Noul Euxin Nr. 5 / 2017

Februarie 16, 2017

MihaiFloarea's Blog

5-1

Noul Euxin

Nr. 5 / 2017

Actualitate

Tradițiile sînt încă vii!

5-2          La domicilul familiei noastre a avut loc un microrecital de colinde tradiționale duminică, 18 undrea 2016, orele 21,30-22,40 din partea unui grup din comuna Grindu, județul Ialomița, condus de PC pr. Lucian Radu. Notabilă a fost prestația vocală și la chitară a d-lui Grigore, profesor de muzică, alcătuind, la un moment dat, un duet cu Theodor, elev în  clasa a V-a. Numele fetelor – eleve în clasele a VII-a a XI-a – sînt: Elisabeta, Iuliana (fiica părintelui), Ioana, Ionela, Cosmina și Alexandra.

Vocile îngerești ale acestor colindători – m5-3ajoritatea înveșmîntați în minunate costume populare – ne-au lăsat cu respirațiile tăiate și cu lacrimi de fericită surpriză pe obraz. Peste vremi, urările populare aduc un tonus, un îndemn la viață, un mesaj optimist necesar oricărui trăitor creștin. Chiar și melodiile preluate din diferite surse (de exemplu de la…

Vezi articol original 6.370 de cuvinte mai mult

Noul Euxin Nr. 5 / 2017

Februarie 12, 2017

5-1

Noul Euxin

Nr. 5 / 2017

Actualitatea

Tradițiile sînt încă vii!

5-2          La domicilul familiei noastre a avut loc un microrecital de colinde tradiționale duminică, 18 undrea 2016, orele 21,30-22,40 din partea unui grup din comuna Grindu, județul Ialomița, condus de PC pr. Lucian Radu. Notabilă a fost prestația vocală și la chitară a d-lui Grigore, profesor de muzică, alcătuind, la un moment dat, un duet cu Theodor, elev în  clasa a V-a. Numele fetelor – eleve în clasele a VII-a a XI-a – sînt: Elisabeta, Iuliana (fiica părintelui), Ioana, Ionela, Cosmina și Alexandra.

Vocile îngerești ale acestor colindători – m5-3ajoritatea înveșmîntați în minunate costume populare – ne-au lăsat cu respirațiile tăiate și cu lacrimi de fericită surpriză pe obraz. Peste vremi, urările populare aduc un tonus, un îndemn la viață, un mesaj optimist necesar oricărui trăitor creștin. Chiar și melodiile preluate din diferite surse (de exemplu de la celebrul Tudor Gheorghe, fiul excepționalului mărturisitor Ilie Tudor) ne-au încîntat, căci am simțit cum harul dumnezeiesc a pogorît asupra echipei de la Grindu.

Relația cu minunatul grup ne-a fost făcută de Adriana Cojocaru, nevăzătoare, vecină de-a noastră, cîntăreață la strană.

5-4               În pofida orelor înaintate, am schimbat multe idei cu inimosul părinte Lucian Radu, foarte bine racordat la realitățile social-politice ale țării și preocupat de muzică, de istorie și de literatură.

A fost o seară depășind în chip neașteptat cotidianul, ca orice suflare a Sfîntului Duh,  și încununînd o duminică binecuvîntată. Palidă mărturie a trăirilor noastre de neuitat din postul dedicat Nașterii Domnului Iisus Hristos rămîn cîteva fotografii, dintre care am ales trei spre ilustrarea acestor însemnări.

Mihai Floarea

Din viața cenaclului

 

Cu regularitatea știută, Cenaclul euxin și-a desfășurat întrunirile duminicale, începînd de la ora 17, la 6 brumar și la 4 undrea 2016.

Alături de membrii consacrați, am avut bucuria de a fi răspuns invitațiilor noastre PC pr. Emanuel Florin Ganciu, d-na prof. Coralia Negruț, d-na prof. Monica Șerbănescu și dl ec. Ghenadie Ciobanu. Au citit d-na prof. Coralia Negruț din jurnalul tatălui său, Iorgu Savin, combatant pe Frontul de Răsărit, pr. Emanuel Florin Ganciu și dl dr. Adrian Harghel.

S-a discutat despre calendar (schisma stiliștilor, combătută cu acribie de pr. Ilie Cleopa într-o broșură rămasă inedită), despre Sfinții Martiri Brâncoveni (Romanul Brâncovenilor al d-nei Ileana Toma), despre grozăviile comise prin dominația satanică din Moldova ștefaniană, triplu sfîșiată spre mai crîncena dezbinare și exploatare în fosta „Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească“ (rămasă și acum în Ucraina), alături de așa-numitele „Republica Moldova“ și „Transnistria“…

Dintre ideile notate într-o agendă (mi-am păstrat obiceiul luării notițelor căpătat din studenție!), transcriu cîteva, fără a avea pretenții stilistice și de c5-5ontinuitate. Mai întîi aleg dintre cele din 6 brumar:

D-na Ileana Toma: În 1838 s-a determinat prima paralaxă stelară. Eroarea determinărilor astronometrice este de 30% (astrometria se ocupă de densitatea cosmică). Măsurătorile țin cont de mișcarea continuă a pămîntului. Prin 1850 presa a tras o concluzie pe care mai tîrziu o va fixa poetic Mihai Eminescu în La steaua: toate corpurile cerești observate pînă în acel moment se află la o distanță de Pămînt de o sută de ori mai mare; deci stelele nu erau acolo unde se credea, ci mai departe… Oamenii nu știau să măsoare exact nici distanțele și nici timpul…

          Pr. Emanuel Florin Ganciu: …azi sînt și mai mulți care nu știu 5-6să-l folosească. Pămîntul e în centrul Universului pentru că aici S-a întrupat Hristos. Toată creația e pentru om… Dumnezeu nu vorbea despre vreme oamenilor, ci le transmitea adevăruri ca să le folosească. Acestea sînt răstălmăcite în unele culturi. În cultura Cucuteni semnele yin și yang, steaua lui David, un altar păgîn la Șinca… De pildă, steaua lui David reprezintă unirea cerului cu pămîntul; yin-yang înseamnă dinamica unirii cerului cu pămîntul; rombul, existent și la bedelnița preoților, reprezentat și pe prescuri, e deja unirea divinului cu umanul, clar desenat și pe osul de la Cuina Turcului (o falangă de cal, asemănătoare cu un tors de femeie). (V. imaginea preluată de pe un site „Google“). Acest os echivalînd cu o 5-7protoevanghelie prefigurează pe Maica Domnului… Dumnezeirea se unește cu umanitatea… Coloana lui Brâncuși are și ea romburi de circa 1,80 m (înălțimea medie a bărbatului)… Ce demonstrează toate aceste analogii: o revelație primordială, rămasă ca urme denaturate în mitologia greacă, romană… Pe o stelă funerară sumeriană apare o căciulă sub formă de con de brad; e6-8 o libație: se toarnă apă într-un ghiveci unde crește planta (un pom ca un brad). Aceleași modele sînt prezente în biserici din Transilvania…  

Gazdele noastre dragi, doamna Ileana Toma și domnul Eugen Toma, au intervenit mereu cu tact și înțelegere, lămurindu-ne pe toți grație experienței și cunoștințelor acumulate în rodnica lor conviețuire.

La întîlnirea din 4 undrea 2016 discuțiile s-au purtat mai întîi în jurul monumentalului volum bilingv de documente, extrase din arhivele KGB 5-9despre anii 1937-1938 abundînd în atrocități săvîrșite asupra populației preponderent românești de către Stalin și acoliții săi îndrăciți în așa-numita „Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească“. Tema propusă de mine cenacliștilor prin înmînarea impresionantului corpus de texte vine în prelungirea comemorării românilor căzuți la Cotul Donului în noiembrie 1942, despre care am scris în numărul precedent al revistei noastre. Insistența cu care mă documentez, vorbesc și scriu pe tema tragediilor abătute asupra neamului românesc în secolul al XX-lea e cauzată de asaltul nerușinat, omniprezent și vocalic al mass-media stipendiate de neprietenii adevărului istoric. Asupra acestui subiect voi reveni într-un articol special.

Dintre intervențiile participanților selectez:

          D-na Ileana Toma: [După 1989 – nota mea, M. F.] nu am respectat Evanghelia, am tratat modern problema iertării. Oprimații, ca să nu aibe depresii, să se simtă bine, au iertat tot. Dar în Evanghelia după Luca, anume în cap. 17, 3-4 găsim: „Luați aminte la voi înșivă. De-ți va greși fratele tău, dojenește-l și dacă se va pocăi, iartă-l. Și chiar dacă îți va greși de șapte ori într-o zi și de șapte ori se va întoarce către tine zicînd: Mă căiesc, iartă-l“. Iertarea nu trebuie să fie dintr-o singură parte, cel ce a greșit să recunoască greșeala; dacă-l iert fără să-și ceară iertare nu cîștigă…

          Mihai Floarea: Iertarea tratată doar ca uitare nu e pedagogică… (…)

          D-na Ileana Toma: Cîți ați auzit de Boris Glavan[1]? Despre el a scris Alexandr Fadeev în Tînăra gardă pe vremuri… A fost un „erou sovietic“… Tatăl lui, Grigore, era român, ofițer alb, adică în armata țaristă. Mama, Zinaida, rusoaică, era și ea fată de general alb. Grigore era văr primar cu mama mea. În 1940, cînd au intrat în Basarabia, rușii au deportat cît mai mulți români… Despre Boris Glavan am scris în romanul Marea fugă[Reproduc spusele terminate enigmatic ale unui personaj al romanului: „Boris Glavan era român, a făcut liceul la București, liceul «Aurel Vlaicu», și ajunsese înainte de război învățător în Basarabia. L-au deportat din prima zi rușii, cînd au intrat în 1940. Îi ridicau noaptea, ca și la noi, cu niște dube negre, lucrătorii de la NKVD. A fost dus să sape în mină la cărbuni, în Dombas. Cine știe cum l-au făcut partizan după ce au dat nemții peste ei! Ei bine, eu știu cum l-au șantajat… – M. F.] Boris Glavan a devenit „erou sovietic“, mama lui eroină. I s-au ridicat statui în toate orașele Basarabiei, i s-au închinat străzi, s-a pus numele lui liceului pedagogic din Soroca… Ei bine, eu în 1972 am ajuns în URSS, ca astronom. Vagonul era bine supravegheat să nu se coboare în Chișinău; de aceea și oprirea se făcea mai departe de gara propriu-zisă. Eu anunțasem pe supraveghetori că vreau doar să schimb cîteva cuvinte cu cineva care mă așteaptă în triajul acela. „Mă așteaptă tatăl eroului Boris Glavan“ – le-am spus. Așa s-au înduplecat. M-am văzut cu ofițerul Grigore, m-a sărutat… I-am spus că mă voi întoarce de la Moscova în cutare zi. La întoarcere, mi-a dat o cutie de bomboane rusești. Cînd am desfăcut acasă cutia, am citit dedicația: „Mamei eroine Zinaida din partea școlii cutare“… La Cernobîl rușii au trimis recruți moldoveni, peste tot în linia întîi – moldoveni (tehnică turcească!)…

          Mihai Floarea: Basarabenilor li s-a inoculat sistematic, din 1944 încoace, ideea că România e „fascistă“, „dușmanul de la vest“ etc.

          Ghenadie Ciobanu: Nouă așa ni s-a spus din școală… Abia cînd am venit aici am văzut adevărul…

Prin deportări de etnici autohtoni, șantaj, amenințări și propagandă mincinoasă, se explică de ce la recentele alegeri numărătoarea voturilor a scos la iveală un președinte pro-rus în Basarabia românească…

Mihai Floarea

Remember

Un tratat umilitor din 1711

 

Un text publicat în revista „Magazin istoric“ nr. 10, din octombrie 1973, p. 15 ne aduce aminte de așa-numitul „tratat de alianță dintre Moldova și Rusia“ de la Luțk, încheiat între țarul Petru și domnitorul Dimitrie Cantemir în ghinionista zi de 13 aprilie 1711, care a deschis calea pretențiilor nesățiosului vecin de la răsărit față de ținutul odinioară liber, strașnic apărat cu sabia în mînă de Sfîntul voievod Ștefan cel Mare.

Îl reproducem cu tristețe, în contextul realităților istorice actuale:

          Art. 17. Această diplomă și articolele vor avea urmare și putere atunci cînd, după ce vor fi înfățișate prea strălucitului Domn D. Cantemir, ne va depune jurămînt de credință în fața Preasfintei Treimi că se va supune întotdeauna poruncilor noastre și ne va sluji cu slujbă credincioasă și cinstită…, iar după intrarea oștirilor noastre va aduce pe toți boierii mari și mici, oștirea și tot poporul moldovean ca să ne jure credință și se va uni cu oștile noastre. 

Pentru conformitate,

Eugen Toma

 

DUMNEZEU S-A ARĂTAT

Mărturisirile unui creştin care, zdrobit de încercările vieţii acesteia, s-a regăsit şi cunoaşte „Fericirea“

(fragmente)

Cuvînt înainte

5-10          Tatăl meu, Iorgu Savin (1922 – 2000), a fost pe front  (și cu nemții și cu rușii) și apoi a fost închis 10 ani ca deținut politic, deși atunci cînd s-a facut schimbarea conducerii legionarilor cu Horia Sima, el și-a dat demisia din funcția avută și a ieșit din Legiune (așa cum descrie el însuși în carte), dezamăgit de modificările acțiunii legionarilor cu acest conducător. El a rămas ancorat în credința creștină și cam asta ghidează cartea.

Eu l-am ascultat si l-am crezut, dar multe lucruri aș fi vrut încă să-l întreb și să aflu. Nu m-a dus capul să-i pun întrebări, am luat de suficient ceea ce ne-a povestit. Foarte puțini foști deținuți politic au dorit să vorbească. Cei care au făcut-o au avut un scop mai lumesc. Prietenul lui, pr. Vasile Pătrașcu, care a făcut prefața la una dintre cărțile pr. Iustin Pârvu, niciodată nu a vrut, în casa noastră fiind, să vorbească despre duritățile prin care a trecut. Abia după ce a plecat și el la Domnul, a răzbătut cîte ceva despre viața lui ca deținut. Îmi amintesc cum arătau cei 3 deținuți eliberați odată și veniți în casa noastră ca singurul loc de adăpostire pentru o vreme, cînd eu aveam 13 ani: tatăl meu, Vasile Pătrașcu și Ghiță Munteanu. Părintele Stăniloae i-a fost de asemenea prieten și coleg pe băncile reeducării din închisoare, dar nici dînsul nu a vrut să-l creadă pe tata. Și totuși… la moartea Pr. Stăniloae, tatăl meu i-a văzut chipul la fereastra camerei în care stătea, deși locuim la etajul 3. Să fi fost o recunoaștere? un rămas bun? o dovadă de încredere și prietenie veșnică?

Sfinții închisorilor nu au vorbit despre ei înșiși decît cu greu sau alții, apropiații lor, au vorbit despre ei. Tatăl meu niciodată nu s-a recunoscut decît ca un mare păcătos. Pot mirenii de astăzi să înțeleagă asta? Poate vag, cei care mai merg pe la biserică.

Mă iertați, întotdeauna mă tulbură amintirea lui…

Coralia Negruț

5-11

Cîteva explicaţii

L-am văzut pe Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Unul în Treime, iar conştiinţa mea mă îndeamnă să descriu aceasta ca pe o mărturisire în plus la cele ce s-au descoperit pînă acuma.

Cînd avalanşa ştiinţei şi tehnicii ne-a înrobit, iar noi am ajuns să ne închinăm unui nou idol, Zeiţa Raţiunii, eu însumi ajungând un slujitor al ei, cînd pierdusem credinţa şi mergeam pe drumul cel larg al pierzării, atunci, atunci a ales Dumnezeul nostru momentul de a mi se arăta.

Despre aceasta vreau să scriu, ca cel ce va citi să aibă încă un document, încă o speranţă că El există şi să-şi plece genunchii şi chiar toată fiinţa pentru a se salva. Nu este uşor să descriu toate cîte s-au întîmplat cu mine; dar cel mai greu, aşa după cum se va vedea, este de a descrie pe Cel ce este de nedescris, adică pe Dumnezeu.

Orice calificative mi se vor da şi orice ameninţări sau răstălmăciri se vor face, dator sînt de a mărturisi cît mai corect posibil unui om şi să povestesc toate cele cîte s-au întîmplat cu mine, le-am trăit, avînd un singur ţel, ca Cel ce mi S-a arătat să nu-mi spună: „slugă nevrednică, rea şi necredincioasă, ai ţinut talantul ce ţi l-am dat în pămînt“, şi că am ţinut lumina Lui sub obroc.

Pentru cei care vor să înţeleagă cele ce am scris şi să se convingă de adevăr, să-şi plece genunchii şi chiar toată fiinţa, închinîndu-se lui Dumnezeu, Care Se va milostivi şi îi va lumina.

Dacă veţi descoperi că, deşi am scris lucruri mai presus de cunoaşterea banală, (firească), sînt un păcătos, să nu vă lăsaţi împiedicaţi de aceasta, căci ştiut lucru este că gura păcătosului adevăr grăieşte.

Eu nu numai că am recunoscut că am fost şi am rămas un păcătos, dar veţi vedea că Dumnezeul nostru m-a pedepsit pentru păcatele mele, mi-a arătat chiar locul meu de pedeapsă din iad, dar totuşi, pentru admiraţia, dragostea şi umilinţa mea faţă de El, a ţinut să mă recompenseze şi, prin mine, să facă cunoscut tuturor celor ce au păcătuit, dat totuşi Îl iubesc, că îndurarea Lui este nemăsurată.

Rugaţi-vă şi pentru mine ca Dumnezeul nostru să mă ferească de a mai păcătui, iar la rîndul meu mă voi ruga ca înţelegerea pe care mi-a dat-o să o aveţi toţi.

Nu spun lucruri noi, nu dau îndrumări altele decât cele pe care le primim de la sfinţiţii noştri preoţi, ci actualizez prezenţa şi puterea lui Dumnezeu ca, trezindu-vă din valul în care mergem împinşi de satan, să facem ceea ce Apostolul a spus înainte de mine: „Plîngeţi, pătimiţi, vă rugaţi şi postiţi“ şi renunţaţi la deşertăciunile vieţii acesteia, care-s foarte mari şi puternice. Să lăsăm orice dezmăţ propagat prin filme, radio, televizor şi orice alte spectacole. Să iubim pe Dumnezeu şi să participăm la dumnezeieştile slujbe cu frică, dragoste şi cu cutremur.

Dumnezeu să ne ajute!

Iorgu Savin

 

[…] Şi ruşii aveau sistem practic de a impulsiona soldaţii la atac. Le dădeau votcă pe săturate şi mureau fericiţi, mai ales că plecau la atac în valuri, braţ al braţ. Ce? Mureau ruşi? Nu! Mureau armeni, găgăuzi, kirghizi, tătari şi poate chiar moldoveni de-ai noştri. Aceasta o citisem în foile de informare ce ni se dădea pe front, iar unul din soldaţii veterani de la prima campanie, de la mitraliera cu care eram întărit mi-a spus că venise de la un alt regiment şi că luptase aproape de Don cînd ruşii au început contraofensiva. Spunea: „Veneau la atac în valuri, ca nişte bezmetici. Am tras continuu cu mitraliera, am schimbat ţeava înroşită cu alta, aşa de cîteva ori. Cădeau ruşii grămezi unii după alţii, dar parcă izvorau din pămînt. N-am mai avut ce face, nu mai funcţiona nici o armă şi ne-am retras“. Au câştigat ruşii războiul, dar numai înecîndu-i pe nemţi şi pe aliaţi în sângele lor. Chiar în anul acesta cînd scriu, 1987, conducătorii URSS au anunţat că s-a reuşit să se completeze numărul morţilor cu noii născuţi după război şi s-a ajuns la populaţia care era înainte de declanşarea războiului. (Pag. 24)

Iorgu Savin

(va urma)

Pedagogie

 

Despre Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“ (I)

 

Motto: Cu colinde de Crăciun,

vă dorim un an mai bun

Și cu dragoste creștină

să primiți în dar lumină

zurgălăi și flori de gheață

să vă bucure de viață!

 

Încep această nouă rubrică dedicată Școlii cu urarea primită în 2016 în preajma Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos prin grija delicată a doamnei profesoare Monica Șerbănescu, directoarea unui lăcaș de cultură și credință strămoșească din inima Bucureștiului, cu sediul principal situat pe strada „Sborului“, în preajma faimoasei Biserici Sfîntul Mina. Domnia sa ne-a onorat cu prezența la cenaclu duminică 4 undrea 2016, așa încît, socotind-o „de-a casei“ de-acum înainte, mi se pare firească includerea acestor rînduri în paginile revistei „Noul euxin“.

Trecînd la subiect, anume la modelul de educație propus de Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“, pînă mai ieri Școala „Anastasia Popescu“, mă voi referi în cele ce urmează la așa-numitele „activități extracurriculare“, selectînd doar cîteva manifestări culturale organizate în cadrul acestei unități școlare particulare, la trei dintre ele putînd lua parte efectiv, anume la o întîlnire a cadrelor didactice cu dl prof. dr. Sergiu Ciocârlan, scriitor despre ale cărui cărți am glosat cu plăcere în diferite ocazii[2], la o întîlnire cu editori de cărți dedicate copiilor și, parțial, la o întîlnire cu dl prof. Florin Colceag. Un  alt eveniment cultural la care, din motive independente de voința mea, nu am putut lua parte a fost vernisajul expoziției „Peste vîrfuri“ a Elenei Murariu. Le voi prezenta succint, ordonîndu-mi însă cronologic impresiile în cîteva articole din rubrica de pedagogie inaugurată din acest număr al revistei „Noul euxin“.

Elena Murariu este deja un nume consacrat, o artistă deplin formată, cu opere care au ridicat mult ștacheta în domeniul iconografiei. Admirîndu-i expoziția din incinta Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“, i-am adresat joi, 29 undrea 2016, un mesaj pe care-l includ în acest articol nu numai ca dovadă subiectivă a prețuirii creștinului ortodox care sînt, ci și ca mărturisire publică, pedagogică, deci obiectivă, a unui om al catedrei cu trei 5-12decenii la activ, pentru efectele indiscutabil benefice ale icoanelor în școlile românești. Iată mesajul în cauză:

Doamnă Elena Murariu,

Vreau să adaug cîteva fraze inspirate de expoziția dv. de la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“, văzută în cele din urmă și de mine. M-a impresionat puternic, așa cum m-așteptam, dar mărturisesc cu oarecare jenă că nu i-am perceput titulatura eminesciană[3].

Consider că nu doar pentru mine, dispunînd eventual, să zicem, de „antene“ speciale, lucrările dv. au un rol estetico-terapeutic-duhovnicesc. Harul dv. intră în rezonanță, cred, cu orice om care participă frecvent la Sfînta Liturghie. Extrapolînd spațiul sacru, bisericesc, aceste opere plastice ale dv. își pot afla în mod firesc locul nu numai în școli, spitale, muzee ori galerii de artă, ci și în locuințele credincioșilor, îndeosebi în chiliile nevoitorilor dedicați rugilor continue. Ferestre larg deschise către Cele de Sus, copleșitoare prin imaginație și inovații specifice unei mari artiste, cum vă cred, creațiile dv. pe mine unul mă conving definitiv prin ceva inefabil: rugăciunile însoțitoare dinaintea și din timpul execuției lor, care mă invită stăruitor pe mine însumi să cad în genunchi și să mă rog, abandonîndu-mi treburile meschine ori gîndurile profane.

E drept că v-am auzit vorbind, în diferite ocazii, despre creațiile dv. și s-ar putea să vă pară speculativ-măgulitoare afirmațiile mele; dar emoțiile pe care, ori de cîte ori le privesc, mi le provoacă fie vreun arbore împodobit cu „fructele“ martirice ale Brâncovenilor, fie vreun fragment de Cazanie sau de Psaltire, fie vreo Sfîntă Cruce pictată (așa cum am văzut recent și mi-am permis a răspîndi pe diferite site-uri una, postată de dv. pe paginile vînturoase, 80% flușturatice, ale facebook-ului), mărturisesc limpede despre ADEVĂRURI REVELATE ARTISTIC.

De aceea țin să vă mulțumesc din toată inima pentru darurile dv. care întotdeauna mă ridică spiritual din contingent, mă predispun la meditație și contemplație, atingînd tainic ceea ce am mai bun în ființa mea umilă, hîrșită de sarcini profesionale curente și prăfuită de mari nemulțumiri social-politice.

Dumnezeu să vă răsplătească înmiit rodirea talanților cu care v-a dăruit spre a ne înfrupta duhovnicește și noi, după măruntele noastre deschideri perceptive…

Cu amabilitatea-i cunoscută, artista mi-a trimis un răspuns pe care îmi iau permisiunea să-l public și pentru cititorii acestor pagini de revistă:

Domnule Mihai Floarea,

          Vă mulţumesc foarte mult pentru gândurile pe care mi le-aţi trimis. Aprecierea de care mă bucur din partea dumneavoastră mă onorează şi obligă totodată.

          Sunt datoare să vă spun că atunci când pictez ajung într-o stare de bucurie şi linişte pe care mi-aş dori să le împărtăşesc şi celor care privesc lucrările mele.

          Închei cu urări de sănătate şi împliniri pentru anul care abia ce a început,

          Cu preţuire,

          Elena Murariu

Subliniez și dezvolt ideea pedagogică pe care am exprimat-o adeseori despre rolul formativ subtil al icoanelor în școli (deopotrivă asupra elevilor, 5-13asupra profesorilor și asupra personalului auxiliar), rol ce rezultă din natura lor ambivalentă: pe de o parte ele au o componentă senzorială, material-estetică, vizînd frumosul, educarea văzului și familiarizarea cu emoția/trăirea artistică, pe de altă parte icoanele au o valoare subtilă,  extrasenzorială, transmundană, ele fiind ferestre spre Divinitate și invitații la rugăciune, la gînduri pozitive, la abținere/reținere de la verbiaj obscen, de la violență etc. Foarte important este și mesajul tainic, pogorînd de Sus, al icoanelor care sfințesc locul de unde luminează privirile și sufletele deschise. Este vorba, deci, despre o conclucrare omenesc-divină prilejuită de icoane.

Așa cum în Biserică sînt nepotrivit-ilariante apariția și comportamentul unor persoane violente, gălăgioase și îmbrăcate indecent, și în școală, prezența icoanelor pe holuri, în cancelarie, în sălile de clasă, în ateliere, în cabinete, în bibliotecă etc. poate induce/sugera conduita potrivită unui spațiu consacrat culturii, științei, educației responsabile și devotate. Obiecției unora care au vociferat pe tema prezenței icoanelor în spațiile publice și în special în școli, i se cuvine următorul raționament: dacă nu deranjează pe nimeni măsurile administrativ-gospodărești „de securitate“ care sînt luate, de obicei, în unitățile de învățămînt preșcolar, gimnazial și liceal prin prezența formațiunilor de ordine și pază, a camerelor de supraveghere video-audio, a pichetelor PSI etc., acestea toate constituind așa-zisa „normalitate“, de ce ar putea deranja[4], ca măsură de protecție spirituală, icoanele creștine prezente în instituțiile educative dintr-o țară creștină pe cineva care vrea să rămînă sănătos la trup și la minte?

Ca o prelungire a necesității prezenței icoanelor în școli, recomand, întemeindu-mă pe experiența proprie, rugăciunile individuale (în gînd) sau/și colective (cu voce tare) măcar la începutul / la sfîrșitul cursurilor zilnice. Mai mult de 90% dintre „problemele“ curente din clasele gimnaziale și liceale se rezolvă făcînd apel la Sfinții ce se pomenesc în ziua respectivă[5], la Maica Domnului și îndeosebi la Sfînta Treime.

Înainte de a prezenta celelalte evenimente culturale la care am luat parte personal în Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“, cer permisiunea unei divagații despre o întîlnire memorabilă cu dl prof. dr. Sergiu Ciocârlan la o conferință pedagogică ținută de d-sa la Paraclisul din Institutul Agronomic la 7 brumărel 2016. La un moment dat, vorbitorul s-a referit la un incident relatat lui de către o colegă: intrarea în sala de clasă gimnazială, în timpul orei, a unui fluture. „Nu mi-am mai putut ține ora“ – i-a spus ea în pauză. Comentariul pedagogului mi s-a părut demn de reținut: „Fă-ți ora mai interesantă decît intrarea unui fluture în sala de clasă!“ 5-14Mi-am amintit că și mie mi s-a întîmplat acum vreo trei-patru ani ceva similar cu alt fel de insectă (era o libelulă foarte mare) și, din instinct, am folosit prilejul spre a divaga literar pe tema insectelor, după colaborarea mea calmă și a cîtorva dintre elevii clasei la trimiterea intrusei pe fereastra deschisă de unde apăruse.

Înaintea expunerii de la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“ a d-lui profesor Sergiu Ciocârlan, expunere avînd drept titlu interogația „Ce este școala?“, am fost invitați pe holul de la etajul întîi al sediului din strada Zborului să ascultăm cîteva colinde interpretate de corul școlii – momente de mare delectare, întrucît expoziția d-nei Elena Murariu a intrat firesc într-un dialog subtil, miraculos, cu glasurile îngerești ale copiilor, pregătindu-ne sufletele, după datina străbună,  pentru atmosfera sărbătorească a Nașterii Domnului ce urma să vină.

În cuvîntarea sa din sala de festivități autorul cărții Clonele învățămîntului românesc. Un experiment al urii față de valori. Contra educației triumfaliste de astăzi (Galați, Editura Egumenița, 2016) s-a referit neconvențional, smerit, cu vorba-i domoală, aproape șoptită, la granița audibilului, la școală ca loc de întîlnire profesor-Dumnezeu-elev: „Plec de acasă și mă rog: Doamne, astăzi mă întîlnesc cu 5-15copiii. Ajută-mă în această întîlnire. Ajută-mă să fiu profesor… Am planificarea, cunosc materia… Dar nu știu să predau lecția“ (căci zilnic – adaug eu – este vorba despre o altă lecție, nouă, unică așa cum n-a mai fost altă; o întîlnire astăzi, la clasa cutare, altă întîlnire la clasa cutare, ceas de ceas, mîine și poimîine, la fel – la nesfîrșit); deci „zilnic se învață“ ființarea ca profesor, cu condiția să conlucreze vocația, voința, rugăciunea. Lecțiile dintr-o „școală de vis“ ce „seamănă cu o călătorie… ca în basme, unde apar primejdii, bucurii neașteptate“, cum se exprima neobișnuitul vorbitor, se pot desfășura dacă, la rîndul lor, copiii se roagă și ei: „Doamne, merg la școală… Ajută-mă să fiu elev…“ și, îndrăznesc eu iarăși să completez-extrapolez, se roagă, acasă, și mama copilului: „Doamne, ajută-mă să fiu mamă“, iar tatăl, eventual bunica și celelalte rude din preajma copiilor întăresc rugăciunea corespunzător responsabilităților fiecăruia, așa cum se cuvine în familiile creștine…

Realitatea e că, vai, adeseori, niciunul dintre „actorii“ actului pedagogic nu numai că nu se roagă, dar nici măcar nu-și conștientizează rolurile, responsabilitățile… Ce să mai spunem despre familiile cu membrii azvîrliți care-ncotro, pe mapamond, în căutarea nu a sinelui, ci a bunurilor materiale… Un răspuns adecvat la tarele pedagogice actuale se tot încearcă de peste două decenii și e dureros că unghiuirile de abordare și „soluțiile“ sînt cînd politice, cînd economice, cînd culturale… Punctul pe „i“, cum se spune, se evită cu grijă a se pune: acolo unde Dumnezeu nu e nimic nu e!…

La conferința sa nu profesorul, nu deținătorul titlului doctoral, nu autorul atîtor cărți, ci pedagogul creștin, a formulat șoptit, dar ferm, în liniștea de sanctuar a sălii de festivități a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu“ soluția, așa cum pînă acum n-am auzit de la un cadru didactic titrat la niciun curs de perfecționare dintre nenumăratele la care am participat: „Nu există o altă cale de a călători spre școală dacă n-o iubim îndeajuns. Ajungem la impas, la o fundătură… Nici copiii nu știu ce e școala… Neînțelegerea lor vine din neînțelegerea noastră… Școala e o întîlnire, iar copilul care vine ne întîlnească și nu ne întîlnește pleacă dezamăgit acasă…“

Voi reveni în numărul următor al revistei cu impresiile și adnotările aferente întîlnirii cu dl. prof. dr. Sergiu Ciocârlan.

 

Mihai Floarea

 Eseuri

Columna lui Traian certificatul de botez al poporului român.

Argumente pentru dăinuirea neabătută întru adevăr a neamului românesc

(urmare din nr. 4/2016)

          Se cunoaște din istorie că, atunci când un conducător al unui popor, mai ales dacă era respectat și iubit, sau măcar temut, a propovăduit sau a trecut la o altă credință decât supușii săi, acel popor, sau măcar o parte a lui, l-a urmat. Așa s-a întâmplat în cazul lui Zamolxe, al lui Moise și al lui Aaron când au întors poporul lui Israel căzut în idolatrie, sau al  regelui Abgar al Edesei, conducătorul primului stat creștin cunoscut în istorie. În cazul nostru presupusa convertire a lui Decebal nu putea rămâne fără astfel de urmări. De ce nu a rămas nimic consemnat în scris? La sutele de lucrări scrise în Antichitate despre daci de către autori cunoscuți, în genere, despre seriozitatea lor și care au dispărut în majoritatea lor, nu e de mirare că se cunosc atât de puține despre strămoșii noștri, inclusiv despre această convertire timpurie, care a rămas totuși în tradiția Bisericii și în cea populară. Dar ipoteza noastră, dacă se sprijinea doar pe închinăciunea și rugăciunea unui legionar roman pentru Decebal ar fi părut foarte șubredă, chiar hazardată. De aceea, am trecut la cercetarea tuturor scenelor de pe Columnă, pentru a vedea dacă s-ar mai putea găsi vreun indiciu care să confirme ipoteza încreștinării lui Decebal și a unei părți dintre daci. Continuând cercetarea, iată ce am găsit! Începând să examinez Columna scenă (metopă) cu scenă dinspre sfârșit spre început, am observat pe metopa numărul CXXXIV o oștire dacă, ce încearcă să cucerească (recucerească?) o fortificație apărată de ostași romani. Acțiunea se petrece după pierderea Sarmisegetuzei de către Decebal. Este o luptă îndârjită. În partea dreaptă a scenei acestui atac al dacilor, retras mai la o parte se observă un grup de trei bărbați daci, doi tineri și un adult (metopa CXXXV fig. 4, 5, 6), care privesc cu înfrigurare lupta. Istoricii sînt de acord că personajul mai în vârstă este Decebal.[6] Ceea ce m-a frapat la rege este poziția sa, cu mâna dreaptă ridicată în dreptul feței, cu degetele grupate ca pentru a face semnul ortodox al crucii. Degetul arătător al mâinii sculptate a fost sfărâmat în decursul timpului. În figura nr. 7, de detaliu, unde am fotografiat dintr-un alt unghi, se pot vedea clar degetele inelar și mic cum sînt strânse în podul palmei. Alături, am adăugat fotografia unei mâini reale (fig. 8) pentru a se vedea că este același gest. Deci, după opinia noastră, Decebal se închină și, cum era și firesc, se roagă pentru biruința ostașilor săi aflați în această luptă, se pare, foarte importantă, judecând după mulțimea trupelor dace. Astfel s-ar confirma supoziția noastră emisă cu ocazia cercetării scenei așa-numitei „sinucideri“ a regelui dac, dar coroborată cu revelația părintelui Nicodim Bujor în care Decebal i-a fost arătat ca sfânt: „Decebal era creștin!“

Continuând cercetarea personajelor de pe Columnă se observă pe metopa CXXI (fig. 9) un bătrân taraboste (nobil-pileat) așezat, având pe genunchi, zăcând, un tânăr mort, probabil fiul lui. În fața sa, în picioare, un alt taraboste încearcă să-l consoleze vrând să-i ridice capul cu mâna dreaptă. Ce face bătrânul tată? Noi credem că se pot observa două lucruri diferite: ce pare să facă și ce face într-adevăr. El pare să-și șteargă ochii de lacrimi cu o năframă pe care o ține strâns în mâna dreaptă (fig. 10). Am încercat și noi să ne ștergem ochii cu o bucată de pânză copiind exact gestul bătrânului. Și nu am putut, pentru că în loc de năframă ne atingeam cu degetele grupate și de data aceasta ca pentru închinare. S-ar putea pretinde că de data aceasta (și de data aceasta!?!) exagerăm, că forțăm lucrurile. Să vedem dacă e chiar așa. Dacii, și e de la sine înțeles că mai ales nobilii, aveau credința că dacă mor vitejește în luptă ei de fapt nu mor, ci trec pe un tărâm al vieții și fericirii veșnice. De aceea ei mergeau la moarte cu bucurie, nu numai fără frică. Era o realitate recunoscută de toți cei care

5-16

Figura nr. 4

5-17

Figura nr. 5

5-19Figura nr. 6

 

5-18

Figura nr. 7

 

 5-20

Figura nr. 8

îi cunoșteau, prieteni sau dușmani.[7] Este de neconceput ca Apollodor și cei care au sculptat cu atâta acuratețe până și mimica specifică fiecărui personaj într-un anumit moment, să nu cunoască această trăsătură de bază a credinței dacilor și să o înlocuiască cu o manifestare opusă, obișnuită celorlalți oameni, adică să plângă pentru cei morți. Și, totuși, gestul bătrânului și năframa din pumnul lui așa par să indice. La fel vom vedea în scena următoare niște bărbați ce par copleșiți la vederea unor tineri morți în lupta pentru apărarea Sarmisegetuzei. Căzuți luptând pentru apărarea capitalei poporului lor, împotriva unor invadatori extrem de puternici, erau ei vrednici de plâns? Nici vorbă! Nici pentru un creștin adevărat, de astăzi și din orice timp, nu ar fi de plâns.[8] Cu atât mai puțin ar plânge niște daci de la curtea lui Decebal, lăudat și de dușmani pentru vitejia lui.[9]

5-21

Figura nr. 9

5-22

Figura nr. 10

          Explicația este că, deși au reprezentat în clar pe Decebal (metopa CXXXV) și pe cavaleristul roman (metopa CXLV) închinându-se, acestea au fost excepții pe care nu le puteau repeta fără ca cineva cu oarecare simț de observație să nu se întrebe ce semnificație aveau gesturile acelor oameni, în acele situații foarte critice.

Chiar dacă în acea vreme, și poate mult după aceea, semnul crucii nu era cunoscut, poate, decât de creștini, era totuși nevoie ca acest gest care transmitea celor inițiați, adică creștinilor, o anumită informație, să fie disimulat părând altceva, adică a exprima durerea profundă resimțită la pierderea cuiva apropiat. Credem că același lucru se poate afirma și despre dacii din metopa CXX, (fig.11) și,  respectiv, din metopa CXXI (fig. 9).

