedonean care mi-a spus: „treci în Macedonia și ne ajută“ (cf. Fapte 16, 9-12).

          Și totuși, dacă presupunerile noastre în privința unui creștinism de origine apostolică la strămoșii noștri sînt fondate, de ce nu avem probe materiale sau relatări mai concrete care să ateste această creștinare timpurie? Ba avem, cum de nu! Dar trebuie puse în evidență și explicate. Astfel, Columna traiană (fig.1), care pe nedrept e numită de unii

fugura1

„Actul de naștere a poporului român“, cred că ar trebui numită mai degrabă „Actul de

botez al poporului daco-român“ – e adevărat, postdatat, cu circa jumătate de secol. Columna traiană a făcut parte dintr-un mare complex, Forul lui Traian, format din clădiri, monumente și statui grupate în jurul unor mari incinte, în mijlocul căreia se afla statuia ecvestră a Împăratului Traian (98-117 d.Hr.). Din lipsă de spațiu, Traian a fost nevoit să

Figura nr.1

poruncească escavarea unui pinten de piatră al unei coline stâncoase ce se cobora din Quirinal spre Capitoliu. Cu această ocazie, circa 850 000 de metri cubi de piatră și pământ au fost îndepărtați prin efortul a mii de sclavi[3].

După șase ani de muncă, în 113 d.Hr., cu aurul prădat din Dacia și cu brațele sclavilor din care, poate, majoritatea erau daci, cu zeci sau chiar sute de meșteri constructori și sculptori greci și din Orientul Apropiat, conduși de vestitul arhitect Apollodor din Damasc, Traian și-a putut inaugura Forul. Dar Columna a fost inițial ridicată doar ca mărturie a înălțimii muntelui – aproape 40 de metri – care fusese escavat. Ceva mai târziu ea va fi împodobită cu scenele sculptate și pictate din cele două războaie dacice după planurile aceluiași Apollodor, inspirate, probabil, de lucrarea Dacica scrisă de Traian. În anul 117 d.Hr. Columna avea să devină și monument funerar, primind urna de aur cu cenușa împăratului, mort în războiul cu parții. Pentru informații mai detaliate despre Forul lui Traian, Columnă și statuile monumentale de daci care au împodobit Forul, pot fi consultate excelentele lucrări: Columna lui Traian de Radu Vulpe,  editată de Institutul de Memorie Culturală în anul 2002 și Dacii în cultura romană, studiu de iconografie antică, de Leonard Velcescu, edition Les Presses Literaires, 2008.

figura2Ca generalități despre Columnă mai afirmăm doar că ea este, cu metopele sale ce se întind pe aproape 200 de metri și cu cele peste 2500 de siluete și figuri umane, cea mai amplă sculptură în piatră din toată antichitatea greco-romană.

Figura 2

Dar ceea ce ne trezește interesul în momentul de față și vrem să scoatem în evidență în acest articol este faptul că pe Columnă se pare că apar informații concrete despre creștinarea foarte timpurie a strămoșilor noștri. Și nu a unora oarecare. Începutul, ca în multe alte cazuri, în cadrul acestei cercetări, l-a constituit o „simplă“ observație. Am sesizat că pe metopa în care este reprezentată scena „sinuciderii“ lui Decebal, aflat înconjurat de călăreți romani,

figura3

Figura 3

căzut într-un genunchi și cu sicca la gât (fig. 2), călărețul aflat în spatele său se închină (fig. 3). După cum se poate vedea, soldatul roman aflat în spatele regelui dac, aplecat peste capul calului, ține mâna dreaptă în dreptul frunții cu degetele strânse exact ca în semnul ortodox al închinării. Ne-am străduit să găsim altă semnificație a gestului și nu am reușit. Soldatul roman se închină și, deci, se roagă. Dar oare, pe un monument cu peste 2500 de figuri, orice poziție a capului, corpului sau a mâinilor trebuie neapărat să însemne ceva anume? Ne lămurește istoricul Radu Vulpe, în lucrarea deja citată Columna lui Traian, când aduce argumente în favoarea importanței documentare covârșitoare a Columnei, printre altele, atrăgând atenția asupra „absenței oricărui gest lipsit de semnificație”[4] și asupra „exprimării de stări psihologice prin gesturi convenționale, dar elocvente.”[5]

Acum ne punem o întrebare firească: de ce și-ar fi riscat Apollodor din Damasc situația privilegiată și chiar viața, arătând un oștean roman creștin pe însuși monumentul triumfal al Împăratului Traian, unul dintre marii prigonitori ai creștinilor? Poate cineva răspunde: ca să arate posterității că pe vremea lui Traian erau creștini în armata romană. Acesta ar putea fi un tip de raționament contemporan nouă, iar nu al primilor creștini. Credem că motivul reprezentării în această postură a oșteanului roman a fost unul foarte important, pentru că, dacă gestul lui ar fi fost înțeles de păgânii dușmani, s-ar fi putut declanșa o razie sângeroasă în trupele de elită care participaseră la prinderea și, credem, uciderea în luptă a regelui dac. În perioada la care ne referim, ultimii ani ai domniei lui Traian (113-117 d.Hr.), după cum îi scrie prietenul său Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bithyniei, creștinii erau aproape pretutindeni – sigur exagerat – dar, tot pretutindeni, în imperiu, erau vânați dacă nu aduceau „cuvenita“ cinstire a împăratului ca zeu.

Și nu o aduceau! Să analizăm puțin situația după sfârșitul celui de-al doilea război dacic. Decebal murise, iar o mare parte din nobilii săi ori căzuseră în luptă, ori se predaseră, dar dacii, ca popor, nu au fost definitiv înfrânți și nu vor fi niciodată. Majoritatea dacilor și a teritoriilor locuite de ei din moși strămoși nu vor fi cucerite niciodată de romani. Decebal, dacă ar fi scăpat din încercuire, în orice direcție ar fi fugit în afară de sud, ar fi ajuns la frați sau chiar aliați, care l-ar fi adăpostit și, de unde, ar fi putut întreprinde după un timp, o tentativă de eliberare a țării pierdute. În condițiile acestea, a te ruga, tu, un oștean roman, pentru regele dușman, dușmanul cel mai periculos al imperiului, după atâția ani de războaie cumplite, constituia un act de o gravitate extremă, un act de trădare a împăratului și a imperiului. Un motiv în plus pentru care doar un neînțelept ar fi pus pe cel mai important monument al imperiului (așa avea să rămână până în zilele noastre) un cavalerist roman în această postură. Și, deși a făcut-o, Apollodor nu a fost nici neînțelept, nici trădător. Este posibil ca el, ca mulți alții din vremea lui, să fi fost creștin în ascuns și să fi dorit să transmită creștinilor din generațiile ce aveau să vină ceva cu mult mai important decât prezența unui soldat roman încreștinat, pe care, dacă ar fi vrut, putea să-l reprezinte mult mai discret în oricare altă scenă decât cea a prinderii regelui Decebal.

Să revenim la soldatul care se închina. De ce s-ar ruga un soldat roman pentru regele dușman, care e pe cale să-și taie gâtul, la capătul unor războaie extrem de sângeroase, în timpul cărora – sigur – mulți dintre camarazii și prietenii lui au murit? Poate mi se va spune: „pentru că era creștin și un creștin trebuie să se roage pentru vrăjmașul său, mai ales când e pe cale să se sinucidă“. Totuși, nu e chiar așa! Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan nu le recomandă fiilor săi duhovnicești să se roage nici măcar pentru creștinii care au făcut păcate de moarte (I Ioan, 5,16). Un păgân murind se duce în iad, chiar dacă nu se sinucide. Dar dacă cel care e pe cale să-și taie singur gâtul e creștin, atunci sigur mântuirea lui e în mare pericol și trebuie să te rogi pentru el. Această taină cred că a vrut, cu voia lui Dumnezeu, Apollodor să o transmită creștinilor din vremea lui și posterității: Decebal era creștin! Și vom vedea că nu numai el. De ce era totuși așa de importantă aceasta informație?

Dacă ne gândim la perioada la care ne referim, circa 80 de ani doar de la întemeierea bisericii lui Hristos, credința chiar dacă se răspândea, creștinii erau mult mai puțini decât păgânii și erau urmăriți, prigoniți și foarte adesea condamnați la moarte. În aceste condiții, venirea la Hristos a regelui unui popor vestit în toată antichitatea pentru puterea, vitejia, dreptatea – ne-o spune Herodot – bogăția  dar și pentru religiozitatea sa, constituia, credem, un îndemn puternic la a rămâne tari în credință, mai ales pentru cei pe care prigoana prelungită i-ar fi făcut să le slăbească încrederea în viitorul și biruința Bisericii.

Dar mai înainte de a ne continua investigația, vom aduce la cunoștință cititorului o mărturie primită de la un cuvios cu viață sfântă, român contemporan cu noi. Cu darul lui Dumnezeu, ici și colo, în lumea aceasta în care mulți cred că răul își face de cap, se mai găsesc oameni care duc viață îngerească, luptători până la sânge cu răul și biruitori ai lui. Astfel de oameni, îndeobște, sînt prea puțin luați în seamă de lumea care are ochi și nu vede, are urechi și nu aude cele ce i-ar fi de folos pentru mântuire. Asemenea oameni sînt însuflețiți de o dragoste fierbinte și lucrătoare atât pentru Dumnezeu, cât și pentru semenii lor. Acești îngeri în trup, de fapt oameni ca și noi, dar care își duc viața după modelul hristic, la care toți suntem chemați, pentru dragostea lor și pentru adevărul în care trăiesc, primesc de la Dumnezeu o seamă de daruri, de puteri deosebite, dumnezeiești, numite harisme. Cea pe care o aducem aici în discuție pentru că este relevantă în cadrul temei pe care o tratăm, este harisma străvederii sau a vederii duhovnicești. Această harismă este o însușire a unora dintre creștinii îmbunătățiți, care le dă posibilitatea să cunoască atât gândurile celorlalți, cât, deopotrivă, trecutul și viitorul în măsura și în momentul hotărâte de Dumnezeu. Acești creștini cu viață mult îmbunătățită știu să deosebească între cuvântul sau imaginea care vine de la Dumnezeu și o înșelăciune de orice fel trimisă de cel viclean.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ocazia să întâlnesc câțiva dintre acești oameni rari, iar pe doi dintre ei să-i cunosc mai îndeaproape.