În scena în care se văd cum sînt aduși în interiorul cetății tineri luptători uciși în luptă pe zidurile Sarmisegetuzei, se observă un nobil dac făcând un gest care ar părea să reprime disperarea. Pare că își pune mâna dreaptă în cap. Și figura lui arată a mare durere (fig. 12). Este posibil ca de data aceasta autorii basoreliefului să fi dorit să redea prin expresia feței și gesturi, exprimarea de către luptătorul dac a unei puternice impresii, chiar a disperării provocate de pierderile suferite în lupta cu „invincibila“ oștire romană condusă de împărat? Dar, credem noi, este la fel de posibil, având în vedere argumentele expuse mai sus, ca și în acest caz gestul făcut de nobilul dac să fie tot unul de închinare, exprimând uimirea și durerea unite cu invocarea lui Dumnezeu. Un lucru care ar infirma gestul de disperare și indirect, l-ar confirma pe cel de închinare este acela că omul disperat, când nu-și prinde capul cu ambele mâini, își duce la cap mâna stângă, spontan și negândit, ca un semn de totală neputință în fața nenorocirii și nu mâna dreaptă, cea a acțiunii și a puterii.

Se mai poate invoca faptul că degetele nu mai sînt grupate ca la închinarea ortodoxă obișnuită, căci se văd lipite și drepte, trei degete: arătătorul, mijlociul și inelarul, iar degetele mare și mic nu se văd: posibil  să fi fost unite în podul palmei. Chiar dacă sînt alte degete decât cele folosite obișnuit la facerea crucii, sînt tot trei și două, putând simboliza și de această dată Sfânta Treime și cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos.

Se știe că la început au coexistat mai multe moduri de a ține degetele pentru semnul crucii făcut pe propriul chip sau corp, așa cum există și un alt mod de grupare a degetelor în cazul binecuvântării date de cineva mai mare în har (fig. 13).

5-23

Figura nr. 11

5-24

Figura nr. 12

          Un alt mod de închinare, care se presupune a fi fost mai vechi, este cel făcut în semnul crucii, pe frunte cu degetul mare[10]. Ba, unii chiar își tatuau crucea pe frunte. Este răspândită opinia că semnul crucii, ca semn grafic sau ca mod de închinare, mai des cel ortodox, cu trei plus două degete, nu ar fi foarte vechi, pentru că în Biserica primară ar fi amintit de momentul încă proaspăt și foarte dureros al morții pe cruce a Mântuitorului. Această opinie izvorăște din necunoașterea, de către cei ce o exprimă, a realităților Bisericii primelor veacuri. Semnul crucii, făcut mai întâi pe frunte și mai târziu peste tot trupul, semnifica la început litera „Tau“ din alfabetul vechi grec, care era un semn grafic în formă de cruce. El a fost poruncit de Dumnezeu ca semn de identificare și ocrotire pentru fiii lui Israel (Iezechiel 9, 4-6). Acest semn, litera „Tau“ de formă „+“ sau „x“, reprezenta numele lui Dumnezeu[11] și aducea protecția Sa

5-25

Figura nr. 13

 

asupra celui ce se însemna cu el.

Dar cum vedem, cele patru scene descrise de pe Columnă arată că acest semn avea, încă de la început, și valoare de invocare, de chemare a lui Dumnezeu în cadrul rugăciunii. Însuși Sf. Vasile cel Mare, în secolul patru, afirma că: „semnul crucii făcut pe frunte, împreună cu rugăciunea cu fața spre răsărit, sînt printre tradițiile nescrise pe care le avem de la Sfinții Apostoli“[12]. În inscripția paleocreștină numită „regina inscripțiilor creștine“[13] de pe mormântul Sf. Abercius, episcop de Hierapolis aparținând secolului al treilea, semnul crucii de pe frunțile creștinilor este numit „pecetea (sphragis) strălucitoare“. Cu această pecete viitorii creștini erau însemnați înaintea Sf. Botez, ca un semn de consacrare, dar și în timpul Botezului. Deci semnul Sf. Cruci este foarte vechi, aparține Bisericii primare.

Pr. Emanuel-Florin Ganciu

                                                                                (va urma)

 

                                                       Teo-antropologia iubirii

 

   Pornind de la faptul potrivit căruia Medicina este, prin excelenţă, o ştiinţă a facerii de bine, abordarea legăturilor dintre ştiinţa prevenirii şi vindecării bolii şi iubire poate fi o importantă cale de pătrundere în mecanismele intrinseci ale actului medical, cu impact asupra înţelegerii proceselor ce-i conferă unicitate, forţă şi eficienţă. Dependenţa de un cadru teoretic unic, specific (psihologic, sociologic, moral, ştiinţific, filosofic) limitează accesul la adevărul  ecuaţiei pusă în discuţie. Adevărul este cu atât mai necesar mediului ştiinţific medical cu cât confuzia ocupă  tot mai mult teren. Într-o lume grăbită se justifică întrebarea: „Cine mai are timp să citească despre Iubire şi cât de importantă poate fi legătura Ei cu Medicina?“ E vorba de un reflex condiţionat negativ, cu rol de protecţie în faţa excescului de informaţie, reflex colectiv datorită căruia oamenii nu mai au răbdare să asculte, darmite să mai şi citească! Vom reveni asupra cauzelor acestei alienări. Nevorbind, necitind, necomunicând oferim teren  confuziei. Există ştiinţe care mint, aşa cum există filosofii şi religii care mint. Mai grave sunt: minciuna şi confuzia interdisciplinare. Abordarea ştiinţifică, oricât ar fi de elastică şi de cuprinzătoare nu trebuie să renunţe la rigoarea discernământului bine întemeiat. O Medicină a compromisurilor nu mai este Medicină.

    În pofida sloganului care susţine că „nimeni nu e deţinătorul Adevărului Absolut“, vom încerca să arătăm că Iubirea la care ne referim se identifică cu calea care duce spre El. Pe temeiurile analogiei facerii omului şi a revelaţiilor Sf. Cruci se sprijină atât asemănarea pe verticală între: Logos şi logosul naturii umane, Chipul lui Dumnezeu şi chipul omului, Persoanele divine şi persoana umană, atributele divine şi virtuţile teologice, Sf. Duh şi duhul omului, Viaţa Veşnică şi viaţa omului, Conştiinţa divină şi conştiinţa umană, Crucea Treimică şi crucea omului, Legea dumnezeiască şi legea firii umane, cât şi asemănarea pe orizontală până la identificare a duhului cu: conştiinţa, viaţa, virtuţile teologice, chipul creat, oglinda omului celui dinăuntru, crucea, legea firii umane, „supraconştientul“, „inconştientul spiritual sau adâncul neştiut al inimii“. Viaţa omului, conştiinţa, logosul naturii umane, crucea omului, legea firii umane, supraconştientul, virtuţile teologice, chipul lui Dumnezeu din om, oglinda omului celui dinăuntru, adâncul neştiut al inimii sau inconştientul spiritual sunt termeni a căror semnificaţie se suprapune duhului. Diferitele perspective se completează reciproc.

       Ce relaţie există între Adevăr şi Iubire? La Adevăr nu se ajunge decât prin iubire, credinţă şi speranţă, vectorii şi extensorii minţii şi ai cuvântului. Din tri-unitatea menţionată ne-am oprit asupra Iubirii, în încercarea de a arăta  importanţa ei în Medicină ca Ştiinţă a Iubirii de aproapele „prin ascultarea şi împlinirea în fapte a Iubirii de Dumnezeu, precum şi a „revărsării Iubirii Lui, spre semenii noştri“ (Daniel Patriarhul BOR, „Iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele – lumina vieţii creştine“, predica din Duminica a XV-a după Rusalii, „Ziarul Lumina“ din 5.09.2010, p. 4). Este vorba de Iubirea sfinţitoare situată deasupra oricăror conotaţii fiziologice sau filosofice de sorginte platonică, de iubirea care, alături de credinţă şi speranţă e o componentă esenţială a fiinţei umane şi totodată o virtute teologală. Din „Sfânta Scriptură“ (I Ioan 4, 8) şi de la Sfinţii Părinţi (Sf. Ioan Scărarul şi Sf. Maxim Mărturisitorul) ştim că Dumnezeu este Iubire şi că „dragostea este de la Dumnezeu“ (I Ioan, 4, 7). Omul e la rândul său „iubire“, nu ca metaforă ci ca realitate teo-antropologică. Pericopa evanghelică de la Matei 5, 44 în care Mântuitorul ne cere să-i iubim pe vrăjmaşi, să-i binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, să facem bine celor ce ne urăsc şi să ne rugăm pentru cei ce ne vatămă şi ne prigonesc depăşeşte nu numai posibilităţile noastre ci şi orice închipuire, dar tot ea ne permite să înţelegem felul în care această Poruncă poate fi împlinită. „Cine iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe oameni“, spune Sf. Maxim Mărturisitorul. In viziunea Arhimandritului Serafim Alexiev iubirea e ca vârful unui munte, la care se ajunge prin credinţă şi nădejde. Pe lângă rolul motivaţional al iubirii de Dumnezeu şi de oameni în desfăşurarea actului medical, aceasta-l dezleagă cu totul de interesele lumeşti: arghirofilie, slavă deşartă etc. Iubirea semenilor depăşeşte condiţia omului căzut numai dacă „harului iubirii lui Dumnezeu“, (Daniel Patriarhul BOR, ibidem pag. 5), i se adaugă din preaplinul Iubirii divine, puterea „de a iubi pe aproapele nostru aşa cum îl iubeşte Hristos” (idem). Altfel spus „Mântuitorul ne cere să-i iubim pe oameni dumnezeieşte”, după cum ne explică Preafericitul Patriarh Daniel (Gheorghe-Cristian Popa, „Mântuitorul ne cere să-i iubim pe oameni dumnezeieşte“, „Ziarul Lumina“ 4.10.2010, p. 16), ceea ce, din perspectiva Medicinii Iubirii, duce la ideea potrivit căreia şi bolnavii trebuie trataţi dumnezeieşte. La întrebarea: „Ce înseamnă să iubeşti?“ Pr. Teofil găseşte cel mai potrivit răspuns în chiar cuvintele Mântuitorului afirmând că „dacă iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi dacă iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, înseamnă că ştim ce înseamnă să iubeşti“ (Teofil Părăian, „Lumini de gând“, Edit. Antim, Cluj, 1997, p. 160). Deşi Dumnezeu este Cel ce adresează primul chemarea Iubirii („Cântarea cântărilor“, cap. I), aşa cum auzim la Sf. Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur: „ale Tale dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate şi pentru toate“, El nu întârzie a răspunde iubirii omului, revărsând asupra lui energia divină necreată a iubirii, prin care acesta se poate depăşi, iubindu-şi vrăjmaşii. Deci iubirii fireşti a omului i se adaugă iubirea suprafirească, dăruită de Dumnezeu (Arhim. Serafim Alexiev).

     Ştim că omul este trup şi suflet. Din Chipul triipostatic al Dumnezeului, unic în fiinţa Sa, fac parte cele trei Persoane divine: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. (Cf. Matei 3, 16, 17; Marcu 1, 10, 11; Luca 3, 22; Ioan, 1, 29, 32, 33, 34). După Chipul lui Dumnezeu, chipul omului este alcătuit din minte, care corespunde Tatălui, duh – Duhului şi cuvânt – Fiului. Se pune firesc întrebarea: Dacă aceasta este alcătuirea sufletului, unde este locul trupului, care pare a nu se încadra în paradigma trinitară? Răspunsul vine de la sine prin recunoaşterea unităţii stabilite încă de la Facere între cuvânt şi întruparea acestuia în act, unitate pe care am numit-o „cuvântacţiune“ (Adrian Harghel, „Teo-antropologia Crucii. Introducere“, Editura Morel, 2003, pag. 165), fără a face abstracţie de noţiunea de Logos care cu siguranţă avea sensul arătat, înainte de  erodările sale în timp.

      Unitatea dintre cuvânt şi act este o însuşire ce defineşte alcătuirea omului înaintea căderii sale în păcat fiind reiterată de cuvintele Mântuitorului: „Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este“ (Matei 5, 37). Îndemnul se referă la identitatea manifestată chiar de la Creaţie între Cuvântul divin şi actul propriu zis ca materializare a Sa. „Dumnezeu a zis, şi a fost aşa“ (5. Facerea, 1, 3, 6, 9, 11, 14, 15, 24). Unitatea divină a „Cuvântacţiunii“ îşi are expresia în „chipul după Chip“. Părintele Cleopa susţine că înaintea căderii în păcat a Protopărinţilor, procrearea avea loc prin cuvânt.

       Antropologia creştină nu se abate de la principiul analogiei enunţat de Creator la Facere (Cf. 1, 26) dacă, referindu-se la chipul omului nu se menţionează şi trupul, adică partea executivă a cuvântului executoriu. În Psalmul 118 Împăratul Prooroc David afirmă că „începutul cuvintelor Tale este adevărul şi veşnice toate judecăţile dreptăţii Tale“. Psaltirea Proorocului şi Împăratului David, I.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Ps.118, 160, pag. 231, lăsând în sarcina noastră să  aflăm care este mijlocul şi partea lor din urmă. Mijlocul Cuvântului divin este Întruparea în actul mântuirii, acţiunea mântuitoare făgăduită, de care nu se desprinde potrivit adevărului, iar ultima parte aparţine lumii de dincolo, veşniciei dreptăţii divine. Putem apela şi la cuvântul lui Evagrie Ponticul: „Credinţa este începutul iubirii, sfârşitul iubirii însă este cunoaşterea de Dumnezeu“ (Gabriel Bunge, „Evagrie Ponticul“, Edit. Deisis, Sibiu, 1997, p. 107). Între începutul şi sfârşitul iubirii nesfârşite, aşa cum sunt văzute de Evagrie, acţiunea este cea care ocupă mijlocul, încât cunoscând identitatea dintre Cuvântul şi Iubirea divină, prin translare în planul uman observăm că începutul iubirii stă pe temelia nădejdii întărită de credinţa lucrătoare prin iubire şi confirmată de unirea cu Dumnezeu, prin participarea la viaţa veşnică. „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3). Nici Proorocul David nici Evagrie nu menţionează ce se află în mijlocul cuvintelor divine în primul exemplu şi în mijlocul iubirii în cel de al doilea. Acţiunea este omisă fiind subînţeleasă, în acelaşi fel în care şi trupul nu e menţionat în triada minţii, duhului şi a cuvântului. Lucrarea este substanţa Cuvântului şi a Iubirii cărora le ocupă şi începutul şi mijlocul şi nesfârşitul sfârşit. Transpunând în plan uman identitatea dintre Cuvântul şi Iubirea divină vedem că acţiunea umană este expresia iubirii, care uneşte sacrificial cuvântul cu acţiunea. Sacrificiul e legea acestei uniri, acţiunea de materializare a cuvântului şi structura sa cunoscătoare, în felul în care credinţa e ochiul lumii inteligibile. Atât iubirea cât şi cuvântul au ca nucleu acţiunea, dar uimitor este faptul că, departe ca totul să se sfârşească aici, continuă după moarte cu viaţa a cărei veşnicie este identificată cu adevărata cunoaştere, la care au renunţat Protopărinţii şi pe care încercăm să o recuperăm urmându-L pe Hristos. Restaurarea omului se face prin recuperarea adevăratei cunoaşteri.

     Afirmaţia Părintelui Teofil Părăian potrivit căreia „măsura credinţei este măsura vieţii“ (Teofil Părăian, „Măsura credinţei este măsura vieţii“, „Ziarul Lumina“ 20.06.2010), confirmă unitatea dintre credinţă şi viaţă.

       Viaţa omului este credinţă, nădejde şi dragoste. „În esenţa sa, erosul este extatic“ (Constantin Ghiţă, „Sfântul Dionisie Areopagitul, teologul erosului divin“, „Ziarul Lumina“, 3.10.2010, p. 9). Afirmaţia întăreşte afirmarea identităţii iubirii cu viaţa umană în infinita sa expansiune dincolo de timp şi spaţiu, pe itinerarul asemănării cu Dumnezeul infinit şi veşnic. „Mântuitorul Hristos ne arată odată pentru totdeauna că orice coborâre în asumarea semenului este întotdeauna o înălţare, care face din iubire taina existenţei prin excelenţă. În taina Crucii este cuprinsă, nu în mod simbolic ci de facto, marea taină a iubirii lui Dumnezeu faţă de om“ (Diac. Dr. Ştefan Lucian Toma în artic. lui Ştefan Mărculeţ, „Răspunsul oamenilor la iubirea răstignită a lui Hristos“, „Ziarul Lumina“, 2010). Nu e nimic surprinzător în faţa unui Dumnezeu care e Viaţă veşnică şi Iubire. „Sfânta Cruce e semnul iubirii“ (Părintele Patriarh Daniel, Evanghelia de Duminică în „Ziarul Lumina“ din 12.09.2010, p. 4).

      Din perspectivă creştină restaurarea omului înseamnă  însănătoşire, revenirea la normal. Normalitatea nu e o convenţie impusă de om ci o stare de bine hotărâtă de Creator, pe criterii  numai de El cunoscute, potrivit judecăţilor divine inaccesibile omului, o Taină. Din „Sf. Scriptură“ aflăm că întreaga creaţie dă deplină satisfacţie judecăţilor Sale: „Şi a văzut Dumnezeu că este bine“ (Facerea, 1, 10, 12, 18, 21, 25) „şi iată erau bune foarte“ (Facerea, 1, 31). Crucea nu este un simbol căruia alături de Sfânta Treime îi aducem închinare, ci Însăşi Supraforma Triunităţii divine. Gestul închinării în chipul Crucii exprimă cu claritate identitatea nemaiîntâlnită dintre conţinut şi conţinător. Semnul Crucii nu e un gest magic învestit cu speranţe deşarte, ci ritul nupţial al unirii într-o singură Cruce a omului cu sine însuşi şi cu Dumnezeu. Invocată de  crucea alcătuirii noastre, Crucea Slavei Preasfintei Treimi coboară în cămara acesteia făcându-Şi locaş. Cele două cruci devin Una, ceea ce vine să confirme faptul că Aceasta e totodată semnul şi operatorul Unităţii.

     Modelul treimic al Crucii  devine, prin Facerea omului, structura sa esenţială, scheletul spiritual al „chipului după Chip“.

     Raţiunea ce însoţeşte meditaţiile asupra „geometriei Crucii“ furnizează elementele necesare înţelegerii potrivit căreia asemănarea termenilor puşi în discuţie este o condiţie fundamentală a unirii, în timp ce contemplaţia supraraţională aduce înţelegerea adevărului rostit de Sf. Apostol Pavel conform căruia Crucea „este puterea lui Dumnezeu“ (I. Cor. 1, 18).

        Aşa cum funcţionează el în societate, conceptul de normalitate e rezultatul unei convenţii stabilite pe măsurarea unor parametri bio-psihologici care coincid cu starea de bine a individului pe plan individual şi social. Acest concept nu ţine seama de criteriul teo-antropologic al alcătuirii fiinţei umane, de componenta sa duhovnicească de care depind toate celelalte părţi.

     Este omis cel mai important criteriu al normalităţii: relaţia cu Dumnezeu-Creatorul. Cât de gravă este această omisiune se poate vedea şi din relatările Prof. Dr. C. Romanescu, medic psihiatru şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, care observă că, deşi „se merge spre nebunie, prin religie se poate reda conţinutul omenesc omului“ (Otilia Bălinişteanu, „Prin religie se poate reda conţinutul omenesc omului“, „Ziarul Lumina“ din 18.07.2010, p. 9), atribuind credinţei rolul esenţial. Faptul că Ştiinţa recunoaşte importanţa Religiei, a credinţei este un pas important al reevaluării rolului lor în Medicină. Însuşi Mântuitorul a confirmat importanţa credinţei în vindecări (Luca 17, 19). Părerea potrivit căreia credinţa ar acţiona prin autosugestie este contrazisă de exemplul slăbănogului din Capernaum, vindecat prin credinţa altora (Matei 9, 2) în Dumnezeu, exprimată în iubirea aproapelui. Iubirea e latura lucătoare a credinţei. În aceeaşi ordine de idei îl putem aminti pe Părintele Gabriel Valentin Mănăilă de la Biserica Spitalului „Dr. Victor Babeş“ din Bucureşti care îşi arată satisfacţia produsă de „reuşitele sale în întărirea nădejdii (bolnavilor) în Dumnezeu (Ioan Buşagă, „Boala se vindecă prin mărturisirea şi iertarea păcatelor“, „Ziarul Lumina“, 21.08.2010, p. 2). Deci la iubirea de Dumnezeu se poate ajunge şi pe calea nădejdii, alături de cea a credinţei. Sugestia şi autosugestia sunt realităţi psiho-fiziologice incontenstabile, folosite în terapeutică. În timp ce mecanismul lor de acţiune aparţine straturilor de suprafaţă ale fiinţei umane (psihicului), credinţa e mecanismul terapeutic al adâncurilor ei, al temeliilor vieţii, al locului în care aceasta primeşte hrana energiilor divine necreate. Pronia asigură subzistenţa standardelor divine ale Vieţii (homeostazia), sănătatea sufletului şi a trupului, după Cuvântul: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez“ (Ioan 5, 17). În concepţia Sf. Grigorie Palama sănătatea şi desăvârşirea sufletului e totuna cu asemănarea cu Hristos. „Sănătatea trupului este o valoare morală“ afirmă Pr. Lector Dumitru Pintea de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti (Otilia Bălinişteanu, „Obezitatea, boală a trupului şi a sufletului“, „Ziarul Lumina“, 23.07.2010, p. 16). Concluzia care se desprinde este că morala are o importanţă covârşitoare în păstrarea şi recăpătarea sănătăţii, precum şi faptul că schimbând-o sau chiar renunţând la morală nu avem decât de suferit. Medicina e dependentă de morală. „Noul Testament“ a pus la îndemâna întregii omeniri morala creştină, revelată supranatural prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, morală de care Medicina este fundamental legată şi care a făcut posibilă folosirea sintagmei din titlu. Logosul, Iisus Hristos este modelul omului, a cărui sănătate e desăvârşirea sufletului în Hristos. La temelia Medicinii stă morala Iubirii întrupate, aşa cum ne-o confirmă cuvintele Sf Scripturi: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan, 3, 16). Îl iubim pe Iisus Hristos Mântuitorul, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, pentru că mântuirea înseamnă restaurarea din temelii a firii omeneşti primordiale prin însănătoşirea tuturor planurilor fiinţei create încât, în pofida oricăror încercări, nu putem desprinde Medicina de iubirea Lui faţă de noi (a se vedea Ioan 3, 16).

       Se ştie, de altfel, că împreună cu iubirea şi speranţa, credinţa formează „structura teandrică“ a comunicării şi comuniunii cu Dumnezeu. Este important a şti cum se împacă o structură divină a vieţii umane cu Porunca divină a Iubirii, cu faptul că trebuie dobândită în timp ca virtute. Ceea ce la prima vedere pare o contradicţie nu este decât o explicaţie a modului în care o structură trebuie să funcţioneze, de o activare a virtualităţii.

       Actul creator divin nu face deosebire între structură şi funcţie, a căror unitate se destramă prin căderea în păcatul strămoşesc. Focul iubirii, credinţei şi speranţei aprins şi întreţinut de harul Sfântului Duh sălăşluit în inimă de la Facere, trebuie reaprins prin participarea omului (a preotului şi a naşilor) la Taina Botezului, iar după recăderile în păcat, prin efortul personal şi al Bisericii de a recăpăta lumina pierdută a harului, potrivit Poruncii: „Fiţi, dar, voi desăvârșiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc este“ (Mat. 5, 48).

     Psihologia aşează dragostea exclusiv în cadrul afectelor. Profanarea sacrului a produs  shift-ul epistemic generator de confuzie. Laureatul premiului Nobel pentru literatură pe anul 2010, Mario Varga Llossa, pune „Războiul sfîrşitului lumii“ pe seama confuziei, care face ca toţi oamenii să se încaere, unii împotriva altora, fără nici o raţiune. Antidotul confuziei este discernământul, duhul deosebirii, aflat la temelia gândirii discriminative, a raţiunii, afectelor, voinţei şi acţiunii normale. Dacă în practica medicală nu sunt mobilizate toate palierele fiinţei acţiunea se desfăşoară la  nivelele reduse ale capacităţii. Faptul că Biserica se roagă pentru cei aflaţi în suferinţă, pune în evidenţă nădejdea în „Doctorul sufletelor şi al trupurilor“ întemeiată pe credinţa în Dumnezeu şi făptuită prin iubirea de aproapele. Astfel ni se relevă modul în care Sf. Biserică participă efectiv, atât prin „Trupul lui Hristos“ pe care-L reprezintă, cât şi prin credincioşii ce constituie mădularele Ei, la Medicina Iubirii. „Sfântul Iisac Sirul afirmă că „există o nădejde în Dumnezeu care se naşte prin credinţă, din inimă. Şi există o alta, mincinoasă, ce se naşte din nelegiuire” (Alexandru Constantin Chituţă, „Nădejdea în pagini filocalice“, „Ziarul Lumina“, 10.09.2010, p. 6). În acelaşi fel există, în afara dragostei şi credinţei în Dumnezeul cel unic şi adevărat, diverse alte iubiri şi credinţe care nu pot fi decât false şi înşelătoare. Singura credinţă, nădejde şi dragoste adevărată este cea care a primit lumina harului. Virtuţile sunt asemenea firelor din fitilul unei candele. Luându-şi hrana din untdelemnul faptelor bune, ele ard în lumina harului. De aceea Sf. Grigorie Palama afirmă că „toată ceata virtuţilor este moartă fără har“ (Idem), iar Sf. Ioan Scărarul spune că „tăria iubirii este nădejdea. Lipsa nădejdii este pieirea iubirii“ (Ibidem p. 7). Afirmaţia Sf. Siluan potrivit căreia „cu cât mai desăvârşită este iubirea, cu atât mai sfântă este viaţa“ (Pr. Georgian Păunoiu, „Sfântul Siluan, un om al dragostei de Dumnezeu“, „Ziarul Lumina“, 24.09.2010, p. 9) ne întăreşte convingerea că viaţa omului este iubire. Nici n-ar putea fi altceva, din moment ce Dumnezeu este Iubire iar noi suntem făcuţi după Chipul şi asemănarea Sa.

       În plus, epistemologia neo-testamentară nu e limitată de timpul vieţii acesteia, pe care ştiinţa se sileşte să o prelungească protezând-o. Traectoria ei ţinteşte obiective dincolo de graniţa morţii, iar atingerea lor e dătătoare de viaţă veşnică.

      Medicina e fiica Iubirii, rodul ei, pentru că numai Iubirea naşte, ceea ce explică de ce şi Medicina este Iubire. Numai în adâncul suprapuselor ei straturi realitatea îşi dezvăluie astfel adevăratele motivaţii. A trebuit ca de abia la zguduirea lor din temelii, motivaţiile Medicinii să-şi poată expune rănile provocate de intemperiile spirituale ale ultimelor secole. În aceeaşi structură motivaţională, reprezentată de crucea credinţei, nădejdii şi a dragostei, descoperim şi rădăcina unei ştiinţe glorioase ale cărei roade, în ultimele decenii, şi-au pierdut strălucirea  principiilor fundamentale, a spiritului şi motivaţiilor ei esenţiale. Întreaga Teo-antropologie  are chipul Crucii, ale cărei braţe împreună cu partea superioară a verticalei aparţin minţii, duhului şi cuvântului, adică sufletului, iar partea inferioară a verticalei – cea luată în mâini de sacerdoţi – trupului. Partea inferioară a Crucii este destinată atingerii, aşa cum este trupul material. Centrul Crucii e locul unirii sufletului cu trupul în centrul fiinţei umane, centrul ei fiinţial. Din tangibil, cum era asemenea tuturor înainte de Înviere, după Aceasta Mântuitorul se arată în trup duhovnicesc, de neatins. (Ioan 20, 17, 19, 26, 27, 21, 14).  Comparând Crucea Preasfintei Treimi cu cea a fiinţei umane, din cuvintele şi din gestul închinării în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, observăm că porţiunea superioară aparţine Tatălui, cea mijlocie Sfântului Duh, iar ultima Fiului, Care a luat trup omenesc. Crucea de lemn a Răstignirii face trimitere la Crucea duhovnicească a Dumnezeului Treimic, Care Dumnezeu e Duh. Pe temeiul celor afirmate şi din aceeaşi perspectivă teo-antropologică, putem accesa locul şi rolul iubirii. Altfel riscăm să rămânem blocaţi în perspectivele tributare unor metodologii specifice dar insuficiente, generatoare de confuzii. Vom evita pe cât posibil ceea ce este îndeobşte cunoscut, nepropunându-ne o variaţie pe aceeaşi temă, ci doar expunerea câtorva clarificări impuse de nedumeririle ştiinţei contemporane.

     Fundamentele alcătuirii omului relevă aspecte teo-antropologice superpozabile Crucii, încât identificarea Acesteia cu Omul şi cu Creatorul său divin se impun de la sine. De aceea este îndreptăţit a se vorbi de o „Teo-antropologie a Crucii“ (Adrian Harghel, „Teo-antropologia Crucii. Introducere“, Edit. Morel, Bucureşti, 2003). Înţelegerea Crucii doar ca simbol al suferinţei nu acoperă întreaga Ei gamă de semnificaţii. Supralicitarea acestui sens în detrimentul celorlalte blochează demersul semantic. Hipersemantizarea suferinţei a dus la instalarea unui adevărat cult al stigmatelor, deschizând sumbra perspectivă a justificărilor paranoide pe temă religioasă a unor manifestări sado-masochiste.

     Prin Cruce Iubirea a biruit suferinţa, Viaţa a învins moartea. Prin urmare, gândind despre Cruce, nu pentru a „gândi pozitiv” ci corect, acestor semnificaţii trebuie să le acordăm cuvenita prioritate în ierarhia semnificaţiilor. Când văd o cană cu apă mă gândesc în primul rând să-mi astâmpăr setea şi nu la faptul că e din porţelan, argilă, lemn sau metal, mai mult sau mai puţin frumos prelucrate. Părintele profesor dr. Ioan Ică jr. afirmă într-un interviu: „Crucea este semnul nostru existenţial şi fundamental… omul fiind o fiinţă cruciformă“ (Alexandru Constantin Chituţă, „Sfânta Cruce, semnul iubirii dumnezeieşti mai tari decât moartea“, „Ziarul Lumina“, 24.10.2010, p. 6). Necitită corect, după rânduială, realitatea rămâne necunoscută, străină şi asta nu din vina ei. Aşa se face că blocajul interpretativ al Crucii atrage după sine neînţelegerea vieţii, redusă la interpretarea unui rol nepotrivit. Crucea e Viaţa motivată de Cel Care ne-a dăruit-o, iar adevărata motivaţie se află cuprinsă în revelaţia supranaturală a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Adevărata motivaţie a existenţei umane pe pământ este Iubirea divină  care ulterior îl cheamă pe omul căzut şi recăzut după Botez la Mântuire. Dumnezeu vrea să ne curăţim de păcate, să ne vindecăm, să ne restaurăm fiinţa după modelul Noului Adam, să ne sfinţim şi să ne îndumnezeim cu ajutorul harului pe care tot El ni-l dăruieşte, nelăsându-ne neajutoraţi înaintea unei dorinţe imposibil de atins de către omul autonom dar singur. Cei ce ignoră teleologia fiinţei umane caută în zadar un scop al existenţei omului în afara motivaţiei fundamentale, adică acolo unde viaţa într-adevăr nu-şi găseşte raţiunea. Ignoranţa cenoscopică din zilele noastre e mai gravă decât neascultarea primilor oameni, pentru că e postexperienţială şi premeditată.

(26.XI.2010, 18.XII.2010, 14.I.2011, 21.02.11).

                       Dr. Adrian Harghel

 

Redacția:

Liana Floarea – lianafloarea@yahoo.com

Mihai Floarea – mihaifloarea53@yahoo.com

Laurențiu Negruț –  laurentuiun3000@yahoo.com

Eugen Toma – eugeniu.m.toma@gmail.com

 

[1] Pe site-uri oficiale precum http://www.e-democracy.md/parties/docs/psmpr/201210181/   ori http://www.prospect.md/ro/history/monumente-si-memoriale/monumentul-lui-boris-glavan.html  sînt postate versiunile rusești ale vieții cu tragic sfîrșit a lui Boris Glavan.

[2] Spre exemplu în „Revista de Lingvistică și Cultură Românească“ nr. 3/2015 Despre curaj, credință și jertfă

[3] Probabil, adaug acum, cînd redactez prezentul articol, că s-a dorit trimiterea la dimensiunea transcendentă a demersului expoziției și evocarea denumirii străzii unde e amplasat sediul central al liceului…

[4] La argumentele care se aduc despre dreptul la identitate al minorităților (religioase, naționale, sexuale etc.) mă limitez aici să trimit la ceea ce se întîmplă peste tot în lume, unde majoritarii își construiesc așa cum vor civilizația, potrivit culturii și tradițiilor străbune, iar minoritarilor nu le rămîne decît să se adapteze (subliniez: ei, minoritarii, sînt chemați să se adapteze, iar nu majoritarii trebuie obligați s-o facă în virtutea unei doctrine sîngiste a „corectitudinii politice“ – a se vedea morala fabulei cu ariciul fără adăpost iarna care a cerut iepurelui ajutor în vizuină!…).

[5] Precizare importantă: calendarul creștin ortodox e firesc să nu lipsească din agenda profesorilor (cei tineri pot folosi și site-urile ori aplicațiile de pe telefoanele multifuncționale moderne) și – bine ar fi! – chiar din sălile de clasă. Sînt convins că, la cursurile ținute la unitatea de învățămînt la care mă refer în paginile de față și la alte școli și licee similare, se pomenesc, dacă nu evenimentele esențiale din viețile lor, măcar numele sfinților comemorați/sărbătoriți zilnic. Personal, profit și de proximitatea unei Biserici față de liceul unde predau spre a-i duce în zilele de sărbătoare din cursul săptămînii pe elevii la care sînt diriginte să se închine, să înmîneze cîte un acatist și să fie miruiți de preotul slujitor, pr. Cristian Teodorescu, care ne cunoaște și chiar este bucuros să ne primească, îndeplinind toate acestea oarecum necanonic, dat fiind orarul școlar care nu se suprapune momentelor respective ale slujbei. Mă rog bunului și mult milostivului Dumnezeu să nu ne fie toate aceste mărturisiri spre laudă deșartă ori chiar spre osîndă!

[6] Radu Vulpe, op.cit. p. 99.

[7] Cf. Iulian Apostatul… și Isidor de Sevilla: „mortem contemnunt laudato vulnere Getes“ (sic) („Geții disprețuiesc moartea și primesc cu bucurie rănile“, la Alex. Busuioceanu, Zamolxis, Buc., Ed. Meridiane, 1985, p. 180).

[8] Cf. Radu Gyr: „Nu plângem lacrimă de sânge / Ci ne mândrim cu atâți eroi / Nu, neamul nostru nu vă plânge / Ci se cuminecă prin voi“.

[9] Cf. Cassius Dio la Xiphilin.

[10] Jean Danielou, Simboluri creștine primitive, Timișoara, Ed. Amarcord, 1998, p. 123.

[11] Iezechiel 9, 4-6; Apoc. 14, 1; 7, 3; 9, 4.

[12] Jean Danielou, op. cit., p. 121.

[13] Pr. Prof. Dr.Vasile Mihoc Predici exegetice la duminicile de peste an, Sibiu, Ed. Teofania, 2001, p. 149.

 

5-26

Noul Euxin Nr. 4 / 2016

Decembrie 18, 2016

poza1_3_2016

Noul Euxin

Nr. 4 / 2016

Actualitatea

Comemorarea românilor căzuți la Cotul Donului în 1942

          poza2_3_2016Cu aceeași înțelegere superioară a misiunii lor, au fost și-n acest 19 brumar 2016 slujitori ai altarelor care și-au amintit de jertfa conaționalilor noștri de-acum aproape trei sferturi de veac. Pînă la data la care încredințez paginilor (virtuale) aceste gînduri de mulțumire, cunosc două nume care fac cinste statutului de preot român: pr. Emanuel Florin Ganciu și pr. Sorin Ovidiu Mititean.

          Participînd alături de soția mea și de alți credincioși, ca și-n anii anteriori, la parastasul oficiat de poza3_3_2016pr. paroh Sorin Ovidiu Mititean și pr. diacon Ioan Hlihor dedicat românilor jertfiți la Cotul Donului în 1942 la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi“ din cartierul bucureștean Berceni, unde locuiesc, am avut de această dată o surpriză pregătită de prietenul și fratele întru Hristos Marian Neagu: la slujba din biserica noastră a venit și doamna Minodora Rădulescu, fiică de combatant. La rugămințile mele, mi-a trimis ulterior următoarele pagini emoționante pentru care-i mulțumim.

                                                                              Mihai Floarea

                                                                                 †

          Bunul Dumnezeu să-i odihnească pe cei care nu au mai venit acasă din război! Nu știu dacă au fost numărați toți, dar Dumnezeu îl știe pe fiecare în parte.

          Sîmbătă, 19 noiembrie 2016, mai mulți credincioși s-au gîndit să comemoreze sufletele celor plecați în veșnicie în timpul luptelor de la Cotul Donului. M-am alăturat împreună cu prietena mea, Veronica.

          Am aflat că există „Cotul Donului” înainte de a merge la școală, căci ne povestea tata, martor și participant direct la acele zile istorice.

          Fac o paranteză din neputința stăpînirii emoțiilor: pînă să trec de „ecuatorul vieții”    (l-am citat pe dl. Vlad Pohilă), probabil că mă minunam de unele „întîmplări” și… atîtpoza4_3_2016. După vreo alți douăzeci de ani mă minunez de cît de delicat îmi prilejuiește Domnul cîte ceva din care să mă încredințez că nimic nu este „întîmplător”.

          Nu-mi amintesc anul, dar a fost nevoie să fie chemat un meșter pentru o defecțiune la instalația sanitară. După ce a facut reparația, domnul Constantin a fost servit cu o cafea și a stat de vorbă „bătrînește” cu tata, care purta același nume. Au descoperit amîndoi că erau aproape de aceeași vîrstă și că au luptat la Cotul Donului, fără să se fi cunoscut în acei ani ai războiului. Fără legătură cu subiectul discuției, domnul Constantin s-a întors spre mine și m-a întrebat dacă am fost la moaștele Sfîntului Dimitrie de la Patriarhie. Cum nu aveam astfel de „preocupări”, m-a îndemnat să mă duc.

          „Întîmplare”????!!! A fost un început în viața mea de creștină practicantă.

          La începutul anilor ’90 am aflat despre părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului. Într-o zi m-am dus împreună cu prietena Veronica la biserica Sf. Gheorghe Nou ca să ne întîlnim cu părintele Nicolae. Sfinția sa ni l-a prezentat pe fratele întru Hristos, Marian Neagu, cu care urma să păstrăm legătura pentru probleme privind Asociația Pro Vita de la Valea Screzii și Valea Plopului. (Tot „întîmplare”????)

          Nu-mi amintesc să-i fi povestit vreodată fratelui Marian despre tata, ca participant la cel de-al doilea război mondial.

          În octombrie 2015, „întîmplător”, fratele Marian mi-a spus că la sfînta mînăstire Comana urmează să se sfințească o Troiță ridicată în memoria luptătorilor români de la Cotul Donului și mi-a indicat persoanele care organizau transportul spre mînăstire.

          Abia atunci și acolo i-am povestit despre tatăl meu, ca ostaș.