Am făcut această introducere pentru ca aceia care nu cunosc asemenea oameni binecuvântați să înțeleagă că, atunci când un om care își duce viața în sfințenie îți spune ceva, tu trebuie să-l crezi pentru că ceea ce îți spune e de la Dumnezeu. Mai ales când te-ai dus la el rugându-te înainte lui Dumnezeu. Astfel, cercetându-l într-o anumită problemă pe unul dintre acești oameni deosebiți, anume pe părintele Protosinghel Nicodim Bujor, care acum cu siguranță este printre sfinții lui Dumnezeu, acesta îmi spune la un moment dat: „Părinte, L-am rugat pe Dumnezeu să îmi arate unde e Decebal și mi l-a arătat pe Decebal luminos ca un sfânt. Decebal este un sfânt al neamului nostru!“ Auzind lucrul acesta, am fost atât de uimit încât nu am fost în stare să-l mai întreb nimic. Cum ar putea să fie sfânt nefiind botezat? Și cum poate fi sfânt dacă s-a sinucis? Sau dacă i-a mai dat Dumnezeu să mai afle și alte lucruri despre el? Ulterior am aflat de la un alt preot, fiu duhovnicesc al Părintelui Nicodim, că acesta i-a spus că nu este adevărat că Decebal s-a sinucis; ci că a murit în luptă. Tot părintele Nicodim ne-a spus și despre Mihai Eminescu că i-a dat Dumnezeu să-l vadă tot în aură de sfânt. Asemenea oameni – și părintele Nicodim nu a fost singurul – iubindu-și înflăcărat, dar nepătimaș poporul din care fac parte, își pun întrebări și Dumnezeu le răspunde, spre luminarea lor și a noastră.

Această convorbire cu părintele Nicodim a avut loc cu câțiva ani înainte de a începe cercetarea Columnei.

Pr. Emanuel-Florin Ganciu

(va urma)

 

[1] Pârvan Vasile, Dacii la Troia, ed. Saeculum, București, 2011.

[2]Prof. Dr. Rodewald Alexander și Dr. Cardoș Georgeta, Genomul Uman, Ed. Curtea Veche, București.

[3]Cf. Radu Vulpe, Columna lui Traian, CIMEC, 2002, p. 15

[4]Vulpe, Radu, op.cit. p.17.

[5] Ibidem, p. 15.

poza7_3_2016

 La mulți ani României și românilor
cu prilejul Zilei Naționale!

Redacția:

Liana Floarea – lianafloarea@yahoo.com

Mihai Floarea – mihaifloarea53@yahoo.com

Laurențiu Negruț –  laurentuiun3000@yahoo.com

Eugen Toma – eugeniu.m.toma@gmail.com



Noul Euxin Nr. 3 / 2016

Decembrie 18, 2016

poza1_2016

poza2_2016

Noul Euxin

Nr. 3 / 2016

Actualitatea

Scrisoare deschisă ministrului învățămîntului

Domnule ministru,

          În iureșul schimbărilor de la vîrf, desigur de natură politică, din cadrul Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice, s-a elaborat OMENCS nr. 3.947/3.06.2016 privind desemnarea membrilor Comisiei pentru stabilirea reperelor tehnice minimale privind achiziţionarea manualelor pentru ciclul superior al liceului. De asemenea, am aflat din presă că s-a rectificat bugetul, MENCȘ acordîndu-i-se o sumă importantă. În acest context îmbucurător, vă împărtășesc îngrijorările mele de profesor de literatură și limbă română cu trei decenii de vechime privitor la situația dramatică a manualelor școlare din unitatea unde sînt titular – Liceul Tehnologic de Metrologie „Traian Vuia“ din București.

          Dacă la clasele a XI-a și a XII-a se intenționează dotarea elevilor cu manuale gratuite, mă întreb ce se va întîmpla la clasele a IX-a și a X-a?

          De peste un deceniu la disciplina pe care o predau nu s-au mai primit manuale noi, deși an de an completăm la timp formularele de cerere și le trimitem inspectoratului, conform metodologiei. În aceste condiții, nu numai în anul școlar 2015-2016 am avut de luptat cu lipsa de manuale de limba română la aceste clase în proporție variind între 15-95. De pildă, în septembrie 2015, la clasa a IX-a D, la care am fost numit și diriginte, am primit pentru cei 21 de elevi înscriși la început de an doar… trei manuale de limba română – și acelea cu 40-80% pagini lipsă!! Aceasta m-a obligat să apelez la înțelegerea părinților, cumpărînd manualele aflate pe piață, anume cele editate de „Art“ (personal, consider varianta aceasta foarte slabă, dar altceva nu am aflat la data respectivă!)

          Nu vă pot descrie sentimentele încercate dinaintea argumentelor oamenilor gen: „Dar nu e învățămîntul gratuit? De ce să plătim?“…

          La clasele a IX-a A și a X-a B din încadrare am avut de soluționat didactic existența a două ediții diferite de manuale, pierzînd timp prețios pentru găsirea unor texte literare, exerciții și teme comune (lucrul diferențiat se desfășoară în alte paradigme, după cum cunoașteți, desigur).

          În speranța că m-am făcut bine înțeles prin demersul de față (nu ridic probleme personale, cum ar fi retribuția mea rămasă în continuare umilitoare pentru un cetățean al Uniunii Europene! În treacăt v-aș semnala și dotarea laboratoarelor școlii noastre, în aceste condiții practica școlară a elevilor devenind o glumă proastă!), vă rog a dispune măsurile ce se impun pentru remedierea acestor grave stări de lucruri afectînd dreptul constituțional al elevilor și al părinților la gratuitatea integrală a învățămîntului preuniversitar.

Cu stimă,

Prof. Mihai Floarea

București, 17 august 2016.

*

*    *

Un cuvînt redacțional

 

          Cenaclul nostru își continuă existența, reînnodînd tradiția întîlnirilor de suflet în prima duminică a lunilor, la peste un an de la tragedia de la „Colectiv” (care parcă a vrut să ne destrame – aș numi aceasta un efect colateral al asaltului demonilor stîrniți cu acel nefast prilej!)

          Cuvintele noastre de mulțumire pentru gazde familia Eugen și Ileana Toma – ni se par insuficiente; dar le formulăm, din această pagină și reproducem, fără comentarii, cîteva instantanee datate 4 răpciune 2016.

 poza3_2016

poza4_2016

poza5_2016

(M. F.)

Eseuri

Ce înseamnă să fii oportun?

          În toate limbile popoarelor există zicala „omul potrivit la locul potrivit, la timpul potrivit“. De fapt, aceasta vrea să spună că lucrarea omului trebuie făcută atunci când este necesară și anume când și unde este necesară. În România, spre deosebire de toate țările lumii, în 21 decembrie 1989 noi am trăit o revoluție sângeroasă care a negat ateismul, ideologia marxistă a luptei de clasă și structura societății comuniste.

          Nostalgicul intelectual român, pus în situația unei libertăți absolute, – obținută și prin vărsarea sângelui studenților care au recitat Tatăl nostru în Piața Universității, – care visase în vremea cenzurii comuniste că va putea scrie și publica liber, a folosit această libertate în mod oportun? Avea momentul și poporul român nevoie de publicarea la o prestigioasă editură de atunci, a scrisorilor adultere dintre Eminescu și Veronica Micle și de punerea în discuție a întrebării dacă Eminescu este poetul național al limbii române?

          Mă întreb dacă domnul Liiceanu știa că: în 8 mai 1921, la congresul de înființare a Partidului Comunist din România – Secție a Internaționalei Comuniste, se preconiza dezmembrarea statului național unitar român, începând cu respingerea unirii Basarabiei cu patria, iar apoi în 1928 s-a acceptat teza anexării Bucovinei la Ucraina, ca apoi în 1933 să sprijine teza anexării Dobrogei la Bulgaria? PCdR a salutat cu entuziasm rapturile teritoriale românești din 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, Transilvania de Nord, Dobrogea de Sud). Nu știm, de exemplu, dacă dl Liiceanu aflase că, în 1954, acei studenți printre care și cel care a devenit ulterior remarcabilul profesor de la Universitatea din Iași, Alexandru Zub, – dorind să aniverseze 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare, au fost condamnați pentru această inițiativă la ani grei de închisoare.

          A fost oportună publicarea în Editura Humanitas a cărților denigratoare la adresa poporului român scrise de Lucian Boia, care și-a luat „libertatea de a spune adevărul istoric“ (uitând că întrebarea care nu și-a găsit răspunsul vreme de 2000 de ani este: Ce este adevărul)? În vremea aceea mulți intelectuali, contaminați de principiul toleranței, la modă în Occident, nu au reacționat la lansarea de cărți nivelatoare despre cele trei religii, evocând, de exemplu, cu mare interes filosofic figuri de traseiști religioși de genul francezului René Guenon – care și-a aflat sfârșitul în brațele unei secte musulmane. Să amintim că toleranța nu combate, ci acceptă răul și-l amplifică.

          Oportun era ca generațiile vechi și mai noi, trecute fiind prin experiența comunistă, profitând de libertățile oferite în democrație, să ajungă la o înțelegere mai profundă a lumii. Vrăjiți de libertăți, ei au exclamat: „O! Minunată lume nouă!“, dar privesc astăzi cu uimire la o lume aflată sub semnul terorismului uneia dintre cele trei religii

          Să nu uităm că ateismul din țările europene, la bază creștine, a fost predominant în regimul criminal nazist din Germania (regimul hitlerist era declarat anticreștin, a azvârlit în lagăre, pe lângă milioane de evrei nevinovați și preoți catolici și intelectuali de calitate). Despre regimul ateist comunist instaurat în 1917 în Rusia nu avem ce discuta: se știe chiar de la cel care a condus instanța arhivelor statului sovietic, Alexandr Iakovlev, că numai în anii 1937-1938 s-a procedat la împușcarea a 80.000 de preoți ruși ortodocși! Același înalt funcționar sovietic arată în Raportul său publicat după căderea comunismului că, pe întreaga durată a existenței Uniunii Sovietice, date fiind măsurile luate de statul sovietic s-a provocat moartea, prin diferite moduri, a 31 de milioane de cetățeni ruși.