          Tata a fost infanterist, deci a parcurs drumul pînă la Cotul Donului pe jos, cu ranița și armamentul de război în spate. Ne povestea ca ajunsese să „doarmă” în timp ce mergea, din cauza epuizării fizice. Luptele erau crîncene și distanțele atît de mari, încît cei de la intendență[1] nu reușeau să fie mereu în spatele luptătorilor. S-a „întîmplat” [ghilimelele sînt pentru tatăl meu] ca, timp de zece zile, ostașii din compania din care făcea parte tata, să nu primească hrana. Le lipseau ostașilor nu numai hrana, ci și apa. Erau, uneori, nevoiți să bea apă din adînciturile lăsate în pămînt de către copitele cailor – o apă stătută, care avea la suprafața   așa-numita „mătasea broaștei”, pe care o înlăturau ca să poată bea.

          Uneori ostașii erau încartiruiți în locuințele întîlnite pe drum. Nici localnicilor nu le era ușoara viața. Lipsurile îi determinau să se „adapteze” condițiilor concrete.

          Povestea tata că lipseau chibriturile și grija să nu se stingă focul îi obliga pe localnici, majoritatea femei, să păzească focul și în timpul nopții. Mame și copile, dormeau cu rîndul pe timpul nopților, pentru că vecinii, de la care ar fi putut împrumuta foc, aveau casele la distanțe de kilometri. Săpunul, gazul erau foarte greu de procurat. Cînd tata a plecat de la una dintre aceste case, a lăsat săpun, chibrituri, gaz, iar femeile-gazde, cu bucurie, au umplut gamelele soldaților cu lapte în loc de apă, în semn de mare mulțumire.poza5_3_2016

          Pentru tatăl meu, lipsa hranei timp de zece zile a fost o mare binefacere de la Dumnezeu. În timpul luptelor, un singur glonț a secerat șase soldați, cel de-al șaselea a căzut în brațele tatălui meu, iar din această cauză tata nu a simțit cînd a trecut glonțul și prin abdomenul lui. Și-a dat seama că și el este împușcat cînd a simțit că îi curge sînge pe picior. A reușit să ajungă la cortul sanitar și a căzut la pămînt. Lupta continua și tata a fost strigat de către soldatul sanitar să vină la camionul care ducea răniții la spital. Pericolul era să fie lovit și acel camion de către obuzele care erau trase de inamici și de aceea nu putea să întîrzie plecarea. Tata nu mai putea să meargă, dar l-a întărit Dumnezeu pe ostașul sanitar să intre în cort, să-l ia pe tata pe umeri și să-l arunce, la propriu, în camion, chiar cînd acesta a pornit. Așa a ajuns tata la un spital din Lemberg, Polonia. Doctorul i-a spus tatei că, dacă ar fi mîncat și ar fi avut intestinele pline, nu scăpa cu viață. Zilnic îi „curăța” rana tatălui meu cu o „vergea” prevăzută cu un pansament la capătul care era introdus în rană, provocînd dureri cumplite. Chinul acesta a durat atîtea zile, pînă cînd acel pansament a ieșit perfect curat din rană.

          Deși nu le știu numele, mă rog în timpul liturghiilor, cînd se scot Sfintele Daruri, pentru cei șase soldați, pentru cei cărora tata a fost nevoit să le curme viața, pentru sanitarul și doctorul care au salvat viața tatălui meu.

          Cînd mi se părea că e greu să țin post, mă gîndeam că, dacă tata nu ar fi fost nevoit să ajuneze zece zile, nici eu nu m-aș fi născut…

          Citind în cartea Cotul Donului – 1942 relatarea despre cîinii care rodeau mîini și picioare omenești, mi-am amintit că tata ne-a povestit ceva similar.

          Ostașii s-au oprit undeva unde nu se vedea decît pămînt gol. Era nevoie de apă și au fost trimiși în recunoaștere doi soldați. Nu s-au mai întors și atunci au fost trimiși alți doi camarazi, ca să vadă dacă au căzut prizonieri sau au dezertat. La un moment dat, unul dintre cei doi a strigat celuilalt să se oprească pentru că aveau în față o movilă mișcătoare. Erau șerpi, care îi încolăciseră pe primii plecați în căutarea apei și cărora li se mai vedeau doar părți din mantale.

          În școală, am avut o colegă al cărei tată fusese rănit la un picior în război și nu a mai putut avea meseria dorită, ci s-a făcut croitor. Îl chema Dumitru. Pe atunci nu era voie să discutăm acest subiect și nu știu altceva despre soldatul Dumitru, tatăl fostei mele colege.

          Pe tata, Constantin, pe meșterul Constantin și pe croitorul Dumitru i-am pomenit pe 19 noiembrie 2016, la parastasul pentru cei 150.000 de ostași români căzuți la Cotul Donului, pentru că numai aceste trei nume le cunosc și le pot scrie pe pomelnice.

          Nu m-am gîndit niciodată că mi se va dărui bucuria de a participa la astfel de evenimente-comemorări, că atît de mulți oameni se gîndesc cu recunoștință și simțăminte creștine la miile de români anonimi care și-au servit țara și neamul și îmi imaginez cîtă bucurie și emoție ar fi trăit tata, dacă ar fi fost de față și el.

          Tata ar fi împlinit anul acesta 100 de ani. Sper că, dacă îi este îngăduit să afle despre Troița de la sfînta mînăstire Comana și despre comemorarea din 19 noiembrie a.c., se va bucura sufletul tatălui meu, acolo unde i-a rînduit Dumnezeu odihna de veci.

          Mulțumesc în numele tatălui meu tuturor celor care s-au implicat în aceste acțiuni și mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru că mi i-a scos în cale pe toți cei care m-au ajutat să pot participa și eu la comemorarea ostașilor români căzuți în luptele de la Cotul Donului.

          Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Minodora Rădulescu

[1] Contaminat de „întîmplările“ pe care le tot pomenește autoarea acestor amintiri, mă trezesc și eu obligat să menționaz „una“ (contexul mă obligă să repet o zicere memorabilă a părintelui Constantin Galeriu: „nimic nu e întîmplător, totul e proniator“):

Am avut cinstea de a-l cunoaște și de a-l asculta ore întregi povestindu-mi despre cumplita conflagrație pe bunul prieten, între timp trecut la Domnul, Vasile Valușescu, locotenent de intendență în această confruntare. În degringolada creată în urma „spargerii frontului“ – cum se exprima el –, a preluat comanda unui pluton și, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reușit să scape din încleștare. A ajuns în patrie constatînd dezastrul social-politic în curs de instaurare de către URSS și, drept „recunoștință“ pentru cele făptuite pe front, dar mai ales fiindcă se împotrivise comunizării țării cu arma în mînă, ca partizan în Munții Banatului, a fost condamnat la „muncă silnică pe viață“. Amnistiat în 1964, după Revoluția din 1989 a participat la reorganizarea Partidului Național Creștin Democrat și a Asociației Foștilor Deținuți Politici, în măsura în care i-au permis-o puterile și conjunctura creată de comuniștii și securitatea ce-au preluat eficient frîiele puterii,…

Fie-i neștearsă amintirea și Dumnezeu să-l odihnească în pace! (M. F.)

Notă: Articolul l-am ilustrat cu fotografii din timpul slujbei de la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi“. Din păcate, autoarea paginilor redate aici mi s-a prezentat după terminarea slujbei, cînd i-am putut înmîna un exemplar din cartea lui Vasile Șoimaru Cotul Donului 1942 și s-a retras cu modestie înainte de fotografia finală de grup. (M. F.)

Remember

          Între Rusia și noi nu este vorba de o înțelegere trecătoare, nici chiar de una din acele necugetate pe care vremea poate să o topească tot așa precum a făurit-o. Nu.

          Este aici ceva mai profund. Este vorba de două vieți care se exclud reciproc, sau mai bine zis, de o existență, de aceea a neamului românesc, care nu poate rămâne în picioare decât dacă Rusia este forțată să pună frâu ambiției sale.

          Într-o astfel de problemă nu poate fi chestia de vreo înțelegere, de compromis, de concesii. Dacă trăim, Rusia nu reușește în ceea ce, de două veacuri, a încălzit inima poporului rus; dacă imperiul vecin reușește să-și realizeze visul pe care l-a urmărit cu atâta încredere și tenacitate, statul român și neamul românesc nu vor mai fi decât o amintire.

         Iată adevărul. Locul pe care-l ocupăm pe harta Europei nu este al fericiților care pot să trăiască fără griji și fără trudă.

Take Ionescu

          Extras din cartea Axa Noua Românie la Marea Neagră, coordonator Victor Roncea, București, Editura Ziua, 2005, cap.VI, p. 357. Take Ionescu a fost om politic român, care a fondat în 1908 Partidul Conservator-Democrat, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1891-1895), prim-ministru (1921-1922), ministru de Externe (1920-1921), creatorul Micii Înțelegeri.

Eugen Toma

Eseuri

Depresia-simptom al duhopatiei

                                         

            În tratate ocupă un loc important dar, bolnavii depresivi depășesc cu mult arealul spitalelor de psihiatrie, încât o reflecție asupra acestui subiect se impune. Ce se petrece de fapt și în ce măsură ne afectează? La o privire de ansamblu, observăm coexistența unor manifestări și fenomene îngrijorătoare, ce par a nu avea legătură directă cu depresia dar care, în realitate, sunt adevărate simptome însoțitoare precum: 1) Agresivitatea, 2) Iresponsabilitatea, 3) Exacerbarea instinctelor de tip: libido sau distroy, 4) Nepăsarea față de exercitarea rolurilor în societate și a normelor de conviețuire, 5) Absența oricărei reacții în fața agresiunii,  6) Pervertirea instinctului de conservare, în opoziție cu exagerarea egoismului, 7) Răsturnarea intenționată a valorilor prin resuscitarea unui soi de „neo-dadaism” acompaniat de o furibundă „demitizare” a religiei, istoriei și culturii împinsă până la absurd, 8) Cultivarea viciului, 9) Secularizarea, 10) Promovarea libertății fără frontiere prin artă și mijloacele de răspândire în masă, 11) Împietrirea sufletului prin: neiubirea aproapelui (alienare, fatalism, ură), hedonism, 12) Promovarea complexului de inferioritate prin surparea coordonatelor istorice sau personale, 13) Deznădejdea, 14) Pervertirea normalului, 15) Dezumanizarea susținută și amplificată de lansarea bombelor conceptuale și de cibernetizarea creierului, 16) Războiul în cuvânt, care a lărgit perspectiva strategică prin anexarea ideologiilor generatoare de terorism verbal.

            „A crescut nivelul radioactivității, frecvența nașterii de monștri, a virusurilor transformate genetic sau a agresivității lor, a sterilității cuplurilor umane, în timp ce se constată naufragiul culturii și «fuga de sacru»” – după cum constată antropologul Marius Radu (cf. „Formula As”, nr. 1232, sept. 2016).

            Aspectele menționate nu epuizează numărul de cauze și efecte ale sindromului depresiv, dar atrag atenția asupra unei etiologii complexe și a unei simptomatologii polimorfe  care capătă conturul unei noi afecțiuni,  amintind ciuma secolului al XIV-lea. Nu ne referim  nici la o boală organică, nici la una psihică ci, la  un ansamblu de  manifestări mixte având la temelie o gravă suferință duhovnicească,  o duhopatie  născocită în laboratoarele Potrivnicului și răspândită de dușmanii Crucii-vectorii potrivnicului. Punerea în aplicare a acestui mecanism  nu este nouă, ci inspirată de episodul biblic în care oamenii, după despărțirea limbilor, s-au risipit nemaiînțelegându-se. Văzând râvna lor în încercarea de a zidi o cale proprie către Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul îi risipește despărțindu-le limbile. Lucrările încetează, zidurile se prăbușesc, lucrătorii suportând rușinea nereușitei și consecințele neîmplinirii angajamentelor. Deși în acele vremuri nu existau mijloace de comunicare în masă, rolul nefast al comunicării și-a atras pedeapsa. Extrapolând cele scrise în Sf. Scriptură la zilele noastre, observăm  cum comunicarea de joasă extracție, beneficiara unei înalte tehnicități, ia amploare deși societatea suferă vizibil de pe urma ei. De teama încălcării „libertății omului”, deja copios încălcată prin abolirea moralei, mecanismele de autocontrol social au fost înlăturate. Ce înseamnă morala și care morală trebuie urmată? – se  întreabă  cei care L-au uitat pe Dătătorul de Viață și de principiile în care aceasta trebuie trăită. Gândul ne poartă la nereușitele inițiale ale echipei de lucrători a meșterului Manole care, și în secolul XXI, rămân ținta luării în râs de către cei pentru care și Crucea a rămas o simplă spânzurătoare. Această rămânere în urmă face casă bună cu disprețul față de Tradiție. În  cazul legendei menționate, acești frânari ai dezvoltării societății, rămân blocați în secvențele de început ale lucrării în care este descrisă neputința echipei și suferința provocată de nereușite. La fel, în cazul Crucii, răucredicioșii nu au capacitatea de a-și însuși noile sensuri ale limbajului revelate de  Adevărul Însuși.

poza6_3_2016

          Puterea de mobilizare a cuvântului poate servi unor scopuri bune sau rele. Cuvântul poate fi dinamita mijloacelor de informare angajate în manipulare prin lansarea unor noțiuni sau concepte agresive. Cuvântul  nociv supune, înrobește, distruge și omoară. Somnoroșii care nu reacționează la „cuvântul urât” de care vorbea Maica Tereza, vor trăi vremea în care  acesta va fi impus. Intervenția Mântuitorului înlătură aspectele  coercitive și restrictive ale literei legii instaurând Libertatea Harului. Scepticismul recent este expresia defetismului  celor împăcați cu înfrângerea. Mass-media și mogulii din spatele ei pot dirija dezbaterile în direcții adesea imorale sau agresive. Diversiunea, minciuna, presiunea, șantajul și sabotajul se ascund în spatele unui zid al: păcii false, pasivității, lipsei de grijă, „urmării instinctelor”(?!) sau „gândirii libere”(?!) Orice colet lingvistic cu potențial exploziv, poate fi strecurat ca „democratic” în condițiile lipsei de autoritate a instituțiilor.

            Generația noastră a început prin a  trăi democrația ca pe o „democrație populară” dar impusă prin „dictatura proletariatului”!? Acesteia i-a urmat „democrația socialistă”, care ne-a împins pe culmile ei „multilateral dezvoltate” de care, pentru a scăpa, a trebuit să moară în 1989 mii de oameni. Noul ei avatar, cel de „democrație capitalistă” ne evocă filmul lui  Herbert Ross din 1977 sugestiv intitulat: „Adio, dar rămân cu tine”. Cenzura comunistă e înlocuită de libertatea mereu „democratică” în noul ei avatar înarmat de noul limbaj al: „globalizării”, „drepturilor omului”, „nediscriminării”, „toleranței”, „fundamentalismului”, „extremismului” și „ecumenismului”. Pe acest teren anomia sau neaplicarea legii stimulează înmulțirea saprofiților sociali, odată cu creșterea patogenității lor și a instalării consecințelor de felul destabilizării societății, al reevaluării unor concepte fundamentale precum dreptatea, normalitatea și sănătatea, credința, și altele, aspecte ce provoacă insatisfacții profunde, înscriindu-se ca agenți etiologici ai depresiei. Păcătoșii noii democrații pot fi încadrați ca: fasciști, legionari, extremiști, naționaliști, fundamentaliști, rasiști, ceea ce lărgește prin precizările aduse, atât termenul bolșevic de „revizionist”, cât și pe cel de „păcătos”. Potrivit zicalei: „nimic nu e perfect”, „comuniștii” sunt omiși. Dacă „pomul, după roade se cunoaște”, roadele acestei triste realități se văd în: depresie, pasivitate, frica și obediența față de sloganele „corecte politic”, defensiva normalului în fața „corectitudinii” și neputința sau compromisul în fața fărădelegii. Depresia este starea înfrânților, a  celor aflați sub ocupație, a perdanților, în timp ce optimismul, cântecul și jocul și luarea în râs devin semnele de recunoaștere ale învingătorilor.

          „Depresia se clasează pe locul 4, la nivel mondial, drept cauză a dizabilității și a morții timpurii”, conform „Studiului asupra poverii globale a bolii” (Global Burden of Disease Study – GBD). Răspândirea acestui sindrom poate fi corectă dar, cum am mai afirmat, el aparține unui cadru nosologic mult mai grav, încă necodificat, asupra căruia vom mai zăbovi. Ne referim la depresia individuală care se răsfrânge asupra unei întregi colectivități, provocând un lanț de suferințe. Cauza evidentă, dar insuficient analizată e criza spirituală a Occidentului, în fața unui Orient care respinge adeseori cu violență credința în Sfânta Treime și într-un Dumnezeu întrupat. Erodată de secularizare timp de secole, lumea își pierde temeliile creștine, referențialul autorității și al puterii, ajungând în situația în care golul nu justifică beneficiile unor decizii incerte. Unitatea credinței, de care auzim la fiecare Sfântă Liturghie, fiind singurul liant care poate aduce Pacea, este ignorată, iar lumea zace neputincioasă pe Pluta Medusei, purtată de torentele îndepărtării de Dumnezeu.

          Mario Vargas Llossa, câștigătorul premiului Nobel pentru Literatură în anul 2010, în cartea  intitulată: „Războiul sfârșitului lumii”, pune în  evidență două aspecte dominante și anume: 1) confuzia  generală sau „sminteala” ca  efect al eludării Noului Testament – singurul referențial care menține în viață specia umană  și 2) spiritul gregar care cuprinde tot mai mulți indivizi. O combinație nefericită pe care societatea, în condițiile obnubilării conștiinței, o asimilează inertă confirmând cele spuse de Mântuitorul la Muntele Măslinilor: „Bate-voi păstorul și se vor risipi oile” (Mc.14,27). Consecințele se văd în apariția unei noi patologii, în depresie, acedie, abolirea reflexelor de apărare și dispariția instinctului de supraviețuire. Numai condamnatului la moarte, aflat pe drumul către locul execuției, nu-i mai pasă dacă e bolnav sau nu, dacă i s-a făcut sau nu dreptate, dacă lumea e în criză sau nu, dacă a mâncat sau nu…

            Societatea grav bolnavă poate și trebuie să beneficieze de tratamentul adecvat, de fermitatea legii sociale subordonate celei Divine care a menținut normalitatea peste 2000 de ani. Etapa investigației diagnostice de care, în mare măsură depinde și tratamentul, se prelungește, amânând  remediile. Nodul gordian creat, numai Dumnezeul cel adevărat îl poate descurca prin aleșii Săi. Din pântecele chitului, numai  firele credinței, nădejdii și dragostei  în singurul Dumnezeu adevărat, ne pot salva. Cum  să facem să-Și întoarcă Fața către noi, pentru a ieși din disperare și depresie? În plan personal, păstrându-ne luciditatea, clarificându-ne conștiința,  apelând la Biserică, la puterea rugăciunii și a postului. În plan social, trebuie recunoscut impactul bolii asupra colectivității, trebuie formulat diagnosticul complet cu precizarea etiologiei și – foarte important – cu informarea societății în vederea recunoașterii stării de boală în care se află și a măsurilor urgente de terapie colectivă. Tratarea cu indiferență a depresiei, ca sindrom izolat cu o etiologie difuză, imprecisă și cel mai adesea pusă pe seama stresului, lasă lucrurile în voia întâmplării. Nu e normal să nu răspunzi  când ești atacat. Nu e normal să devii complicele agresorului tău. Nu e normal „să te faci frate cu dracul până treci puntea”. Nu e normal să cobori sub nivelul ființelor unicelulare cărora totuși nu le lipsește răspunsul la agresiune. Ce boală este aceasta care fiind redusă la una din manifestările ei, este tratată simptomatic? Poate fi trecută cu vederea? E ca și cum niște vărsături ar fi tratate ca semne ale unei simple suferințe gastrice, neluându-se în calcul că  ar putea ascunde o meningo-encefalită, o perforație gastrică sau un infarct miocardic. Dacă depresia nu este corelată cu manifestările semnalate, cu precizarea cauzelor și cu gravitatea efectelor, realitatea scapă diagnosticului deschizând calea unei evoluții nefavorabile și a apariției complicațiilor.

          În concluzie, subliniem că în patologia trupului și mai cu seamă a sufletului, primum movens îl constituie disfuncțiile duhului, și facem această afirmație în  spiritul observațiilor noastre susținute în diverse lucrări dintre care menționăm: „Strategia eficienței în Medicină” (Cristian & Adrian Harghel). Există suficiente motive să recunoaștem în suferința semnalată existența unei duhopatii cu toate implicațiile ce decurg din această perspectivă, în reconsiderarea fizio-patologiei și a principiilor terapeutice. „Trebuie să ieșim din iadul acesta al absenței lui Dumnezeu și să ne întoarcem în casa Tatălui, pentru a stârpi legea păcatului din noi și a lăsa să se sălășluiască în inima noastră legea poruncilor lui Hristos” – scrie arhim. Zaharia Zaharou în „Omul cel tainic al inimii” (Edit. Basilica, 2014, p.11).

                Cenaclul Noul Euxin, 4.09.2016

Dr. Adrian Harghel

          Notă: În cadrul cenaclului, comentînd tema disperării, la care dl dr. Adrian Harghel a contribuit eseu reprodus în acest număr de revistă, doamna Ileana Toma a povestit cum a fost rugată de tatăl său, pr. Alexie Bârcă, să-l ajute pe un pictor, al cărui duhovnic era:

          Omul fusese arestat și bătut îngrozitor. Era căsătorit, avea și un copil. Întors prin 1954 acasă, și-a găsit nevasta recăsătorită. N-a mai putut dormi, venea acasă la noi, la biserică, la vecernii, unde îl punea tata să slujească. Era de o frumusețe remarcabilă. Tata mi l-a încredințat mie. Aveam 17 ani. „Să-i povestești verzi și uscate, mereu, să nu-l lași să se gîndească la nimic”. Eu așa am făcut. Îi spuneam cîte-mi trecea prin cap, dar realități. El tăcea. Cu timpul s-a făcut bine, a început să picteze. Tata l-a pus ca restaurator de biserici. A ajuns într-o relație cu o femeie cu care s-a căsătorit. Eu am adus cu mine dintr-o călătorie din Iugoslavia un diapozitiv cu Înălțarea Domnului unde erau detalii ale unei fresce care o înfățișa pe Maica Domnului, de undeva de pe coasta Dalmației. Maica Domnului avea o expresie de împlinire totală. Ea vedea că Fiul ei este ce este, după voia Tatălui. Era asumarea totală a Înălțării. Eu i-am arătat și pictorului diapozitivul. „E greu să fac așa ceva” a zis. Înainte de a pleca în provincie, unde avea de restaurat el biserici, a trecut pe la tata și i-a lăsat un tablou, o natură moartă. El pictase și Biserica tatei, și portretul tatălui meu. „Tabloul acesta să i-l dați Ilenei, cînd se va mărita”… Am auzit după aceea că a căzut de pe schelă și a murit. Am dat acest exemplu de disperare ca să vedeți că se poate vindeca. Eu nu-l iubeam pe pictorul acela, dar conta pentru mine, voiam să-l ajut, să scape. Depresia e și rodul necomunicării directe. Nu prin internet, cum se face astăzi, de unii… 

(A consemnat M. F.)

                  Columna lui Traian certificatul de botez al poporului român.

Argumente pentru dăinuirea neabătută întru adevăr a neamului românesc

          Ne propunem o întrebare care, aparent, nu și-ar avea rostul: să fi fost creștini în secolul întâi după Hristos o parte dintre daci? Mulți dintre românii ortodocși, chiar dintre cei cu o minimă pregătire, ar da răspunsul fără ezitare: „poporul nostru a fost încreștinat de Sf. Apostol Andrei, care pentru acest motiv a și fost ales ocrotitor al românilor și al României (în locul Maicii Domnului și al Sfântului Ioan Botezătorul, ale căror nume le purtau majoritatea românilor!)“. De la început precizăm că subscriem la această ipoteză bazată aproape exclusiv pe tradiția locală, tradiție pe care nu avem niciun motiv să nu o luăm în considerație. Cu toate acestea, sînt mulți care contestă creștinarea românilor de către Sf. Apostol Andrei. Ei pretind că nu există mărturii certe scrise. O mică paranteză: oare ei și alții ca ei au mărturii scrise despre strămoșii direcți ai familiilor lor de acum două mii de ani? Și,  totuși, se pare, că ei au existat și în lipsa acestor dovezi.

          Pentru predicarea Sf. Apostol Andrei prin părțile sciților – Dobrogea de astăzi se numea în Antichitate Sciția Mică – mărturisesc scriitori bisericești din primele veacuri creștine, precum Hipolit Romanul, martirizat în timpul persecuției împaratului Deciu (249-251 d.Hr.), în lucrarea sa Despre Apostoli, apoi Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, în cartea sa Istoria bisericească, scrisă în prima jumătate a secolului al IV-lea, „Secolul de Aur al Bisericii“. Tot despre evanghelizarea „sciților“ de către Sf. Apostol Andrei, în primul veac creștin, vorbește și călugărul Epifanie, în secolul al VIII-lea și Nichifor Calist, scriitor bizantin, în secolul al XIV-lea. Pe lângă aceste consemnări ale scriitorilor bisericești și alte câteva (Sinaxarul Bisericii constantinopolitane și Viața și petrecerea sfinților a mitropolitului Moldovei, Dosoftei) trecerea pe meleagurile noastre a Sf. Andrei, ca aducător al Veștii celei bune a împăcării omului cu Dumnezeu, a rămas în numeroase tradiții locale: legende, colinde și nume de locuri sau ape, în Dobrogea și Basarabia.

          De curând (2016) a apărut informația, aflată în lucrarea de 1000 de pagini intitulată El a ridicat crucea pe gheață a autorului grec George Alexandrou, că Sfântul Apostol Andrei a petrecut douăzeci de ani în Dacia. Acest autor, după ani de cercetări, a constatat că Sfântul Apostol Andrei, în misiunea sa de evanghelizare care a cuprins un teritoriu imens aflat între Asia Centrală, nordul Finlandei, Scoția, nord-vestul Africii, sudul Africii (Zambia) și stepa rusească, a propovăduit Evanghelia lui Hristos timp de douăzeci de ani geto-dacilor, în Dacia, poporul și pământul cel mai iubit de el.

          Într-o serie de izvoare istorice apusene, s-a găsit menționată și trecerea și predicarea Cuvântului Lui Dumnezeu, prin părțile noastre de la Dunăre și mare a Sf. Apostol Filip. Apoi putem adăuga predicarea Sf. Apostol Pavel în Macedonia, în Filipi, Tesalonic și Bereea/Veria, orașe locuite de o populație ce se declara, până nu demult, în majoritate aromânească. Iată ce spunea Părintele Stăniloae („Părintele Dumitru Teologul“) într-un interviu dat lui Marian Munteanu, în 1993:

          Eu cred că trebuie să rămânem în creștinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creștinism. Vedeți Faptele Apostolilor capitolul 16: 9-12, unde Sfântul Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia și ne ajută; treci Bosforul și te du, că se deschide o poartă nouă“. Și a în ajuns în Filippi care era  colonie romană-vers.12. Deci noi avem creștinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat și închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai târziu și îl duc legat la Roma. Și la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.

          El spune că era colonie romană. Iar noi avem termeni latini proprii, nu de la Roma, de dinainte de cei care s-au format la Roma. Eu zic că noi suntem protolatinitatea. Nici o limbă nu este atât de latină ca limba noastră; este foarte apropiată de limba latină scrisă, aproape toate cuvintele. Și avem cuvintele latine cele mai substanțiale, cele mai pline de sevă, de exemplu: inimă este de la anima, noi spunem Atotțiitorul, traducerea exactă „Pantocrator”, în Occident ei zic Atotputernicul: Atotoputernicul e mai rece; Atotțiitorul parcă te îmbrățișează. Noi zicem Tată, ei zic Pater; tată parcă e altfel… noi zicem Fecioară, ei zic Virgo, mai fizic așa. Ei zic „regnum” – stăpânire, parcă mai lumește; noi zicem Împărăție, parcă mai plină de taină, de basm, așa… împărăție… Noi zicem biserică, de la „basiliki”, adică în clădirea împărătească; Hristos e Împăratul… ei zic „ecclesia”; iar toți termenii aceștia au trecut la popoarele din Occident de la Roma, dar la noi nu. Și ceva din duhul acesta răsăritean, de taină, se vede în toate cuvintele noastre. Noi nu le-am luat de la Roma, noi avem o limbă proprie; latină dar proprie, noi am fost protolatini, aici s-a format latinitatea.[…] Noi suntem primii creștini din Europa.

          Se pare că nu numai acești sfinți apostoli: Andrei, Pavel și Filip au evanghelizat pe strămoșii noștri din nordul și sudul Dunării, ci a mai fost unul care se prea poate să fi fost din neamul nostru. Acesta a fost Sfântul Apostol Carp, unul dintre cei 70, ucenic și ajutor al Sfântului Apostol Pavel. El era originar din Troada – Troia, unde l-a și găzduit pe apostolul neamurilor, în una din călătoriile sale și căruia îi slujea și drept curier pentru unele din epistolele sale. Aflăm despre Sf. Apostol Carp doar din Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel: „Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum și cărțile, mai ales pergamentele“ (2 Tim. 4, 13). Sfânta Tradiție a mai păstrat consemnat și faptul că Sfântul Ap. Pavel l-a hirotonit pe Carp ca episcop în Bereea/Veria, oraș din Tracia, care până în zilele noastre a rămas majoritar românesc. Avem mai multe motive să îl considerăm pe Sf. Apostol Carp de un neam cu noi. Mai întâi, cercetându-i numele, observăm că până în vremea noastră se întâlnește în țara noastră ca nume de familie. Apoi, el este identic cu denumirea etnică a celei mai puternice ramuri, să îi spunem „geto-dace“, carpii, care stăpânea teritoriul dintre Carpați și Nistru, neam care a dat sau care, mai puțin probabil, și-a luat numele de la lanțul muntos Carpați, ce-i mărgineau teritoriul la est. Deci, foarte probabil, numele personal de carp derivă dintr-un patronim, care și el la rândul lui își are originea în etnonimul „carp“. Chiar în zilele noastre, când lumea e mult mai amestecată și mai puțin atentă la identitatea etnică, atunci când întâlnești persoane purtând nume precum: Rusu, Leahu (polonez), Frâncu (francez sau franc), Szasz, Maghyaroș, te gândești mai degrabă la o origine etnică, mai mult sau mai puțin îndepărtată, decât la o simplă poreclă devenită nume de familie. Cu atât mai mult acum 2000 de ani când, deși prin cosmopolitism, se tindea spre ideea de „cetățean universal“, totuși, etnic oamenii țineau să-și păstreze identitatea. Dar ar mai fi două motive care ar pleda pentru originea dacică, chiar dacă îndepărtată în timp, a Sf. Apostol Carp. Primul ar fi orașul natal Troada, iar al doilea, orașul pentru care a fost hirotonit, Bereea/Veria, din Tracia. Cetatea Troia a avut nu doar o fondare, ci mai multe, urmate fiecare de perioade de înflorire și apoi de decădere și distrugere, precum Troia VI din poemul Iliada de Homer (datată între 1500-1000 î.Hr.). Și Troia homerică, de altfel, a fost fondată și stăpânită tot de traci (obiectele de podoabă găsite de Schlieman s-a constatat că erau făcute din aur din Munții Apuseni). Însă, de pe la anul 1000 î. Hr. apare o altă Troie în care arheologii (informațiile le avem din articolul „Dacii la Troia“[1] al lui Vasile Pârvan) găsesc numeroase obiecte, vase de ceramică și arme de bronz de tip neîndoielnic geto-dacic. După cum afirmă V. Pârvan (Dacii la Troia, București, ed. Saeculum I.O., 2011, p. 237): „Ele nu au fost importate, ci fabricate pe loc“. Tot Pârvan, pe lângă dovezile arheologice, adaugă și numeroase toponime geto-dace în Misya, Bithynia, Phrigia și Galatia din Asia Mică. Ceea ce îl face să afirme la finele studiului său: „Astfel dară, pe ruinele cetății miceniene, în care poetul cântase pe Hector eroul și pe Andromache cea tristă, dacii năvalnici ridicaseră din nou, la câteva secole după grozava cădere, o altă cetate; și făurarii Nordului Carpatic turnau acum arme de bronz și olarii getici modelau vase în pământ ars, ele ale căror modele fuseseră odinioară create în văgăunile munților noștri și pe malurile roditoare ale Dunării și Tisei“. (p. 242)

          Cercetările genetice din ultimii ani confirmă înrudirea strânsă dintre populația din actuala Anatolie turcească (Asia Mică), mai ales pe țărmurile Mării Negre și cele ale Mediteranei și macedo-românii din zilele noastre, ai căror strămoși au fost aceiași cu ai noștri.[2]

          În sfârșit, cetatea pentru care a fost hirotonit episcop Sf. Apostol Carp a fost Bereea, Veria de astăzi care și atunci ca și acum, era și este macedo-română, etnic vorbind. Posibil ca Sf. Apostol Pavel, inspirat de Dumnezeu, să-l fi trimis pe Apostolul Carp să-i evanghelizeze pe cei de-un neam cu el. Mai ales dacă ne reamintim, așa cum am afirmat mai sus, că Sfântul Apostol Pavel spune: „Am fost la Troia și mi s-a arătat în vedenie un macedonean care mi-a spus: „treci în Macedonia și ne ajută“ (cf. Fapte 16, 9-12).

          Și totuși, dacă presupunerile noastre în privința unui creștinism de origine apostolică la strămoșii noștri sînt fondate, de ce nu avem probe materiale sau relatări mai concrete care să ateste această creștinare timpurie? Ba avem, cum de nu! Dar trebuie puse în evidență și explicate. Astfel, Columna traiană (fig.1), care pe nedrept e numită de unii

fugura1

„Actul de naștere a poporului român“, cred că ar trebui numită mai degrabă „Actul de

botez al poporului daco-român“ – e adevărat, postdatat, cu circa jumătate de secol. Columna traiană a făcut parte dintr-un mare complex, Forul lui Traian, format din clădiri, monumente și statui grupate în jurul unor mari incinte, în mijlocul căreia se afla

statuia ecvestră a Împăratului Traian (98-117 d.Hr.). Din lipsă de spațiu, Traian a fost nevoit să

Figura nr.1

poruncească escavarea unui pinten de piatră al unei coline stâncoase ce se cobora din Quirinal spre Capitoliu. Cu această ocazie, circa 850 000 de metri cubi de piatră și pământ au fost îndepărtați prin efortul a mii de sclavi[3].

După șase ani de muncă, în 113 d.Hr., cu aurul prădat din Dacia și cu brațele sclavilor din care, poate, majoritatea erau daci, cu zeci sau chiar sute de meșteri constructori și sculptori greci și din Orientul Apropiat, conduși de vestitul arhitect Apollodor din Damasc, Traian și-a putut inaugura Forul. Dar Columna a fost inițial ridicată doar ca mărturie a înălțimii muntelui – aproape 40 de metri – care fusese escavat. Ceva mai târziu ea va fi împodobită cu scenele sculptate și pictate din cele două războaie dacice după planurile aceluiași Apollodor, inspirate, probabil, de lucrarea Dacica scrisă de Traian. În anul 117 d.Hr. Columna avea să devină și monument funerar, primind urna de aur cu cenușa împăratului, mort în războiul cu parții. Pentru informații mai detaliate despre Forul lui Traian, Columnă și statuile monumentale de daci care au împodobit Forul, pot fi consultate excelentele lucrări: Columna lui Traian de Radu Vulpe,  editată de Institutul de Memorie Culturală în anul 2002 și Dacii în cultura romană, studiu de iconografie antică, de Leonard Velcescu, edition Les Presses Literaires, 2008.

figura2Ca generalități despre Columnă mai afirmăm doar că ea este, cu metopele sale ce se întind pe aproape 200 de metri și cu cele peste 2500 de siluete și figuri umane, cea mai amplă sculptură în piatră din toată antichitatea greco-romană.

Figura 2

Dar ceea ce ne trezește interesul în momentul de față și vrem să scoatem în evidență în acest articol este faptul că pe Columnă se pare că apar informații concrete despre creștinarea foarte timpurie a strămoșilor noștri. Și nu a unora oarecare. Începutul, ca în multe alte cazuri, în cadrul acestei cercetări, l-a constituit o „simplă“ observație. Am sesizat că pe metopa în care este reprezentată scena „sinuciderii“ lui Decebal, aflat înconjurat de călăreți romani,

figura3

Figura 3

căzut într-un genunchi și cu sicca la gât (fig. 2), călărețul aflat în spatele său se închină (fig. 3). După cum se poate vedea, soldatul roman aflat în spatele regelui dac, aplecat peste capul calului, ține mâna dreaptă în dreptul frunții cu degetele strânse exact ca în semnul ortodox al închinării. Ne-am străduit să găsim altă semnificație a gestului și nu am reușit. Soldatul roman se închină și, deci, se roagă. Dar oare, pe un monument cu peste 2500 de figuri, orice poziție a capului, corpului sau a mâinilor trebuie neapărat să însemne ceva anume? Ne lămurește istoricul Radu Vulpe, în lucrarea deja citată Columna lui Traian, când aduce argumente în favoarea importanței documentare covârșitoare a Columnei, printre altele, atrăgând atenția asupra „absenței oricărui gest lipsit de semnificație”[4] și asupra „exprimării de stări psihologice prin gesturi convenționale, dar elocvente.”[5]

Acum ne punem o întrebare firească: de ce și-ar fi riscat Apollodor din Damasc situația privilegiată și chiar viața, arătând un oștean roman creștin pe însuși monumentul triumfal al Împăratului Traian, unul dintre marii prigonitori ai creștinilor? Poate cineva răspunde: ca să arate posterității că pe vremea lui Traian erau creștini în armata romană. Acesta ar putea fi un tip de raționament contemporan nouă, iar nu al primilor creștini. Credem că motivul reprezentării în această postură a oșteanului roman a fost unul foarte important, pentru că, dacă gestul lui ar fi fost înțeles de păgânii dușmani, s-ar fi putut declanșa o razie sângeroasă în trupele de elită care participaseră la prinderea și, credem, uciderea în luptă a regelui dac. În perioada la care ne referim, ultimii ani ai domniei lui Traian (113-117 d.Hr.), după cum îi scrie prietenul său Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bithyniei, creștinii erau aproape pretutindeni – sigur exagerat – dar, tot pretutindeni, în imperiu, erau vânați dacă nu aduceau „cuvenita“ cinstire a împăratului ca zeu.

Și nu o aduceau! Să analizăm puțin situația după sfârșitul celui de-al doilea război dacic. Decebal murise, iar o mare parte din nobilii săi ori căzuseră în luptă, ori se predaseră, dar dacii, ca popor, nu au fost definitiv înfrânți și nu vor fi niciodată. Majoritatea dacilor și a teritoriilor locuite de ei din moși strămoși nu vor fi cucerite niciodată de romani. Decebal, dacă ar fi scăpat din încercuire, în orice direcție ar fi fugit în afară de sud, ar fi ajuns la frați sau chiar aliați, care l-ar fi adăpostit și, de unde, ar fi putut întreprinde după un timp, o tentativă de eliberare a țării pierdute. În condițiile acestea, a te ruga, tu, un oștean roman, pentru regele dușman, dușmanul cel mai periculos al imperiului, după atâția ani de războaie cumplite, constituia un act de o gravitate extremă, un act de trădare a împăratului și a imperiului. Un motiv în plus pentru care doar un neînțelept ar fi pus pe cel mai important monument al imperiului (așa avea să rămână până în zilele noastre) un cavalerist roman în această postură. Și, deși a făcut-o, Apollodor nu a fost nici neînțelept, nici trădător. Este posibil ca el, ca mulți alții din vremea lui, să fi fost creștin în ascuns și să fi dorit să transmită creștinilor din generațiile ce aveau să vină ceva cu mult mai important decât prezența unui soldat roman încreștinat, pe care, dacă ar fi vrut, putea să-l reprezinte mult mai discret în oricare altă scenă decât cea a prinderii regelui Decebal.