          Acest stat a fost bestial dominat de ceea ce se numește ateismul militant, care consideră ființa umană ca fiind fără valoare. Numărul celor exterminați în lagăre, uciși în anchete sau prin execuții sumare, sub stăpânirea regimurilor ateiste din Europa secolului al XX-lea este echivalent cu populația unui stat mare european. Nu s-a socotit aici mulțimea celor morți în luptele de pe toate fronturile.

          Ideologii ateiste au purtat în Europa un război distructiv. Judecând astăzi cu discernământ situația socială, economică și morală a societății, să considerăm oportună în țara noastră o apropiere de spiritul religiei creștine prin Biserică, singura instituție care a luat în grija sa cinstirea celor care ne-au adus libertatea și comemorarea lor prin pomenirea numelor la slubje. Este târziu să continuăm să trăim în lumi imaginare și este cazul să ne hotărâm să depășim nepăsarea adolescentină față de credința care a păstrat ființa poporului nostru.

Ileana Toma

1 octombrie 2016

O închinare a lui Brâncuşi adusă

Mântuitorului Hristos şi Maicii Sale

O posibilă interpretare a ansamblului de la Târgu-Jiu

          Ansamblul sculptural de la Târgu Jiu este ultima lucrare a lui Brâncuşi și a fost creat în 1937-1937, în cinstea eroilor gorjeni căzuţi în primul război mondial şi este alcătuit din trei elemente: Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana fără sfârşit. În alcătuirea acestui ansamblu Brâncuşi a ţinut seama de contextul unde avea să amplaseze cele trei opere de artă. Astfel toate cele trei sculpturi sunt aşezate pe o axă perpendiculară faţă de râul Jiu.

          O alee porneşte de pe malul Jiului şi duce la Masa tăcerii, care are în jurul ei douăsprezece scaune. Aleea continuă până la Poarta sărutului, care se află la intrarea în grădina publică. Pe laturile acelei alei se află 30 de scaune de piatră. Axa continuă apoi pe o distanţă de 1.154 m., alcătuind Calea Eroilor şi străbate tot oraşul până la coloana fără sfârşit, care are o înălţime de 30 de metri şi este situată în centrul pieţii ovale. Pe parcursul său, această cale ocoleşte Biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, aflată cam pe la mijlocul axei.

          poza6_2016Deşi opera sculpturală a lui Brâncuşi este compusă din Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana fără sfârşit, totuşi acestora li se adaugă râul Jiu, Calea Eroilor şi Biserica.

          Aşadar, aşezarea acestora în ordine ar fi următoarea: râul Jiu, Masa tăcerii, Poarta sărutului, Calea Eroilor, Biserica şi Coloana fără sfârşit.

          Deşi fiecare element are semnificaţia lui, totuşi ansamblul trebuie urmărit în integralitatea lui.

          poza7_2016Întrucât Brâncuşi n-a dezvăluit semnificaţia operei sale[1] în decursul timpului au fost formulate diferite interpretări, de către criticii de artă.

          Vom încerca, pe scurt, să reluăm câteva din aceste interpretări:

          În privinţa Mesei tăcerii s-au propus următoarele denumiri: Masa dacică; Masa Cinei cea de taină; Masa flămânzilor; Masa rotundă; Masa Apostolilor; Masa liniştii; Masa Familiei; Masa Cinei nupţiale; masa pomenirii; Masa omeniei.

poza8_2016

          Despre Poarta sărutului Brâncuşi a spus că aceasta „duce către o altă lume”, lumea cea de apoi, de dincolo de moarte.

          Calea Eroilor a fost numită de V. G. Paleolog un fel de Via Sacra.

          Coloana fără sfârşit a fost denumită de diverşi comentatori Monumentul Eroilor, Coloana recunoştinţei fără sfârşit, Coloana infinitului, Coloana pomenirii, Coloana dorului, Coloana cerului. Brâncuşi a numit-o „Coloana fără sfârşit”, „care mărită ar susţine bolta cerului”; e întâlnirea între cer şi pământ.

          Coloana sprijină cerul şi asigură totodată comunicarea între cer şi pământ şi astfel va înlesni înălţarea la cer a sufletelor eroilor gorjeni care s-au jertfit pentru apărarea patriei [2] .

II

          În cele de urmează vom încerca să interpretăm din punct de vedere teologic ansamblul sculptural al lui Brâncuşi, ţinând seama şi de Biserică, aflată pe la mijlocul axei. Deşi a fost amintit faptul că Biserica face parte din ansamblu, totuşi, în interpretările de mai sus, nu s-a ţinut seama de prezenţa ei în acel spaţiu, prezenţă care, de fapt, dă sens întregului ansamblu.

poza9_2016

          După cum am menţionat deja, Masa tăcerii a fost numită Masa Cinei cea de taină, care a avut loc joi seara, înainte de Paştile evreilor; Hristos fiind înconjurat de cei doisprezece Apostoli.

          Poarta sărutului: tot joi seara, dar după Cina cea de taină, Iuda L-a vândut pe Mântuitorul cu un sărut.

          Poarta sărutului mai simbolizează acea trecere a lui Iisus din viaţa pământească, prin moarte, în viaţa de apoi (care a avut loc într-o zi de vineri). Altarul bisericii este locul jertfei nesângeroase a lui Hristos şi închipuie locul jertfei sângeroase: Golgota.

          Biserica semnifică Învierea lui Hristos (Duminica), iar Coloana fără sfârşit închipuie Înălţarea lui Hristos la cer la patruzeci de zile după Înviere. Nu se poate ca Brâncuşi să nu fi cunoscut faptul că Biserica a rânduit ca cinstirea eroilor să se facă în ziua Înălţării la cer a lui Hristos.

          Iată aşadar, o primă viziune asupra ansablului sculptural de la Târgu Jiu.

          O altă viziune, asupra aceluiaşi ansamblu, o constituie o posibilă închinare a lui Brâncuşi, adusă Maicii Domnului.

  1. Coloana fără sfârşit simbolizează astfel, scara lui Iacov.

          „Iar Iacov ieşind din Beer-Şeba, s-a dus în Haran.

          Ajungând însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luând una din pietrele locului aceluia şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela.

          Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea.

          Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi”. (Facere 28, 10-13).

          „Iar când s-a deşteptat din somnul său, Iacob a zis: Domnul este cu adevărat în locul acesta şi eu n-am ştiut!

          Şi, spăimântându-se Iacov, a zis: „Cât de înfricoşător este  locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!”

          „Apoi s-a sculat Iacov dis-de-dimineaţă, a luat piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp şi a turnat pe vârful ei untedelemn”. (Facere 28, 16-18).

          În Acatistul Maicii Domnului este scris: „Bucură-te, scară cerească, pe care   S-a pogorât la noi Domnul”.

          Scara sprijinită pe pământ şi care atingea cerul cu vârful a preînchipuit întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria.

          Coloana fără sfârşit simbolizează pogorârea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu.

  1. Prima „biserică” în care a sălăşluit Hristos este Fecioara Maria.

          În rugăciunile din cadrul cultului Bisericii Ortodoxe, Maica Domnului este numită “Biserică”. În Paraclisul Maicii Domnului este scris: „bucură-te biserică”; iar în acatistul Bunei-Vestiri Fecioara Maria este numită „locaşul lui Dumnezeu-Cuvântul” şi “Biserică însufleţită”.

Deci Fecioara Maria este întâia „biserică” unde Şi-a făcut sălaş Hristos. Maica Domnului este chipul Bisericii.

  1. Poarta sărutului este poarta prin care se unesc două lumi, două firi: firea dumnezeiască şi firea omenească. Cele două firi sunt unite în persoana lui Hristos. Această unire a celor două firi în Hristos a fost posibilă şi datorită Maicii Domnului. Ea este poarta prin care Iisus a intrat şi a ieşit şi S-a făcut Om (asemenea nouă, afară de păcat -Evr. 4, 15).

          „Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea din afară a templului, spre răsărit şi aceasta era închisă.

          Şi mi-a zis Domnul: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă (…)

          Cât priveşte pe rege, el se va aşeza acolo, ca să mănânce pâinea înaintea Domnului pe calea porţii va intra şi pe aceeaşi cale va ieşi” (Iez. 44, 1-3).

          Această profeţie a lui Iezechiel avea să vestească pururea fecioria Maicii Domnului. Maria a fost fecioară înainte de naştere, a fost fecioară în timpul naşterii şi a rămas fecioară după naştere.

          În canonul Sfântului Andrei Criteanul – cântarea a 4-a – este scris: „Şi ai născut şi eşti Fecioară şi ai rămas întru amândouă cu firea fecioară… Dumnezeu unde voieşte, biruieşte rânduiala firii; că face toate câte le voieşte”.

          O altă rugăciune uneşte cele două simboluri – Biserica şi Poarta sărutului – din opera lui Brâncuşi: „În Biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti uşă (poartă) cerească, deschide nouă uşa milei tale” (Ceaslov, p.73).

          4. Masa tăcerii

          După ce Iisus a înmulţit pâinile şi peştii, în părţile Tiberiadei, S-a prezentat pe Sine mulţimilor, zicând: „Eu sunt pâinea vieţii; Cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată…” (In. 6, 35) şi „Eu sunt pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (In. 6, 51).

          La Cina cea de Taină, Hristos a luat pâinea, a binecuvântat-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi acesta este Trupul Meu” (Mt. 26, 26).

          Precum Hristos este “Pâinea vieţii”, tot astfel Maica Domnului este “masa pâinii vieţii”.

          În Paraclisul Maicii Domnului, Fecioara Maria este numită “masa cea dumnezeiască, iar în Acatistul Bunei Vestiri este numită „masa cea însufleţită întru care a încăput pâinea vieţii”.

          5. La această „masă a pâinii vieţii”, adică la Sf. Euharistie se poate ajunge prin „apă şi prin Duh”, deci prin Sfântul Botez;

6. „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5).

          Întrucât Sfânta Euharistie este o pregustare a Împărăţiei Cerurilor, uşile acestei Împărăţii se deschid prinTaina Botezului.

          Apa Râului Jiu constituie simbolul Botezului – prin analogie cu râul Iordan – prin care omul poate ajunge la „Masa pâinii vieţii şi implicit în Împărăţia cerurilor”.