Să revenim la soldatul care se închina. De ce s-ar ruga un soldat roman pentru regele dușman, care e pe cale să-și taie gâtul, la capătul unor războaie extrem de sângeroase, în timpul cărora – sigur – mulți dintre camarazii și prietenii lui au murit? Poate mi se va spune: „pentru că era creștin și un creștin trebuie să se roage pentru vrăjmașul său, mai ales când e pe cale să se sinucidă“. Totuși, nu e chiar așa! Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan nu le recomandă fiilor săi duhovnicești să se roage nici măcar pentru creștinii care au făcut păcate de moarte (I Ioan, 5,16). Un păgân murind se duce în iad, chiar dacă nu se sinucide. Dar dacă cel care e pe cale să-și taie singur gâtul e creștin, atunci sigur mântuirea lui e în mare pericol și trebuie să te rogi pentru el. Această taină cred că a vrut, cu voia lui Dumnezeu, Apollodor să o transmită creștinilor din vremea lui și posterității: Decebal era creștin! Și vom vedea că nu numai el. De ce era totuși așa de importantă aceasta informație?

Dacă ne gândim la perioada la care ne referim, circa 80 de ani doar de la întemeierea bisericii lui Hristos, credința chiar dacă se răspândea, creștinii erau mult mai puțini decât păgânii și erau urmăriți, prigoniți și foarte adesea condamnați la moarte. În aceste condiții, venirea la Hristos a regelui unui popor vestit în toată antichitatea pentru puterea, vitejia, dreptatea – ne-o spune Herodot – bogăția  dar și pentru religiozitatea sa, constituia, credem, un îndemn puternic la a rămâne tari în credință, mai ales pentru cei pe care prigoana prelungită i-ar fi făcut să le slăbească încrederea în viitorul și biruința Bisericii.

Dar mai înainte de a ne continua investigația, vom aduce la cunoștință cititorului o mărturie primită de la un cuvios cu viață sfântă, român contemporan cu noi. Cu darul lui Dumnezeu, ici și colo, în lumea aceasta în care mulți cred că răul își face de cap, se mai găsesc oameni care duc viață îngerească, luptători până la sânge cu răul și biruitori ai lui. Astfel de oameni, îndeobște, sînt prea puțin luați în seamă de lumea care are ochi și nu vede, are urechi și nu aude cele ce i-ar fi de folos pentru mântuire. Asemenea oameni sînt însuflețiți de o dragoste fierbinte și lucrătoare atât pentru Dumnezeu, cât și pentru semenii lor. Acești îngeri în trup, de fapt oameni ca și noi, dar care își duc viața după modelul hristic, la care toți suntem chemați, pentru dragostea lor și pentru adevărul în care trăiesc, primesc de la Dumnezeu o seamă de daruri, de puteri deosebite, dumnezeiești, numite harisme. Cea pe care o aducem aici în discuție pentru că este relevantă în cadrul temei pe care o tratăm, este harisma străvederii sau a vederii duhovnicești. Această harismă este o însușire a unora dintre creștinii îmbunătățiți, care le dă posibilitatea să cunoască atât gândurile celorlalți, cât, deopotrivă, trecutul și viitorul în măsura și în momentul hotărâte de Dumnezeu. Acești creștini cu viață mult îmbunătățită știu să deosebească între cuvântul sau imaginea care vine de la Dumnezeu și o înșelăciune de orice fel trimisă de cel viclean.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ocazia să întâlnesc câțiva dintre acești oameni rari, iar pe doi dintre ei să-i cunosc mai îndeaproape.

Am făcut această introducere pentru ca aceia care nu cunosc asemenea oameni binecuvântați să înțeleagă că, atunci când un om care își duce viața în sfințenie îți spune ceva, tu trebuie să-l crezi pentru că ceea ce îți spune e de la Dumnezeu. Mai ales când te-ai dus la el rugându-te înainte lui Dumnezeu. Astfel, cercetându-l într-o anumită problemă pe unul dintre acești oameni deosebiți, anume pe părintele Protosinghel Nicodim Bujor, care acum cu siguranță este printre sfinții lui Dumnezeu, acesta îmi spune la un moment dat: „Părinte, L-am rugat pe Dumnezeu să îmi arate unde e Decebal și mi l-a arătat pe Decebal luminos ca un sfânt. Decebal este un sfânt al neamului nostru!“ Auzind lucrul acesta, am fost atât de uimit încât nu am fost în stare să-l mai întreb nimic. Cum ar putea să fie sfânt nefiind botezat? Și cum poate fi sfânt dacă s-a sinucis? Sau dacă i-a mai dat Dumnezeu să mai afle și alte lucruri despre el? Ulterior am aflat de la un alt preot, fiu duhovnicesc al Părintelui Nicodim, că acesta i-a spus că nu este adevărat că Decebal s-a sinucis; ci că a murit în luptă. Tot părintele Nicodim ne-a spus și despre Mihai Eminescu că i-a dat Dumnezeu să-l vadă tot în aură de sfânt. Asemenea oameni – și părintele Nicodim nu a fost singurul – iubindu-și înflăcărat, dar nepătimaș poporul din care fac parte, își pun întrebări și Dumnezeu le răspunde, spre luminarea lor și a noastră.

Această convorbire cu părintele Nicodim a avut loc cu câțiva ani înainte de a începe cercetarea Columnei.

Pr. Emanuel-Florin Ganciu

(va urma)

Cuprinsul nr. 4:

Actualitatea: Mihai Floarea, Minodora Rădulescu, Comemorarea românilor căzuți la Cotul Donului în 1942………………………………………………………………………..2

Remember: EugenToma……………………………………………………………………5

Eseuri: Dr. Adrian Harghel, Depresia-simptom al duhopatiei……………………….6

Pr. Emanuel-Florin Ganciu, Columna lui Traian certificatul de botez al poporului român. Argumente pentru dăinuirea neabătută întru adevăr a neamului românesc………..10

[1] Pârvan Vasile, Dacii la Troia, ed. Saeculum, București, 2011.

[2]Prof. Dr. Rodewald Alexander și Dr. Cardoș Georgeta, Genomul Uman, Ed. Curtea Veche, București.

[3]Cf. Radu Vulpe, Columna lui Traian, CIMEC, 2002, p. 15

[4]Vulpe, Radu, op.cit. p.17.

[5] Ibidem, p. 15.

poza7_3_2016

 La mulți ani României și românilor
cu prilejul Zilei Naționale!

Redacția:

Liana Floarea – lianafloarea@yahoo.com

Mihai Floarea – mihaifloarea53@yahoo.com

Laurențiu Negruț –  laurentuiun3000@yahoo.com

Eugen Toma – eugeniu.m.toma@gmail.com



Noul Euxin Nr. 3 / 2016

Decembrie 18, 2016

poza1_2016

poza2_2016

Noul Euxin

Nr. 3 / 2016

Actualitatea

Scrisoare deschisă ministrului învățămîntului

Domnule ministru,

          În iureșul schimbărilor de la vîrf, desigur de natură politică, din cadrul Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice, s-a elaborat OMENCS nr. 3.947/3.06.2016 privind desemnarea membrilor Comisiei pentru stabilirea reperelor tehnice minimale privind achiziţionarea manualelor pentru ciclul superior al liceului. De asemenea, am aflat din presă că s-a rectificat bugetul, MENCȘ acordîndu-i-se o sumă importantă. În acest context îmbucurător, vă împărtășesc îngrijorările mele de profesor de literatură și limbă română cu trei decenii de vechime privitor la situația dramatică a manualelor școlare din unitatea unde sînt titular – Liceul Tehnologic de Metrologie „Traian Vuia“ din București.

          Dacă la clasele a XI-a și a XII-a se intenționează dotarea elevilor cu manuale gratuite, mă întreb ce se va întîmpla la clasele a IX-a și a X-a?

          De peste un deceniu la disciplina pe care o predau nu s-au mai primit manuale noi, deși an de an completăm la timp formularele de cerere și le trimitem inspectoratului, conform metodologiei. În aceste condiții, nu numai în anul școlar 2015-2016 am avut de luptat cu lipsa de manuale de limba română la aceste clase în proporție variind între 15-95. De pildă, în septembrie 2015, la clasa a IX-a D, la care am fost numit și diriginte, am primit pentru cei 21 de elevi înscriși la început de an doar… trei manuale de limba română – și acelea cu 40-80% pagini lipsă!! Aceasta m-a obligat să apelez la înțelegerea părinților, cumpărînd manualele aflate pe piață, anume cele editate de „Art“ (personal, consider varianta aceasta foarte slabă, dar altceva nu am aflat la data respectivă!)

          Nu vă pot descrie sentimentele încercate dinaintea argumentelor oamenilor gen: „Dar nu e învățămîntul gratuit? De ce să plătim?“…

          La clasele a IX-a A și a X-a B din încadrare am avut de soluționat didactic existența a două ediții diferite de manuale, pierzînd timp prețios pentru găsirea unor texte literare, exerciții și teme comune (lucrul diferențiat se desfășoară în alte paradigme, după cum cunoașteți, desigur).

          În speranța că m-am făcut bine înțeles prin demersul de față (nu ridic probleme personale, cum ar fi retribuția mea rămasă în continuare umilitoare pentru un cetățean al Uniunii Europene! În treacăt v-aș semnala și dotarea laboratoarelor școlii noastre, în aceste condiții practica școlară a elevilor devenind o glumă proastă!), vă rog a dispune măsurile ce se impun pentru remedierea acestor grave stări de lucruri afectînd dreptul constituțional al elevilor și al părinților la gratuitatea integrală a învățămîntului preuniversitar.

Cu stimă,

Prof. Mihai Floarea

București, 17 august 2016.

*

*    *

Un cuvînt redacțional

 

          Cenaclul nostru își continuă existența, reînnodînd tradiția întîlnirilor de suflet în prima duminică a lunilor, la peste un an de la tragedia de la „Colectiv” (care parcă a vrut să ne destrame – aș numi aceasta un efect colateral al asaltului demonilor stîrniți cu acel nefast prilej!)

          Cuvintele noastre de mulțumire pentru gazde familia Eugen și Ileana Toma – ni se par insuficiente; dar le formulăm, din această pagină și reproducem, fără comentarii, cîteva instantanee datate 4 răpciune 2016.

 poza3_2016

poza4_2016

poza5_2016

(M. F.)

Eseuri

Ce înseamnă să fii oportun?

          În toate limbile popoarelor există zicala „omul potrivit la locul potrivit, la timpul potrivit“. De fapt, aceasta vrea să spună că lucrarea omului trebuie făcută atunci când este necesară și anume când și unde este necesară. În România, spre deosebire de toate țările lumii, în 21 decembrie 1989 noi am trăit o revoluție sângeroasă care a negat ateismul, ideologia marxistă a luptei de clasă și structura societății comuniste.

          Nostalgicul intelectual român, pus în situația unei libertăți absolute, – obținută și prin vărsarea sângelui studenților care au recitat Tatăl nostru în Piața Universității, – care visase în vremea cenzurii comuniste că va putea scrie și publica liber, a folosit această libertate în mod oportun? Avea momentul și poporul român nevoie de publicarea la o prestigioasă editură de atunci, a scrisorilor adultere dintre Eminescu și Veronica Micle și de punerea în discuție a întrebării dacă Eminescu este poetul național al limbii române?

          Mă întreb dacă domnul Liiceanu știa că: în 8 mai 1921, la congresul de înființare a Partidului Comunist din România – Secție a Internaționalei Comuniste, se preconiza dezmembrarea statului național unitar român, începând cu respingerea unirii Basarabiei cu patria, iar apoi în 1928 s-a acceptat teza anexării Bucovinei la Ucraina, ca apoi în 1933 să sprijine teza anexării Dobrogei la Bulgaria? PCdR a salutat cu entuziasm rapturile teritoriale românești din 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, Transilvania de Nord, Dobrogea de Sud). Nu știm, de exemplu, dacă dl Liiceanu aflase că, în 1954, acei studenți printre care și cel care a devenit ulterior remarcabilul profesor de la Universitatea din Iași, Alexandru Zub, – dorind să aniverseze 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare, au fost condamnați pentru această inițiativă la ani grei de închisoare.

          A fost oportună publicarea în Editura Humanitas a cărților denigratoare la adresa poporului român scrise de Lucian Boia, care și-a luat „libertatea de a spune adevărul istoric“ (uitând că întrebarea care nu și-a găsit răspunsul vreme de 2000 de ani este: Ce este adevărul)? În vremea aceea mulți intelectuali, contaminați de principiul toleranței, la modă în Occident, nu au reacționat la lansarea de cărți nivelatoare despre cele trei religii, evocând, de exemplu, cu mare interes filosofic figuri de traseiști religioși de genul francezului René Guenon – care și-a aflat sfârșitul în brațele unei secte musulmane. Să amintim că toleranța nu combate, ci acceptă răul și-l amplifică.

          Oportun era ca generațiile vechi și mai noi, trecute fiind prin experiența comunistă, profitând de libertățile oferite în democrație, să ajungă la o înțelegere mai profundă a lumii. Vrăjiți de libertăți, ei au exclamat: „O! Minunată lume nouă!“, dar privesc astăzi cu uimire la o lume aflată sub semnul terorismului uneia dintre cele trei religii

          Să nu uităm că ateismul din țările europene, la bază creștine, a fost predominant în regimul criminal nazist din Germania (regimul hitlerist era declarat anticreștin, a azvârlit în lagăre, pe lângă milioane de evrei nevinovați și preoți catolici și intelectuali de calitate). Despre regimul ateist comunist instaurat în 1917 în Rusia nu avem ce discuta: se știe chiar de la cel care a condus instanța arhivelor statului sovietic, Alexandr Iakovlev, că numai în anii 1937-1938 s-a procedat la împușcarea a 80.000 de preoți ruși ortodocși! Același înalt funcționar sovietic arată în Raportul său publicat după căderea comunismului că, pe întreaga durată a existenței Uniunii Sovietice, date fiind măsurile luate de statul sovietic s-a provocat moartea, prin diferite moduri, a 31 de milioane de cetățeni ruși.

          Acest stat a fost bestial dominat de ceea ce se numește ateismul militant, care consideră ființa umană ca fiind fără valoare. Numărul celor exterminați în lagăre, uciși în anchete sau prin execuții sumare, sub stăpânirea regimurilor ateiste din Europa secolului al XX-lea este echivalent cu populația unui stat mare european. Nu s-a socotit aici mulțimea celor morți în luptele de pe toate fronturile.

          Ideologii ateiste au purtat în Europa un război distructiv. Judecând astăzi cu discernământ situația socială, economică și morală a societății, să considerăm oportună în țara noastră o apropiere de spiritul religiei creștine prin Biserică, singura instituție care a luat în grija sa cinstirea celor care ne-au adus libertatea și comemorarea lor prin pomenirea numelor la slubje. Este târziu să continuăm să trăim în lumi imaginare și este cazul să ne hotărâm să depășim nepăsarea adolescentină față de credința care a păstrat ființa poporului nostru.

Ileana Toma

1 octombrie 2016

O închinare a lui Brâncuşi adusă

Mântuitorului Hristos şi Maicii Sale

O posibilă interpretare a ansamblului de la Târgu-Jiu

          Ansamblul sculptural de la Târgu Jiu este ultima lucrare a lui Brâncuşi și a fost creat în 1937-1937, în cinstea eroilor gorjeni căzuţi în primul război mondial şi este alcătuit din trei elemente: Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana fără sfârşit. În alcătuirea acestui ansamblu Brâncuşi a ţinut seama de contextul unde avea să amplaseze cele trei opere de artă. Astfel toate cele trei sculpturi sunt aşezate pe o axă perpendiculară faţă de râul Jiu.

          O alee porneşte de pe malul Jiului şi duce la Masa tăcerii, care are în jurul ei douăsprezece scaune. Aleea continuă până la Poarta sărutului, care se află la intrarea în grădina publică. Pe laturile acelei alei se află 30 de scaune de piatră. Axa continuă apoi pe o distanţă de 1.154 m., alcătuind Calea Eroilor şi străbate tot oraşul până la coloana fără sfârşit, care are o înălţime de 30 de metri şi este situată în centrul pieţii ovale. Pe parcursul său, această cale ocoleşte Biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, aflată cam pe la mijlocul axei.

          poza6_2016Deşi opera sculpturală a lui Brâncuşi este compusă din Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana fără sfârşit, totuşi acestora li se adaugă râul Jiu, Calea Eroilor şi Biserica.

          Aşadar, aşezarea acestora în ordine ar fi următoarea: râul Jiu, Masa tăcerii, Poarta sărutului, Calea Eroilor, Biserica şi Coloana fără sfârşit.

          Deşi fiecare element are semnificaţia lui, totuşi ansamblul trebuie urmărit în integralitatea lui.

          poza7_2016Întrucât Brâncuşi n-a dezvăluit semnificaţia operei sale[1] în decursul timpului au fost formulate diferite interpretări, de către criticii de artă.

          Vom încerca, pe scurt, să reluăm câteva din aceste interpretări:

          În privinţa Mesei tăcerii s-au propus următoarele denumiri: Masa dacică; Masa Cinei cea de taină; Masa flămânzilor; Masa rotundă; Masa Apostolilor; Masa liniştii; Masa Familiei; Masa Cinei nupţiale; masa pomenirii; Masa omeniei.

poza8_2016

          Despre Poarta sărutului Brâncuşi a spus că aceasta „duce către o altă lume”, lumea cea de apoi, de dincolo de moarte.

          Calea Eroilor a fost numită de V. G. Paleolog un fel de Via Sacra.

          Coloana fără sfârşit a fost denumită de diverşi comentatori Monumentul Eroilor, Coloana recunoştinţei fără sfârşit, Coloana infinitului, Coloana pomenirii, Coloana dorului, Coloana cerului. Brâncuşi a numit-o „Coloana fără sfârşit”, „care mărită ar susţine bolta cerului”; e întâlnirea între cer şi pământ.

          Coloana sprijină cerul şi asigură totodată comunicarea între cer şi pământ şi astfel va înlesni înălţarea la cer a sufletelor eroilor gorjeni care s-au jertfit pentru apărarea patriei [2] .

II

          În cele de urmează vom încerca să interpretăm din punct de vedere teologic ansamblul sculptural al lui Brâncuşi, ţinând seama şi de Biserică, aflată pe la mijlocul axei. Deşi a fost amintit faptul că Biserica face parte din ansamblu, totuşi, în interpretările de mai sus, nu s-a ţinut seama de prezenţa ei în acel spaţiu, prezenţă care, de fapt, dă sens întregului ansamblu.

poza9_2016

          După cum am menţionat deja, Masa tăcerii a fost numită Masa Cinei cea de taină, care a avut loc joi seara, înainte de Paştile evreilor; Hristos fiind înconjurat de cei doisprezece Apostoli.

          Poarta sărutului: tot joi seara, dar după Cina cea de taină, Iuda L-a vândut pe Mântuitorul cu un sărut.

          Poarta sărutului mai simbolizează acea trecere a lui Iisus din viaţa pământească, prin moarte, în viaţa de apoi (care a avut loc într-o zi de vineri). Altarul bisericii este locul jertfei nesângeroase a lui Hristos şi închipuie locul jertfei sângeroase: Golgota.

          Biserica semnifică Învierea lui Hristos (Duminica), iar Coloana fără sfârşit închipuie Înălţarea lui Hristos la cer la patruzeci de zile după Înviere. Nu se poate ca Brâncuşi să nu fi cunoscut faptul că Biserica a rânduit ca cinstirea eroilor să se facă în ziua Înălţării la cer a lui Hristos.

          Iată aşadar, o primă viziune asupra ansablului sculptural de la Târgu Jiu.

          O altă viziune, asupra aceluiaşi ansamblu, o constituie o posibilă închinare a lui Brâncuşi, adusă Maicii Domnului.

  1. Coloana fără sfârşit simbolizează astfel, scara lui Iacov.

          „Iar Iacov ieşind din Beer-Şeba, s-a dus în Haran.

          Ajungând însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luând una din pietrele locului aceluia şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela.

          Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea.

          Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi”. (Facere 28, 10-13).

          „Iar când s-a deşteptat din somnul său, Iacob a zis: Domnul este cu adevărat în locul acesta şi eu n-am ştiut!

          Şi, spăimântându-se Iacov, a zis: „Cât de înfricoşător este  locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!”

          „Apoi s-a sculat Iacov dis-de-dimineaţă, a luat piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp şi a turnat pe vârful ei untedelemn”. (Facere 28, 16-18).

          În Acatistul Maicii Domnului este scris: „Bucură-te, scară cerească, pe care   S-a pogorât la noi Domnul”.

          Scara sprijinită pe pământ şi care atingea cerul cu vârful a preînchipuit întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria.

          Coloana fără sfârşit simbolizează pogorârea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu.

  1. Prima „biserică” în care a sălăşluit Hristos este Fecioara Maria.

          În rugăciunile din cadrul cultului Bisericii Ortodoxe, Maica Domnului este numită “Biserică”. În Paraclisul Maicii Domnului este scris: „bucură-te biserică”; iar în acatistul Bunei-Vestiri Fecioara Maria este numită „locaşul lui Dumnezeu-Cuvântul” şi “Biserică însufleţită”.

Deci Fecioara Maria este întâia „biserică” unde Şi-a făcut sălaş Hristos. Maica Domnului este chipul Bisericii.

  1. Poarta sărutului este poarta prin care se unesc două lumi, două firi: firea dumnezeiască şi firea omenească. Cele două firi sunt unite în persoana lui Hristos. Această unire a celor două firi în Hristos a fost posibilă şi datorită Maicii Domnului. Ea este poarta prin care Iisus a intrat şi a ieşit şi S-a făcut Om (asemenea nouă, afară de păcat -Evr. 4, 15).

          „Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea din afară a templului, spre răsărit şi aceasta era închisă.

          Şi mi-a zis Domnul: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă (…)

          Cât priveşte pe rege, el se va aşeza acolo, ca să mănânce pâinea înaintea Domnului pe calea porţii va intra şi pe aceeaşi cale va ieşi” (Iez. 44, 1-3).

          Această profeţie a lui Iezechiel avea să vestească pururea fecioria Maicii Domnului. Maria a fost fecioară înainte de naştere, a fost fecioară în timpul naşterii şi a rămas fecioară după naştere.

          În canonul Sfântului Andrei Criteanul – cântarea a 4-a – este scris: „Şi ai născut şi eşti Fecioară şi ai rămas întru amândouă cu firea fecioară… Dumnezeu unde voieşte, biruieşte rânduiala firii; că face toate câte le voieşte”.

          O altă rugăciune uneşte cele două simboluri – Biserica şi Poarta sărutului – din opera lui Brâncuşi: „În Biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti uşă (poartă) cerească, deschide nouă uşa milei tale” (Ceaslov, p.73).

          4. Masa tăcerii

          După ce Iisus a înmulţit pâinile şi peştii, în părţile Tiberiadei, S-a prezentat pe Sine mulţimilor, zicând: „Eu sunt pâinea vieţii; Cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată…” (In. 6, 35) şi „Eu sunt pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (In. 6, 51).

          La Cina cea de Taină, Hristos a luat pâinea, a binecuvântat-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi acesta este Trupul Meu” (Mt. 26, 26).

          Precum Hristos este “Pâinea vieţii”, tot astfel Maica Domnului este “masa pâinii vieţii”.

          În Paraclisul Maicii Domnului, Fecioara Maria este numită “masa cea dumnezeiască, iar în Acatistul Bunei Vestiri este numită „masa cea însufleţită întru care a încăput pâinea vieţii”.

          5. La această „masă a pâinii vieţii”, adică la Sf. Euharistie se poate ajunge prin „apă şi prin Duh”, deci prin Sfântul Botez;

6. „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5).

          Întrucât Sfânta Euharistie este o pregustare a Împărăţiei Cerurilor, uşile acestei Împărăţii se deschid prinTaina Botezului.

          Apa Râului Jiu constituie simbolul Botezului – prin analogie cu râul Iordan – prin care omul poate ajunge la „Masa pâinii vieţii şi implicit în Împărăţia cerurilor”.

          Deoarece Brâncuşi n-a făcut comentarii asupra lucrărilor sale, nu ştim dacă el  s-a gândit la o asemena viziune. Dar, indiferent de voinţa lui este posibil ca Dumnezeu să-l fi inspirat în acest sens.

          În cazul în care Brâncuşi a conştientizat această inspiraţie este posibil ca ansamblul de la Târgu-Jiu să fie o închinare adusă Mântuitorului Hristos şi Maicii Sale.

Pr. Sava Marian

Spitalul Universitar Bucureşti

21 noiembrie 1999

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

 poza10_2016

          Nota red.: Am ilustrat acest eseu cu imagini aflate pe https://www.google.ro Penultima fotografie este a Bisericii Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Tîrgu Jiu, la care se face referire în articol.

          Inserăm și cîteva epigrame  preluate din „Booklook”, revista internațională de literatură umoristică, nr. 20/2016 (40), serie nouă, scoasă de Asociația literară „Păstorel”, Iași. Mulțumim pe această cale Doinei Frumușelu, care, pasionată de opera lui Constantin Brâncuși, este autoarea unor volume de referință traduse și în limba engleză, și care ne-a semnalat această revistă

 ACTUALITATEA LUI BRÂNCUŞI

Diferenţe

Sărutul meu şi-al lui Brâncuşi

Nu e totuna. De exemplu

Pe când al lui îl tot contemplu

Pe-al meu îl pot livra acuşi…

George Corbu

 

Destin

Purtat generic de un vis

Un demn gorjan din România

A mers pe jos pân’ la Paris

Să lamineze veşnicia.

Gh. Popescu-GER

 

Lui Brâncuşi

Cu Coloana-i, act suprem!

Tot românul e de fală.

Ce păcat că nu avem

Şi coloană vertebrală!

Janet Nică

Certitudine

În cer Brâncuşi stă supărat

Că de minciuni fiind orbiţi,

În Scaune am înălţat

Pleiadele de neciopliţi.

Valentin Groza

 

Sculptură modernă

Brâncuşi, cu arta lui firească,

Făcut-a piatra să vorbească;

Prudenţi, ciracii noii ere

Au readus-o la tăcere.

Gheorghe Belei

 

Testamentul lui Brâncuşi

Ne-a deschis o mare Poartă

Spre o lume diafană

Şi ne-a spus: „De vreţi o soartă, Trebuie s-aveţi Coloană…!”

Marius Coge

 

Măiastra

Poanta, mai ales a noastră,

E ca pasărea măiastră,

Însă unii, din prostie,

Vor s-o ţină-n colivie.

Nicolae-Paul Mihail (Nicomah)

 

 

Coloana…

Brâncuşi ne lasă chiar şi azi uimiţi

Prin opera-i extrem de potrivită

Căci şirul lung al celor sărăciţi

Se-adună-ntr-o Coloană Infinită.

 

Masa…

Cei care de necazuri sunt pătrunşi

Şi nici nu pot să dea frâu liber vrerii

Par resemnaţi privind la cei „ajunşi”,

Constituind o Masă a Tăcerii!

Eugen Deutsch

 

Hologramă (lui Brâncuşi)

Maestre, în lemnul visării

Cuvinte-aştrenut-ai din daltă

Şi faima ai dus-o, a ţării

Aici şi pe lumea cealaltă.

 

Maestrului Brâncuşi

În piatră ai cioplit din greu

Şi te-ai rugat lui Dumnezeu.

Ateii, că nu ştiu de daltă,

Întruna dau cu piatra-n baltă.

Mihai Haivas

 

La Poarta Sărutului (Băieţii de azi)

Când tandri sunt c-o fată mare

Nu simt fiorii în spinare…

Motivul (şi de-aici necazul!):

Sărută fardul, nu obrazul.

 

Despre „Cuminţenie”

Nu fac risipă de cuvinte

Cât timp conceptul este sfânt:

Adam de ar fi fost cuminte

Noi azi n-am fi pe-acest pământ.

Vasile Larco

 

Maestrul Brâncuşi

Cu dalta lui a meşterit (în joacă)

Sărutul, Poarta şi-altele la fel;

A vrut şi-o Cuminţenie să facă

Dar cică n-a găsit nici un model!

Nicolae Nicolae

Actualitatea basmului Dănilă Prepeleac de Ion Creangă

 

          În virtutea profesiei mele, an de an parcurg Dănilă Prepeleac, basm datorat inegalabilului povestitor originar din Humulești, Ion Creangă, descoperit și adus la conștiința scriitoricească de către Mihai Eminescu – românul genial cu gîndirea cea mai incomodă pentru mințile bolnave care au imaginat împilări de tot felul în numele unor închipuite superiorități rasiale (i.e. ridicola sintagmă „popor ales”) ori utopii sociale satanice (i.e. totalitarismele secolului al XX-lea – numite fie nazism, fie bolșevism, fie comunism, fie chiar actuala „nouă ordine mondială” întemeiată, desigur, pe „corectitudinea politică”).

          An de an ne amuzăm la clasă, profesor și elevi, de stupizenia antieroului, care ajunge să aibe, în schimbul unor boi mari și frumoși, o pungă goală. Visător, superficial și leneș de frunte al satului său – „mare nătărău”, după cum îl caracterizează fratele mai mare –, acest Dănilă este poreclit, desigur în glumă, Prepeleac, după „singurul odor” făcut de mîinile lui, anume un par cu brațe înfipt în pămînt pentru a se pune la uscat oalele folosite în familie. Porecla derizorie i se transformă în renume cînd credința lui latentă e trezită printr-o faptă ce vine în prelungirea obiectului gospodăresc cu pricina, anume o cruce – tot verticală și ea, tot cu brațe – care simbolizează cu totul altceva: credința pămînteană cea mai profundă din ultimii două mii de ani – CREȘTINISMUL întemeiat pe jertfa-crucificare a Însuși Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos – Adevărul, Calea și Viața.

          Să fie acest antierou din prima parte a basmului nemasonului Ion Creangă doar o naivă născocire plină de haz, menită distrării auditoriului select și inițiat al Junimii?…

          Să fie scrierea însăși doar o sursă de analize literar-filosofice pe tema prostiei umane absolute?…

          Dimpreună cu Vasile Lovinescu, acela din uimitorul volum hermeneutic Creangă și Creanga de aur, foarte rar citat în auxiliarele didactice și în manualele aprobate de ministerul aservit altor interese decît românești, am opinia că există un nivel de profunzime al narațiunii care permite extrapolări uimitoare precum acelea pe care mi le-am propus a le dezvolta în cele următoare.

          Spre exemplificare, mă opresc la voluminoasa carte a lui Ieronim Hristea De la steaua lui David la steaua lui Rotschild. Profeția stăpînirii universale[3]. Cititorul de rînd rămîne siderat de argumentele informatului autor patriot despre atacul bine planificat asupra României și dus la îndeplinire de cei pe care el îi numește, inspirat din Biblie, „urmașii lui Cain”.

          Nu doar patru schimburi net dezavantajoase economic, precum în basmul lui Ion Creangă, au reușit cu concursul „nătărăilor Dănilă” cocoțați în funcții de răspundere neprietenii țării noastre după 1989, și nici măcar de patruzeci și patru de ori cîte patru – spre a parafraza o sintagmă evanghelică –, ci, perpetuu nesătui, au înscris în întunecatul lor palmares un număr colosal de jafuri, amenințînd însăși ființarea ca stat național a României!

          Zeci de mii de fabrici și întreprinderi, cu milioanele lor de muncitori, maiștri și ingineri cu tot, au fost „schimbate” în „fier vechi” și, respectiv, în șomeri cu… înaltă calificare; sute și sute de cooperative agricole, cu miile lor de hectare avînd la dispoziție unelte performamte și agronomi calificați temeinic au devenit „nerentabile”, desființate și, respectiv, trimiși la plimbare; la fel, au intrat în neant sute de kilometri de conducte menite irigațiilor; au fost falimentate și vîndute pe nimic zecile de combinate chimice, metalurgice etc. unde munceau milioane de români…

          Toate acestea – culmea prostiei! – s-au săvîrșit… legal, căci, prevăzători, experimentați și plini de bani, profitorii adunați pe la noi de pe unde a înțărcat dracul copiii, au impus măsuri anapoda, demne de prostia atribuită antieroului lui Ion Creangă. Astfel, „tîrgoveți” isteți și bine școliți – „specialiști” ai Fondului Monetar Internațional și ai Băncii Mondiale – au dictat amendamante normative și legi acceptate fără crîcnire de… „nătărăii” autohtoni pripășiți înadins prin ministere.

Iată doar cîteva exemple:

          Producția agricolă, atîta cîtă continuă a se face din mila lui Dumnezeu, nu mai are unde fi depozitată, căci fostul Romcereal, care dispunea de spații adecvate de păstrare pentru toată producția țării înainte de 1989, a fost desființat, grîul rămînînd la producători și degradîndu-se, pentru ca nevoia de cereale să fie asigurată… din import (de pildă numai în 2003-2004 s-au importat 1,5 milioane de tone de grîu!) (cf. op. cit., p. 480).

          Un document oficial menționează clar Transformarea pieței românești într-un debușeu pentru produsele străine. Ca modalități de realizare, s-a încercat debilitarea unor domenii sau sectoare economice prin crearea de dificultăți în activitatea de aprovizionare cu materie primă ori de valorificare pe terțe piețe, pentru ca pe viitor [anumite concernuri străine – precizarea mea, M. F.] să-și impună monopolul propriu. Debilitarea întreprinderilor s-a făcut prin blocajul organizat de Banca Națională, care a refuzat să le mai crediteze, iar cînd a făcut-o, a fost o bătaie de joc, aplicînd dobînzi aberante. Nicio întreprindere de pe planetă, indiferent dacă se numește Mercedes, I.B.M., General Electric etc. nu ar fi putut lucra în condițiile în care le-au pus guvernele postdecembriste și Banca Națională a României. Toate deveneau „găuri negre” (cf. op. cit., p. 482).

          La sfîrșitul anului 1989, Flota Maritimă Comercială a României, considerată a treia flotă din lume, deținea 301 nave cu o capacitate de circa 6 milioane de tone. În 1990 mai erau în stare de execuție încă 78 de nave. De asemenea, România dispunea de 65 de nave de pescuit oceanic, moderne pentru vremea lor (…) Toate acestea au fost lichidate sistematic prin următoarele măsuri:

          – Decapitalizarea companiilor comerciale care au luat ființă în 1990: Petronim – cu 98 de petroliere, Navrom – cu 117 cargouri, Romline – cu 86 de cargouri și a flotei de pescuit oceanic. Lipsite de bani, companiile au apelat la credite de la bănci străine, gajînd navele. Nu au putut restitui împrumuturile, astfel că navele au fost arestate și vîndute pe nimic, după bunul plac al creditorilor.

           – Zeci de nave în bună stare de navigare au fost vîndute ca fier vechi (…) Din sumele încasate (…) nu s-au recuperat nici cheltuielile de dezmembrare (…) (cf. op. cit., pp. 488-489).

Las la aprecierea celor care au răbdare calcularea acestor… „schimburi dezavantajoase”, demne de prostia „nătărăului” Dănilă de odinioară, cel expus hazului cititorilor de ieri, de azi și dintotdeauna; dar, cum putem constata pentru a nu știu cîta oară, „realitatea bate literatura”, iar ceea ce am trăit în ultimii ani, dovezile flagrante de rea voință, lăcomie, necinste și lipsă de patriotism din partea unor alogeni și chiar din partea unor conaționali de rînd ori, și mai grav, din partea unor „aleși ai poporului” care au jurat la învestire pe Biblia în care, evident, nu cred (căci Talmudul le-a fost și le este cartea de căpătîi!) nu amuză pe nimeni; dimpotrivă, îngrijorează și oripilează.

          Șansa de redresare a familiei lui Dănilă a constat, cum ne arată basmul, în revelarea sinelui disimulat al omului educat țărănește în duhul Adevărului strămoșesc, protagonistul dezvăluindu-și dinaintea diavolimii înspăimîntate statutul de „om al lui Dumnezeu” prin crucea înfiptă în locul gîndit a fi altarul viitoarei biserici. Chiar dacă țăranul lui Ion Creangă  are doar intenția construirii lăcașului cheie al viitoarei mînăstiri și, apăsat de nevoi, nu și-o duce pînă la capăt, Dumnezeu îl ajută înlocuindu-i prostia cu o istețime admirabilă, el învingînd diavolii spectaculos. Asta înțeleg cu groază și actualii necreștini ce se află la cîrma țării; de aici spaima lor abia disimulată „corect politic” (i.e. comparația anapoda între numărul de spitale și cel biserici, de pildă, ori egalitatea în drepturi a minoritarilor homosexuali cu majoritarii heterosexuali ai căror copii constituie miza pentru alimentarea industriei sexual-hedoniste) că milioanele de Dănilă fraieriți copios timp de peste un sfert de veac își vor lua curînd revanșa cu ajutorul lui Dumnezeu.

          Meditînd la finalul fericit al basmului Dănilă Prepeleac, m-am surprins zilele acestea sperînd naiv că măcar o parte dintre „nătărăii” ce-au semnat învoielile oneroase cu „urmașii lui Cain”, în defavoarea românilor, jefuind fără milă avuțiile țării, se vor căi și, chiar dacă nu vor repara daunele produse, măcar se vor abține să mai comită altele.

          Ceea ce cred că ar trebui făcut în aceste condiții e stăruința în rugăciune și, chiar dacă nu vom reuși construirea unor alte noi biserici și mînăstiri, măcar să ne afle Dumnezeu cel milostiv cu cîte o cruce cioplită în mînă pe care să fim gata a o înfige în pămîntul cedat / vîndut nelegiuiților, ca odinioară Dănilă…

Mihai Floarea

Notă: Articolul a fost postat și pe blogul

http://mihai-floarea.blogcreativ.ro/Primul-blog-b1/Actualitatea-basmului-azDanila-Prepeleaca-de-Ion-Creanga-b1-p74.htm

Cuprinsul nr. 3 / 2016:

Actualitatea: Mihai Floarea, Scrisoare deschisă ministrului învățămîntului

Un cuvînt redacțional

Eseuri: Ileana Toma, Ce înseamnă să fii oportun?

Pr. Marian Sava, O închinare a lui Brâncuşi adusă Mântuitorului Hristos şi Maicii Sale

O posibilă interpretare a ansamblului de la Târgu-Jiu

Mihai Floarea, Actualitatea basmului „Dănilă Prepeleac” de Ion Creangă

Ilustrațiile coperților acestui număr:

Coperta 1: Masă asemănătoare cu opera lui Constantin Brâncuși – probabil sursa de inspirație a acestuia – aflată la Biserica din Pătrăuți, datînd de pe vremea Sfîntului Voievod Ștefan ce Mare; Biserica Înălțarea Sfîntei Cruci din Pătrăuți, județul Suceava (sursa https://ro.wikipedia.org/wiki );

Coperta 2: Icoana Sfîntului Nicolae, ocrotitorul Mînăstirii din Predeal (fotografie realizată de Mihai Floarea, la 8 gustar 2016).

Redacția:

 

Liana Floarea – lianafloarea@yahoo.com

Mihai Floarea – mihaifloarea53@yahoo.com

Eugen Toma –  eugeniu.m.toma@gmail.com


[1] Adrian Petringenaru, imagine şi simbol la Brâncuşi, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983, p.55; nu numai că Brâncuşi n-a dezvăluit semnificaţia lucrărilor sale, ci chiar i-a îndemnat pe cei interesaţi să descopere sensul acestora: „Priviţi până când veţi vedea”.

[2] Cu excepţia notei 1, toate datele menţionate până aici au fost preluate din: Ionel Jianu, Constantin Brâncuşi – Viaţa şi opera, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, pp. 132-144.

[3] București, Editura Țara Noastră, f.a., 646 p.


poza11_2016

Noul Euxin Nr. 2 / 2016

Decembrie 17, 2016

poza1_2_2016

Noul Euxin

Nr. 2 / 2016

Actualitate

Lansare de carte

 

          Pe 31 florar, la apusul soarelui, la Biserica Mînăstirii Antim, Roxana Cristian, veche membră a Cenaclului Euxin, și-a lansat culegerea de articole Însemnări la apusul soarelui (București, Editura Rosmarin, 2016).

          O parte dintre texte sînt cunoscute cititorilor revistei „Ecclesia euxina“ și ne bucurăm că numele acestei publicații este menționat, alături de prestigioase denumiri, pe pagina a doua a cărții.

          Mulțumind și pe această cale pentru invitația de a lua parte la eveniment, alături de personalități clericale și culturale legate sentimental și intelectual de d-sa, redăm în continuare.

Cuvîntul autoarei

          Este o mare cinste, pentru mine, să fiu astăzi împreună cu dumneavoastră în Biserica tuturor Sfinţilor.

          Cum deviza noastră este „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”, am adus şi eu o carte care aparţine Antimului, mai exact, binecuvântărilor Antimului.

          Am vrut să public mai demult această carte şi mă întrebam de ce apariţia ei întârzie atâta. Acum îmi vine să cred că însuşi Sfântul Antim a împins-o în 2016, ca să i-o ofer cu dragoste în anul lui omagial. Aşa că, iată cartea: Însemnări la apusul soarelui!

          Acest moment pe care îl împărtăşesc cu Dvs., cei mai dragi şi apropiaţi ai sufletului meu, reprezintă pentru mine o adevărată recapitulare a vieţii. Vreau să ştiţi că în inima mea sunt acum prezenţi toţi cei cu care m-am intersectat vreodată (pe mulţi care sunt acum aici îi vedeam şi în urmă cu mai bine de 30 de ani). Aş dori ca această recapitulare s-o transmutăm împreună în dimensiunea în care să nu mai fim niciodată vulnerabili faţă de împrejurările contingente. Sper că simţiţi că nu fac filosofie.

          Mi-a plăcut foarte mult ce a spus despre pictură, odată, pictorul Horea Paştina: „Plin este cerul şi pământul! Pictura trebuie s-o auzi ca să poţi s-o asculţi. Trebuie s-o priveşti ca să poţi s-o vezi. Trebuie s-o miroşi ca să poţi să te orientezi. Trebuie s-o pipăi ca să poţi s-o simţi. Trebuie s-o guşti ca să poţi s-o apreciezi…“ Toate aceste sentinţe sunt exact valabile şi pentru carte. Aşa încât, aş vrea să completez cuvintele prietenului pictor – el este aici, şi acest lucru mă bucură nespus – cu următoarele: „Cartea trebuie s-o citeşti ca s-o înţelegi. S-o înţelegi ca s-o asimilezi. S-o asimilezi ca s-o cunoşti. S-o cunoşti ca s-o iubeşti“.

          Aş dori foarte mult ca Însemnări la apusul soarelui să fie o carte pe care să o iubiţi!

          Însemnările sunt pentru cel care le scrie, dar şi pentru cel care le citeşte, exerciţii de mărturisire.

          Cred că v-aţi dat deja seama că titlul mi-a fost inspirat de imnul Lumină lină de la vecernie, în care se cântă „Venind la apusul soarelui“.

          La apusul soarelui, însemnările exprimă starea omului între ziua care a trecut şi noaptea care vine. Pe acest îngust prag crepuscular, pe care suntem şi noi acum – kairos! – încercăm să surprindem clipa în care, dintr-o icoană, dintr-un psalm, dintr-un verset sau o cântare sau chiar dintr-o simplă stare de atenţie faţă de celălalt, ţâşnesc înţelesuri de dincolo de lumină şi întuneric, de dincolo de timp şi spaţiu. Atunci însemnările devin mărturii. Aceste mărturii sunt delicate repere, care pe toţi ne-au atins la vecerniile de la Antim, când „nu mai era nevoie nici de soare, nici de lună” ca să ne vedem unii pe alţii şi să ne iubim unii pe alţii…

          Antimul a fost și este un centru, un punct de convergenţă, al unor permanente transmisiuni harice.

          Nu vorbesc numai de Cele de Sus, care ne-au copleşit pe fiecare într-un fel aparte.

          Dar aici, la Antim, am trăit Liturghia în prezenţa unor mari părinţi spirituali:

         Părintele Sofian, căruia este destul să-i pronunţăm numele ca să-i simţim influenţa binefăcătoare.

          Părintele Alexandru Zaharescu, care la Antim, a înviat, pur şi simplu, după demolarea bisericuţei Sf. Spiridon-Vechi. În altar, cu Părintele Sofian, erau doi munţi duhovniceşti.

          Nu mai vorbesc despre părintele Adrian!

          Părintele Andrei Scrima şi-a considerat viaţa rotunjită abia când a revenit la Antim, în miercurea din Săptămâna Patimilor din 1992, după o peregrinare de peste 40 de ani în jurul lumii. L-am zărit odată când spovedea sub scara dinspre cor şi apoi cum a intrat în altar, unde a slujit Liturghia cu Părintele Sofian. Acolo l-a văzut şi prietena mea Camelia Maximeasa, care şi ea este azi aici. Altădată, părintele Andrei m-a prezentat, în pridvorul Antimului, unui alt mare stâlp al rugăciunii, părintele Roman Braga, reajuns şi el în punctual vital al Antimului, după peregrinări imposibil de imaginat.

          Îl amintesc şi pe Părintele Vasile Vasilachi, şi el întors la Antim, tot după zeci de ani de exil, tocmai din America, pentru o singură Sfântă Liturghie. Noi nu credeam că e venit din America, ci ni se părea că s-a coborât, cu figura lui sculptată în lemn, de pe vreun iconostas. Iar predica lui ne-a cutremurat, căci ne-a spus că a regăsit Antimul exact cum îl lăsase în urmă cu zecile de ani, transmiţându-ne şi nouă, atunci, sentimentul veşniciei Antimului.

          Şirul de asemenea prezenţe este nesfârşit.

          Vă mulţumesc mult că aţi venit să fim împreună în aura Antimului. Le mulţumesc cu recunoştinţă părinţilor-gazde, care trudesc neîncetat să ţină aprinsă rugăciunea pe care au primit-o şi care şi pe noi ne susţine. În mod special mulţumesc părintelui stareţ Vicenţiu, care poartă acum grija tuturor. În mod deosebit mulţumesc Părintelui Mihail, cu care am botezat trei prunci şi acum botezăm împreună şi această carte.

          Dar cel mai şi cel mai mult, am curajul să vă mărturisesc că îi mulţumesc Maicii Domnului care stă acolo.

          Şi vreau să vă mai spun ceva: la Antim, unde coboară mereu miliarde de Îngeri, am adus şi pentru ei o carte, Elegii pentru îngeri, scrisă de prietena mea Marilena Istrati, care este şi ea aici.

Vă mulţumesc!

Roxana Cristian

Eseu

Învierea lui Hristos șterge păcatul strămoșesc și urmările lui[1]

          Motto: „Iisus Hristos… a înviat din morți  pentru ca lumea să nu se devoreze pe sine…“
(Daniel Turcea, Epifania, Doxologia, Iași, 2011, p. 111, poezia Învierea)

          Dumnezeu l-a creat pe om „bun foarte“ (Fac. 1, 31), pentru ca omul să fie în comuniune de iubire cu Izvorul comuniunii și al iubirii supreme (Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, E.I.B.M.B.O.R., București 1996, p. 280).

          1.1. Căderea lui Adam și a Evei în păcat (care a constat în neascultarea față de Dumnezeu) a însemnat astfel îndepărtarea omului de Dumnezeu și diminuarea acestei comuniuni din partea omului. Deși omul a resimțit consecințele negative ale actului său, căci: „s-au văzut goi și s-au ascuns printre pomii raiului“ (cf. Fac. 3, 7-8), totuși nu el a avut inițiativa întoarcerii la Dumnezeu, ci Dumnezeu a fost protagonistul căutării omului căzut. Întrebarea „Adame, unde ești?“ (Fac. 3, 9) nu se referă la o îndepărtare fizică sau geografică, ci la una spirituală pe care o dă starea de păcat (Cf. Viu este Dumnezeu, Ed. Harisma, București, 1992, p. 33). Adam a căzut din starea spirituală inițială în care îl așezase Dumnezeu.

          1.2. Din această stare omul nu se putea ridica de unul singur. Avea nevoie de ajutor; iar izbăvirea din starea grea în care se afla a venit prin Jertfa, Moartea și Învierea lui Iisus – Fiul lui Dumnezeu Întrupat.

          Învierea lui Hristos a schimbat condițiile exis­ten­țiale ale firii umane (Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, notițe de curs 1988-1990) și a îndreptat tot ceea ce a stricat păcatul lui Adam: „unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul lui Dumnezeu“ (Rom. 5, 20). De aceea Învierea a fost numită a doua crea­ție a lumii (Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Mântuirea – a doua creație a lumii).

          Prin Întrupare s-a realizat nu doar apropierea omului de Dumnezeu, ci firea dumnezeiască s-a unit cu firea umană în persoana veșnică a Fiului lui Dumnezeu, refăcându-se comuniunea dintre Dumnezeu și om și realizându-se astfel o unire a lui poza2_2_2016Dumnezeu cu omul (unirea ipostatică) (Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, București, E.I.B.M.B.O.R., 1991, p. 222).

          2.1. Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul Său“ (Fac. 1, 27) pentru ca omul să devină „ase­menea lui Dumnezeu“ (Fac. 1, 26). Asemă­narea omului cu Dumnezeu constituia scopul creației, respectiv dorința Creatorului pentru devenirea omului în dobândirea menirii lui, adică starea finală de îndumnezeire, dar și întregul drum de dezvoltare a chipului spre asemănare (Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 272). Prin ne­ascul­tarea lui Adam, acesta a pierdut posibili­tatea dezvoltării chipului spre asemănare, iar chipul lui Dumnezeu din om a slăbit, dar nu s-a pierdut (Ibidem, p. 273).

          „Chipul lui Dumnezeu în om“ nu se referă la trup, pentru că Dumnezeu este Duh și nu are trup; totuși, „chipul“ nu-i cu totul străin de trup, întrucât trupul participă la puterea sufletului prin formă, poziție și posibilitate de exprimare a stărilor sufletești (Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 179). Prin „chipul lui Dumnezeu în om“ se înțelege natura spirituală a omului: rațiune, voință, sentiment (Ibidem).

          Slăbirea chipului lui Dumnezeu în om înseamnă șubrezirea firii umane: rațiunea s-a întunecat și nu mai putea cugeta la Dumnezeu așa cum se întâmpla înainte de cădere; voința a slăbit și s-a înclinat mai mult spre rău decât spre bine: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc“ (Rom. 7, 19); sentimentul a fost întinat și pervertit (Ibidem, p. 139). A rămas în om aspirația și dorul către Dumnezeu (Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Popescu, Teologie și Cultură, București, E.I.B.M.B.O.R., 1993, p. 142).

          2.2. Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost refăcut chipul lui Dumnezeu în om, pentru că Fiul este chipul Tatălui. Rațiunea umană a fost luminată pentru a putea cugeta la cele dumne­zeiești și pentru a putea primi și înțelege revelația, adevărurile divine. Voința slăbită a omului a fost întărită pentru ca el să poată tinde către Dumne­zeu, iar sentimentul întinat al omului a fost curățat. De asemenea omul a dobândit posibilita­tea de a tinde către dumnezeire (asemă­narea cu Dumne­zeu). Sfinții sunt cei care au dobândit îndumne­zeirea prin răspunsul lor la chemarea lui Dumne­zeu, dublată de harul Său. Această chemare este adresată tuturor oamenilor: „Fiți desăvârșiți, pre­cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este“ (Mt. 5, 48). Depinde de fiecare om dacă răspunde sau nu acestei chemări.

          3.1. Păcatul a degradat în om armonia dintre trup și suflet. Trupul tinde aproape covârșitor către cele materiale, ale pământului, iar sufletul tinde firav către cele de sus, către Dumnezeu. Dizar­monia dintre suflet și trup poate fi constatată în faptul că s-au văzut goi. Dar Dumnezeu nu i-a creat îmbrăcați în haine materiale. Pe acestea și le-au făcut ei ulterior (Fac. 3, 7). „Haina“ cu care erau ei îmbrăcați până atunci era o haină de lumină, era harul lui Dumnezeu. Prin păcat au pierdut acest har și s-au văzut goi.

          3.2. Prin Învierea Sa Hristos a refăcut în om armonia dintre suflet și trup. Deși giulgiul a rămas în mormânt, totuși la întâlnirea dintre Iisus și femei nimeni nu s-a rușinat, întrucât Mântuitorul era îmbrăcat în haină de lumină: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel care Te îmbraci cu lumina ca într-o haină” (Cf. Ps. 103, 2). Participarea omului la haina de lumină a lui Iisus începe prin Taina Sfântului Botez, când cel afundat de trei ori în apă moare și învie împreună cu Hristos.

          4.1. Păcatul a vătămat legătura dintre bărbat și femeie. Până la căderea în păcat exista o unitate între bărbat și femeie. Aceasta rezultă din faptul că Dumnezeu îi binecuvântează și li se adresează amândurora deodată: „creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și îl supuneți“ (Fac. 1, 28). După căderea în păcat Dumnezeu se adresează separat lui Adam și osebit Evei.

          4.2. Prima minune pe care Hristos a săvârșit-o, deși nu-I sosise ceasul, a fost la nunta din Cana Galileii, arătând prin aceasta că a refăcut unitatea dintre bărbat și femeie.

          5.1. Păcatul a stricat echilibrul dintre om și întreaga creație. Din faptul că Dumnezeu  l-a făcut pe om din pământ (cuvântul ebraic Adamah = pământ) se vede legătura dintre om și tot ceea ce a creat Dumnezeu. Omul însă, deși solidar cu întreaga operă a lui Dumnezeu, totuși era cununa ei, pentru că prin om toată făptura era menită să fie transfigurată în Dumnezeu. Pământul care rodea iarbă și pomi cu sămânță în ei spre hrana omului (Fac. 1, 29), prin păcatul lui Adam a devenit blestemat, rodind spini și pălămidă (Fac. 3, 17-18); vietățile asupra cărora Adam avea stăpânire (Fac. 1, 28) și care ascultau de el, căci le pusese nume (Fac. 2, 20), fără să se teamă de ele, unele dintre acestea s-au răzvrătit împotriva omului și avem azi animale sălbatice și animale domestice.

          Așadar, „făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – …și ea împreună suspină și împreună are dureri până acum“ (Rom. 8, 20 și 22).

          5.2. Hristos, prin Învierea Sa, a refăcut legătura dintre om și întreaga creație. Totuși, din realitatea cotidiană constatăm că natura este într-o continuă degradare. Acesta este un indiciu că umanitatea este din ce în ce mai păcătoasă; că fiecare om în parte nu-și asumă ceea ce a făcut Domnul pentru el.

          Restaurarea omului și a creației în Hristos este obiectivă. Această realitate obiectivă este însă virtuală, în potență, adică se cere însușită de om pentru a deveni lucrătoare în el și în creație. Res­tau­rarea deplină, desăvârșită a omului și a făpturii în Hristos va avea loc în eshaton, când va fi un „cer nou și un pământ nou” (Apoc. 21, 1) și când „Lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie; pruncul de țâță se va juca lângă culcușul viperei și în vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde mâna. Nu va fi nicio nenoro­cire și niciun prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt!“ (Is. 11, 6-9).

          Prefigurarea acestei stări din viața de apoi o constatăm în viața aceasta pământească la sfinți, care împlinitori fiind ai voii lui Dumnezeu, au arătat legătura lor cu creația: Sfântul Proroc Ilie a fost hrănit în pustie de corbi; trupul adormit al Sfintei Maria Egipteanca a fost îngropat de un leu, iar Sfântul Serafim de Sarov hrănea un urs.

          6.1. Păcatul omului a adus în firea umană necazul, durerea și suferința: „voi înmulți mereu necazurile tale, …în dureri vei naște copii“ (Fac. 3, 16); „cu osteneală să te hrănești din pământ…, în sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta…“ (Fac. 3, 17 și 19).

          6.2. Zămislirea supranaturală a Fiului lui Dumnezeu – prin pogorârea Duhului Sfânt și prin umbrirea Celui Preaînalt – a făcut ca nașterea lui Iisus din pântecele Fecioarei Maria să fie fără dureri: „înainte de a se zvârcoli în dureri de naștere, ea a născut; înainte de a simți chinul, ea a născut un Fiu“ (Is. 66, 7); iar în Prohodul Dom­nului e scris: „Una-ntre femei          Te-am născut Fiu fără de durere…“ De asemenea, Maica Domnului, deși a zămislit și a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, totuși a rămas Fecioară: „…Cuvântul în Fecioară sălășluindu-Se și trup luând, a ieșit lăsând-o nestricată; întrucât Cel ce n-a pătimit stricăciune, pe ceea ce L-a născut a păzit-o nevătămată“ (Mineiul pe decembrie, ziua 25, utrenie, cântarea a 6-a).

          Eva, prin călcarea poruncii lui Dumnezeu, a fost înrobită bărbatului: „atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni“ (Fac. 3, 16). Fecioara Maria, prin împlinirea voii lui Dumnezeu, se dezrobește din stăpânirea bărbatului („nu știu de bărbat” – Lc. 1, 34) și se înrobește lui Dumnezeu: „iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău“ (Lc. 1, 38); iar din roaba Domnului, Fecioara Maria devine Maica Domnului (Lc. 1, 43) (Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, notițe de curs 1997).

          7.1. În urma păcatului, Adam și Eva au fost izgoniți din rai, pierzând starea de bine primor­dială.

          7.2. Hristos prin Înălțarea Sa la cer cu trupul înviat a așezat firea umană nu doar în raiul redeschis, ci în Sânul Sfintei Treimi, pentru ca de acolo diavolul să nu-i mai poată face rău. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

          8.1. În fine, „plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Omul, care fusese creat de Dumnezeu „bun foarte“, după „chipul lui Dumnezeu“, în vederea „asemănării cu Dumnezeu“, deci cu posibili­tatea de a deveni nemuritor, prin neascultare a devenit muritor; iar morții trupești i-a urmat moartea veșnică, iadul, adică neputința totală de a mai simți dragostea lui Dumnezeu.

          Ce grozăvie! Ce durere! Ce înșelare! Ce amără­ciune! Și toate acestea din cauza unei nesăbuințe.

          8.2. Hristos prin Învierea Sa a omorât moartea noastră: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând…“ și „precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia“ (I Cor. 15, 22). Întâia „moarte“ omorâtă a fost cea veșnică, a iadului, întrucât Învierea a început din iad (Valeriu Anania, Cerurile Oltului, Edit. Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu Vâlcea, 1990, p. 204): „Iisus omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată“ (I Petr. 3, 18-20).

          Deși unii: Avraam, Moise, Ilie, Isaia, Iezechiel, Ieremia, Daniel, Ioan Botezătorul etc. împliniseră voia lui Dumnezeu în viața aceasta pământească, totuși, din cauza păcatului lui Adam, toată umanitatea se afla în iad. Coborârea Mântuitorului la iad a avut menirea de a-i elibera de acolo pe toți aceia pe care iadul îi ținea pe nedrept. Nu pe toți i-a eliberat, ci doar pe cei care au crezut în El (Slujba Învierii, E.I.B.M.O., 1998, p. 46). Apoi, firii umane prin Învierea lui Iisus i se dă posibilitatea nemuririi, căci: „Hristos înviat din morți nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu“ (Rom. 6, 9-10), adică trupul înviat al lui Hristos trăiește veșnic în sânul Sfintei Treimi, iar această stare a Mântuitorului este oferită ca posibilitate fiecărui om care-i urmează Lui. Astfel moartea trupească nu mai este spre moartea veșnică, adică spre pierderea comuniunii cu Dumnezeu, ci moartea trupească devine, pentru cei ce împlinesc voia lui Dumnezeu, prag de trecere din viața pământească în viața de apoi, spre întâlnirea și comuniunea cu Hristos Cel răstignit și înviat din morți: „cel care ascultă cuvântul Meu și crede în Cel care M-a trimis are viață veșnică… și se mută de la moarte la viață“ (cf. In. 5, 24).

          În fine, prin Învierea lui Hristos, moartea omului este spre Înviere: „…cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii, iar cei care au făcut cele bune spre învierea vieții“ (cf. In. 5, 28-29), căci mai tare decât moartea și iadul este iubirea de oameni a lui Hristos (Cf. †DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Făclii de Înviere, Basilica, București, 2014, p. 113; volumul, cuprinzând Pastoralele din perioada 1991-2014, reprezintă un tratat-sinteză a teologiei Ortodoxe despre Învierea Mântuitorului; n.a.). Credința tare în Învierea de obște, ce-și are temeiul în Iisus cel Înviat, i-a determinat pe unii creștini să devină martiri, mărturisindu-L pe Hristos cu prețul vieții lor (Cf. ibidem, p. 297), iar pe alții să-și dedice viața Mântuitorului ori printr-un martiriu alb (cum a fost numit monahismul) (Cf. Ibidem, p. 301), ori prin viața de familie (curelarul din Alexandria) (Pateric); fiecare dintre aceștia, la măsura lui, răstignindu-și patimile și poftele (cf. Gal. 5, 24) spre Învierea vieții.

Preot Marian SAVA,
Biserica Adormirea Maicii Domnului,
Spitalul Universitar București

 Evocări & comemorări

Mihai Eminescu astăzi

 

          Nu știu alții cum sînt, dar pe mine, de cînd încep să mă îmbete, urcînd, miresmele poza3_2_2016Mîinii Maicii Domnului[2] și, mai ales, de cînd prind viață din înalt, coborînd ca într-un subtil dialog olfactiv, adierile teiului[3], mă cuprinde un dor năvalnic de Mihai Eminescu.poza4_2_2016

          Îmi recunosc și un reflex profesional în această inefabilă trăire, anume comemorarea trecerii DINCOLO, în miezul lui cireșar, a ființei de lut a genialului vlăstar al Moldovei voievodale. E o dată care mi-a prilejuit, de-a lungul anilor petrecuți la catedră, reluarea dinaintea elevilor întru mereu uimitoare, mereu nouă, însă mereu parțială deslușire a unor versuri, a unor pagini de proză literară ori a unor articole lăsate moștenire românimii de Mihai Eminescu.poza5_2_2016

          Actualitatea scrierilor sale e evidentă, în pofida aversiunii alogene exprimate cu abia stăpînită mînie… „corect politică“ de varii intelighențe obscur stipendiate. Nu strică (re)citirea în cheie (post)modernă a considerațiilor finului analist politic:

          Camera [Deputaților – nota mea, M. F.] ajunsese o prăvălie în care fiece panglicar cu mîncărime de limbă scotea cîte o panglică de un ceas și jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri cestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea țărei alegătoare [încremenită dinaintea televizoarelor – nota mea, M. F.]. Verzi și uscate, vrute și nevrute, povești scrise pe apă, proorocii despre lucruri trecute, c-un cuvînt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupație a Camerei [și a televiziunilor comerciale, nota mea, M. F.] luni întregi dupăolaltă [4](…)  

          Multă vreme ocultată din pricina mesajului „xenofob“, Doina face să vibreze și mai puternic decît odinioară inimile românilor astăzi, cînd întreaga suprafață a României este concesionată străinilor pentru exploatarea tuturor resurselor naturale (petrol, gaze, aur etc.), în condiţii dezavantajoase statului român. [5] O reproduc integral:

De la Nistru pîn’ la Tisa

Tot Românul plînsu-mi-s-a

Că nu mai poate străbate

De-atîta străinătate.

Din Hotin și pîn’ la Mare

Vin Muscalii de-a călare,

De la Mare la Hotin

Mereu calea ne-o ațin;

Din Boian la Vatra Dornii

Au umplut omida cornii

Și străinul te tot paște,

De nu te mai poți cunoaște.

Sus la munte, jos la vale

Și-au făcut dușmanii cale;

Din Satmar pînă ‘n Săcele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul,

Îndărăt tot dă ca racul,

Nici îi merge, nici se ‘ndeamnă,

Nici îi este toamna toamnă,

Nici e vară vara lui

Și-i străin în țara lui.

Dela Turnu ‘n Dorohoi

Curg dușmanii în puhoi

Și s-așează pe la noi;

Și cum vin cu drum de fier,

Toate cîntecele pier,

Sboară paserile toate

De neagra străinătate.

Numai umbra spinului

La ușa creștinului.

Își desbracă țara sînul,

Codrul – frate cu Românul –

De secure se tot pleacă

Și isvoarele îi seacă

Sărac în țară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii

Mînca-i-ar inima cînii,

Mînca-i-ar casa pustia

Și neamul nemernicia.

Ștefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Las’ Arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija Sfinților

În sama părinților,

Clopotele să le tragă

Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă,

Doar s-a ’ndura Dumnezeu

Ca să-ți mîntui neamul tău!

Tu te ’nalță din mormînt

Să te-aud din corn sunînd

Și Moldova adunînd.

De-i suna din corn o dată,

Ai s-aduni Moldova toată,

De-i suna de două ori

Îți vin codri ’n ajutor,

De-i suna a treia oară

Toți dușmanii or să piară

Din hotară în hotară,

Îndrăgi-i-ar ciorile

Și spînzurătorile!

Cine ne-au dus Jidanii

Nu mai vază zi cu anii

Ci să-i scoată ochii corbii

Să rămîe ’n drum cu orbii

Cine ne-au adus pe Greci

N’ar mai putrezi în veci

Cine ne-au adus Muscalii

Prăpădi-l-ar focul jalei

Să-l arză să-l dogorească

Neamul să i-l prăpădească.

Cine ține cu străinii

Mînca-i-ar inima cînii

Mînca-i-ar casa pustia

Și neamul nemernicia.

          O altă variantă a poeziei se poate citi în Mihai Eminescu – poezii tipărite în timpul vieții, vol. III, note și variante, ediție critică îngrijită de Perpessicius cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundației Regale, București, 1944.

          Mai puțin cunoscute sînt versurile:

(…) Din Boian la Cornu Luncii

Jidovește’nvață pruncii

Și sub mînă de Jidan

Sînt românii lui Ștefan.

Vai de biet român săracul

Că-ndărăt tot dă ca racul

Fără tihnă-i masa lui

Și-i străin în țara lui. (…)

          Dintre scrierile dedicate genialului scriitor patriot mereu actual, cele ale lui Theodor Codreanu[6], hușanul pasionat de-o viață de creația lui Mihai Eminescu, pe care l-am cunoscut abia în 2015, la o lansare de carte de-a sa la Librăria Sophia, am datoria de a le menționa apăsat. Îndeosebi volumul Eminescu incorect politic, reunind o atentă selecție de treizeci și unu de studii și articole publicate de-a lungul vremii, îl consider definitoriu pentru nivelul atins astăzi de eminescologie. Mai puțin abordate de comentatori, preocupările științifice ale lui Mihai Eminescu au atras atenția acestui onest hermeneut, care, pentru a se apropia cît mai mult de uimitoarea complexitate și actualitate a personalității eminesciene, folosește conceptele antimodernism și transmodernitate, ieșind din cercul strîmt al cartezianismului în care se complac, tautologic, denigratorii de ieri și de astăzi ai gînditorului poet. Dacă Theodor Codreanu îl citează, admirativ, pe bună dreptate, pe Mihai Cimpoi: Eminescu este pentru noi un punct de fugă, niciodată un punct de sosire, dar în felul acesta el este dătătorul de libertate, de mișcare expresivă (…) Relația noastră cu Eminescu este, în felul ei, „divină“. Noi nu putem fi Eminescu, dar putem fi noi înșine, așa cum este el însuși (…)[7], eu îmi permit să-l completez, încheindu-mi aceste rînduri ocazional-mărturisitoare, citîndu-l pe un alt admirabil înțelegător și comentator al operei eminesciene, Petru Mihai Gorcea, plecat prematur dintre noi, din păcate: Noi nu vedem în armonie doar o temă ce străbate, alături de altele, opera eminesciană, ci considerăm că ideea de armonie, în sensul platonician al cuvîntului idee, este axată pentru Ființa poetică ce ni se arată privirii sub numele Eminescu (…)[8] (…) Sînt convins că despre Eminescu s-au spus multe, dar s-au rostit extrem de puține adevăruri și că Ființa sa poetică, unică și irepetabilă, este încă prea puțin cunoscută în adevărul ei fundamental. Eminescu este un abis și cine se apropie de el cu adevărat – și nu la modul superficial-declarativ – rămîne fascinat pentru întreaga sa viață.[9]

          București, 3 cireșar 2016

Mihai Floarea

 Literatură și religie

Elogiu limbii române

                Limba română e pâinea frântă, pâinea caldă coaptă pe vatră, aburind în rumen răsărit. Limba română e laptele supt de la mamă. Limba română e zori şi asfinţit totodată, limba română e strugure şi must, lacrimă curată. Limba română e dor şi simţire, murmur de izvor şi apă străluminată, limba română e smerirea din vatră. Limba română e rană şi sânger de rugă în căuş de piatră. Limba română e ou de lumină, lut de ulcică, lemn de biserică, munte şi piatră, e isteţime, e viaţă. Limba română e credinţă, nădejde, e dragostea noastră…

Mihaela Pușcaș

 

Rugă de copil

Copilul se roagă:

– Doamne,  nu-i da mamei ca să plîngă

lacrimile de la începutul lumii!

Ocrotește în pumnișor

puiul de pasăre ce își pierduse mama.

Copilul plînge.

În căușul palmei, el crește un înger.

Și se roagă:

–  Doamne, nu-i da mamei ca să plîngă

lacrimile de la sfîrșitul lumii!

Copilul ocrotește în căușul palmei

visul unui înger.

(Din vol. Marilena Istrati, Elegii pentru îngeri, București, Ed. Rosmarin, 2015, p. 102).

Notă: Pe coperta 1 am reprodus Icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel după https://www.google.ro/search?q=icoana+sf+petru+si+pavel&biw=1024&bih=686&tbm=isch&imgil=B7dxBkn9xf77sM%253A%253B_pBSIiIplrAZKM%253Bhttp%25253A%25252F%25252Fwww.doxologia.ro%25252Fsfintii-apostoli-petru-pavel&source=iu&pf=m&fir=B7dxBkn9xf77sM%253A%252C_pBSIiIplrAZKM%252C_&usg=__S6fKVTlS3UXW8O15GVecDIz1eN0%3D&ved=0ahUKEwi1s6Wqi4_NAhWGShQKHcKVCosQyjcIOw&ei=lSlTV_WULoaVUcKrqtgI#imgrc=B7dxBkn9xf77sM%3A

Pe coperta 4 sînt imagini de la Cenaclul Euxin din Duminica Tomei, 8 florar 2016.

Cuprinsul nr. 2/2016:

Actualitatea: Lansare de carte: Roxana Cristian, Cuvîntul autoarei

Eseu: Pr. Marian Sava, Învierea lui Hristos șterge păcatul strămoșesc și urmările lui

Evocări & comemorări: Mihai Floarea, Mihai Eminescu astăzi

Literatură și religie: Mihaela Pușcaș, Elogiu limbii române

Marilena Istrati, Rugă de copil

 †

Redacția:

Liana Floarea – lianafloarea@yahoo.com

Mihai Floarea – mihaifloarea53@yahoo.com

Eugen Toma – eugtoma@yahoo.com

poza6_2_2_2016

poza7_2_2016


[1] Eseul a apărut inițial în „Tribuna învățământului“ http://www.tribunainvatamantului.ro/invierea-lui-hristos-sterge-pacatul-stramosesc-si-urmarile-lui/

[2] Caprifoiul sau Lonicera Japonica. Se poate vizualiza și la https://www.youtube.com/watch?v=9pFshMA9YCc

[3] Există peste treizeci de specii de arbori, dar mai cunoscute sînt trei tipuri de tei: cel cu frunza în formă de inimă (Tilia cordata), care înflorește la începutul lui iunie, avînd pe dosul frunzelor niște perișori gălbui; teiul mare (Tilia platyphillos), care înflorește ceva mai tîrziu, cu frunzele mai mari decît ale celorlalte specii înrudite și teiul argintiu (Tilia argentea), care înflorește abia în iulie, avînd frunze și flori alburii. Numele copacului vine de la grecescul ptilon=aripă, făcînd referire la bracteile aflate pe pedunculul floral, asemănătoare unor aripi. Cuvîntul argentea derivă de la latinescul argenteus = argintiu, aluzie la faptul că frunzele sunt albe şi dens tomentoase pe suprafaţa inferioară. Numele de cordata vine de la latinescul cor = inimă, aluzie la formarea frunzelor. Cuvîntul platyphyllos este un compus grecesc prin aglutinare, ce rezultă din unirea lui platys = larg cu phyllon = frunză, semnificînd „frunze late“.

[4] Cf. George Ene, Eminescu, securitatea și siguranța națională a României, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014, p. 122.

[5] Cf. Vasile Maierean,

https://archive.org/stream/VasileMaiereanPreliminariiLaDisparitiaUneiNatiuni#page/n1/mode/2up

[6] Îmi permit să reproduc aici o listă care-mi justifică aprecierea că acest rafinat intelectual contemporan este un eminescolog de frunte: Eminescu – dialectica stilului (București, Ed. Cartea Românească, 1984, col. „Eseuri“), Modelul ontologic eminescian (Galați, Ed. Porto-Franco, 1992, col. „Studii eminesciene“), Dubla sacrificare a lui Eminescu (Târgoviște, Ed. Macarie, 1997; ediția a doua, revăzută și adăugită, Brașov, Ed. Serafimus, 1999, prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga; ediția a treia, revăzută și adăugită, Chișinău, Ed. Civitas, 1999, cu o scrisoare-postfață de George Munteanu), Controverse eminesciene (București, Ed. Viitorul românesc, 2000); De ce a fost sacrificat Eminescu? (Bacău, Ed. „Grigore Tăbăcaru“, 2001), Mitul Eminescu (Iași, Ed. Junimea, 2004, colecția Eminesciana); Eminescu martor al adevărului (București, Ed. Scara, 2004); Eminescu în captivitatea „nebuniei“ (Ed. Universul, Chișinău, 2011); Eminescu incorect politic (București, Ed. Scara, 2014).

[7] Theodor Codreanu, op. cit., pp. 326, 327. Citatele se fac din vol. Mihai Cimpoi, Eminescu – Mă topesc în flăcări. VIII. Dialoguri cu eminescologi din toată lumea, Chișinău, București, Editurile Litera & David, 1999, p.240 și 241.

[8] Petru Mihai Gorcea, Eminescu, vol. III, Pitești, Editura Paralela 45, 2005, p 144.

[9] Ibidem, p. 240.


Noul Euxin Nr. 1 / 2016

Decembrie 17, 2016

noulelixir

Noul Euxin

Nr. 1 / 2016

Inaugurarea Cenaclului Euxin 2

poza1

          Începînd cu orele 17 în prima duminică a lui prier, a Sfintei Cruci, a treia din postul Paștilor, în care s-au făcut  pomenirile Sf. Cuv. Nichita Mărturisitorul și Ilirie, cu dorința noastră, la inițiativa și prin bunăvoința familiei Eugen și Ileana Toma,  „Cenaclul pluridisciplinar Euxin 2“ și-a început ființarea. Sediul (provizoriu) este situat în Intrarea Odobești, nr. 6, bloc V9, parter, ap. 2 (tel. 0737286948). Tematica discuțiilor și dezbaterilor va aborda domenii diverse: literatura, folclorul, filosofia, istoria, fizica, matematica, astronomia etc., toate în relație cu religia creștin ortodoxă, căci numai „unde se vor aduna doi sau trei în numele Meu voi fi și Eu cu ei“.

          La inițiativă au răspuns cu promptitudine familia dr. Adrian Harghel, dl Radu Jecu și familia Mihai și Liana Floarea.

          Tematica propusă a fost „Învățămîntul astăzi“, discuțiile pornind de la criza din 1948, după invazia bolșevică, Istoria și Religia fiind atunci scoase din programă.

poza2          Au pregătit materiale (în limbaj de specialitate:   „și-au făcut temele“!) gazdele noastre.

          Ca profesor titular de literatură și limbă română, Mihai Floarea a atenționat participanții asupra similitudinii dintre soluțiile adoptate în 1948 și propunerile de revizuire a „curriculei“ din zilele noastre: vizate sînt, la fel, în primul rînd, Istoria și Religia. În al doilea rînd, se pun accente hedoniste străine tradițiilor românești și, îndeosebi, moralei creștine, precum „educația sexuală“, „emanciparea religioasă“(?), „drepturile omului“ etc.  „Corectitudinea politică“ aplicată cu sîrg, în toate domeniile, inclusiv în învățămînt, de cei instalați la putere, constituie o primejdie pentru ființa națională.

        Ca periodicitate a participării la cenaclu, s-a hotărît ora 17 din prima duminică a fiecărei luni, excepție făcîndu-se în perioada post pascală și cu ocazia sfîrșitului / începutului de an.

           În funcție de contribuțiile membrilor cenaclului, se va tipări revista „Noul Euxin“.

           În numele participanților, colegiul de redație al revistei „Noul Euxin“ mulțumește din inimă gazdelor și urează succes întîlnirilor noastre duminicale.

          Dumnezeu să ne ajute!

          Redacția

O NOUĂ REFORMĂ A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

          Scrisoare  deschisă  adresată domnului Ministru al Educaţiei şi Învăţământului  şi  Comisiei de pregătire a unei reforme a învăţământului

          Îmi iau responsabilitatea de a vă scrie, fiind născută în 1935 şi o victimă – ca mulţi alţii – a reformei învăţământului din 1948, acţiune comunistă îndreptată contra poporului român.

          Învăţământul românesc, atât de bine conceput prin organizarea efectuată de echipa condusă de Spiru Haret în primii ani ai secolului al XX-lea în scopul formării unor învăţători şi profesori care să alfabetizeze şi să ridice prin şcoală nivelul pregătirii culturale şi ştiinţifice a populaţiei, a avut un aport important la educarea civică şi patriotică a întregii societăţi. Nu se poate nega că, într-o epocă pe care am trăit-o ca elevă, copilul venea de la şcoală mândru că învaţă şi comunica acasă problemele lui de şcolar. Exista şi un consens între idealurile părinţilor şi cele ale formatorilor noilor generaţii. Şcoala era respectată, ea organiza şi timpul liber al elevilor, recomandând lecturi care cultivau o etică sănătoasă şi concepţii normale privind lumea înconjurătoare. Se organizau concursuri pentru promovarea talentelor şi se acordau burse elevilor săraci merituoşi.