          Deoarece Brâncuşi n-a făcut comentarii asupra lucrărilor sale, nu ştim dacă el  s-a gândit la o asemena viziune. Dar, indiferent de voinţa lui este posibil ca Dumnezeu să-l fi inspirat în acest sens.

          În cazul în care Brâncuşi a conştientizat această inspiraţie este posibil ca ansamblul de la Târgu-Jiu să fie o închinare adusă Mântuitorului Hristos şi Maicii Sale.

Pr. Sava Marian

Spitalul Universitar Bucureşti

21 noiembrie 1999

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

 poza10_2016

          Nota red.: Am ilustrat acest eseu cu imagini aflate pe https://www.google.ro Penultima fotografie este a Bisericii Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Tîrgu Jiu, la care se face referire în articol.

          Inserăm și cîteva epigrame  preluate din „Booklook”, revista internațională de literatură umoristică, nr. 20/2016 (40), serie nouă, scoasă de Asociația literară „Păstorel”, Iași. Mulțumim pe această cale Doinei Frumușelu, care, pasionată de opera lui Constantin Brâncuși, este autoarea unor volume de referință traduse și în limba engleză, și care ne-a semnalat această revistă

 ACTUALITATEA LUI BRÂNCUŞI

Diferenţe

Sărutul meu şi-al lui Brâncuşi

Nu e totuna. De exemplu

Pe când al lui îl tot contemplu

Pe-al meu îl pot livra acuşi…

George Corbu

 

Destin

Purtat generic de un vis

Un demn gorjan din România

A mers pe jos pân’ la Paris

Să lamineze veşnicia.

Gh. Popescu-GER

 

Lui Brâncuşi

Cu Coloana-i, act suprem!

Tot românul e de fală.

Ce păcat că nu avem

Şi coloană vertebrală!

Janet Nică

Certitudine

În cer Brâncuşi stă supărat

Că de minciuni fiind orbiţi,

În Scaune am înălţat

Pleiadele de neciopliţi.

Valentin Groza

 

Sculptură modernă

Brâncuşi, cu arta lui firească,

Făcut-a piatra să vorbească;

Prudenţi, ciracii noii ere

Au readus-o la tăcere.

Gheorghe Belei

 

Testamentul lui Brâncuşi

Ne-a deschis o mare Poartă

Spre o lume diafană

Şi ne-a spus: „De vreţi o soartă, Trebuie s-aveţi Coloană…!”

Marius Coge

 

Măiastra

Poanta, mai ales a noastră,

E ca pasărea măiastră,

Însă unii, din prostie,

Vor s-o ţină-n colivie.

Nicolae-Paul Mihail (Nicomah)

 

 

Coloana…

Brâncuşi ne lasă chiar şi azi uimiţi

Prin opera-i extrem de potrivită

Căci şirul lung al celor sărăciţi

Se-adună-ntr-o Coloană Infinită.

 

Masa…

Cei care de necazuri sunt pătrunşi

Şi nici nu pot să dea frâu liber vrerii

Par resemnaţi privind la cei „ajunşi”,

Constituind o Masă a Tăcerii!

Eugen Deutsch

 

Hologramă (lui Brâncuşi)

Maestre, în lemnul visării

Cuvinte-aştrenut-ai din daltă

Şi faima ai dus-o, a ţării

Aici şi pe lumea cealaltă.

 

Maestrului Brâncuşi

În piatră ai cioplit din greu

Şi te-ai rugat lui Dumnezeu.

Ateii, că nu ştiu de daltă,

Întruna dau cu piatra-n baltă.

Mihai Haivas

 

La Poarta Sărutului (Băieţii de azi)

Când tandri sunt c-o fată mare

Nu simt fiorii în spinare…

Motivul (şi de-aici necazul!):

Sărută fardul, nu obrazul.

 

Despre „Cuminţenie”

Nu fac risipă de cuvinte

Cât timp conceptul este sfânt:

Adam de ar fi fost cuminte

Noi azi n-am fi pe-acest pământ.

Vasile Larco

 

Maestrul Brâncuşi

Cu dalta lui a meşterit (în joacă)

Sărutul, Poarta şi-altele la fel;

A vrut şi-o Cuminţenie să facă

Dar cică n-a găsit nici un model!

Nicolae Nicolae

Actualitatea basmului Dănilă Prepeleac de Ion Creangă

 

          În virtutea profesiei mele, an de an parcurg Dănilă Prepeleac, basm datorat inegalabilului povestitor originar din Humulești, Ion Creangă, descoperit și adus la conștiința scriitoricească de către Mihai Eminescu – românul genial cu gîndirea cea mai incomodă pentru mințile bolnave care au imaginat împilări de tot felul în numele unor închipuite superiorități rasiale (i.e. ridicola sintagmă „popor ales”) ori utopii sociale satanice (i.e. totalitarismele secolului al XX-lea – numite fie nazism, fie bolșevism, fie comunism, fie chiar actuala „nouă ordine mondială” întemeiată, desigur, pe „corectitudinea politică”).

          An de an ne amuzăm la clasă, profesor și elevi, de stupizenia antieroului, care ajunge să aibe, în schimbul unor boi mari și frumoși, o pungă goală. Visător, superficial și leneș de frunte al satului său – „mare nătărău”, după cum îl caracterizează fratele mai mare –, acest Dănilă este poreclit, desigur în glumă, Prepeleac, după „singurul odor” făcut de mîinile lui, anume un par cu brațe înfipt în pămînt pentru a se pune la uscat oalele folosite în familie. Porecla derizorie i se transformă în renume cînd credința lui latentă e trezită printr-o faptă ce vine în prelungirea obiectului gospodăresc cu pricina, anume o cruce – tot verticală și ea, tot cu brațe – care simbolizează cu totul altceva: credința pămînteană cea mai profundă din ultimii două mii de ani – CREȘTINISMUL întemeiat pe jertfa-crucificare a Însuși Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos – Adevărul, Calea și Viața.

          Să fie acest antierou din prima parte a basmului nemasonului Ion Creangă doar o naivă născocire plină de haz, menită distrării auditoriului select și inițiat al Junimii?…

          Să fie scrierea însăși doar o sursă de analize literar-filosofice pe tema prostiei umane absolute?…

          Dimpreună cu Vasile Lovinescu, acela din uimitorul volum hermeneutic Creangă și Creanga de aur, foarte rar citat în auxiliarele didactice și în manualele aprobate de ministerul aservit altor interese decît românești, am opinia că există un nivel de profunzime al narațiunii care permite extrapolări uimitoare precum acelea pe care mi le-am propus a le dezvolta în cele următoare.

          Spre exemplificare, mă opresc la voluminoasa carte a lui Ieronim Hristea De la steaua lui David la steaua lui Rotschild. Profeția stăpînirii universale[3]. Cititorul de rînd rămîne siderat de argumentele informatului autor patriot despre atacul bine planificat asupra României și dus la îndeplinire de cei pe care el îi numește, inspirat din Biblie, „urmașii lui Cain”.

          Nu doar patru schimburi net dezavantajoase economic, precum în basmul lui Ion Creangă, au reușit cu concursul „nătărăilor Dănilă” cocoțați în funcții de răspundere neprietenii țării noastre după 1989, și nici măcar de patruzeci și patru de ori cîte patru – spre a parafraza o sintagmă evanghelică –, ci, perpetuu nesătui, au înscris în întunecatul lor palmares un număr colosal de jafuri, amenințînd însăși ființarea ca stat național a României!

          Zeci de mii de fabrici și întreprinderi, cu milioanele lor de muncitori, maiștri și ingineri cu tot, au fost „schimbate” în „fier vechi” și, respectiv, în șomeri cu… înaltă calificare; sute și sute de cooperative agricole, cu miile lor de hectare avînd la dispoziție unelte performamte și agronomi calificați temeinic au devenit „nerentabile”, desființate și, respectiv, trimiși la plimbare; la fel, au intrat în neant sute de kilometri de conducte menite irigațiilor; au fost falimentate și vîndute pe nimic zecile de combinate chimice, metalurgice etc. unde munceau milioane de români…

          Toate acestea – culmea prostiei! – s-au săvîrșit… legal, căci, prevăzători, experimentați și plini de bani, profitorii adunați pe la noi de pe unde a înțărcat dracul copiii, au impus măsuri anapoda, demne de prostia atribuită antieroului lui Ion Creangă. Astfel, „tîrgoveți” isteți și bine școliți – „specialiști” ai Fondului Monetar Internațional și ai Băncii Mondiale – au dictat amendamante normative și legi acceptate fără crîcnire de… „nătărăii” autohtoni pripășiți înadins prin ministere.

Iată doar cîteva exemple:

          Producția agricolă, atîta cîtă continuă a se face din mila lui Dumnezeu, nu mai are unde fi depozitată, căci fostul Romcereal, care dispunea de spații adecvate de păstrare pentru toată producția țării înainte de 1989, a fost desființat, grîul rămînînd la producători și degradîndu-se, pentru ca nevoia de cereale să fie asigurată… din import (de pildă numai în 2003-2004 s-au importat 1,5 milioane de tone de grîu!) (cf. op. cit., p. 480).

          Un document oficial menționează clar Transformarea pieței românești într-un debușeu pentru produsele străine. Ca modalități de realizare, s-a încercat debilitarea unor domenii sau sectoare economice prin crearea de dificultăți în activitatea de aprovizionare cu materie primă ori de valorificare pe terțe piețe, pentru ca pe viitor [anumite concernuri străine – precizarea mea, M. F.] să-și impună monopolul propriu. Debilitarea întreprinderilor s-a făcut prin blocajul organizat de Banca Națională, care a refuzat să le mai crediteze, iar cînd a făcut-o, a fost o bătaie de joc, aplicînd dobînzi aberante. Nicio întreprindere de pe planetă, indiferent dacă se numește Mercedes, I.B.M., General Electric etc. nu ar fi putut lucra în condițiile în care le-au pus guvernele postdecembriste și Banca Națională a României. Toate deveneau „găuri negre” (cf. op. cit., p. 482).