Reforma învăţământului din 1948 a distrus însă acest edificiu, introducând o prăpastie între ceea ce se învăţa în şcoală şi ceea ce ştiau părinţii că e bine. Voi ilustra acea situaţie prin două întâmplări.

          Un copil intrat la grădiniţă în 1948, după prima săptămână este întrebat la masa de prânz ce a învăţat acolo iar el răspunde entuziast: „O poezie“. Mama, văduvă de război, îi cere s-o spună şi copilul recită: „Stalin şi poporul rus / libertate ne-au adus“…

          Au urmat ani în decursul cărora regimul instalat a adâncit tot mai mult ruptura între ceea ce se învăţa la şcoală şi ceea ce trăia copilul acasă. În 1988, unui elev de liceu i s-a scăzut nota la lucrarea de istorie din motivul că nu conţinea nici un citat din cuvântările „tovarăşului“. Mama i-a reproşat: „Chiar n-ai putut să înveţi pe dinafară un citat? Nu ştii proverbul: «Fă-te frate cu dracul până treci puntea»?“, la care elevul a răspuns: „Crezi că are să vină cineva să-mi spună că puntea s-a terminat?“

          Generaţii întregi au fost traumatizate de politica oficială debitată şi prin şcoală, de restrângerile introduse în toate aspectele educaţiei şi învăţământului, situaţii care nu au rămas fără urme. De aceea, o reformă a învăţământului general trebuie să micşoreze distanţele dintre păturile sociale şi din interiorul familiilor, astfel ca binefacerile noului sistem să folosească întregii societăţi.

          Câteva discipline de învăţământ necesită o abordare mai atentă în ce priveşte restructurarea lor. Istoria trebuie să aibă parte de o predare corectă, pentru ca generaţiile viitoare să capete obişnuinţa  de a judeca situaţiile istorice cu discernământ, pe baza convingerii că în şcoală au aflat „adevărul, tot adevărul şi numai adevărul“. La rândul ei, cunoaşterea Limbii române,  de care depinde formarea unui om cultivat, moral, cu un larg orizont intelectual, care-şi poate exprima corect ideile, atât verbal cât şi prin scris, permiţând cetăţenilor ţării să se implice eficient în viaţa socială, trebuie să se situeze în primul plan al preocupărilor Comisiei de lucru. Limba română, însuşită în toată bogăţia ei, poate oferi oamenilor de mâine o chezăşie de bună convieţuire. În acelaşi sens, orele de Religie trebuie să fie prezente, ele contribuind la formarea personalităţii şi a sufletului elevilor, care, ajunşi la maturitate, vor şti să primească atât drepturile cât şi datoriile inerente existenţei în societate. În România există o preţioasă tradiţie în domeniul învăţării Matematicii, care s-a bazat pe manuale în care etapele de predare a noţiunilor erau structurate în ordine strict deductivă, pentru a se evita alunecarea spre învăţarea pe dinafară. Dar metoda practicată de alegere a răspunsului corect dintre mai multe „soluţii posibile“ dă elevului impresia că poate răspunde corect și la întâmplare. Ca să nu rămână pentru unii elevi un bau-bau, matematica nu trebuie să recurgă la jocuri diverse, ci să urmeze linia logică făcând-o, pentru alţii, atractivă.

          Reuşita unei reforme a învăţământului stă în calitatea conţintului manualelor, instrumente care îi ghidează pe elevi, dar şi pe profesori. Sperăm ca efectele posibile de durată ale adoptării unei noi viziuni de reformă să constituie o preocupare distinctă la formularea tuturor detaliilor din propuneri.

                               Ileana Toma

          Matematician şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, Laureată a premiului „Gh. Lazăr“ al Academiei Române.

Despre smerenie

 

          Articolul de față a fost publicat pe blogul http://mihai-floarea.blogcreativ.ro/Primul-blog-b1/Despre-smerenie-b1-p58.htm pe marginea unui scandal stîrnit de un cîntecel al unei formații oarecare, dar care a reușit performanța de a aduna peste treizeci de artiști care să cînte-rostească un fel de mantră privitoare la preferința lui Dumnezeu pentru spațiile mici din lemn (?!). Opinia aceasta, înșelător calificabilă a fi „de bun simț“, a polarizat diavolește oamenii în Postul Paștilor.


          Îmi fac datoria creștinesc-scriitoricească de a nu rămîne indiferent față de această aparent neînsemnată dispută din mass-media.

          Excepțional comentariu! Mulțumesc părinte! – am postat în contul articolului „Taxi, prietenii și bunul simț“, semnat de pr. Mihai-Andrei Aldea[1]. Îmi adaug opinia, nuanțîndu-mi și cele scrise deja pe marginea cîntecelului buclucaș: eu am considerat dintru început textul ca o mărturisire publică de credință a celor peste treizeci de artiști și sper că așa au gîndit inițiatorii demersului[2]. Nu aveam în vedere polemicile ce s-au generat pro/contra catedralei aflate în construcție – aceasta este o altă discuție, iar dacă o abordez, am de adăugat următoarele:

     Dacă am întoarce spatele semenilor, drepți ori păcătoși, nerăspunzîndu-le, desconsiderîndu-i – cu ce am fi mai buni decît necredincioșii? Neimplicarea, nepăsarea, superioritatea îngîmfată sînt apanajele diavolilor, nu ale creștinilor! Răspunzînd cu bunătate, încurajînd și cel mai mic gest, și cea mai mică tresăltare a conștiinței, încercăm să-L imităm pe Iisus, care a venit în lume pentru păcătoși, nu pentru cei drepți…

           Celor care invocă smerenia spre a combate construirea de noi biserici creștine ortodoxe într-o țară majoritar ortodoxă le mai scriu:

          Cu cît ați contribuit voi, cei care criticați totul, la ridicarea lăcașurilor de cult în ultimii douăzeci și cinci de ani? De ce le imputați altora contribuția benevolă, batjocorindu-i ori de cîte ori aveți ocazia? Oare nu avem cu toții dreptul de a ne exercita liber voința și credința? Mi-e greu să vă înțeleg, pe cei ce vreți „spitale în loc de catedrale“: cine vă împiedică să construiți spitalele jinduite? Altfel gîndit: oare Bisericii îi revine obligația construirii spitalelor, școlilor, autostrăzilor etc.? Eu știam că guvernanților… Dar mă rog: fiecare cu doctrina sa politică! Sînteți liberi să înjurați și să criticați ce poftiți: dar cu oarecare măsură și, mai întîi, privindu-vă în oglindă sufletele proprii, autoanalizîndu-vă cu maximă sinceritate…

          În privința cîntecelului care a stîrnit atîtea pasiuni, revin și îndrăznesc să-i felicit pe protagoniști: manifestă un start bun pe lunga cale a credinței veritabile; totul e să continue… Le urez deci din inimă să nu se oprească la jumătatea drumului! Să doneze, deci, din bunurile pe care le dețin săracilor măcar ceea ce le prisosește (deși vameșul din Biblie a calculat că merită să-și dea a treia parte din avere!), spre a-și demonstra SMERENIA! Așa au șansa de a-și dovedi dinaintea tuturor credința prin fapte, delimitîndu-se de fariseism!

Mihai Floarea

București, 14 prier 2016

Eseu

60 de ani de la reforma învăţământului în România[3]

            În domeniul învăţământului, în prezent domneşte la noi un sentiment de derută şi chiar disperare, mărturisit de mulţi profesori, părinţi şi intelectuali de diferite profesiuni. După instalarea comunismului şi după căderea acestuia, s-a ajuns la un impas evident. „Reforma învăţământului”, publicată prin Decretul 175 în Monitorul Oficial din 3 august 1948, a fost doar începutul aplicării ideologiei comuniste în domeniul învăţământului românesc, intenţie de bază care nu s-a mai modificat pe parcurs, ceea ce a lăsat urme vizibile în modul de a gândi al generaţiilor ce au urmat.

            România este o ţară în care sistemul de învăţământ s-a consolidat între 1862 şi primul război mondial, pe baza unei legislaţii bine formulate. Însă intervalul dintre cele două războaie mondiale este cel care marchează realizarea unui sistem modern de instrucţie şi educaţie, în mare parte inspirat din sistemele francez şi italian. Era echilibrat şi democratic şi a deschis calea multor tineri proveniţi din medii modeste să devină personalităţi ale culturii, afirmându-se şi în viaţa societăţii. Procesul educativ este un mod de transfer al experienţei unei generaţii spre generaţiile următoare, păstrându-se respectul faţă de tradiţii şi faţă de progresul realizat de societate între timp. Mica burghezie care s-a manifestat activ în România în intervalul interbelic se formase la o şcoală deja constituită după principii solide. Ruptura s-a produs în 1948, prin dezlocuirea brutală a conţinutului existent al educaţiei şi înlocuirea lui cu un altul, fixat în conformitate cu o doctrină totalitară impusă de un regim de ocupaţie străină. Statul sovietic, sub a cărui stăpânire intrase România, moştenea de la statul rus anterior nu numai aşezarea geografică şi limba oficială, dar şi duhul expansiunii teritoriale, al falsei diplomaţii şi al spolierii, care acum se mulau perfect pe caracteristicile ideologiei comuniste. Situaţia nu era nouă din punct de vedere istoric şi aminteşte de una din ocupaţiile Principatelor Române de către ruşi, când în 1812 comandantul armatei ruse, generalul Kutuzov, spusese că  „nu le va lăsa românilor decât ochii ca să plângă”. Ceea ce adăuga în mod esenţial comunismul era teroarea de stat, având ca principale scopuri desfiinţarea proprietăţii şi a religiei, aşa cum se enunţă în Manifestul Partidului Comunist de K. Marx şi Fr. Engels (1848).

            Ideologiile totalitare promit o societate perfectă, totodată ele nu-şi ascund intenţiile. Românii nu aveau nevoie să afle din cărţi definiţia leninistă a dictaturii proletariatului ca să-şi dea seama de ce îi aştepta: „Dictatura proletariatului este dictatura proletariatului împotriva burgheziei, dictatură bazată pe violenţă şi nelimitată de lege.” Rezultatele practice ale aplicării acestei doctrine aveau să se răsfrângă imediat asupra vieţii majorităţii populaţiei într-un mod tragic. Propaganda comunistă ce se făcea prin radio, ziare, cinema, instituţii şi în special prin şcoală conţinea ameninţări la adresa „duşmanilor poporului”, în paralel cu aţâţarea la ură împotriva „duşmanului de clasă”.

          Totodată, prin aceste canale, se zugrăvea starea de fericire a popoarelor sovietice, situaţie spre care eram dirijaţi şi noi. De mirare era că „orânduirea cea mai avansată din lume” avea atât de mulţi duşmani, care nu doreau fericirea promisă, încât, pentru convingere, erau necesare zeci de mii de arestări şi de dări afară din slujbe, mizeria economică avantajând construirea societăţii ideale.

            Principala armă a regimului era frica. Apoi, venea repetiţia neîncetată a lozincilor: prin mijloacele de informare; în instituţii şi întreprinderi, prin şedinţele de partid şi de sindicat, jurnalul de perete etc.; în şcoli, prin conţinutul lecţiilor, care cuprindeau obligatoriu „actualizarea politică” pentru injectarea ideologiei în mintea copiilor. În ce atmosferă învăţau aceştia, când peste tot aveau în faţă îngrădiri care îi obligau să meargă într-o singură direcţie! Să nu uităm că în ţară, arestările generalizau spaima şi dezechilibrau viaţa de familie, toate contactele umane erau supravegheate şi sărăcia era chinuitoare. Frontierele erau închise, chiar şi înspre „ţările socialiste prietene”, informaţii cărţi, ziare nu mai veneau din alte ţări şi corespondenţa era controlată. Anul 1948 este anul exproprierii marilor întreprinderi (11 iunie) şi al începutului desfiinţării celor mici. Venitul cetăţeanului angajat în muncă scădea la o treime din ce fusese înainte şi, de aceea, multe mame femei casnice au fost silite să-şi caute de lucru.

            Cum a lucrat asupra învăţământului acest tăvălug venit după modelul din răsărit? Prin desfiinţarea unor instituţii şi îndepărtarea unor oameni, prin eradicarea unor concepţii. În ce priveşte instituţiile, era în spiritul revoluţiei ca unele să nu mai existe, iar în privinţa oamenilor, trebuiau, bineînţeles, să fie eliminaţi profesorii care aveau o mentalitate „reacţionară” , adică aceia care învăţaseră în străinătate, cei care avuseseră funcţii de conducere în educaţie, cei care demonstrau un comportament demn, cei care erau prea buni profesional…  Trebuiau introduse manualele sovietice (unice), traduse din limba rusă (altele nu erau), care aveau la bază concepţia marxist-leninistă şi dialectica materialistă, ce garantau însuşirea „ştiinţei celei mai avansate din lume”, cea sovietică (se afirma, de pildă, că radioul este o invenţie rusească etc.). În această atmosferă, elevii simţeau dincotro bate vântul, se adaptau trăind în duplicitate, învăţau să mintă „politic”, să se plieze. În definitive, ce putea fi atât de rău?

Eram elev de liceu când am constatat din vara anului 1948 că denumirea liceului nu mai era „Titu Maiorescu” (liceu seminar pedagogic), ci liceul nr.7 din sectorul I.V. Stalin al Capitalei. În toamnă am trecut din clasa a V-a de liceu în clasa a IX-a, iar unii dintre profesorii noştri au început să dispară (excluşi, transferaţi, arestaţi). Profesorul de istorie, Aurel Iordănescu, foarte iubit de elevi, n-a mai venit şi am aflat că preda matematică la o şcoală elementară. După 1990 mi-a mărturisit cum fusese chemat în 1947 la Ambasada sovietică şi întrebat timp de câteva ore ce a vrut să spună în manualul său de istorie a românilor prin expresia „politică de mare putere”; a ajuns ulterior profesor la liceul „Gheorghe Lazăr”. Într-o iarnă am văzut cum profesorul de geografie, Nicolae Gheorghiu, autor cunoscut de manuale şi de atlase, rezemat în baston, cerşea la un colţ de stradă. Profesorul de franceză, Lucian Voiculescu, autor de manuale şi gramatici, rupea biletele la intrarea în cinematograful Patria şi era jenat că-l salutam. În locul său preda un profesor nou, Diaconu, care ne explica pronunţia în limba franceză astfel: ai se pronunţă e, deci verbul a munci (travailler) trebuie pronunţat traveie. Elevii făceau ce le stătea în putinţă, chiuleau cât puteau de la manifestaţii şi spuneau bancuri în cerc restrîns de prieteni.

            Şcoala în întregime devenise acum şcoală de Stat, tot ce se preda la clasă şi cum se preda fiind strict controlat. Ideologia comunistă, în vederea fabricării tipului de „om nou”, în exemplare identice, uşor de dirijat şi care să execute fără clipire indicaţiile primite de la partidul unic, concepea şcoala ca pe un vast laborator de experimentare asupra fiinţei umane.

            Iată cum suna articolul nr.1din Legea educaţiei şi învăţământului în România la 30 de ani de la „reforma” din 1948: „Învăţământul, factor principal de cultură şi de civilizaţie, de educaţie a omului nou, asigură punerea în practică a politicii Partidului şi Statului în ce priveşte formarea personalului pentru toate domeniile de activitate economică şi socială pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, formarea conştiinţei socialiste a tineretului, formarea unor generaţii bine pregătite pentru muncă şi viaţă, devotate patriei, partidului şi poporului, cauzei socialismului şi comunismului.” Pentru a nu ne învârti în jurul unor lozinci măreţe, să trecem la expunerea unor fapte ce au caracterizat evoluţia şcolii. Singurele statistici publicate sunt cele oficiale ale regimului comunist, iar paralel cu ele există amintirile supravieţuitorilor epocii şi studii efectuate după 1989. Potrivit datelor oficiale, în 1948 populaţia şcolară a crescut brusc de la 11% din populaţia totală la 14%, stabilizându-se apoi la 24% (tendinţa fiind reală). Proporţia învăţătorilor a crescut în 1948 de la un învăţător pentru o medie de 34 de elevi la un învăţător la 27 de elevi, unde se stabilizează pentru următorii 40 de ani. De la 50 de elevi în medie pe sală de curs în învăţământul preuniversitar se saltă, spun statisticile, la 36 (în 1948 eu însă învăţam la liceu în Bucureşti, având şi în anii următori peste 50 de elevi în clasă; în capitală, în urma desfiinţării liceelor particulare şi a celor confesionale, dar şi datorită afluxului mare de locuitori noi, s-a făcut zilnic şcoală în trei serii, ora de curs fiind scurtată la 40 de minute, astfel că la matematică, de pildă, reveneau unui profesor 4 minute de lucru cu un elev, pe săptămână !). Schimbarea impusă în învăţământ în 1948 servea transformării întregii societăţi: 75% dintre absolvenţii de liceu erau împinşi spre facultăţi inginereşti şi tehnice în vederea industrializării forţate a ţării, unul din obiectivele comuniste. Astfel, multor tineri li s-a croit o viaţă grea şi nepotrivită cu înclinaţiile lor. Singura consolare ar fi că meseriile tehnice erau în orice caz mai onorabile decât cele umaniste, care erau inundate de marxism-leninism.

            Un rezultat dezastruos al „reformei” s-a obţinut prin aplicarea principiului egalităţii şanselor, pentru profesori devenită în comunism egalitate obligatorie: 100% din elevi trebuiau promovaţi. Regimul fiind „perfect”, nu puteau exista rebuturi. Totul pornea de la neacceptarea elitelor. Profesorii îşi pierdeau din autoritate iar elevii pricepeau că trebuie să nu-şi facă griji. Rezultau nişte diplome utilizabile, ca şi astăzi, destul de des cu ajutorul relaţiilor şi pilelor. Principiul egalităţii oamenilor în societate s-a aplicat însă ca în Ferma animalelor de G. Orwell (Unii sunt „mai egali” decât alţii): fiii clasei muncitoare care, potrivit Constituţiei, era clasa conducătoare, erau „mai egali”. Este vorba de principiul discriminării pozitive, care a ajutat în serie elemente recrutate din sânul clasei muncitoare să ocupe posturile importante şi locurile numeroase lăsate „libere” prin arestări şi dări afară din servicii. Am ajuns astfel şi la principiul discriminării negative. De aceste două principii analiştii politici trebuie să ţină seama când vor să înţeleagă cauzele căderii comunismului în Uniunea Sovietică. Căci o urmare grea, dacă nu chiar cea mai distructivă a „Reformei învăţământului”, resimţită şi în piritu în societatea românească, s-a produs prin jocul celor două tipuri de discriminări: se opera cu două măsuri. La admiterea în facultăţi, candidaţii erau împărţiţi pe categorii după „originea socială”, „sănătoasă” sau „nesănătoasă”. Din prima categorie făceau parte copiii de muncitori, de ţărani săraci şi de intelectuali „progresişti”; din următoarele categorii făceau parte copiii de mici proprietari, de liberi profesionişti, de funcţionari de stat etc., pentru ca o treia categorie să-i desemneze pe ofiţeri, preoţi, mari proprietari etc., pentru copiii cărora se impunea obţinerea mediei de intrare de 9,50, dacă erau lăsaţi să se înscrie. Cel mai rău însă era să ai „probleme”, de exemplu să ai tatăl deţinut politic, având atunci mari şanse de a ţi se refuza dosarul la anumite facultăţi, ba chiar şi la liceu, chiar de la ghişeul de depunere a înscrierii. Se poate vedea intenţia de aruncare a „claselor de sus” către munci inferioare şi de săltare a „claselor de jos” spre posturi înalte. Dacă se mai au în vedere exmatriculările practicate în timpul anilor de şcolarizare (decise de Partid şi transmise verbal direcţiilor şcolare), tăierea de la burse a unor studenţi merituoşi dar „cu origine nesănătoasă” sau impunerea acestora la taxe şcolare excesive, este clar că, vizând îndepărtarea urmaşilor unor largi categorii sociale, revoluţia comunistă efectua şi pe această cale un genocid cu caracter social. În privinţa supravieţuirii ici-colo a unor copii de „exploatatori”, există şi în ziua de astăzi fanatici ai extremei stângi nemulţumiţi că revoluţia nu a fost perfectă  şi că „nu li s-a crăpat capul de năpârcă tuturor duşmanilor de clasă”. Era totuşi nevoie şi de elemente competente care să muncească şi, bineînţeles, fără să fie avansate în serviciu în cursul vieţii.

            Simultan se producea acţiunea „pozitivă”: copiii pentru care se făcea revoluţia puteau să facă studii fie intrând fără examen în facultăţi, fie cu note mai mici decât pragul de admitere. Până după 1960, examenul de admitere s-a dat în săli separate pe categorii: într-o sală, candidaţii „nesănătoşi”, cu subiecte de examen dificile şi notate cu severitate, într-o alta, cei „sănătoşi”, cu subiecte mai uşoare. Acestora din urmă li se rezerva după terminarea studiilor o ascensiune rapidă, fiind „ridicaţi în muncă” pentru ocuparea posturilor de conducere, primele eşaloane de directori produşi de „reformă” ieşind la pensie de abia în ultimii ani. Cu vremea, politica dublei discriminări a condus la compromiterea forţei de muncă, cei mai slab plătiţi micşorându-şi efortul de muncă („ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”). Nevoia de cadre „de încredere” a alterat învăţământul în însăşi menirea sa de a da cadre bine pregătite profesional. Se preferau şi incapabili, numai să fie „devotaţi”.  Decretul 175 menţionat anterior prevedea înfiinţarea de unități speciale de 2-3 ani care puteau înlocui şcolile medii de 8 ani; ele vor deveni „facultăţi” muncitoreşti în care erau admişi absolvenţii a 4 clase primare. Admiterea în învăţământul superior se făcea prin derogare de la media de admitere sau pentru candidaţi care nu făcuseră deloc studiile medii… La câţiva ani după „reformă” au apărut secţii fără frecvenţă pentru şcoala de 2 ani care au produs chiar cadre didactice universitare fără liceu terminat (!). Pentru cei care, după 1989, şi-au făcut iluzii în privinţa Justiţiei Române, menţionăm că pe baza aceluiaşi Decret 175 s-au înfiinţat în 1948 şcoli juridice de un an, cu cursanţi scoşi din „câmpul muncii”, cărora li se asigura pe viaţă repartizarea în Magistratură, Parchet etc.(1)

            Pentru învăţământul universitar s-a avut o deosebită grijă. În 5 iunie 1948 a fost desfiinţată şi Academia Română, instituţie reprezentativă pentru cultura noastră, mulţi dintre membrii ei, personalităţi piritua şi ştiinţifice, fiind şi profesori universitari. Academia a fost înlocuită cu o instituţie politizată, organizată „pe baze noi”, din care au fost înlăturaţi în jur de o sută de academicieni (cincizeci vor cunoaşte închisorile comuniste, mulţi murind în detenţie). Transformările din universităţi ar necesita o tratare de detaliu, mai ales în ce priveşte conţinutul materiilor predate. În toate facultăţile, indiferent de profil, se introduce studiul Istoriei Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S., economia politică şi filosofia piritu-leninistă, pe toată durata anilor de şcolarizare. De asemenea, după clasele de liceu, în primii trei ani de facultate, se introduce studiul limbii ruse. În privinţa liceelor, desfiinţarea catedrelor „inutile” (limbile străine, limbile clasice, logica, religia), introducerea de discipline politice şi politizarea tuturor celorlalte, adoptarea de manuale sovietice (de exemplu, în manualul de psihologie se repeta insistent că „nu există suflet”), au produs o ruptură între generaţii în ce priveşte nivelul de cultură, chiar între cei care învăţaseră cu puţin înainte şi cei care au fost izbiţi de primii ani ai „reformei”. Impactul cel mai puternic s-a simţit la învăţarea literaturii române şi a istoriei, cu urmări până în prezent.

            La limba română, pe lângă cei câţiva omniprezenţi scriitori autohtoni care şi-au pus prestigiul în slujba ocupanţilor, în manuale predominau scriitorii sovietici (nu neapărat ruşi) şi numeroşi trepăduşi ce intonau laude la adresa conducătorilor iubiţi. Astfel, manualul de limba română (!) pentru clasa a VI-a elementară, pregătit pentru tipar în 1948, cuprindea fragmente din Copilăria mea şi Mama de Maxim Gorki, Vremuri noi de F. Gladkov, Neînfrânţii de B. Gorbatov, Povestiri despre Lenin de  A. Kononov etc. În ciclul liceal se „studia” piritual Aşa s-a călit oţelul de N. Ostrovski, Tânăra gardă de A. Fadeev etc., dar nu se predau genurile literare şi nici gramatica. În schimb, o extensie pe un an şcolar i s-a dat inventatei balade Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu. O profesoară de limba română din Bucureşti, în vârstă de 90 de ani, îşi aminteşte astăzi cum a intrat plângând în cancelarie venind de la clasă, spunându-i directoarei: „Nu pot să predau Lazăr de la Rusca”. Nu mai vorbim de poezia „vremurilor noi” şi de reportajele sforăitoare pe care le înghiţeau elevii români. „Faimoasa limbă de lemn a intrat nu atât prin şedinţele de partid şi ale organizaţiilor obşteşti de masă, cât mai ales prin şcoală, din manualele cu numeroase pagini de publicistică sovietică şi română”…(2) Din fericire, au existat şi anul Eminescu (1950) şi anul Caragiale (1952), care, atât cât s-a putut, au adus pe băncile şcolilor o adiere de aer proaspăt şi au salvat literalmente minţile tinerilor de la alienare. Din nefericire, în anii aceia a început  ofensiva „revoluţionară” care a inoculat ideea că există „duşmanul de clasă”, care nu merită să trăiască şi trebuie lichidat prin violenţă. O mostră oribilă de literatură comunistă aţâţătoare la omucidere o constituie nuvela lui Petru Dumitriu, Vânătoare de lupi (1953), care se studia la orele de limba română şi în care se descrie împuşcarea unor chiaburi (lupii) fugăriţi prin păduri (după ce li se confiscase totul). Această invitaţie literară la genocid ar trebui reeditată pentru elevii de astăzi şi comentată la orele în care se învaţă despre drepturile omului. Apariţia la noi a „omului nou” o datorăm în mare parte acelor scriitori, „ingineri de suflete”, care au produs literatură „realist-socialistă” comandată, introdusă apoi în manualele şcolare pentru toate clasele.

    Între timp, se făcea curăţenie în cultură în general, căci ideologia comunistă şi ocupaţia sovietică nu lăsau să circule decât o literatură de propagandă marxist-leninistă. Drept consecinţă, în 1949, au fost difuzate în instituţii listele de cărţi cenzurate, 8000 de titluri care trebuiau epurate din biblioteci. Spicuim câţiva autori care exprimau idei nepotrivite cu sistemul comunist: Ioan Agârbiceanu (toate lucrările), Lucian Blaga (toate), A. J. Cronin (toate), Mircea Eliade (toate), C. C. Giurescu (toate), Ernest Hemingway (toate), Nicolae Iorga (28 de lucrări), Rudyard Kipling (toate), Octavian Goga (toate), Margaret Mitchell (Pe aripile vântului !), Cezar Petrescu (6 lucrări), Vasile Voiculescu (toate lucrările) etc.

            În domeniul istoriei, românii au rămas şi astăzi marcaţi de propagandă. Manualul de istorie cu care a debutat „reforma”, redactat de un grup condus de Mihail Roller, a apărut din 1948 şi a fost folosit până în 1956. „Istoria” lui Roller se reduce la istoria „luptei de clasă” iar falsificarea prezentării evenimentelor depăşeşte orice închipuire. Toată admiraţia pentru rapiditatea cu care au lansat comuniştii reforma învăţământului! Trei ani de pregătire, 1945, ’46,’47, au fost de ajuns pentru intrarea în plină viteză cu buldozerul în edificiul învăţământului românesc. S-a operat atunci o schimbare totală a conţinutului  învăţământului, dar nu s-a conceput o reaşezare după 1989 – oare din lipsa oamenilor capabili să îndrepte situaţia? Trebuia acum denunţat un fals istoric de mari proporţii, dar cei care „rezistaseră prin cultură” greu au mai luptat pentru cultură. Au rămas mulţi rezistenţi la cultură. Ne gândim, de exemplu, la un Manual de Istorie veritabil, care nu a fost redactat nici până astăzi, deşi nu mai avem tancuri străine în ţară. Dacă M. Roller n-ar fi avut gata manualul său în trei ani, ar fi fost exclus din partid.

            În concluzie, cei 60 de ani nu au rămas fără efecte. Dacă atunci au fost lichidate vârfuri profesionale din toate domeniile (ingineri, avocaţi, preoţi, meşteşugari, ţărani etc.), profesorii şi învăţătorii nu puteau să facă excepţie. Şocul primit în epoca „stalinistă” şi care în continuare a marcat puternic fiinţa românilor, a constituit principalul piritu pe care s-a „făurit socialismul”. Tot aşa cum statuia lui Stalin a rămas după moartea tiranului ani de zile la intrarea parcului Herăstrău din Bucureşti, românii au rămas de fapt şi acum dominaţi de reflexe moştenite şi de nesiguranţă. De atunci, funcţionează în minţile oamenilor diferite mentalităţi şi opinii… Ideologia introdusă zeci de ani pe toate căile şi mai ales prin sistemul de învăţământ se reflectă în nostalgia după epoca lui Ceauşescu, mai ales la unii vârstnici care au pierdut anumite obişnuinţe de trai. Să ne amintim de credulitatea în faţa zvonurilor lansate în 1989 şi după aceea de procentele mari cu care a fost votat Ion Iliescu (chiar pe acela care semnase ordinul de execuţie a lui Ceauşescu şi se declarase liber cugetător), de o populaţie ce spune că este creştină. De asemenea, denigrarea preocupărilor intelectuale este azi la modă, aceasta după ce munca fizică a fost mereu slăvită prin educaţia primită („noi cu sapa, ei cu mapa”); după 1989 au fost fabrici unde muncitorii au declarat că nu au nevoie de ingineri. Şcoala nu reuşeşte acum să convingă elevii să citească, să înveţe.

            În lungii ani care au urmat instalării comunismului, copiii, elevii, studenţii au tot defilat în coloane, repetând la infinit lozinci pe care acum ei cred că le-au uitat. Cântau, dansau, defilau, scandau, aplaudau, şiruri, şiruri, sub soare de august însetaţi, în lapoviţă de noiembrie îngheţaţi. („Că acolo, cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare”. Psalmul 136. Vechiul Testament). Oare, ajunşi astăzi părinţi, nu merităm să aflăm măcar din manualele copiilor noştri istoria adevărată a ţării în care trăim, a limbii pe care o vorbim,  a literaturii pe care o citim, să învăţăm împreună o religie a dragostei şi bunei înţelegeri? Astăzi, o adevărată pirit în educaţie nu are nevoie să se piardă în discuţii despre metodele de predare, ci în primul rând să îşi îndrepte atenţia spre conţinutul predat, care să asigure o educaţie solidă transmiţând oricărui tânăr dorinţa de a căuta valorile spirituale la care a ajuns omenirea.

  BIBLIOGRAFIE:

         (1) Maria Someşan şi M. Iosifescu. Legile din 1948 pentru reforma învăţământului. Analele Sighet 6. Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 439-444.

         (2) D. Balan. Literatura şi schimbarea de accente. Analele Sighet 6. Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 603- 622.

Eugen Toma

Perspective critice

Dureri mai vechi și mai noi de neuitat…

poza3          O carte îndurerată am avut ocazia de a (re)citi în această primăvară capricioasă meteorologic și agitată politic, sub banalul titlu Probleme nerezolvate[4].

          Dăruită de autorul ei – amabilul și, pe cît de modestul, pe atît de competentul analist Eugen Toma –, la prima ședință a Cenaclului Euxin 2, din 3 prier 2016, această ediție adăugită și îmbunătățită purtînd în plus, întru mai mare luare-aminte, niște semne manuscrise pe fila cuprinsului, făcute chiar dinaintea mea, m-a făcut să folosesc o strategie curentă în… justiția autohtonă postdecembristă! Astfel, precum unii dintre onor. angajații pretins apolitici din sistem care-și rearanjează dosarele în așteptarea prescrierii cauzelor (firește, conform cerințelor unei părți a cetățenilor „mai egali în drepturi“ decît restul muritorilor[5]!), mi-am reașezat și eu maldărul de cărți care-și așteptau rîndul la adnotări, recenzii, comentarii și analize punînd deasupra volumul proaspăt primit. Vinovăția mea, odată mărturisită public, sper să-mi fie iertată, căci, așa cum mă voi strădui în cele ce urmează să argumentez, problematica abordată de harnicul dar, din păcate, puțin cunoscutul publicist Eugen Toma e demnă de grabnica și întreaga noastră atenție, chiar dacă doar să ne rugăm ne-a mai rămas, în condițiile acaparării sfidătoare a puterilor statului român de către neocomuniștii de ieri și de fiii lor de astăzi…

          O simplă parcurgere a cuprinsului mi se pare dintru început convingătoare pentru lectorul de bună credință (utilizez din rațiuni stilistice și din politețe indicațiile autorului în această incompletă enumerare): Restituirea istoriei, 60 de ani de la reforma învățămîntului în România, Pactul Ribbentrop-Molotov sau Hitler-Stalin?, Nürnberg, la 60 de ani, Bombardamentul din 4 aprilie 1944 de la București, Uitarea și tăcerea, Ora exactă, Cît de crud să fi fost Vlad Țepeș?, Limba noastră de tranziție, Culți și desculți

          Desigur, s-a mai scris despre complacerea în minciună și-n uitare (căci de iertare nici nu poate fi vorba, atîta vreme cît vinovații – atîția cîți mai trăiesc – nu numai că nu-și recunosc faptele, dar nici nu mai vor să audă de ele, făcînd tot ce le stă în putință să le șteargă urmele!). Permisă-mi fie însă reiterarea unor idei, ca autor a unei suite de articole împrăștiate pe diferite site-uri și ca participant direct la așa-zisa Revoluție din decembrie 1989, înainte de abordarea propriu zisă a culegerii de articole datorată lui Eugen Toma.

          Acceptarea minciunii sub formula așa-zisei „reconcilieri“ (de dragul „păcii sociale“ – sic!) impusă românilor din 1990 încoace o consider cea mai mare dintre nenorocirile cauzatoare de insecuritate, fărădelegi, eșecuri economice, inechități flagrante, alegeri dezastruoase parlamentare și prezidențiale… Luînd, de pildă, doar acest din urmă eșec, se observă foarte clar că la vot s-au (auto)propus mereu, din 1990 pînă în prezent, candidați neocomuniști, în special din rîndurile foștilor securiști și turnători, primul criteriu al eligibilității lor fiind gîndit în cadrul partidelor menite să atingă pragul electoral în funcție de posibilitățile de șantaj aflate la îndemîna celor din umbra „aleșilor majorității“. La o repede ochire retrospectivă, mecanismul acesta (curat „democratic“!) a funcționat ireproșabil pînă acum, adevărații deținători ai puterii, adică acei oameni din umbră, nefiind nevoiți să apeleze decît în mod excepțional la șantaj pentru a-i aduce grabnic „pe linie“ pe reprezentanții – aceștia vizibili, dar de paie – ai statului. Dinaintea acestor realități, exercițiul „democratic“ s-a menținut constant în paradigma caragialiană, majoritatea oamenilor cu drept de vot acționînd ca niște bieți „cetățeni turmentați“: plimbați cu autobuzele pe la diferite secții de votare, cumpărați cu doi-trei mici și-o sticlă de bere, cu două-trei kilograme de făină sau de zahăr, cu un fular, un pix și o găleată – acestea din urmă, desigur, frumos colorate, după cromatica bine aleasă de liderii partidelor în cauză!… Dăinuie, prin urmare, din 1990 amestecul contra naturii dintre șiretenie și naivitate, profesionalism și impostură, necinste și onestitate, patriotism ardent și dispreț cinic, analfabetism cras și înaltă cultură, curaj și lașitate, sărăcie lucie și venituri „nerușinate“[6], amestec concretizat într-o tîrîielnică, puturos-păstoasă conviețuire malefică (gen „pupat toți piața endependenți“), la extreme aflîndu-se victimele și călăii vechiului regim, sintagma cel mai des utilizată spre a defini acest melanj uluitor fiind răsturnarea valorilor. E indubitabil că rolul covîrșitor în această confuzie generalizată la nivel național l-a jucat televiziunea („ați mințit poporul, cu televizorul!“ – le strigau de la obraz oficialităților unii tineri, înainte de a părăsi, scîrbiți, țara, pentru a-și încerca în pribegie șansele de supraviețuire. Fenomenul a fost plastic denumit „hemoragie de tineri“ și nu mă tem de a afirma că a fost minuțios planificat, Occidentul avînd acută nevoie de inteligență întrepridă, de forță de muncă tînără și ieftină. Un argument este și actuala politică față de refugiați a conducătorilor aceluiași turn Babel modern). Nu constituie simple neglijențe[7] istoria nescrisă ori prost scrisă a ultimelor șase-șapte decenii (chipurile din scrupule deontologice, existînd „neajunsul“ dispariției ori al „clasificării“ unor documente esențiale), inexistanța la nivel universitar al unei secții de istorie recentă, boicotarea unor cercetări particulare și a demersurilor unor entuziaști precum Marius Oprea, fost director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului…

          Acestea fiind scrise ca preambul, îmi încep comentariile cu cea mai dureroasă „problemă[8] nerezolvată“, anume cea rezultată din tîlhărirea unei treimi a teritoriului național al României, săvîrșită cu acordul celor doi satrapi ai secolului al XX-lea despre care am glosat și eu recent, pe marginea monumentalului volum primit de la Vasile Șoimaru, Dezmembrarea României. Anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța, 1940[9]. Subscriu la opinia din 2008 a autorului articolului Pactul Ribbentrop-Molotov sau Hitler-Stalin?, care socotea prima (și uzuala!) denumire ipocrită (…) numai bună pentru minimalizat efectele (…) catastrofale asupra țării noastre, ca și cum toată responsabilitatea ar reveni (doar – nota mea, M. F.) unor miniștri de externe (…) (cf. p. 112). Adevărul crud a fost și este că sintagma Hitler-Stalin este ocolită ca fiind prea angajantă… (cf. p. 116).  Denumirea ca denumirea, dar problema umană? România are refugiați interni, dar și supraviețuitori deportați prin Siberia. La ONU, în 1997, nu se auzise că România sau R. Moldova ar avea refugiați, pentru că nu fuseseră declarați (??!!). Consecințele iresponsabilității istoricilor și diplomaților deopotrivă români, ruși și vest-europeni merg mai departe, căci, dacă prin tratatele ulterioare între statele beligerante, pentru Hitler (…) a plătit poporul german, pentru Stalin, marele generalissim, cine plătește? (cf. idem). Îmi permit un exercițiu retoric avansînd aserțiunea că o întrebare legitimă de adresat de la tribuna parlamentului european ar fi: dat fiind adevărul conform căruia Pactul între două sisteme criminale (totalitare – nota mea, M. F.) este de asemenea criminal (…), oare tăcerea privind crimele generate de (…) Pactul Hitler-Stalin (…) nu compromite social-democrația europeană? (cf. idem). Tare curios aș fi să aud părerea uneia dintre „somitățile“ aparținînd numitei instituții!…

          O anomalie adiacentă eufemisticei denumiri a înțelegerii declanșatoare a celui   de-al doilea război mondial despre care am stăruit în paragraful anterior o constituie asimetria juridică postotalitară din secolul nu demult încheiat. Dacă e adevărat că în 11 decembrie 1946 Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat o rezoluție definind genocidul   (negarea dreptului la viață unei colectivități rasiale, religioase, politice etc.), adoptată definitiv în 1948 (cf. articolul Nürnberg, la 60 de ani…, p. 125), iar în 10 decembrie același an se adoptă Declarația universală a drepturilor omului (cf. idem), de ce nu a existat un proces similar în ceea ce privește actele criminale comise de regimurile comuniste totalitare? (cf. p. 126). Există, oare, vreo deosebire între convingerea nazistă că, pentru progresul omenirii, „rasele inferioare“, „neariene“ trebuiau exterminate prin gazare și ideea bolșevică a îndepărtării din societatea în curs de comunizare a „dușmanilor de clasă/ai poporului“ prin întemnițări, schingiuiri, deportări, crime? Avea dreptate Eugen Toma cînd afirma public, în 16 decembrie 2006, în articolul din suplimentul nr. 549 „Aldine“ al cotidianului „România liberă“ (reluat în volumul pe care îl analizez aici): Procesul de la Nürnberg a statuat principii juridice clare, asimilate de legislația lumii civilizate, care pot constitui și baza unui proces al comunismului, ideologie totalitară ca și nazismul, care a durat mult mai mult timp și mai durează în unele țări, a generat la fel regimuri de teroare, ajungînd la genocid. (Cf. p. 129). Florin Mătrescu denumea holocaust roșu[10] aceste regimuri criminale și deopotrivă antinaționale instaurate experimental în centrul și estul Europei cu acordul și sprijinul politic al „marilor puteri“ și încerca o explicație: Una dintre cele mai perverse și ticăloase diversiuni practicate timp de mai multe decenii a fost încercarea de a explica primar „Holocaustul roșu“ și una din primele sale „ghilotine“, bolșevismul introdus în Rusia, „printr-o sinteză dintre Marx și Ivan cel Groaznic“ (Bujor Nedelcovici), iar transplantele sale în întregul imperiu comunist, ca un export al unui produs rusesc (nici măcar sovietic!). S-a eludat astfel, cu perseverență, că în spatele acestui „Finkelstein devorator“ stau societățile secrete (experimentatorii) și instrumentele lor de tortură și ucidere[11]. Adevărul, chiar dacă e parțial, trebuie totuși consemnat cu prilejul acestui comentariu referitor la reeditarea binevenită a cărții-document datorate lui Eugen Toma: în 2015, așa greoi și aservit cum este, sistemul judiciar din România a cunoscut o dublă premieră, anume condamnarea definitivă a doi torționari[12]… Iată că, deși tîrziu, se mai poate – aș comenta, fără bucurie, aceste acte de justiție, căci nu moartea păcătoșilor e dorită de creștini, ci pocăința lor și, pilduitor, îndreptarea Vieții lor și a altora ca ei pe Calea cea spre Adevăr!…

          Tot de la adevăruri creștine pornește autorul și în eseul Restituirea istoriei, publicat mai întîi în revista „Memoria“, din decembrie 1998: În creștinism, uitarea e un păcat. (Cf. p. 53). Împreună cu rugăciunea neîncetată care presupune priveghere / trez(v)ie, antonimul uitării – amintirea – constituie virtuți de căpetenie: Îndemnul la trezie este predominant în viața creștină. Sf. Ioan Scărarul pune scăderea rîvnei noastre pe seama împietririi sufletului, pe seama nepăsării, care, la rîndul ei, este „maica uitării“. (Cf. idem). Pentru că întîrzie încă alcătuirea unui manual de istorie fără imixtiuni ideologice pentru școlari și, mai mult, fiindcă există „indicații prețioase“ dinafară[13] de a se scoate în curînd studiul acestei discipline din Școală, avem obligația ca măcar prin rînduri de revistă ca acestea să reiterăm, odată cu Eugen Toma, fapte precum: România și-a plătit înzecit despăgubirile de război impuse după al doilea război mondial și (…) nu a fost numai stat învins, ci și cobeligerant (cf. p. 56); existența „reduitului“ Jilava unde circa 200-250 de oameni, majoritatea fără decizii judecătorești, privați fiind de libertate în baza unor acte administrative, erau obligați să stea într-un spațiu de 350 metri cubi (cf. p. 57); „raționalizarea“ consumului de zahăr, ulei, carne, ouă, unt etc. pentru populația țării, în special după 1981, cînd se pierdeau nenumărate zile și nopți prin șederea pe la cozi (cf. p. 59); îndoctrinarea obligatorie – ședințe, învățămînt politic –, munca voluntar-patriotică în agricultură și defilările menite slujirii cultului personalității (cf. idem);  admiterea în anumite facultăți doar a tinerilor cu „dosare bune“/ „origine sănătoasă“ (cf. idem);  Împușcarea la frontieră a celor care încercau să fugă din paradisul amenajat de comuniști, procesele cu „asesori populari“ plătiți, „ridicările“ (arestările) pe timp de noapte, regimul cutremurător din închisori și din timpul transporturilor arestaților (…) (cf. p. 60);  răscoalele țărănești împotriva colectivizării  (cf. p. 62) etc.