          La sfîrșitul anului 1989, Flota Maritimă Comercială a României, considerată a treia flotă din lume, deținea 301 nave cu o capacitate de circa 6 milioane de tone. În 1990 mai erau în stare de execuție încă 78 de nave. De asemenea, România dispunea de 65 de nave de pescuit oceanic, moderne pentru vremea lor (…) Toate acestea au fost lichidate sistematic prin următoarele măsuri:

          – Decapitalizarea companiilor comerciale care au luat ființă în 1990: Petronim – cu 98 de petroliere, Navrom – cu 117 cargouri, Romline – cu 86 de cargouri și a flotei de pescuit oceanic. Lipsite de bani, companiile au apelat la credite de la bănci străine, gajînd navele. Nu au putut restitui împrumuturile, astfel că navele au fost arestate și vîndute pe nimic, după bunul plac al creditorilor.

           – Zeci de nave în bună stare de navigare au fost vîndute ca fier vechi (…) Din sumele încasate (…) nu s-au recuperat nici cheltuielile de dezmembrare (…) (cf. op. cit., pp. 488-489).

Las la aprecierea celor care au răbdare calcularea acestor… „schimburi dezavantajoase”, demne de prostia „nătărăului” Dănilă de odinioară, cel expus hazului cititorilor de ieri, de azi și dintotdeauna; dar, cum putem constata pentru a nu știu cîta oară, „realitatea bate literatura”, iar ceea ce am trăit în ultimii ani, dovezile flagrante de rea voință, lăcomie, necinste și lipsă de patriotism din partea unor alogeni și chiar din partea unor conaționali de rînd ori, și mai grav, din partea unor „aleși ai poporului” care au jurat la învestire pe Biblia în care, evident, nu cred (căci Talmudul le-a fost și le este cartea de căpătîi!) nu amuză pe nimeni; dimpotrivă, îngrijorează și oripilează.

          Șansa de redresare a familiei lui Dănilă a constat, cum ne arată basmul, în revelarea sinelui disimulat al omului educat țărănește în duhul Adevărului strămoșesc, protagonistul dezvăluindu-și dinaintea diavolimii înspăimîntate statutul de „om al lui Dumnezeu” prin crucea înfiptă în locul gîndit a fi altarul viitoarei biserici. Chiar dacă țăranul lui Ion Creangă  are doar intenția construirii lăcașului cheie al viitoarei mînăstiri și, apăsat de nevoi, nu și-o duce pînă la capăt, Dumnezeu îl ajută înlocuindu-i prostia cu o istețime admirabilă, el învingînd diavolii spectaculos. Asta înțeleg cu groază și actualii necreștini ce se află la cîrma țării; de aici spaima lor abia disimulată „corect politic” (i.e. comparația anapoda între numărul de spitale și cel biserici, de pildă, ori egalitatea în drepturi a minoritarilor homosexuali cu majoritarii heterosexuali ai căror copii constituie miza pentru alimentarea industriei sexual-hedoniste) că milioanele de Dănilă fraieriți copios timp de peste un sfert de veac își vor lua curînd revanșa cu ajutorul lui Dumnezeu.

          Meditînd la finalul fericit al basmului Dănilă Prepeleac, m-am surprins zilele acestea sperînd naiv că măcar o parte dintre „nătărăii” ce-au semnat învoielile oneroase cu „urmașii lui Cain”, în defavoarea românilor, jefuind fără milă avuțiile țării, se vor căi și, chiar dacă nu vor repara daunele produse, măcar se vor abține să mai comită altele.

          Ceea ce cred că ar trebui făcut în aceste condiții e stăruința în rugăciune și, chiar dacă nu vom reuși construirea unor alte noi biserici și mînăstiri, măcar să ne afle Dumnezeu cel milostiv cu cîte o cruce cioplită în mînă pe care să fim gata a o înfige în pămîntul cedat / vîndut nelegiuiților, ca odinioară Dănilă…

Mihai Floarea

Notă: Articolul a fost postat și pe blogul

http://mihai-floarea.blogcreativ.ro/Primul-blog-b1/Actualitatea-basmului-azDanila-Prepeleaca-de-Ion-Creanga-b1-p74.htm

Cuprinsul nr. 3 / 2016:

Actualitatea: Mihai Floarea, Scrisoare deschisă ministrului învățămîntului

Un cuvînt redacțional

Eseuri: Ileana Toma, Ce înseamnă să fii oportun?

Pr. Marian Sava, O închinare a lui Brâncuşi adusă Mântuitorului Hristos şi Maicii Sale

O posibilă interpretare a ansamblului de la Târgu-Jiu

Mihai Floarea, Actualitatea basmului „Dănilă Prepeleac” de Ion Creangă

Ilustrațiile coperților acestui număr:

Coperta 1: Masă asemănătoare cu opera lui Constantin Brâncuși – probabil sursa de inspirație a acestuia – aflată la Biserica din Pătrăuți, datînd de pe vremea Sfîntului Voievod Ștefan ce Mare; Biserica Înălțarea Sfîntei Cruci din Pătrăuți, județul Suceava (sursa https://ro.wikipedia.org/wiki );

Coperta 2: Icoana Sfîntului Nicolae, ocrotitorul Mînăstirii din Predeal (fotografie realizată de Mihai Floarea, la 8 gustar 2016).

Redacția:

 

Liana Floarea – lianafloarea@yahoo.com

Mihai Floarea – mihaifloarea53@yahoo.com

Eugen Toma –  eugeniu.m.toma@gmail.com


[1] Adrian Petringenaru, imagine şi simbol la Brâncuşi, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983, p.55; nu numai că Brâncuşi n-a dezvăluit semnificaţia lucrărilor sale, ci chiar i-a îndemnat pe cei interesaţi să descopere sensul acestora: „Priviţi până când veţi vedea”.

[2] Cu excepţia notei 1, toate datele menţionate până aici au fost preluate din: Ionel Jianu, Constantin Brâncuşi – Viaţa şi opera, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, pp. 132-144.

[3] București, Editura Țara Noastră, f.a., 646 p.


poza11_2016

Noul Euxin Nr. 2 / 2016

Decembrie 17, 2016

poza1_2_2016

Noul Euxin

Nr. 2 / 2016

Actualitate

Lansare de carte

 

          Pe 31 florar, la apusul soarelui, la Biserica Mînăstirii Antim, Roxana Cristian, veche membră a Cenaclului Euxin, și-a lansat culegerea de articole Însemnări la apusul soarelui (București, Editura Rosmarin, 2016).

          O parte dintre texte sînt cunoscute cititorilor revistei „Ecclesia euxina“ și ne bucurăm că numele acestei publicații este menționat, alături de prestigioase denumiri, pe pagina a doua a cărții.

          Mulțumind și pe această cale pentru invitația de a lua parte la eveniment, alături de personalități clericale și culturale legate sentimental și intelectual de d-sa, redăm în continuare.

Cuvîntul autoarei

          Este o mare cinste, pentru mine, să fiu astăzi împreună cu dumneavoastră în Biserica tuturor Sfinţilor.

          Cum deviza noastră este „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”, am adus şi eu o carte care aparţine Antimului, mai exact, binecuvântărilor Antimului.

          Am vrut să public mai demult această carte şi mă întrebam de ce apariţia ei întârzie atâta. Acum îmi vine să cred că însuşi Sfântul Antim a împins-o în 2016, ca să i-o ofer cu dragoste în anul lui omagial. Aşa că, iată cartea: Însemnări la apusul soarelui!

          Acest moment pe care îl împărtăşesc cu Dvs., cei mai dragi şi apropiaţi ai sufletului meu, reprezintă pentru mine o adevărată recapitulare a vieţii. Vreau să ştiţi că în inima mea sunt acum prezenţi toţi cei cu care m-am intersectat vreodată (pe mulţi care sunt acum aici îi vedeam şi în urmă cu mai bine de 30 de ani). Aş dori ca această recapitulare s-o transmutăm împreună în dimensiunea în care să nu mai fim niciodată vulnerabili faţă de împrejurările contingente. Sper că simţiţi că nu fac filosofie.

          Mi-a plăcut foarte mult ce a spus despre pictură, odată, pictorul Horea Paştina: „Plin este cerul şi pământul! Pictura trebuie s-o auzi ca să poţi s-o asculţi. Trebuie s-o priveşti ca să poţi s-o vezi. Trebuie s-o miroşi ca să poţi să te orientezi. Trebuie s-o pipăi ca să poţi s-o simţi. Trebuie s-o guşti ca să poţi s-o apreciezi…“ Toate aceste sentinţe sunt exact valabile şi pentru carte. Aşa încât, aş vrea să completez cuvintele prietenului pictor – el este aici, şi acest lucru mă bucură nespus – cu următoarele: „Cartea trebuie s-o citeşti ca s-o înţelegi. S-o înţelegi ca s-o asimilezi. S-o asimilezi ca s-o cunoşti. S-o cunoşti ca s-o iubeşti“.

          Aş dori foarte mult ca Însemnări la apusul soarelui să fie o carte pe care să o iubiţi!

          Însemnările sunt pentru cel care le scrie, dar şi pentru cel care le citeşte, exerciţii de mărturisire.

          Cred că v-aţi dat deja seama că titlul mi-a fost inspirat de imnul Lumină lină de la vecernie, în care se cântă „Venind la apusul soarelui“.

          La apusul soarelui, însemnările exprimă starea omului între ziua care a trecut şi noaptea care vine. Pe acest îngust prag crepuscular, pe care suntem şi noi acum – kairos! – încercăm să surprindem clipa în care, dintr-o icoană, dintr-un psalm, dintr-un verset sau o cântare sau chiar dintr-o simplă stare de atenţie faţă de celălalt, ţâşnesc înţelesuri de dincolo de lumină şi întuneric, de dincolo de timp şi spaţiu. Atunci însemnările devin mărturii. Aceste mărturii sunt delicate repere, care pe toţi ne-au atins la vecerniile de la Antim, când „nu mai era nevoie nici de soare, nici de lună” ca să ne vedem unii pe alţii şi să ne iubim unii pe alţii…

          Antimul a fost și este un centru, un punct de convergenţă, al unor permanente transmisiuni harice.

          Nu vorbesc numai de Cele de Sus, care ne-au copleşit pe fiecare într-un fel aparte.

          Dar aici, la Antim, am trăit Liturghia în prezenţa unor mari părinţi spirituali:

         Părintele Sofian, căruia este destul să-i pronunţăm numele ca să-i simţim influenţa binefăcătoare.

          Părintele Alexandru Zaharescu, care la Antim, a înviat, pur şi simplu, după demolarea bisericuţei Sf. Spiridon-Vechi. În altar, cu Părintele Sofian, erau doi munţi duhovniceşti.

          Nu mai vorbesc despre părintele Adrian!

          Părintele Andrei Scrima şi-a considerat viaţa rotunjită abia când a revenit la Antim, în miercurea din Săptămâna Patimilor din 1992, după o peregrinare de peste 40 de ani în jurul lumii. L-am zărit odată când spovedea sub scara dinspre cor şi apoi cum a intrat în altar, unde a slujit Liturghia cu Părintele Sofian. Acolo l-a văzut şi prietena mea Camelia Maximeasa, care şi ea este azi aici. Altădată, părintele Andrei m-a prezentat, în pridvorul Antimului, unui alt mare stâlp al rugăciunii, părintele Roman Braga, reajuns şi el în punctual vital al Antimului, după peregrinări imposibil de imaginat.

          Îl amintesc şi pe Părintele Vasile Vasilachi, şi el întors la Antim, tot după zeci de ani de exil, tocmai din America, pentru o singură Sfântă Liturghie. Noi nu credeam că e venit din America, ci ni se părea că s-a coborât, cu figura lui sculptată în lemn, de pe vreun iconostas. Iar predica lui ne-a cutremurat, căci ne-a spus că a regăsit Antimul exact cum îl lăsase în urmă cu zecile de ani, transmiţându-ne şi nouă, atunci, sentimentul veşniciei Antimului.

          Şirul de asemenea prezenţe este nesfârşit.

          Vă mulţumesc mult că aţi venit să fim împreună în aura Antimului. Le mulţumesc cu recunoştinţă părinţilor-gazde, care trudesc neîncetat să ţină aprinsă rugăciunea pe care au primit-o şi care şi pe noi ne susţine. În mod special mulţumesc părintelui stareţ Vicenţiu, care poartă acum grija tuturor. În mod deosebit mulţumesc Părintelui Mihail, cu care am botezat trei prunci şi acum botezăm împreună şi această carte.

          Dar cel mai şi cel mai mult, am curajul să vă mărturisesc că îi mulţumesc Maicii Domnului care stă acolo.

          Şi vreau să vă mai spun ceva: la Antim, unde coboară mereu miliarde de Îngeri, am adus şi pentru ei o carte, Elegii pentru îngeri, scrisă de prietena mea Marilena Istrati, care este şi ea aici.

Vă mulţumesc!

Roxana Cristian

Eseu

Învierea lui Hristos șterge păcatul strămoșesc și urmările lui[1]

          Motto: „Iisus Hristos… a înviat din morți  pentru ca lumea să nu se devoreze pe sine…“
(Daniel Turcea, Epifania, Doxologia, Iași, 2011, p. 111, poezia Învierea)

          Dumnezeu l-a creat pe om „bun foarte“ (Fac. 1, 31), pentru ca omul să fie în comuniune de iubire cu Izvorul comuniunii și al iubirii supreme (Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, E.I.B.M.B.O.R., București 1996, p. 280).

          1.1. Căderea lui Adam și a Evei în păcat (care a constat în neascultarea față de Dumnezeu) a însemnat astfel îndepărtarea omului de Dumnezeu și diminuarea acestei comuniuni din partea omului. Deși omul a resimțit consecințele negative ale actului său, căci: „s-au văzut goi și s-au ascuns printre pomii raiului“ (cf. Fac. 3, 7-8), totuși nu el a avut inițiativa întoarcerii la Dumnezeu, ci Dumnezeu a fost protagonistul căutării omului căzut. Întrebarea „Adame, unde ești?“ (Fac. 3, 9) nu se referă la o îndepărtare fizică sau geografică, ci la una spirituală pe care o dă starea de păcat (Cf. Viu este Dumnezeu, Ed. Harisma, București, 1992, p. 33). Adam a căzut din starea spirituală inițială în care îl așezase Dumnezeu.

          1.2. Din această stare omul nu se putea ridica de unul singur. Avea nevoie de ajutor; iar izbăvirea din starea grea în care se afla a venit prin Jertfa, Moartea și Învierea lui Iisus – Fiul lui Dumnezeu Întrupat.

          Învierea lui Hristos a schimbat condițiile exis­ten­țiale ale firii umane (Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, notițe de curs 1988-1990) și a îndreptat tot ceea ce a stricat păcatul lui Adam: „unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul lui Dumnezeu“ (Rom. 5, 20). De aceea Învierea a fost numită a doua crea­ție a lumii (Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Mântuirea – a doua creație a lumii).

          Prin Întrupare s-a realizat nu doar apropierea omului de Dumnezeu, ci firea dumnezeiască s-a unit cu firea umană în persoana veșnică a Fiului lui Dumnezeu, refăcându-se comuniunea dintre Dumnezeu și om și realizându-se astfel o unire a lui poza2_2_2016Dumnezeu cu omul (unirea ipostatică) (Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, București, E.I.B.M.B.O.R., 1991, p. 222).

          2.1. Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul Său“ (Fac. 1, 27) pentru ca omul să devină „ase­menea lui Dumnezeu“ (Fac. 1, 26). Asemă­narea omului cu Dumnezeu constituia scopul creației, respectiv dorința Creatorului pentru devenirea omului în dobândirea menirii lui, adică starea finală de îndumnezeire, dar și întregul drum de dezvoltare a chipului spre asemănare (Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 272). Prin ne­ascul­tarea lui Adam, acesta a pierdut posibili­tatea dezvoltării chipului spre asemănare, iar chipul lui Dumnezeu din om a slăbit, dar nu s-a pierdut (Ibidem, p. 273).

          „Chipul lui Dumnezeu în om“ nu se referă la trup, pentru că Dumnezeu este Duh și nu are trup; totuși, „chipul“ nu-i cu totul străin de trup, întrucât trupul participă la puterea sufletului prin formă, poziție și posibilitate de exprimare a stărilor sufletești (Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 179). Prin „chipul lui Dumnezeu în om“ se înțelege natura spirituală a omului: rațiune, voință, sentiment (Ibidem).

          Slăbirea chipului lui Dumnezeu în om înseamnă șubrezirea firii umane: rațiunea s-a întunecat și nu mai putea cugeta la Dumnezeu așa cum se întâmpla înainte de cădere; voința a slăbit și s-a înclinat mai mult spre rău decât spre bine: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc“ (Rom. 7, 19); sentimentul a fost întinat și pervertit (Ibidem, p. 139). A rămas în om aspirația și dorul către Dumnezeu (Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Popescu, Teologie și Cultură, București, E.I.B.M.B.O.R., 1993, p. 142).

          2.2. Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost refăcut chipul lui Dumnezeu în om, pentru că Fiul este chipul Tatălui. Rațiunea umană a fost luminată pentru a putea cugeta la cele dumne­zeiești și pentru a putea primi și înțelege revelația, adevărurile divine. Voința slăbită a omului a fost întărită pentru ca el să poată tinde către Dumne­zeu, iar sentimentul întinat al omului a fost curățat. De asemenea omul a dobândit posibilita­tea de a tinde către dumnezeire (asemă­narea cu Dumne­zeu). Sfinții sunt cei care au dobândit îndumne­zeirea prin răspunsul lor la chemarea lui Dumne­zeu, dublată de harul Său. Această chemare este adresată tuturor oamenilor: „Fiți desăvârșiți, pre­cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este“ (Mt. 5, 48). Depinde de fiecare om dacă răspunde sau nu acestei chemări.

          3.1. Păcatul a degradat în om armonia dintre trup și suflet. Trupul tinde aproape covârșitor către cele materiale, ale pământului, iar sufletul tinde firav către cele de sus, către Dumnezeu. Dizar­monia dintre suflet și trup poate fi constatată în faptul că s-au văzut goi. Dar Dumnezeu nu i-a creat îmbrăcați în haine materiale. Pe acestea și le-au făcut ei ulterior (Fac. 3, 7). „Haina“ cu care erau ei îmbrăcați până atunci era o haină de lumină, era harul lui Dumnezeu. Prin păcat au pierdut acest har și s-au văzut goi.

          3.2. Prin Învierea Sa Hristos a refăcut în om armonia dintre suflet și trup. Deși giulgiul a rămas în mormânt, totuși la întâlnirea dintre Iisus și femei nimeni nu s-a rușinat, întrucât Mântuitorul era îmbrăcat în haină de lumină: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel care Te îmbraci cu lumina ca într-o haină” (Cf. Ps. 103, 2). Participarea omului la haina de lumină a lui Iisus începe prin Taina Sfântului Botez, când cel afundat de trei ori în apă moare și învie împreună cu Hristos.

          4.1. Păcatul a vătămat legătura dintre bărbat și femeie. Până la căderea în păcat exista o unitate între bărbat și femeie. Aceasta rezultă din faptul că Dumnezeu îi binecuvântează și li se adresează amândurora deodată: „creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și îl supuneți“ (Fac. 1, 28). După căderea în păcat Dumnezeu se adresează separat lui Adam și osebit Evei.

          4.2. Prima minune pe care Hristos a săvârșit-o, deși nu-I sosise ceasul, a fost la nunta din Cana Galileii, arătând prin aceasta că a refăcut unitatea dintre bărbat și femeie.

          5.1. Păcatul a stricat echilibrul dintre om și întreaga creație. Din faptul că Dumnezeu  l-a făcut pe om din pământ (cuvântul ebraic Adamah = pământ) se vede legătura dintre om și tot ceea ce a creat Dumnezeu. Omul însă, deși solidar cu întreaga operă a lui Dumnezeu, totuși era cununa ei, pentru că prin om toată făptura era menită să fie transfigurată în Dumnezeu. Pământul care rodea iarbă și pomi cu sămânță în ei spre hrana omului (Fac. 1, 29), prin păcatul lui Adam a devenit blestemat, rodind spini și pălămidă (Fac. 3, 17-18); vietățile asupra cărora Adam avea stăpânire (Fac. 1, 28) și care ascultau de el, căci le pusese nume (Fac. 2, 20), fără să se teamă de ele, unele dintre acestea s-au răzvrătit împotriva omului și avem azi animale sălbatice și animale domestice.

          Așadar, „făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – …și ea împreună suspină și împreună are dureri până acum“ (Rom. 8, 20 și 22).