          La același domeniu al istoriei adevărate se referă și Bombardamentul din 4 aprilie 1944 de la București, text reluat din revista „Memoria“ nr. 1-2, 2007. Puțini  dintre noi mai știu astăzi că expresia rostită subversiv „vin americanii“ a fost un fel de gură de oxigen pentru moralul românimii supuse experimentului bolșevic. Probabil însă că și mai puțini sînt aceia care să fi scris despre ororile provocate tocmai de venirea americanilor în România! Alături de scriitorul Dan Dumitru Lucinescu, de la care am aflat oral[14] date terifiante despre bombardamentele americane și de autoarea tulburătoarei cărți Părintele Alexie, închinate de Ileana Toma tatălui său, Eugen Toma mă informează despre tragicele evenimente, deloc întîmplătoare, din 4 aprilie 1944 de la București  (anul acesta s-au împlinit 72 de ani de la masacru), trimițîndu-mă la cîteva lucrări pe care am datoria să le menționez nu fără strîngere de inimă: Istoria dramatică a teritoriilor românești ocupate (2000), Bombardamentele americane asupra României (1995), De la moarte la viață (1996). Rînd pe rînd, martori precum Stela Dumitrache din prima carte-document, ori autori ai celor două cărți citate, respectiv Șerban Constantinescu și Paulin Lecca, precum și publiciștii Aristide Ionescu și Mihai Pelin depun mărturii din care se desprinde carnagiul operat de americani asupra civililor neînarmați (acum astfel de crime se numesc „pierderi colaterale“!), refugiați basarabeni și locuitori ai capitalei. Indiferent de explicații (autorul folosește sintagme și termeni precum doctrină strategică, capitulare fără condiții, ostilități), realitatea este că uciderea acestor 2942 de oameni, rănirea altor 2126, distrugerea a 1892 de clădiri și avarierea a încă 1489 (conform comunicatului oficial) se vrea uitată, din moment ce locul destinat înmormîntării victimelor denumit inițial „4 Aprilie“, ulterior „9 Mai“ (?) acum… inexistent, din moment ce i s-a suprapus „Cimitirul calvin“! În schimb, în Cișmigiu, există „Monumentul dedicat memoriei celor 378 militari americani care şi-au pierdut viaţa pe teritoriul României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Reprezintă o carte deschisă (simbol al memoriei eterne) pe ale cărei file de piatră sunt încrustate numele eroilor americani. Este situat aproape de intrarea dinspre Bvd. Schitu Măgureanu“[15]. Să mai aruncăm o privire analitică asupra faptelor, să mai comparăm o dată cifrele: ne poate explica vreun oficial flagrantele disproporții?… Or fi făcînd, poate, și acestea parte din logica tot americană a „corectitudinii politice“?…

Prin aceste scrieri Eugen Toma se dovedește una dintre conștiințele vii ale românilor.

Mihai Floarea

          Nota redacției: Reluăm sub această formulă nouă demersul nostru publicistic întrerupt temporar. Invităm cu acest prilej pe cei doritori de a participa, ca și pînă în octombrie 2015, la cenaclul lunar „Euxin 2“, în fiecare primă duminică a lunii, cu începere de la orele 17, la discuțiile pe teme culturale, teologice, literare etc. în spirit creștin ortodox.

          Pe coperta acestui număr am reprodus  Icoana pe sticlă de la Mînăstirea Necula, preluată de pe site https://www.google.ro/search?q=icoane+pe+sticla&hl=en&rlz=1T4NNVC_enRO495RO506&biw=1024&bih=724&site=webhp&tbm=isch&imgil=0RL42jGHBOUdqM%253A%253By8l_qjZJ8-

Redacția

Cuprinsul nr. 1/2016:

Redacția, Inaugurarea Cenaclului Euxin 2

Ileana Toma, O nouă reformă a învățământului

Mihai Floarea, Despre smerenie

Eugen Toma, 60 de ani de la reforma învăţământului în România

Mihai Floarea, Dureri mai vechi și mai noi de neuitat

Redacția:

 

Liana Floarea – lianafloarea@yahoo.com

Mihai Floarea – mihaifloarea53@yahoo.com

Eugen Toma – eugtoma@yahoo.com


[1] Cf. http://www.atitudini.com/2016/04/pr-mihai-andrei-aldea-taxi-prietenii-si-bunul-simt/

[2] Ulterior, s-a și dovedit că aveam dreptate, prin atitudinea lui Grigore Leșe, care s-a delimitat de companionii săi de videoclip, cf. http://www.mediafax.ro/cultura-media/trupa-taxi-reactioneaza-dupa-ce-grigore-lese-a-cerut-sa-fie-scos-din-clipul-piesei-despre-smerenie-15229334

[3] Publicat în 12 septembrie, 2008, în „România liberă”, Suplimentul Aldine, nr. 638, pp. 17-18.

[4] Ediția a II-a revăzută și adăugită, Brașov, Editura „Suflet Transilvan“, 2015, 232 p.

[5] Îmi permit să preiau în treacăt, dintr-o trimitere electronică recentă, următoarea frază: Suntem în fiecare zi în război cu justiția, care e nedreaptă și a ajuns o unealtă a păpușarilor în a pedepsi preferențial pe cei care le stau împotrivă și a grația corupți și criminali. (Cf. Daniel Mihai, Oare suntem liberi? Oare este pace, așa cum credem noi? în „Santinela ortodoxă“, https://prosistemhaha.wordpress.com/).

 

[6] Deși am mari rezerve asupra autorului rîndurilor următoare, le redau considerîndu-le relevante în contextul însemnărilor de față:

Stimate domnule Daniel Dăianu,

Vă scriu dumneavoastră pentru că sunteți singurul dintre membrii Consiliului ASF pe care îl cunosc și singurul care, mi-am zis, mi-ar putea răspunde competent și onest la întrebările care mi-au venit în minte după ce am citit textul apărut în HotNews despre veniturile salariaților ASF, apoi răspunsul și precizările dumneavoastră. Scriindu-vă, încerc să-mi stăpânesc șocul de primă instanță pe care i-l dă oricui întâlnirea cu cifrele acelea salariale aproape magice, desprinse parcă dintr-un basm arab al zilelor noastre (14 mii de euro pe lună! 72,000 de euro sau 68,000 de euro pe noiembrie și decembrie 2013, rezultați din „suplimentarea cu prime de vacanță și prime de sfârșit de an”!). Și culmea! într-un interviu pe care l-ați dat în 2013 cu ocazia înființării ASF, afirmați că „veniturile unor executivi din fostele entități erau de-a dreptul obscene”. Dar, Dumnezeule, acestea, m-am întrebat, cum sunt? (…) Fragment din scrisoarea lui Gabriel Liiceanu către Daniel Dăianu ,,salariat“ ASF din 8 februarie 2016, sursa: http://www.contributors.ro/fara-categorie/despre-fiara-lacomiei-scrisoare-deschisa-lui-daniel-daianu/

[7]Părerea lui Radu Theodoru este că: sionismul nu și-a schimbat cu nimic metodele folosite împotriva României cu începere de la 1866, metode prin care și-a asigurat stăpînirea economică și politică a țării, înrobirea poporului, încercarea de a-i distruge instituțiile fundamentale, cultura și spiritualitatea. Autorul, general de aviație în rezervă, veteran de război, în prezent nonagenar, adeptul școlii istorice revizioniste inițiate, printre alții, de francezul R. Faurisson, adaugă patetic: Merg pe linia apărării intereselor naționale, așa cum au făcut-o intelectualii patrioți ai acestei țări, oferind cititorilor un punct de vedere larg asupra fenomenului evreiesc, a sionismului universal, după părerea mea constituind pericolul mortal căruia România trădată i-a căzut victimă după războiul electronic și lovitura de stat din decembrie 1989 (cf. Motivație în vol. România ca o pradă, București, Editura Alma, 1996, p. 4).

[8] Personal, socotesc prea vag-arid termenul „problemă“, fiind vorba, de fapt, de strigătoare fărădelegi, de mari, ticăloase și mușamalizate erori, de odioase uneltiri totalitariste, de cinice măsuri genocidare etc. În fine, recunosc neputința limbajului omenesc de a acoperi vastul evantai de nedreptăți cu pricina…

[9] În revista „Art – emis“,  nr.8 /3 februarie 2016, cf. http://www.art-emis.ro/

http://www.art-emis.ro/cronica/cronica-literara/3344-dezmembrarea-romaniei-un-asasinat-social-politic-inca-nesanctionat-cum-se-cuvine-de-istorie.html

[10] V. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu. Crimele comunismului internațional în cifre, vol. I-II și Holocaustul roșu. Crimele comunismului internațional în cifre. Addenda, București, Editura Irecson, 2008.

[11] Florin Mătrescu, Holocaustul roșu. Crimele comunismului internațional în cifre. Addenda, ed. cit., p. 55.

[12] V. http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Justitie/Alexandru+Visinescu+afla+sentinta și http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/dupa-visinescu-a-venit-randul-tortionarului-ion-ficior-sa-isi-afle-sentinta-procurorii-au-cerut-25-de-ani-de-inchisoare.html

[13] A se consulta, de pildă http://cyd.ro/lumea-nu-va-ma-fi-la-fel-iar-presa-tace-ni-se-pregateste-ceva-monstruos-de-la-1-mai-2016/

[14] Am avut privilegiul, ca membru al Fundației Creștine „Părintele Arsenie Boca“, de a participa la cîteva pelerinaje și acțiuni cultural-filantropice la care m-am bucurat de prezența distinsului octogenar, care de la 16 ani deținea toate brevetele de zbor și, printre altele, a suferit regimul penitenciar de la Pitești.

[15] Cf. http://ampt.ro/monument/monumentul-eroilor-americani


poza4

Ecclesia euxina 37

Decembrie 4, 2010

ACTUALITATEA

Brâncuşiana – lansare de carte

 

În noul sediu al Primăriei sectorului 2, amplasat la Obor, într-un context urban surprinzător modernizat, am avut parte în prima seară a lui brumărel 2010 de momente de neuitat graţie invitaţiei făcute de draga noastră cenaclistă şi colaboratoare –  scriitoarea, traducătoarea şi istoricul de artă Nina Stănculescu.

Foto: Constantin Roman

Mica prin dimensiuni dar imensa prin nobleţe şi intenţii sală a fost pusă la dispoziţie de organizatori cu deschidere către vernisaje de artă şi alte felurite manifestări culturale menite a contura adecvat profilul unei capitale europene: Neculai Onţanu – primarul sectorului 2 – şi Ruxandra Garofeanu – istoric şi critic de artă. Aici am avut bucuria de a saluta pe majoritatea celor care frecventează lună de lună Cenaclul euxin şi am încercat sentimentul că mă aflu acasă pe toată durata desfăşurării evenimentului, în pofida lucrătorilor televiziunii, a celor cinci-şase fotografi a şi a nenumăratelor telefoane mobile multifuncţionale care, ca un veritabil tribut, cu toatele fac parte de prea multă vreme din cotidian ca să ne mai ia cineva în seamă rezervele dinaintea rigidizării şi a accentelor artificiale imprimate reuniunilor de o atare ţinută.

Pe lîngă prietenii cenaclului şi ai revistei noastre plămădite în foişorul Bisericii Pogorîrea Sfîntului Duh din Titan, am constatat prezenţa (necesitînd chiar scaune suplimentare!) unor intelectuali marcanţi ai momentului: scriitoarea Ana Blandiana, criticul „României literare“ Pavel Şuşară, Doina Uricariu – editoare şi prefaţatoare a cărţii –, pictorul Marin Gherasim – un bun prieten al sărbătoritei –, Michaela Ghiţescu – redactor şef al unicei reviste dedicate trecutului nemistificat al României „Memoria“ –, dirijorul Horia Andreescu, Madelaine Voicu – soţia violonistului Ion Voicu –, Karen Boboian şi Armand Oprea – directoarea şi redactorul şef al revistei „Diplomat Club“ –, muzeograful Corneliu Lupaş, prof. Nicolae Nistor de la Liceul de Muzică „George Enescu“ însoţit de unul dintre elevii săi de talent ş.a.

Cu o tinereţe sufletească exemplară, autoarea noii „cărticele“ – cum şi-a denumit domnia sa continuarea demersului hermeneutic pe marginea operei lui Constantin Brâncuşi, intitulat Templul brâncuşian al Iubirii (Bucureşti, Editura Universalia, 2010) – ne-a vorbit despre bucuria contemplării cîte uneia dintre sculpturile genialului artist originar din Hobiţa în muzee reale din ţară şi din străinătate ori imaginare, despre intenţia continuării seriei de scrieri dedicate lui Constantin Brâncuşi, despre inepuizabil grăitoarea operă cu atributele eternităţii a sculptorului, despre unicitatea în context cultural european şi mondial a acestei creaţii, despre viziunea ţărănească, autentică, asupra naturii mereu vii a autorului Coloanei fără sfîrşit care a dorit mereu să sublimeze inspiraţia folclorică din ţara de origine… Vibrant a fost finalul discursului gîndit de vorbitoare asupra religiozităţii lui Constantin Brâncuşi. Întrebat, zice-se de cineva, la Paris, dacă e sau nu un om religios, românul ar fi răspuns: „Eu mă ştiu creştin ortodox“. După cîteva zile, reîntîlnind pe acelaşi curios, l-ar fi oprit şi i-ar fi spus: „M-am gîndit mult la ce m-ai întrebat d-ta deunăzi şi pot să-ţi spun că, într-adevăr, sînt un om religios“.

Antevorbitorii autoarei au fost Ana Blandiana, Doina Uricariu şi Pavel Şuşară, fiecare exersînd subiectiv asupra unor aspecte ale creaţiei brîncuşiene ori subliniindu-şi relaţia cu Nina Stănculescu. De pildă, pe Ana Blandiana călătoria în America, unde a întîlnit o bună receptare a sculpturii brîncuşiene, a făcut-o să fie mîndră că e româncă. Dintre nenumăratele voci şi condeie actuale care se referă la Brâncuşi, poeta a ţinut să afirme că nu e specialistă în domeniu. Preocupată însă de fenomenul concentraţionar şi de a găsi cel mai bun răspuns la întrebarea care preocupă încă pe mulţi români „cum a fost cu putinţă comunismul“, animatoarea Memorialului Sighet a dezvăluit conţinutul unui proces verbal din epoca totalitară. Deşi luată sub vremi, hotărîrea unor intelectuali de a interzice prin acel act expunerea în România a operelor lui Constantin Brâncuşi considerat „formalist“, deci abătut de la dezideratele realismului socialist, a făcut obiectul unui veritabil rechizitoriu peste timp a semnatarilor acestui document infam. La rîndul său, editoarea şi semnatara prefeţei cărţii a subliniat influenţa pe care au avut-o asupra sa scrierile despre Brâncuşi ale neobositei, experimentatei scriitoare: Există şi în artă o învăţătură a graţiei la care Nina Stănculescu a ajuns, ca fiica unui arhitect, de la care va fi învăţat arhitectura iubirii şi înţelegerea sculpturii şi arhitecturii iubirii din lucrarea de o viaţă pentru eternitate a lui Brâncuşi. (cf. op.cit., Gravitate şi graţie, p. 10). De asemenea, d-sa a citit şi mesajul scriitorului Romulus Rusan, soţul Anei Blandiana, care n-a putut fi prezent.

După un intermezzo violonistic oferit de fiul compozitoarei Carman Cârneci (fiica poetului Radu Cârneci), Aron Cavassi, elev de clasa a IX-a (un fragment dintr-o lucrare a lui J. S. Bach şi un capriciu al lui N. Paganini), Pavel Şuşară a excelat în consideraţii pertinente despre poziţia lui Constantin Brâncuşi în lume (bunăoară, în Anglia e neînţeles, dacă nu chiar necunoscut!) şi despre profunzimea interpretărilor Ninei Stănculescu, îndeosebi în capitolul Brâncuşi şi spiritualitatea Tismanei. În privinţa nespecialistei în Brâncuşi Ana Blandiana, Pavel Şuşară a comentat cu umor că scriitoarea e singura, întrucît toţi ceilalţi – biografi, critici, eseişti etc. – care au scris şi scriu cu hărnicie suspectă despre Constantin Brâncuşi se consideră „specialişti brâncuşologi“! În ceea ce-i priveşte pe aceştia din urmă, versurile din Scrisoarea I mi se par nimerite atît în cazul lui Constantin Brâncuşi, cît şi al lui Mihai Eminescu însuşi: Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? […] Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine…lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră. […]

În tot timpul expunerilor, pe un ecran din spatele prezidiului au fost prezentate, ca remember necesar, fotografii cu cele mai importante sculpturi brâncuşiene.    

Moderatoarea Ruxandra Garofeanu a punctat discret spusele vorbitorilor, nedumerindu-mă, la un moment dat, doar în privinţa asocierii muzicii folclorice imaginilor de pe ecran (d-sa ar fi preferat un fundal sonor cult, citînd, între alţii, pe modernul Anatol Vieru). După opinia mea, regula sau… sau nu operează în acest caz, mult mai apropiată spiritului marelui artist fiind regula şi… şi. Aşadar, şi Ciocîrlia, şi fragmente din Brâncuşi la Tîrgu-Jiu, bunăoară, – coloană sonoră la muzica filmului dedicat în 1966 genialului oltean de Anatol Vieru – le socotesc oricînd potrivite, ca fundal sonor discret, sculpturilor lui Constantin Brâncuşi…      

Răsfoind eleganta, proaspăt născuta făptură din hîrtie tipărită, înfrumuseţată cu douăzeci şi nouă de reproduceri – pe lîngă cele trei desene incorporate textului –, lucrare plămădită de mintea lucid-lucrătoare a Ninei Stănculescu şi de echipa Universalia Press în frunte cu Doina Uricariu, nu pot încheia mai bine, mulţumind autoarei, decît citînd-o smerit, spre a schiţa locul artistului român în lume:

După cum remarca Athena T. Spear, fina şi competenta exegetă îndeosebi a Păsării Măiastre a lui Brâncuşi: „mai toţi pictorii moderni îi sînt îndatoraţi lui Brâncuşi“, deşi ucenici propriu-zişi a avut prea puţini (în afară de cei care, ca Henry Moore, Etienne Haydu ş.a., se considerau urmaşi ai lui, fără să fi ucenicit efectiv în atelierul lui). […] (Op. cit., pp. 63-64).

Mihai Floarea

 

 

 

INTERVIURI

Doamna Măriuca VULCĂNESCU despre Mircea VULCĂNESCU

 

 

Marilena Istrati: Doamnă Măriuca Vulcănescu, vă rugăm să ne povestiţi câteva  momente din copilăria şi adolescenţa dumneavoastră.

Măriuca Vulcănescu: Mă bucur că mă întrebaţi de copilărie pentru că am avut o copilărie pe care mulţi şi-ar fi dorit-o. Părinţii mei ne-au crescut cu multă dragoste şi multă înţelepciune. Chiar Tata, care avea foarte mult de lucru şi era prins în nenumărate activităţi (cursuri universitare, conferinţe, cercetări de teren, contribuţii la Enciclopedia României ş.a.m.d.) pe lângă slujba lui de bază ca economist, găsea totuşi timp să se joace cu noi, să ne îndrume şi să ne urmărească evoluţia.

            Ca tânăr adolescent făcuse multe sporturi, dar activitatea de slujbaş al Statului – pe care a luat-o foarte în serios – l-a silit să aibă o viaţă mult mai sedentară şi, din tânărul subţirel ca o trestie, ajunsese foarte voinic, dar încă tot extrem de agil şi vioi. Era înalt şi îşi păstrase sprinteneala atât în gesturi cât şi în minte.

            Mă voi pierde în amănunte povestind despre plimbările de duminică, la Şosea, unde ne învăţa şi pe noi două fetele lui, să sărim  „ştrengăreşte“, să alergăm, să înotăm. 

            Dar mai bine să povestesc despre „Vicleimul“ pe care l-a versificat într-o nouă formă pentru noi „copiii şi nepoţii lui“ („Vicleimul“ e acea piesă de teatru popular pe care o jucau copiii la ţară, de Crăciun).

            Oricît de ostenit venea de la Minister, îşi găsea timp să repete textul cu noi, să ne pregătească şi costumele de magi (cu coroane din poleială), să regizeze toată piesa, să imagineze şi să realizeze decorul. Doi ani la rând am jucat acest „Vicleim“ în Ajunul Crăciunului, când veneau la pomul nostru atât părinţii „actorilor“, cât şi rudele şi prietenii.

            Acest „Vicleim“ a devenit o tradiţie în familia noastră, căci şi acum, fiul surorii mele, cu cei patru copii ai lui şi cei patru nepoţi ai mei, continuă să-l joace, tot în seara de ajun, dar nu aici, ci în… Franţa unde se află acum.

M.I.: Generaţia interbelică poate fi considerată generaţia de aur a culturii române. Având la bază credinţa creştină ortodoxă, o orientare tradiţionalistă, această generaţie a desfăşurat o activitate constructivă şi nu doar în plan cultural. Mircea Vulcănescu era în centrul acestei atmosfere de emulaţie. Vorbiţi-ne despre participarea sa la aceste activităţi.

Măriuca Vulcănescu: Tata ţinea conferinţe pe diferite teme atât la Radio cât şi la Sala Dalles sau la Fundaţia Regele Carol I. Printre altele, după mulţi ani, profesorul Alexandru Rosetti  m-a întrebat despre o conferinţă a Tatii despre Rabelais, care îi plăcuse deosebit de mult. Din păcate, pe atunci conferinţele ţinute la Radio nu se înregistrau, aşa încât doar notiţele după care a vorbit au fost păstrate – o cantitate incomensurabilă –  din care numai Tata a ştiut să ia miezul, pentru acea expunere. O altă conferinţă a închinat-o pictorului Sabin Popp la preatimpuria moarte a acestuia. Despre „Tendinţele tinerei Generaţii“ sau despre „Războiul de întregire a neamului“ a scris şi a publicat în marea „Enciclopedie a României“, apărută în perioada interbelică.

            La Râmnicu Vâlcea am asistat la conferinţa lui despre „Ce aşteaptă de la copiii lui“. Fusesem găzduiţi la Familia Lupaş, cu care Tata era în relaţii de prietenie. De acolo a profitat de prilejul de a ne face să vizităm o culă medievală de la Măldăreşti, a familiei Duca, pentru ca, în aceeaşi călătorie să parcurgem defileul Oltului, trecând pe la mănăstiri, şi din Sibiu să ne abatem şi la Răşinari, de unde se trăgeau Eugen Goga şi familia Bucsan, cu care părinţii mei erau prieteni.

M.I.: Din ce asociaţii a făcut parte?

Măriuca Vulcănescu: Chiar de la vârsta de 19 ani (terminase liceul devreme) a fost ales îndrumătorul tinerilor membri ai Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR – iniţiale care ulterior au fost însuşite „fraudulos“ de altă instituţie!). Printre alţii, acolo a conferenţiat şi Arhimandritul Tit Simedrea şi alte feţe bisericeşti, pe teme religioase. Plecând la studii în Franţa, însoţit de Anina Pogoneanu – prima lui soţie – care l-a secondat cu multă inteligenţă şi pricepere, trimitea scrisori prietenilor lui ASCR-işti, ţinându-i la curent cu toate conferinţele la care asista. Atunci a avut prilejul să-l cunoască pe Nicolae Berdiaeff – vestit teolog şi filosof creştin.

            Înainte de a se întoarce în ţară, se născuse la Paris prima lui fată, Viorica-Maria Elena.

            Revenit aici, a fost cooptat în echipele de cercetare sociologică ale Profesorului Dimitrie Gusti, datorită cărora era plecat pe teren timp îndelungat. Părinţii Aninei care nu considerau că fata lor făcuse o căsătorie prea strălucită au insistat să se întoarcă fata lor alături de ei, contribuind astfel la despărţirea ei de Tata.

            După doi ani el s-a recăsătorit, cunoscând şi apreciind calităţile mamei – Mărgărita Nicolescu – care şi ea făcuse parte din ASCR.

            Continuând cercetările sociologice, de astă dată mama l-a însoţit în toate locurile unde acestea aveau loc: la Drăguş (în Făgăraş), la Runcu, la Bistriţa (în Moldova) şi până şi în Basarabia, la Cornova, unde au luat-o şi pe Sandra, fetiţa nou născută. În timp ce tata urmărea datele economice caracteristicile acelor zone, mama se interesa de latura culturală a satelor.

            Aşa a fost mereu alături de el, secondându-l şi ajutându-l în redactări. Astfel se sprijineau reciproc, el având încredere desăvârşită în gusturile şi puterea ei de discernământ. În anul în care am venit eu pe lume, mama era profesoară la Liceul „Mihai Viteazul“ din Bucureşti.

            Părinţii noştri ne-au crescut într-un fel foarte apropiat. Pe sora mea Sandra, care de mică se dovedea foarte serioasă, dar foarte şubredă ca sănătate, Tata – înclinat întotdeauna să ocrotească pe cel mai slab – şi-o apropiase, zicând: „Tu o să fii mâna mea dreaptă“. Pe mine mă socotea, pe drept cuvânt, mai copilăroasă.

            Cu timpul lucrurile s-au mai schimbat, iar când a început războiul, Tatii i s-au încredinţat grijile finanţelor ţării, fiind numit subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, post pe care l-a deţinut din 1940 până în 1944, atâta vreme cât a durat războiul. Iniţial nu a vrut să accepte această funcţie căci ar fi preferat să meargă pe front, să lupte alături de soldaţii de vârsta lui care se jertfeau pentru Ţară. Dar refuzul postului în care fusese numit ar fi echivalat cu o dezertare în momentul acela, aşa încât a trebuit să se resemneze, dedicându-şi toată puterea de muncă grelei sarcini a economiei Ţării în stare de război. Cu toate astea, a izbutit o performanţă deosebită, obţinând, de la aliaţii noştri de atunci, echivalentul în aur al serviciilor pe care eram datori să le prestăm pentru ei – şi asta nu era puţin.

            Odată cu încheierea armistiţiului în defavoarea ţării, Tata a fost demis din Minister, reluându-şi postul avut anterior, de Director al Datoriei Publice, unde un timp, i s-a mai cerut să contribuie la documentaţia necesară Conferinţei de Pace de la Paris.

            Dar toată strădania lui a fost zadarnică, pentru că eram consideraţi o ţară învinsă, iar urmările le ştim.

M.I.: Ce aţi trăit când aţi văzut că tatăl dumneavoatră a fost arestat?

Măriuca Vulcănescu: Tata a fost arestat mai întâi câteva zile – în momentul în care Mareşalul Antonescu a fost adus în ţară pentru a fi executat – probabil ca să se prevină o eventuală tentativă de salvare. Asta s-a petrecut la începutul lui iunie 1946.

            În timpul vacanţei din acel an am fost luată de mătuşa mea la Câmpulung (pentru că părinţii mei nu mai aveau cu ce să ne înlesnească o vilegiatură în afara Bucureştiului).

            În noaptea de 29 spre 30 august, Tata a fost arestat din nou. Aflând aceasta prin telefon, a doua zi, mătuşa mea m-a lăsat să mă întorc lângă mama, călătorind pentru prima dată singură, fără însoţitor. (Aveam 13 ani, dar pe atunci copiii erau ţinuţi mult mai strâns). Când am ajuns acasă, am realizat golul lăsat în urma arestării lui.

            O primă perioadă – cât a ţinut aşa-zisa „instrucţie“ a procesului – am putut să-l vedem zilnic în clădirea fostului „Arsenal“ de pe Dealul Spirii (deal azi cu totul şters de pe faţa pământului!).

            Fusese arestat „preventiv“ (!) fără mandat, până la deschiderea procesului. Odată cu vizita zilnică puteam să-i ducem şi de mâncare.

            Atunci a avut loc o primă formă de interogatoriu, încheiată cu o dare de seamă a anchetatorului care a scris negru pe alb că nu este cazul ca M. V. să fie pus sub urmărire penală, negăsindu-se nici un capăt de acuzare împotriva lui. (Există acest document).

            Procesul, totuşi, s-a constituit şi întregul grup de 17 foşti demnitari din Guvernul Antonescu au fost strămutaţi de la Arsenal la închisoarea Văcăreşti (fostă mănăstire ridicată de Nicolae Mavrocordat), unde nu-l mai puteam vizita decât o dată pe săptămână, vinerea.

            Când a început procesul, îl puteam vedea pe Tata zilnic la Tribunal. Pe atunci paza era alcătuită din soldaţi „în termen“ care ne dădeau voie să ne apropiem de ai noştri, să-i îmbrăţişăm. (Acest lucru a fost cu desăvârşire interzis la procesele politice ulterioare).

            Fiecare dintre cei 16 foşti miniştri avea câte un avocat; dar Tata, neavând cu ce să-l plătească, şi-a alcătuit singur apărarea (în studenţie urmase şi Dreptul). Totuşi, doi dintre cei mai buni avocaţi de pe atunci (Ottulescu şi Aznavorian) au venit la mama şi i-au spus: „Îl apărăm fără nici o plată!“ Şi apărarea lor a fost foarte frumoasă.

            Dar Tata a ţinut mult să-şi susţină şi el apărarea lui în care (atât la prima judecată, cât şi la recurs) a expus pe larg toată activitatea lui din timpul celor patru ani de ministeriat. Completul de judecată l-a ascultat cu multă luare aminte, fără să-l întrerupă, timp de patru ceasuri. Aveau ce învăţa!

            Când a venit rândul „rechizitoriului“, procurorul a început prin a lăuda activitatea acestor acuzaţi. Dar, întrerupt de un apel telefonic, s-a întors în sala de judecată continuând pe un cu totul alt ton, la porunca „mai puternicilor zilei“.

            Ca urmare, condamnările au curs – ca nucile dintr-un sac rupt – de la 25 de ani temniţă grea, la 8 ani cu „degradare civică“ şi „confiscarea averii“. Tatii i-au dat pedeapsa cea mai „mică“, de „8 ani temniţă grea“ (pe care nici măcar nu a apucat să o ispăşească toată, prăpădindu-se după 6 ani). 

            Curând după proces, întregul grup a fost dus – în lanţuri – la Aiud, aşteptându-se fixarea datei recursului. Când au fost readuşi de la Aiud pentru recurs, Tata era atât de slab, încât ne-a arătat că putea să-şi înconjoare talia de două ori cu cureaua de la pantaloni.

            Atunci ne-a învăţat o rugăciune – pe care o aud mereu la Sfânta Liturghie: „Iubi-Te-voi Doamne!“ O învăţase, la rândul lui, de la Nichifor Crainic cu care petrecuse un timp în celulă la Aiud.

            În timpul transportului cu trenul era înlănţuit cu italienistul Alexandru Marcu, fost ministru la Propagandă, care tradusese Divina Comedie a lui Dante.

            În pauzele procesului, când puteam să ne apropiem de el ne-a dat… o poruncă: „Învăţaţi poezii!“ Pentru noi, acesta a fost – într-un fel – ultimul lui cuvânt, pe care l-am ascultat din toată inima, şi care, într-adevăr, ne-a ajutat foarte mult.

M.I.: Credeţi că acolo auzise poeziile lui Nichifor Crainic?

Măriuca Vulcănescu: Tata îl cunoştea demult pe Nichifor Crainic (încă înainte de a face parte din acelaşi guvern), lucraseră împreună la „Gândirea“, şi îl preţuia cum se cuvine.

            Dar Tata făcea el însuşi poezii şi îi plăcea şi să traducă în româneşte atâtea altele din alte limbi, care îi reflectau sentimentele şi gândurile. Găsea idei extraordinar de frumoase în poeziile lui Rainer Maria Rilke, din care a tradus mult de-a lungul celor doi ani de dinaintea arestării sale. Se regăsea în aceşti poeţi.

M.I.: Când şi de la cine aţi primit veşti din închisoare, pentru că, la un moment dat, nu mai puteaţi să luaţi legătura direct cu el?

Măriuca Vulcănescu: Deseori au venit la mama – cu tot riscul – foşti deţinuţi (cărora le trebuia mult curaj să o facă, acest lucru fiind cu totul interzis în momentul liberării!). De pildă, profesorul Motaş (care îl cunoscuse pe Tata demult, la familia savantului naturalist Bâznoşanu) i-a povestit mamei că Tata i-a tricotat – cu nişte şipci rupte din priciurile pe care dormeau – o pereche de mănuşi care l-au ajutat să suporte frigul din celulă şi pe care le păstra ca amintire şi le-a arătat mamei.

            Un alt fost deţinut ne-a dat de ştire să mergem undeva, la marginea Bucureştiului, unde ne aştepta. Mama şi-a luat inima în dinţi şi împreună cu sora mea şi cu mine am ajuns la un fost poliţist, pe nume Frăţilă. Fusese închis doi ani în aceeaşi celulă cu Tata. Era foarte emoţionat vorbindu-ne de el. Ne-a arătat tot ce îi dăduse Tata în închisoare, tot ce primise de la el. Spunea că Tata îşi împărţea mâncarea şi tot ce îi mai rămăsese din momentul arestării. „Mi-a dat şi asta, mi-a dat şi asta… Dar prima dată când am fost împins în celula lui, mi s-a făcut frică! Era înalt şi mă privea cu ochii negri, ca de foc. Pe urmă mi-am dat seama că era omul cel mai bun pe care îl poţi închipui. Şi m-a ajutat şi sufleteşte foarte mult!“

            Acest om s-a îmbolnăvit de plămâni acolo şi a murit curând după eliberare.

            Tata s-a îmbolnăvit şi el mai târziu, făcând un gest despre care au povestit mulţi. Adus din greşeală la Jilava (în locul altui Vulcănescu, Ion, care urma să fie judecat), vreo şase deţinuţi au fost introduşi într-un culoar în subteranul fortului, încadrat între două porţi de zăbrele metalice. (Cândva am putut vizita acel loc şi am constatat ce curent cumplit putea fi acolo!). Pe jos – apă şi mâzgă, murdării omeneşti şi o umezeală grozavă: de pe pereţi se prelingeau mereu şiruri de… lacrimi.

            Văzând pe unul dintre cei cu care fusese pedepsit că nu se mai putea ţine în picioare, Tata s-a culcat pe jos în mocirla rece, pentru ca acel tânăr să se lungească pe el ca pe o saltea. Aşa a reuşit să-i transmită puţină căldură (câtă mai putea emana dintr-un trup numai piele şi os). Nu ştiu cine a fost acel tânăr care, fiind şi el bolnav, s-a prăpădit între timp. Faptul a fost relatat de unul dintre cei care erau de faţă.