          5.2. Hristos, prin Învierea Sa, a refăcut legătura dintre om și întreaga creație. Totuși, din realitatea cotidiană constatăm că natura este într-o continuă degradare. Acesta este un indiciu că umanitatea este din ce în ce mai păcătoasă; că fiecare om în parte nu-și asumă ceea ce a făcut Domnul pentru el.

          Restaurarea omului și a creației în Hristos este obiectivă. Această realitate obiectivă este însă virtuală, în potență, adică se cere însușită de om pentru a deveni lucrătoare în el și în creație. Res­tau­rarea deplină, desăvârșită a omului și a făpturii în Hristos va avea loc în eshaton, când va fi un „cer nou și un pământ nou” (Apoc. 21, 1) și când „Lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie; pruncul de țâță se va juca lângă culcușul viperei și în vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde mâna. Nu va fi nicio nenoro­cire și niciun prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt!“ (Is. 11, 6-9).

          Prefigurarea acestei stări din viața de apoi o constatăm în viața aceasta pământească la sfinți, care împlinitori fiind ai voii lui Dumnezeu, au arătat legătura lor cu creația: Sfântul Proroc Ilie a fost hrănit în pustie de corbi; trupul adormit al Sfintei Maria Egipteanca a fost îngropat de un leu, iar Sfântul Serafim de Sarov hrănea un urs.

          6.1. Păcatul omului a adus în firea umană necazul, durerea și suferința: „voi înmulți mereu necazurile tale, …în dureri vei naște copii“ (Fac. 3, 16); „cu osteneală să te hrănești din pământ…, în sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta…“ (Fac. 3, 17 și 19).

          6.2. Zămislirea supranaturală a Fiului lui Dumnezeu – prin pogorârea Duhului Sfânt și prin umbrirea Celui Preaînalt – a făcut ca nașterea lui Iisus din pântecele Fecioarei Maria să fie fără dureri: „înainte de a se zvârcoli în dureri de naștere, ea a născut; înainte de a simți chinul, ea a născut un Fiu“ (Is. 66, 7); iar în Prohodul Dom­nului e scris: „Una-ntre femei          Te-am născut Fiu fără de durere…“ De asemenea, Maica Domnului, deși a zămislit și a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, totuși a rămas Fecioară: „…Cuvântul în Fecioară sălășluindu-Se și trup luând, a ieșit lăsând-o nestricată; întrucât Cel ce n-a pătimit stricăciune, pe ceea ce L-a născut a păzit-o nevătămată“ (Mineiul pe decembrie, ziua 25, utrenie, cântarea a 6-a).

          Eva, prin călcarea poruncii lui Dumnezeu, a fost înrobită bărbatului: „atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni“ (Fac. 3, 16). Fecioara Maria, prin împlinirea voii lui Dumnezeu, se dezrobește din stăpânirea bărbatului („nu știu de bărbat” – Lc. 1, 34) și se înrobește lui Dumnezeu: „iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău“ (Lc. 1, 38); iar din roaba Domnului, Fecioara Maria devine Maica Domnului (Lc. 1, 43) (Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, notițe de curs 1997).

          7.1. În urma păcatului, Adam și Eva au fost izgoniți din rai, pierzând starea de bine primor­dială.

          7.2. Hristos prin Înălțarea Sa la cer cu trupul înviat a așezat firea umană nu doar în raiul redeschis, ci în Sânul Sfintei Treimi, pentru ca de acolo diavolul să nu-i mai poată face rău. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

          8.1. În fine, „plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Omul, care fusese creat de Dumnezeu „bun foarte“, după „chipul lui Dumnezeu“, în vederea „asemănării cu Dumnezeu“, deci cu posibili­tatea de a deveni nemuritor, prin neascultare a devenit muritor; iar morții trupești i-a urmat moartea veșnică, iadul, adică neputința totală de a mai simți dragostea lui Dumnezeu.

          Ce grozăvie! Ce durere! Ce înșelare! Ce amără­ciune! Și toate acestea din cauza unei nesăbuințe.

          8.2. Hristos prin Învierea Sa a omorât moartea noastră: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând…“ și „precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia“ (I Cor. 15, 22). Întâia „moarte“ omorâtă a fost cea veșnică, a iadului, întrucât Învierea a început din iad (Valeriu Anania, Cerurile Oltului, Edit. Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu Vâlcea, 1990, p. 204): „Iisus omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată“ (I Petr. 3, 18-20).

          Deși unii: Avraam, Moise, Ilie, Isaia, Iezechiel, Ieremia, Daniel, Ioan Botezătorul etc. împliniseră voia lui Dumnezeu în viața aceasta pământească, totuși, din cauza păcatului lui Adam, toată umanitatea se afla în iad. Coborârea Mântuitorului la iad a avut menirea de a-i elibera de acolo pe toți aceia pe care iadul îi ținea pe nedrept. Nu pe toți i-a eliberat, ci doar pe cei care au crezut în El (Slujba Învierii, E.I.B.M.O., 1998, p. 46). Apoi, firii umane prin Învierea lui Iisus i se dă posibilitatea nemuririi, căci: „Hristos înviat din morți nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu“ (Rom. 6, 9-10), adică trupul înviat al lui Hristos trăiește veșnic în sânul Sfintei Treimi, iar această stare a Mântuitorului este oferită ca posibilitate fiecărui om care-i urmează Lui. Astfel moartea trupească nu mai este spre moartea veșnică, adică spre pierderea comuniunii cu Dumnezeu, ci moartea trupească devine, pentru cei ce împlinesc voia lui Dumnezeu, prag de trecere din viața pământească în viața de apoi, spre întâlnirea și comuniunea cu Hristos Cel răstignit și înviat din morți: „cel care ascultă cuvântul Meu și crede în Cel care M-a trimis are viață veșnică… și se mută de la moarte la viață“ (cf. In. 5, 24).

          În fine, prin Învierea lui Hristos, moartea omului este spre Înviere: „…cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii, iar cei care au făcut cele bune spre învierea vieții“ (cf. In. 5, 28-29), căci mai tare decât moartea și iadul este iubirea de oameni a lui Hristos (Cf. †DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Făclii de Înviere, Basilica, București, 2014, p. 113; volumul, cuprinzând Pastoralele din perioada 1991-2014, reprezintă un tratat-sinteză a teologiei Ortodoxe despre Învierea Mântuitorului; n.a.). Credința tare în Învierea de obște, ce-și are temeiul în Iisus cel Înviat, i-a determinat pe unii creștini să devină martiri, mărturisindu-L pe Hristos cu prețul vieții lor (Cf. ibidem, p. 297), iar pe alții să-și dedice viața Mântuitorului ori printr-un martiriu alb (cum a fost numit monahismul) (Cf. Ibidem, p. 301), ori prin viața de familie (curelarul din Alexandria) (Pateric); fiecare dintre aceștia, la măsura lui, răstignindu-și patimile și poftele (cf. Gal. 5, 24) spre Învierea vieții.

Preot Marian SAVA,
Biserica Adormirea Maicii Domnului,
Spitalul Universitar București

 Evocări & comemorări

Mihai Eminescu astăzi

 

          Nu știu alții cum sînt, dar pe mine, de cînd încep să mă îmbete, urcînd, miresmele poza3_2_2016Mîinii Maicii Domnului[2] și, mai ales, de cînd prind viață din înalt, coborînd ca într-un subtil dialog olfactiv, adierile teiului[3], mă cuprinde un dor năvalnic de Mihai Eminescu.poza4_2_2016

          Îmi recunosc și un reflex profesional în această inefabilă trăire, anume comemorarea trecerii DINCOLO, în miezul lui cireșar, a ființei de lut a genialului vlăstar al Moldovei voievodale. E o dată care mi-a prilejuit, de-a lungul anilor petrecuți la catedră, reluarea dinaintea elevilor întru mereu uimitoare, mereu nouă, însă mereu parțială deslușire a unor versuri, a unor pagini de proză literară ori a unor articole lăsate moștenire românimii de Mihai Eminescu.poza5_2_2016

          Actualitatea scrierilor sale e evidentă, în pofida aversiunii alogene exprimate cu abia stăpînită mînie… „corect politică“ de varii intelighențe obscur stipendiate. Nu strică (re)citirea în cheie (post)modernă a considerațiilor finului analist politic:

          Camera [Deputaților – nota mea, M. F.] ajunsese o prăvălie în care fiece panglicar cu mîncărime de limbă scotea cîte o panglică de un ceas și jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri cestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea țărei alegătoare [încremenită dinaintea televizoarelor – nota mea, M. F.]. Verzi și uscate, vrute și nevrute, povești scrise pe apă, proorocii despre lucruri trecute, c-un cuvînt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupație a Camerei [și a televiziunilor comerciale, nota mea, M. F.] luni întregi dupăolaltă [4](…)  

          Multă vreme ocultată din pricina mesajului „xenofob“, Doina face să vibreze și mai puternic decît odinioară inimile românilor astăzi, cînd întreaga suprafață a României este concesionată străinilor pentru exploatarea tuturor resurselor naturale (petrol, gaze, aur etc.), în condiţii dezavantajoase statului român. [5] O reproduc integral:

De la Nistru pîn’ la Tisa

Tot Românul plînsu-mi-s-a

Că nu mai poate străbate

De-atîta străinătate.

Din Hotin și pîn’ la Mare

Vin Muscalii de-a călare,

De la Mare la Hotin

Mereu calea ne-o ațin;

Din Boian la Vatra Dornii

Au umplut omida cornii

Și străinul te tot paște,

De nu te mai poți cunoaște.

Sus la munte, jos la vale

Și-au făcut dușmanii cale;

Din Satmar pînă ‘n Săcele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul,

Îndărăt tot dă ca racul,

Nici îi merge, nici se ‘ndeamnă,

Nici îi este toamna toamnă,

Nici e vară vara lui

Și-i străin în țara lui.

Dela Turnu ‘n Dorohoi

Curg dușmanii în puhoi

Și s-așează pe la noi;

Și cum vin cu drum de fier,

Toate cîntecele pier,

Sboară paserile toate

De neagra străinătate.

Numai umbra spinului

La ușa creștinului.

Își desbracă țara sînul,

Codrul – frate cu Românul –

De secure se tot pleacă

Și isvoarele îi seacă

Sărac în țară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii

Mînca-i-ar inima cînii,

Mînca-i-ar casa pustia

Și neamul nemernicia.

Ștefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Las’ Arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija Sfinților

În sama părinților,

Clopotele să le tragă

Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă,

Doar s-a ’ndura Dumnezeu

Ca să-ți mîntui neamul tău!

Tu te ’nalță din mormînt

Să te-aud din corn sunînd

Și Moldova adunînd.

De-i suna din corn o dată,

Ai s-aduni Moldova toată,

De-i suna de două ori

Îți vin codri ’n ajutor,

De-i suna a treia oară

Toți dușmanii or să piară

Din hotară în hotară,

Îndrăgi-i-ar ciorile

Și spînzurătorile!

Cine ne-au dus Jidanii

Nu mai vază zi cu anii

Ci să-i scoată ochii corbii

Să rămîe ’n drum cu orbii

Cine ne-au adus pe Greci

N’ar mai putrezi în veci

Cine ne-au adus Muscalii

Prăpădi-l-ar focul jalei

Să-l arză să-l dogorească

Neamul să i-l prăpădească.

Cine ține cu străinii

Mînca-i-ar inima cînii

Mînca-i-ar casa pustia

Și neamul nemernicia.

          O altă variantă a poeziei se poate citi în Mihai Eminescu – poezii tipărite în timpul vieții, vol. III, note și variante, ediție critică îngrijită de Perpessicius cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundației Regale, București, 1944.

          Mai puțin cunoscute sînt versurile:

(…) Din Boian la Cornu Luncii

Jidovește’nvață pruncii

Și sub mînă de Jidan

Sînt românii lui Ștefan.

Vai de biet român săracul

Că-ndărăt tot dă ca racul

Fără tihnă-i masa lui

Și-i străin în țara lui. (…)

          Dintre scrierile dedicate genialului scriitor patriot mereu actual, cele ale lui Theodor Codreanu[6], hușanul pasionat de-o viață de creația lui Mihai Eminescu, pe care l-am cunoscut abia în 2015, la o lansare de carte de-a sa la Librăria Sophia, am datoria de a le menționa apăsat. Îndeosebi volumul Eminescu incorect politic, reunind o atentă selecție de treizeci și unu de studii și articole publicate de-a lungul vremii, îl consider definitoriu pentru nivelul atins astăzi de eminescologie. Mai puțin abordate de comentatori, preocupările științifice ale lui Mihai Eminescu au atras atenția acestui onest hermeneut, care, pentru a se apropia cît mai mult de uimitoarea complexitate și actualitate a personalității eminesciene, folosește conceptele antimodernism și transmodernitate, ieșind din cercul strîmt al cartezianismului în care se complac, tautologic, denigratorii de ieri și de astăzi ai gînditorului poet. Dacă Theodor Codreanu îl citează, admirativ, pe bună dreptate, pe Mihai Cimpoi: Eminescu este pentru noi un punct de fugă, niciodată un punct de sosire, dar în felul acesta el este dătătorul de libertate, de mișcare expresivă (…) Relația noastră cu Eminescu este, în felul ei, „divină“. Noi nu putem fi Eminescu, dar putem fi noi înșine, așa cum este el însuși (…)[7], eu îmi permit să-l completez, încheindu-mi aceste rînduri ocazional-mărturisitoare, citîndu-l pe un alt admirabil înțelegător și comentator al operei eminesciene, Petru Mihai Gorcea, plecat prematur dintre noi, din păcate: Noi nu vedem în armonie doar o temă ce străbate, alături de altele, opera eminesciană, ci considerăm că ideea de armonie, în sensul platonician al cuvîntului idee, este axată pentru Ființa poetică ce ni se arată privirii sub numele Eminescu (…)[8] (…) Sînt convins că despre Eminescu s-au spus multe, dar s-au rostit extrem de puține adevăruri și că Ființa sa poetică, unică și irepetabilă, este încă prea puțin cunoscută în adevărul ei fundamental. Eminescu este un abis și cine se apropie de el cu adevărat – și nu la modul superficial-declarativ – rămîne fascinat pentru întreaga sa viață.[9]

          București, 3 cireșar 2016

Mihai Floarea

 Literatură și religie

Elogiu limbii române

                Limba română e pâinea frântă, pâinea caldă coaptă pe vatră, aburind în rumen răsărit. Limba română e laptele supt de la mamă. Limba română e zori şi asfinţit totodată, limba română e strugure şi must, lacrimă curată. Limba română e dor şi simţire, murmur de izvor şi apă străluminată, limba română e smerirea din vatră. Limba română e rană şi sânger de rugă în căuş de piatră. Limba română e ou de lumină, lut de ulcică, lemn de biserică, munte şi piatră, e isteţime, e viaţă. Limba română e credinţă, nădejde, e dragostea noastră…

Mihaela Pușcaș

 

Rugă de copil

Copilul se roagă:

– Doamne,  nu-i da mamei ca să plîngă

lacrimile de la începutul lumii!

Ocrotește în pumnișor

puiul de pasăre ce își pierduse mama.

Copilul plînge.

În căușul palmei, el crește un înger.

Și se roagă:

–  Doamne, nu-i da mamei ca să plîngă

lacrimile de la sfîrșitul lumii!

Copilul ocrotește în căușul palmei

visul unui înger.

(Din vol. Marilena Istrati, Elegii pentru îngeri, București, Ed. Rosmarin, 2015, p. 102).

Notă: Pe coperta 1 am reprodus Icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel după https://www.google.ro/search?q=icoana+sf+petru+si+pavel&biw=1024&bih=686&tbm=isch&imgil=B7dxBkn9xf77sM%253A%253B_pBSIiIplrAZKM%253Bhttp%25253A%25252F%25252Fwww.doxologia.ro%25252Fsfintii-apostoli-petru-pavel&source=iu&pf=m&fir=B7dxBkn9xf77sM%253A%252C_pBSIiIplrAZKM%252C_&usg=__S6fKVTlS3UXW8O15GVecDIz1eN0%3D&ved=0ahUKEwi1s6Wqi4_NAhWGShQKHcKVCosQyjcIOw&ei=lSlTV_WULoaVUcKrqtgI#imgrc=B7dxBkn9xf77sM%3A

Pe coperta 4 sînt imagini de la Cenaclul Euxin din Duminica Tomei, 8 florar 2016.

Cuprinsul nr. 2/2016:

Actualitatea: Lansare de carte: Roxana Cristian, Cuvîntul autoarei

Eseu: Pr. Marian Sava, Învierea lui Hristos șterge păcatul strămoșesc și urmările lui

Evocări & comemorări: Mihai Floarea, Mihai Eminescu astăzi

Literatură și religie: Mihaela Pușcaș, Elogiu limbii române

Marilena Istrati, Rugă de copil

 †

Redacția:

Liana Floarea – lianafloarea@yahoo.com

Mihai Floarea – mihaifloarea53@yahoo.com

Eugen Toma – eugtoma@yahoo.com

poza6_2_2_2016

poza7_2_2016


[1] Eseul a apărut inițial în „Tribuna învățământului“ http://www.tribunainvatamantului.ro/invierea-lui-hristos-sterge-pacatul-stramosesc-si-urmarile-lui/

[2] Caprifoiul sau Lonicera Japonica. Se poate vizualiza și la https://www.youtube.com/watch?v=9pFshMA9YCc

[3] Există peste treizeci de specii de arbori, dar mai cunoscute sînt trei tipuri de tei: cel cu frunza în formă de inimă (Tilia cordata), care înflorește la începutul lui iunie, avînd pe dosul frunzelor niște perișori gălbui; teiul mare (Tilia platyphillos), care înflorește ceva mai tîrziu, cu frunzele mai mari decît ale celorlalte specii înrudite și teiul argintiu (Tilia argentea), care înflorește abia în iulie, avînd frunze și flori alburii. Numele copacului vine de la grecescul ptilon=aripă, făcînd referire la bracteile aflate pe pedunculul floral, asemănătoare unor aripi. Cuvîntul argentea derivă de la latinescul argenteus = argintiu, aluzie la faptul că frunzele sunt albe şi dens tomentoase pe suprafaţa inferioară. Numele de cordata vine de la latinescul cor = inimă, aluzie la formarea frunzelor. Cuvîntul platyphyllos este un compus grecesc prin aglutinare, ce rezultă din unirea lui platys = larg cu phyllon = frunză, semnificînd „frunze late“.

[4] Cf. George Ene, Eminescu, securitatea și siguranța națională a României, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014, p. 122.

[5] Cf. Vasile Maierean,

https://archive.org/stream/VasileMaiereanPreliminariiLaDisparitiaUneiNatiuni#page/n1/mode/2up

[6] Îmi permit să reproduc aici o listă care-mi justifică aprecierea că acest rafinat intelectual contemporan este un eminescolog de frunte: Eminescu – dialectica stilului (București, Ed. Cartea Românească, 1984, col. „Eseuri“), Modelul ontologic eminescian (Galați, Ed. Porto-Franco, 1992, col. „Studii eminesciene“), Dubla sacrificare a lui Eminescu (Târgoviște, Ed. Macarie, 1997; ediția a doua, revăzută și adăugită, Brașov, Ed. Serafimus, 1999, prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga; ediția a treia, revăzută și adăugită, Chișinău, Ed. Civitas, 1999, cu o scrisoare-postfață de George Munteanu), Controverse eminesciene (București, Ed. Viitorul românesc, 2000); De ce a fost sacrificat Eminescu? (Bacău, Ed. „Grigore Tăbăcaru“, 2001), Mitul Eminescu (Iași, Ed. Junimea, 2004, colecția Eminesciana); Eminescu martor al adevărului (București, Ed. Scara, 2004); Eminescu în captivitatea „nebuniei“ (Ed. Universul, Chișinău, 2011); Eminescu incorect politic (București, Ed. Scara, 2014).

[7] Theodor Codreanu, op. cit., pp. 326, 327. Citatele se fac din vol. Mihai Cimpoi, Eminescu – Mă topesc în flăcări. VIII. Dialoguri cu eminescologi din toată lumea, Chișinău, București, Editurile Litera & David, 1999, p.240 și 241.

[8] Petru Mihai Gorcea, Eminescu, vol. III, Pitești, Editura Paralela 45, 2005, p 144.

[9] Ibidem, p. 240.