            Întors la Aiud (tot în lanţuri se călătorea) s-a constatat că şi la Tata se declanşase o formă înaintată de tuberculoză. Există o mărturie a celui care l-a văzut pe când era pus, aşa bolnav, să spele coridoarele celularului. Ridicând ochii înfierbântaţi de temperatură, le-a şoptit deţinuţilor încolonaţi care treceau pe lângă el: „Vă duce la canal, la stuf.“ Ştia ce-i aştepta.

            În cele din urmă, când nu mai era nici o scăpare, a fost internat la „infirmerie“. Acolo l-a întâlnit un fost coleg de la ASCR, din tinereţe, Zahernic, care – după eliberare – ne-a transmis ultimul cuvânt al Tatii: „Să nu ne răzbunaţi…“

            Aşa a avut Mama ultimele veşti de la Tata.

M.I.: Ce vârstă avea atunci?

Măriuca Vulcănescu: Tata s-a născut în luna februarie 1904 şi a trecut în lumea Drepţilor în octombrie 1952. Avea 48 de ani.

M.I.: Mircea Eliade spunea despre Mircea Vulcănescu: „Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie.“

Măriuca Vulcănescu: Iată un adevăr recunoscut de cei care l-au preţuit. Tata era şi foarte generos atât cu aceste daruri ale firii sale, cât şi cu tot ce avea material. Atât în închisoare, unde îşi va da până şi blidul de mâncare, cât şi mai înainte, nu se schimbase de fel.

            Ţin minte că într-o iarnă, pe când locuiam pe strada Popa Soare din Bucureşti, Tata a văzut pe fereastră un om necăjindu-se să urnească roţile căruţei înţepenite în nămeţii de zăpadă. Cum caii, bieţii, nu puteau trage, Tata a coborât şi a pus umărul, ajutându-i să iasă din impas. Este o întâmplare aevea, asemenea legendei despre Sfântul Niculae pe care mai târziu avea să o integreze în Ultimul Cuvânt de la proces, asemănând-o simbolic cu rolul lui în perioada ministeriatului său.

M.I.: Când şi de ce aţi fost şi dumneavoastră condamnată?

Măriuca Vulcănescu: Eu nu am fost propriu-zis „condamnată“. Arestarea s-a făcut fără vreun aşa-zis mandat oficial. În 1952 a fost arestat (fireşte că la poruncă străină) mai întîi un grup de 100 de persoane. Erau mai mulţi bărbaţi decât femei având aceeaşi caracteristică: rude de foşti demnitari.

            Un episod deosebit l-a constituit prezenţa printre noi a fiicei lui I. L. Caragiale, Ecaterina Logadi, căsătorită cu un fost secretar de Stat. În momentul completării dosarului ei, anchetatorii au aflat că arestaseră tocmai pe fata celui care era sărbătorit cu surle şi trâmbiţe şi afişe pe toţi pereţii, autorul lor mult iubit pentru causticitatea sa, I. L. Caragiale, la împlinirea unui secol de la naştere.

            „Gafa“ a fost îndreptată în aceeaşi noapte: când au venit să-i spună să-şi ia „efectele“, noi toate celelalte ne-am speriat gândind că au să o pedepsească pentru atitudinea ei refractară la completarea dosarului: „Vai, Doamne! O duc în Siberia!“

            A doua zi s-a deschis uşa şi a apărut în prag o altă doamnă, cu picioarele complet deformate, cu nişte ochi miraţi, ţinând în mână o pălărie în care erau un săpun şi o pastă de dinţi. Au sărit să o întâmpine o mulţime de doamne care o cunoşteau. Era nevasta unui fost ministru, Macovei, de pe vremea lui Carol al II-lea. Suferise pe atunci un accident cumplit, când, la o defilare de 8 Iunie se dărâmase peste ea o întreagă estradă cu toate elevele care asistau la defilare. Atunci i se frânseseră oasele picioarelor.

            Acum fusese arestată din faţa casei, unde coborâse să-şi cumpere de la tutungeria blocului, un săpun şi o pastă de dinţi. Era o duminică dimineaţa. Familia ei nu a mai văzut-o venind şi nu a ştiut unde dispăruse. Acest lucru se petrecuse în aprilie. Abia în vară, când s-a alcătuit un aşa-zis „detaşament de muncă“ a cerut şi ea să meargă cu noi, cu gândul de a da de veste familiei sale, unde se află. Cei care mergeau la muncă aveau dreptul la o carte poştală pe lună, şi la câteva minute de „vorbitor“ la o dată fixă. Bineînţeles că în halul în care era, nu putea fi vorba să muncească la câmp, iar drumul până la „punctul“ de lucru includea şi o pantă foarte abruptă. Ne-am bucurat însă să o putem ajuta să dea de ştire unde se află şi să-şi vadă familia la vorbitor.

            Motivul arestării: fusese soţia unui ministru de pe vremea lui Carol al II-lea şi… numărul deţinuţilor trebuia să fie acelaşi după plecarea Doamnei Logadi, adică 100.

            În timpul şederii în lagărul de la Ghencea, unul dintre bărbaţii arestaţi odată cu noi a vrut să se sinucidă. Barăcile în care locuiam erau despărţite între ele de garduri de sârmă ghimpată. La intersecţia lor se afla baraca cu closete „turceşti“. Acolo aveau loc conversaţiile şi schimburile de veşti (puţine) care puteau ridica sau coborî moralul deţinuţilor.

            În cei doi ani de detenţie am învăţat o mulţime de poezii. Eram împreună cu persoane deosebit de drăguţe: în afară de sora Tatii, era şi Doamna Lili Jora (soţia compozitorului) pentru că fratele ei era fostul ministru Gafencu. Soţia şi fata generalului Samsonovici, mareşal al palatului, erau şi ele împreună. Elena Corbu (al cărei fiu mi se pare că a scris despre Căderea Constantinopolului) o fi fost ea „doamnă mare“, dar muncea alături de cele două bănăţence Anderca şi Baderca, cu aceeaşi râvnă şi pricepere ca ele. Tot „dislocată“ din Banat era Thereza von Stubenberg, o adevărată prinţesă, care m-a învăţat cum să ţin sapa în mână când sap, ca să nu fac bătături.

            La munca câmpului ni se alăturase un alt grup de deţinute, din Banat sau Moldova, cărora li se dăduse domiciliu forţat în Bărăgan şi fuseseră prinse în tren, când plecaseră de acolo să-şi mai vadă locurile de baştină sau neamurile de acasă.

            În primul an, am lucrat pe terenurile comunei Popeşti-Leordeni până în februarie 1953. În primăvara următoare, o altă „colonie de muncă“, poate cu condiţii mai omeneşti de cazare a fost în comuna Pipera, din martie până în toamnă, când nu ştiu ce comitet internaţional a hotărât să nu mai fie folosită mâna de lucru neplătită a deţinuţilor.

            Atunci am fost transferate la Dumbrăveni (o adevărată închisoare de pe vremea Mariei Tereza), unde am stat degeaba cinci luni de zile, până la eliberarea noastră, cu patru zile – nesfârşite – după împlinirea celor doi ani pe care fusesem înştiinţate că îi aveam de „ispăşit“.

            Şi totuşi la Dumbrăveni am învăţat încă şi încă alte poezii. Acolo însă nemaimuncind, nu aveam nici vorbitor, nici pachete şi nici scrisori, iar în anul acela Bucureştiul a fost acoperit de uriaşi nămeţi de zăpadă.

            „Eliberate“ la 19 aprilie 1954, călătoria cu trenul mi-a rămas în minte: ieşisem aproape până la brâu pe fereastra vagonului sorbind aerul de primăvară şi îmbătându-mă de priveliştea pădurii care-şi unduia culorile de-a lungul căii ferate: jos albul zăpezii încă netopite, la mijloc castaniul trunchiurilor, iar sus verdele tânăr al frunzelor nerăbdătoare să izbucnească spre soare!!!

M.I.: Credeţi că această experienţă v-a schimbat destinul?

Măriuca Vulcănescu: În primul rând mi-a schimbat firea. Destinul ne-a fost schimbat în momentul în care ni l-au luat pe Tata şi am fost scoase din casă, mama cu noi două fetele…

            Am văzut cât de vertiginos poţi coborî de la cer la pământ. Şi totuşi cum poţi din asta să te alegi cu o învăţătură.

            Şi înveţi şi să te „adaptezi“. Ideea asta, de adaptare, mi se pare ceva uluitor!

            Iar după mult timp, când lucrurile se decantează, îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate încercările prin care te-a ajutat să treci.

M.I.: Cum credeţi că se poate realiza o punte de legătură între dumneavoastră, cei care aţi trăit în această lume a ororilor comuniste şi tinerii de astăzi?

Măriuca Vulcănescu: Cred că este foarte greu, dacă nu chiar imposibil. Pentru că tinerii – şi oamenii în general – sunt atraşi de lucrurile frumoase şi vesele. E şi normal!

            Doar prin propria lor experienţă – dacă vor avea vreodată să treacă prin momente grele, şi se vor putea referi la exemplele frumoase ale altora, de mai înainte, atunci ar putea să găsească un ajutor în aceste exemple.

            Altminteri, eu nici pe copiii mei nu am fost în stare să îi „îmbogăţesc“ cu experienţa mea. Ei nu numai că nu pot înţelege ceea ce au trăit alţii (înaintaşii lor), dar ei nici nu doresc să aprofundeze această grozăvie.

            Eu m-am măritat la 31 de ani cu un tânăr de 39 de ani, care ispăşise 19 ani de temniţă pentru că fusese înscris la „tineretul ţărănist“ unde, un grup de tineri avuseseră intenţia să lanseze nişte manifeste cu ajutorul unui mecanism exploziv, în faţa Cercului Militar – în centrul Bucureştiului. Unul dintre ei i-a pârât, şi astfel au fost cu toţii luaţi ca din oală.

            Bărbatul meu, care era de origine foarte modestă, a fost condamnat la 19 ani (la vârsta de 18 ani) din care a petrecut o bună parte în minele de la Baia Sprie, unde a contractat boala care i-a adus sfârşitul, silicoza.

            L-am cunoscut la Lăteşti – un sat ridicat în mijlocul Bărăganului de mâinile celor dislocaţi acolo, cu vreo zece ani înainte. Acolo se afla şi vărul meu, după o condamnare de 10 ani în acelaşi lot.

M.I.: Ce posibilităţi credeţi că ar avea tinerii ca să se autoconstruiască, să-şi formeze personalitatea?

Măriuca Vulcănescu: E foarte greu de dat un răspuns: propriilor mei copii nu le pot transmite experienţa mea. Sunt refractari din capul locului. Doar „traumatismul“ părinţilor lor a trecut asupra lor, iar ei fug de el.

            Copiii mei vor să fie fericiţi, vor lumină, vor să uite. Noi le suntem o povară şi eu îi înţeleg. Fiecare trebuie să-şi facă o experienţă proprie. Nu se poate să transmiţi forţat ceva.

            Eu văd că Doamna Ana Blandiana reuşeşte să adune copii, să le povestească, să-i intereseze. Sunt şi bunici care reuşesc să povestească nepoţilor lor prin ce au trecut ei înşişi sau alţii. Nu este cazul meu. Eu nu pot.

            Fără îndoială că din cauza sărăciei şi lipsurilor în care i-am crescut, i-am înfiorat; iar ei au vrut altceva.

            Eu am trăit în bunăstare şi răsfăţ până la 12 ani, am văzut ce este; pe urmă am văzut că asta nu face două parale, dar că totuşi este o temelie. Copilăria mea luminoasă mi-a dat tăria să trec, cu fruntea sus, prin toate încercările de după aceea.

            Dar eu înţeleg faptul că ei se feresc de astfel de experienţe neplăcute. După părerea mea, dacă ei nu sunt dornici să afle, şi dacă dorinţa nu porneşte de la ei, nu poţi să-i sileşti. Şi nici nu trebuie. Sunt lucruri prea groaznice. Mie nu mi-a plăcut niciodată să mi se povestească poveşti cu monştri şi cu balauri.

            Sunt realităţi pe care trebuie să le cercetezi în momentul în care acest lucru devine imperios necesar, şi nu doar ca să te sperii de câte rele există pe pământ. Cel mult ca să ştii că pot fi depăşite, iar nu ca să te dărâme sufleteşte.

            Nu ştiu să dau un răspuns la această întrebare.

            Doar la greu (un greu pe care nu li-l doresc) „experienţa“ mea le-ar putea fi de folos.

            Şi totuşi, nădejdea e la Dumnezeu! Căci de la El vin şi încercările şi izbăvirea. 

Vă  mulţumim foarte mult!

Marilena Istrati şi Constantin Roman

 

EVOCĂRI   

PREOTUL GHEORGHE LĂZĂRESCU

Născut la 23 februarie 1908, în comuna Beleţi-Negreşti din judeţul Argeş, fiul învăţătorului Constantin a făcut şcoala primară în comuna natală, apoi a urmat pregătirea la Seminarul Central din Bucureşti şi la Seminarul „Neagoe Vodă“ din Curtea de Argeş, unde s-a mutat din motive de sănătate. Între 1930 şi 1934 a fost student al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, obţinînd licenţa în anul 1935. După ce, în perioada iunie-septembrie 1934, a condus echipa studenţească de la Năpădeni, a lucrat, în 1935-1936, la Fundaţia Culturală, activînd la Serviciul căminelor culturale, condus de Apostol Culea. După căsătorie, s-a preoţit în anul 1936, funcţionînd la biserica din Fureşti (1936-1940), între 1940 şi 1963 la cea din Boţeşti (ambele din jud. Argeş), pe care a consolidat-o şi a restaurat-o, astfel încît autorităţile o considerau o catedrală a Văii Cîrcinovului, la biserica din Ştefăneştii de Jos (Ilfov), pînă în anul 1968, cînd s-a mutat la biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din Bucureşti (str. Mărgeanului), de unde s-a pensionat în anul 2005.

            A colaborat la revistele „Căminul cultural” şi „Clerul Dîmboviţei“ din Tîrgovişte, activitatea sa preoţească şi culturală fiind recompensată în anul 1942 de Patriarhul Nicodim Munteanu cu distincţia „Brîul roşu“, iar în anul 1961 de Patriarhul Iustinian cu rangul de „iconom stavrofor“ şi „Crucea patriarhală – Patriarhul Iustinian“.

Cum el însuşi mărturisea, a avut norocul unor profesori deosebiţi: poetul Cicerone Teodorescu la Seminar, Boroianu, Mihălcescu, Crainic, Rovenţa, Tudor Popescu, Grigore Cristescu la facultate. A mai avut şansa de a cunoaşte mari personalităţi literare la cenaclul „Sburătorul“ (condus de Eugen Lovinescu), pe care l-a frecventat în tinereţe împreună cu prietenul Mihail Ilovici, care conducea, în calitate de director, revista „Cristalul“. De asemenea, activitatea la Fundaţia Culturală „Principele Carol“ i-a prilejuit întîlnirea cu somităţi, printre care amintea clasa marelui Voievod Mihai, condusă de pro. Cornea, şi chiar pe Majestatea Sa Carol al II-lea, la deschiderea din 1934 a Expoziţiei echipelor regale. Îmi amintesc cu emoţie că regele, văzînd pe panoul echipei mele o fotografie de răzeş pe care scria „Teodor Iovu – căpitan hagiu“, m-a întrebat ce înseamnă „căpitan“ şi ce înseamnă „hagiu“. I-am spus: „căpitan“, adică urmaş al unuia din căpitanii lui Ştefan cel Mare, şi „hagiu“, pelerin la locurile sfinte. La care dr. N. Lupu a mormăit – sper neauzit de rege – „pelerin la muntele Athos“. Tot aici l-a cunoscut pe Victor Ion Popa, unul dintre inspectorii instituţiei, şi s-a împrietenit cu Al. Lascarov Moldovanu: Îmi amintesc cu plăcere de vizita pe care acesta a făcut-o satului meu, familiei mele, şcolii şi bisericii unde a îngenunchiat şi a predicat. Şi de multele ocazii în care m-am găsit alături de adunările Oastei Domnului, în casa Benescu şi în alte locuri.

Preotul Gheorghe Lăzărescu s-a mutat la Domnul în data de 21 august 2006, după 98 de ani de viaţă, dintre care 70 a slujit neîntrerupt la altar.

A fost un foarte bun predicator, vibrantele sale cuvîntări fiind o adevărată lecţie nu doar de religie, ci şi de istorie, de cultură în general, dar, mai ales, de patriotism. Iată două dintre ele, prima rostită la 30 noiembrie 2003.       

                                     Iubiţi credincioşi,

 

Pe Sfîntul Apostol Andrei, noi, românii creştini ortodocşi, trebuie să-l sărbătorim cu recunoştinţă. Dintre cei 12 apostoli cărora Mîntuitorul le-a poruncit, înainte de Înălţare, „mergînd învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh”, Andrei a mers, potrivit sorţului ce i-a căzut, propovăduind creştinismul la neamurile păgîne dinspre nord-vest de Ierusalim. A cutreierat un vast spaţiu geografic: Asia Mică, la sudul Mării Negre, Sciţia Mare, adică Rusia sudică, Sciţia Mică, adică Dobrogea, Geto-Dacia Pontică, Tracia, Macedonia şi Ahaia sau Grecia pînă la Marea Egee şi Marea Adriatică, unde a şi fost răstignit de păgîni pe o cruce cu forma X, numită pînă azi crucea Sfîntului Andrei.

Deci Sfîntul Apostol Andrei a adus după anul 50 lumina lui Hristos pe meleagurile noastre, adică mai înainte cu vreo 50 de ani de Traian.

Deci noi, românii, avem identitatea creştină anterioară zămislirii ca neam. Crucea lui Hristos este stindardul primit de neamul nostru românesc de la Sfîntul Apostol Andrei, transmis prin indigenii creştinaţi apostoliceşte.

Pentru români sînt etern valabile sentinţele lui Hristos: „Eu sînt viţa, voi mlădiţele! Rămîneţi în butucul viţei spre a rodi!”

Acest lucru trebuie bine ştiut! Un românism descreştinat este sortit dispariţiei din istorie!

Sfîntul Apostol Andrei a fost lîngă Iisus ca nelipsit învăţăcel al Evangheliei sale timp de trei ani de la chemarea sa pînă la Înălţarea Domnului la cer. Prima chemare la apostolat a făcut-o Domnul către el şi, prin el, către fratele său Petru. De aceea, i se şi zice Sfîntul Apostol Andrei cel întîi chemat.

La înmulţirea pîinilor, Andrei se afla lîngă Iisus şi-l informează: „Doamne, este aici un băiat care are cinci pîini de orz şi doi peşti.“ (Ioan VI-8).

După învierea lui Lazăr, Andrei a venit împreună cu Filip la Iisus şi i-a spus că nişte eleni doresc să vorbească cu el, ceea ce denotă apropiere şi intimitate.

Tradiţia că Sciţia Mică (Dobrogea) a fost evanghelizată de Andrei a fost notată şi comunicată de către Origen în Comentarii la Geneză, Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească şi în Doctrina siriacă a Apostolilor.

În Sinaxarul bisericii din Constantinopol e descrisă pătimirea Sfîntului Apostol Andrei, apostolul care a predicat în Pont, Tracia şi Scythia.

La Varna a hirotonisit pe ucenicul său Amphius ca episcop.

Martirizat la Patras, în Ahaia, moaştele sale au fost mutate, în secolul al IV-lea, în biserica „Sfinţii Apostoli” din Constantinopole. Parte din aceste moaşte au fost primite de bisericile din Italia, de la Milan, Nola şi Brescia, iar sfîntul cap la Catedrala din Roma, de unde a fost readus, în 1964, la Patras.

Mitropolitul Dosoftei al Moldovei (†1603) scrie în prooloagele sale că Andrei a predicat pînă la Dunăre sau Istru şi Dobrogea.

Au mers cu el împreună apostolii Matia şi Tadeu, pe care i-a lăsat să propovăduiască la Edesa.

În Vieţile sfinţilor se spune că, în Dobrogea, a avut ucenici pe Riri, Im şi Pin, foşti lucrători de pămînt deveniţi mucenici după anul 100 d. Hr.

Amintirea Sfîntului Andrei se păstrează şi în creaţiile folclorice, mai ales prin Dobrogea.

În comuna Ion Corvin se află o peşteră numită Peştera Sfîntului Andrei, unde s-au făcut şi se fac slujbe arhiereşti şi preoţeşti. Ce ierni grele va fi îndurat în acea peşteră! Dar aici, poate mai bătea, cînd şi cînd, o briză caldă ca pe malul mării Galileii, unde copilărise. Dar prin Caucaz, prin Carpaţi, prin Balcani, nicio briză: doar crivăţ şi zloată.

Din spusele bătrînilor, se păstrează amintirea despre multe minuni de ocrotire ale Sfîntului pentru oamenii atacaţi, prin păduri şi hăţişuri, de lupi şi alte fiare, pe vremea cînd Sfîntul Apostol Andrei s-a expus fiarelor, care nu l-au sfîşiat, şi a adus mulţi oameni la Hristos, dar iată că şi pentru el s-au găsit nişte oameni-fiară să-l răstignească.

Iartă-i, Sfinte Andrei, slăvit apostol şi mare mucenic, şi roagă-te lui Dumnezeu ca lumina lui Hristos, pe care ne-ai adus-o acum 2000 de ani, să nu se stingă de vînturi vrăjmaşe din afară şi dinlăuntru, ca să nu pierim, ci să fim izbăviţi şi prin tine din nevoi, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!

 

*

*    *

Iubiţi credincioşi,

 

            Să mulţumim Domnului că ne-a ajutat să sărbătorim împreună în Sfînta Biserică, azi, 25 noiembrie, atît pe Sfînta Mare Muceniţă Ecaterina fecioara şi pe Sfîntul Mucenic Mercurie, cît şi odovania sau încheierea prelungirii slujbelor pentru prăznuirea Intrării în biserică a Maicii Domnului.

            Mulţumim ajutorului ce ne-a dat şi strana împlinind rînduiala cuvenită de citiri şi cîntări pentru îndoita sărbătoare: de praznic mic cu slujba pe şase al sfintelor şi de mare praznic spre cinstirea Maicii Domnului.

            În puţine cuvinte avem prilej potrivit azi să ne amintim şi să aflăm şi unele lucrări şi merite sfinte cu care s-a împodobit Sf. M. M. Ecaterina. Ea a trăit în Alexandria, capitala Egiptului, în secolul al IV-lea al erei creştine. Tatăl său se numea Areta şi avea rangul de principe. Era frumoasă la chip şi voinică. Pînă la vîrsta de 18 ani a învăţat în mod desăvîrşit toată învăţătura timpului aceluia pe care şi-o putea însuşi cineva într-un mare centru cultural cum era oraşul Alexandria. Studiase medicina, citind lucrările geniale ale lui Asclepios, Hipocrat şi Gallien. Studiase filosofia aprofundînd operele lui Platon, Aristotel, iniţiindu-se în cunoaşterea tuturor sistemelor filosofice şi alegînd din ele tot ce găsea bun pentru sufletul ei de creştină. A cules foarte mult din vasta operă a lui Plato scrisă de el timp de 50 de ani – ideile platonice precreştine şi anticipările moralei evanghelice. I-a plăcut, citind Hippias Minor, combaterea minciunii; citind Hippias Major – elogiul adevăratei frumuseţi; citind Alcibiade i s-a dezvăluit tot ce se referea la firea omului. A cules îndemnuri de curaj şi eroism citind Laches; de înţelepciune citind Charmades; de respingere a materialismului citind Protagoras; de credinţă în nemurirea sufletului citind Giorgias sau citind Phaedon etc.

            Să citeşti pe Aristotel cu 400 de opere, pe atomistul Democrit, pe stoicul Epictet, pe matematicienii Eratostene, Pitagora, Euclid, pe retorii, istoricii, geografii, poeţii universali!… Să strîngi într-o minte de copil pînă la 18 ani tot ce e mai bun în gîndirea omenească e un miracol! Şi toate acestea  nu pentru a şti, ci pentru a împlini voia lui Dumnezeu şi a merita iubirea Lui.

            Iată darul sfînt care a întărit-o pe copila Ecaterina – căutătoarea lui Dumnezeu. Acel dar exprimat de fericitul Augustin astfel: „Inequetum est cor maem Domine de nec requiescat in Te“ (Neliniştită îmi este, Doamne, inima pînă cînd mi se va linişti din nou lîngă Tine).

            Desigur, cartea de căpătîi i-a fost Sfînta Scriptură. Ştia cîteva limbi. Desigur, va fi găsit ea, şi la palatul Museion şi prin ce s-a mai salvat din incendiul marii biblioteci, unele manuscrise originale folosite la traducerea Septuagintei ca să soarbă din izvoare direct cuvîntul Domnului ca săltător spre viaţa veşnică. Însă atunci, prin anul 304 al erei creştine, stăpînii cei răi ai lumii erau păgînii împăraţi romani.

            Puterea imperială se exercita prin mai multe persoane, care mai de care mai rele cu creştinii.

            Diocleţian era mai marele tuturor (Protaugustus), altul Maximilian, augustul geamăn, de la Roma, plus nişte cezari adunaţi lîngă fiecare: Galeriu, Maximiu Daia, Constantin Clor, Constantin Sever. Creştinii erau constrînşi fie să-şi lepede credinţa fie, dacă nu voiau aceasta, să fie ucişi.

            La anul 303, Diocleţian dă primul edict de persecuţie a creştinilor, poruncind dărîmarea bisericilor, arderea cărţilor sfinte, torturarea creştinilor, transformarea lor în sclavi.

            Urmă, în acelaşi an, al doilea edict şi mai aspru: cei ce refuză să sacrifice zeilor, îndeosebi preoţii, să fie ucişi.

            Al treilea edict urmat de al patrulea în primăvara anului 304 obligau pe toţi creştinii laici şi clerici să se prezinte spre a sacrifica zeilor, neprezentarea pedepsindu-se cu moartea.

            Atunci s-a ales şi multă neghină ori pleavă, dar mulţi au ales moartea, mulţi au îndurat chinuri şi tortura şi au primit cununa muceniciei.

            În vremea aceea cumplită, a fost martirizată şi Sf. M. M. Ecaterina, după un simulacru de judecată, fiind ea de familie princiară. Scrie în sinaxare că la acea judecată ea şi-a apărat atît de întemeiat adevărul credinţei creştine, încît peste 150 din cei de faţă s-au creştinat şi au fost arşi de vii. Şi chiar împărăteasa, soţia lui Maxenţiu, a primit credinţa în Hristos, a mărturisit-o public şi apoi de sabie s-a săvîrşit.

Despre sfîrşitul Sf. M. M. Ecaterina citim acestea în Vieţile Sfinţilor: „Sosind atunci la Alexandria împăratul Maximiu Daia şi organizînd o serbare cu sacrificii sîngerease, Sfînta Ecaterina a avut curajul şi i-a arătat deşertăciunea credinţei în zei. El, uimit de înţelepciunea ei, i-a propus să o ia în căsătorie. Sfînta l-a refuzat, motivînd că, în mod normal, mirele trebuie să fie superior miresei. El, vrînd în răzbunare să o umilească, a convocat un sobor de 50 de filosofi şi retori eleni care să o constrîngă prin argumente puternice să se recunoască învinsă şi să-şi lepede credinţa. Dar Sfînta şi-a apărat adevărul creştin cu argumente atît de convingătoare, încît aceia au fost biruiţi şi atît ei, cît şi unii dintre cei de faţă s-au creştinat.

Deci împăratul a poruncit supărat să fie dezbrăcată, bătută cu vine de bou şi dusă în temniţă.

Auzind de frumuseţea şi de farmecul înţelepciunii Sfintei, împărăteasa Augusta a lui Maxenţiu a vizitat-o în închisoare însoţită de Porfirie, primul sfetnic împărătesc, şi de 200 de ostaşi. Ecaterina i-a cucerit pe toţi la credinţa lui Hristos.

Deci, chinuită pe o roată în care erau înfipte cuţite şi prin puterea lui Dumnezeu rămînînd nevătămată, văzînd această minune, împărăteasa Augusta şi-a dat pe faţă credinţa sa în Hristos. Asemenea şi sfetnicul Porfirie şi mare parte din cei 200 de ostaşi. Atunci, din porunca lui Maxenţiu, Augusta a fost chinuită prin sfîşierea sînilor şi apoi i s-a tăiat capul. Asemenea a fost decapitat şi Porfirie şi ostaşii deveniţi creştini. Apoi au scos pe Sf. M. M. Ecaterina afară din cetatea Alexandria şi i-au tăiat capul. Creştinii i-au dus trupul, prin deşert, pînă la muntele Sinai şi l-au îngropat. Acolo i se păstrează şi azi sfintele moaşte, într-o mănăstire, numită după numele Sfintei, Mînăstirea Sf. Ecaterina de la muntele Sinai.

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Sf. M. M. Ecaterina, ale Sf. Muceniţe Augusta, ale Sf. Mucenic Porfirie, ale Sfinţilor mucenici cei împreună cu dînşii şi ale tuturor sfinţilor, miluieşte-ne pre noi!

 Amin.

 

Rodica Lăzărescu*

__________________

*Doctor în filologie, coautoare a cinci manuale de română; autoare a peste zece lucrări de specialitate, auxiliare didactice; articole în diverse periodice; membră în colectivul de redacţie al revistei PROSAECULUM din Focşani, actualmente Rodica Lăzărescu este cadru didactic la Liceul „Ion Creangă“ din capitală. Cel evocat în articolul de faţă este, potrivit mărturiei autoarei, socrul domniei sale. (M. F.)

 

PERSPECTIVE CRITICE

 

Petru Demetru Popescu, Florile din grădina Ghetsimani

Citind cartea domnului profesor Petru Demetru Popescu metaforic intitulată Florile din grădina Ghetsimani (ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Lucman, 2010, 170 p.), m-am întors cu emoţie în lumea pură a copilăriei. Starea de graţie provocată de această lectură propunînd curajos transpunerea Evangheliei în proza secolului nostru m-a obligat la cîteva săptămîni de… sedimentări intelectuale înainte de a trece la tastatura menită materializării opiniilor critice de faţă.

Parcurgînd prefaţa purtînd prestigioasa semnătură a părintelui Dumitru Stăniloae, mi-am amintit şi de relatarea plină de farmec a autorului, dintr-una din serile dedicate cenaclului nostru din foişor. O reproduc din memorie, pentru cei care n-au auzit-o, ca preambul, cerîndu-mi scuze povestitorului pentru stilizare.

Cînd, în tinereţe, l-am cunoscut pe părintele Stăniloae şi am avut privilegiul să mă remarce,  l-am rugat să-mi acorde puţin din timpul sfinţiei sale. Mi-a dat adresa, un număr de telefon şi m-a invitat cu amabilitate acasă la dînsul. Am stabilit ulterior o zi în care am ajuns la adresa indicată şi, după introducerile de rigoare, i-am spus că am scris şi eu despre viaţa Mîntuitorului aşa cum am înţeles-o eu din Cartea Cărţilor şi că aş vrea să-i ştiu părerea. Părintele m-a întrebat zîmbind cu mirare dacă ştiu ceva despre Gala Galaction, preot şi scriitor, traducător al Bibliei. I-am confirmat că nu-mi erau străine strădaniile ilustrului cărturar. „Ei bine, ştii, tinere – a continuat părintele Stăniloae – că după ce a studiat timp de peste douăzeci de ani Cartea Sfîntă ca să scrie despre viaţa lui Iisus, Gala Galaction a renunţat?“ Eu am rămas puţin descumpănit, dar părintele, cu aceeaşi amabilitate proverbială a spus că acceptă să vadă despre ce-i vorba. Eu atunci am îndrăznit să-i spun că doresc nu numai să citească şi să-mi spună ce părere are despre cele scrise de mine, ci aş dori şi o prefaţă. „Bine – a zis. Dar ştii că eu nu mai văd chiar aşa de bine, am ochelari la citit, îmi trebuie ceva timp. Uite cum facem. Peste o lună am să-ţi dau telefon; iar pentru că telefonul meu e urmărit, am să-ţi spun aşa: Vino să-ţi dau cartea. Vei veni, într-adevăr să o iei, fie că-ţi voi scrie, fie că nu-ţi voi scrie prefaţa cerută“. Am rămas înţeleşi. Peste o lună am primit mesajul telefonic: „Vino să-ţi dau cartea“ şi am alergat cu emoţie să văd dacă părintele Stăniloae găsise ori nu de cuviinţă să-mi satisfacă orgolioasa solicitare tinerească… Ei bine, nu numai că-mi citise manuscrisul, dar îmi scrisese şi următoarele rînduri drept prefaţă. Permiteţi-mi să vi le citesc – nu e vorba decît de o pagină – o pagină şi jumătate…

Cer, la rîndu-mi, îngăduinţa amabililor mei cititori de a reproduce această remarcabilă prefaţă:

Domnul profesor PETRU DEMETRU POPESCU, prezentînd în această carte „Viaţa lui Iisus“ pentru copii, îşi manifestă atît credinţa în dumnezeirea Domnului Hristos, cît şi dorinţa de a contribui la creşterea copiilor în credinţa strămoşească şi într-o viaţă de seriozitate morală ce decurge din ea.

Cartea e scrisă cu un dar poetic – aş putea spune – propriu autorului, folosit şi el pentru a exprima căldura dragostei faţă de Domnul Hristos, cu voinţa de a insufla acest mare şi unic sentiment al credinţei şi în cititori. Prin acest dar ajută totodată la sporirea înţelegerii dragostei lui Hristos faţă de oameni şi deci la apropierea sufletească a cititorilor de El.

Fără îndoială, faptul că Hristos este nu numai om, ci Dumnezeu făcut OM, dă vieţii Lui o adîncime şi o bogăţie tainică de necuprins, oricît talent poetic s-a putut pune de cel care a descris-o. „Viaţa lui Iisus“ sau „Florile din Grădina Ghetsimani“ cum o intitulează în chip metaforic autorul, prezentată în această carte, nu poate reda de aceea nici ea, decît în mod prescurtat, rezumativ, bogăţia negrăită a vieţii Mîntuitorului. Dar ea reuşeşte să aducă la lumină ceea ce o deosebeşte de orice viaţă simplu omenească. Petru Demetru Popescu redă în carte faptele cu adevărat dumnezeieşti şi pilduitoare săvîrşite de Fiul Omului făcut om, la nivelul putinţei de percepere a lor de către oameni.

Aşa cum cunoaştem soarele sensibil în lumină şi căldură ce este de folos vieţii noastre pămînteşti fără să putem pătrunde cu ştiinţa în toată bogăţia şi puterea lui interioară, la fel autorul cărţii ne ajută să-l cunoaştem pe Hristos în ce este de folos vieţii noastre spirituale şi veşnice prin descrierea faptelor principale mîntuitoare ale Lui. Aşa cum avem soarele fizic însuşi în noi prin razele care ne luminează şi ne încălzesc trupul, la fel cunoaştem şi avem pe Hristos, soarele vieţii noastre veşnice, prin razele faptelor sale fără egal, prezentate de autor cu toată căldura credinţei în dumnezeirea Lui. Prin aceste fapte Hristos trăieşte ca să ne lumineze şi să ne încălzească sufletele în veşnicie. Simţim din carte că Hristos este mereu activ în noi prin puterea Lui iubitoare care Îl face să rămînă întotdeauna Om apropiat de noi, prin crucea Lui suferă pentru noi şi starea lui de smerenie care ne conduce spre viaţa veşnică!

Într-adevăr, pedagogul şi literatul Petru Demetru Popescu pare a rosti, prin cartea aceasta: lăsaţi copiii să vină să se desfete cu Florile din grădina Ghetsimani pe care le-am înmănuncheat pentru ei! 

Nu greşesc însă afirmînd că îndemnul e valabil şi pentru adulţi; mai ales pentru aceia aflaţi sub vremi, care n-au fost catehizaţi la timp, au citit Biblia „pe sărite“, ori au fost prea apăsaţi în anii de formare intelectual-sufletească de ateismul grosier. Mai mult: ochii unei înţelegeri sintetice, anume sensibilizaţi la exerciţii filosofico-lirice, deschizîndu-se farmecului luminos al acestei cărţi, au prilejul îmbogăţirii neaşteptate cu nuanţe cromatice noi. Bunăoară, iată parcursul psihologic al datornicului nemilostiv din cunoscuta pildă, nicăieri mai limpede înfăţişat, după ştiinţa mea: Şi sluga, cu faţa senină şi fericită, grăbi spre casă pentru a-i îmbrăţişa pe ai săi şi a le duce vestea ştergerii datoriei. Dar vezi că sufletul omului este mult prea schimbător şi aşa cum în natură după ploaie vine timp frumos, iată şi iertatul datornic parcă îşi ieşise din apele sale obişnuite. Aşa îi era gîndul, slobod să zboare ca pasărea unde pofteşte şi să-şi facă la fel cuibul unde întîlneşte loc potrivit. Nu mai era la strîmtoare şi cu tăişul sabiei la căpătîi. Astfel stînd lucrurile, abia făcu cîţiva paşi şi prinse a surîde fericit: „Ce om de ispravă e stăpînul ăsta al meu. În loc să mă supună la cazne grele şi multe, în loc să-mi oropseasă familia şi să ne ducă pe toţi la pierzanie, el şterge dintr-odată, cu rară mărinimie, marea mea datorie ca pe nimic… Minunat om şi minunat lucru a făcut…“// Şi merse mai departe parcurgînd unul dintre culoarele spaţioasei case a stăpînului său. Deodată însă sufletul simţi mai altfel bunătatea stăpînului şi gîndul porni şi el pe altă cărare: „Dar ia stai puţin… de ce o fi făcut stăpînul acest act mărinimos? Nu cumva ca Dumnezeu să-i ierte păcatele pe care cred că le are cu duiumul! Că nu-mi vine a crede ca să-l găsească dintr-odată iubirea pentru un sărăntoc ca mine. Şi apoi dacă stau să mă gîndesc, la el banii curg gîrlă. Ar vrea să scape mai uşor cu păcatele cum am scăpat eu cu datoria…“// Ajunse astfel pînă aproape de ieşire. Dar cu sufletul prins de neînţelesuri iar cu gîndul mult mai departe: „Dacă era aşa de bun precum a voit să pară, atunci trebuia să mă ierte de datorie, aşa cum a şi făcut, dar să se gîndească şi la sufletul meu şi al familiei mele. Şi să mai scoată din baierele pungii lui atît de încăpătoare bani încă pe atîta cît datoria şi să mi-i aştearnă în palmă.// Şi cînd ajunse la scară imaginea stăpînului şi a faptei sale se chimbaseră cu totul: „Perfid şi viclean om este stăpînul ăsta al meu. Numai vorba şi lăudăroşenia de el. Puţin dă, puţin va culege…“ // Cu astfel de gînduri în cap el prinse să coboare scările alunecoase, de marmură de la ieşirea casei somptuoase a stăpînului […] Dar gîndul slugii iertate ajunsese acum şi mai departe: „Abia acum mă dumiresc de ce a făcut stăpînul ştergerea datoriei mele din catastif: nici din bunătate şi nici din vreun alt sentiment înălţător. Ci din simplă prostie sau poate din curată nebunie…“ (pp. 96-97). Abia astfel răstălmăcită generozitatea fără seamăn a stăpînului său, în urma străbaterii strîmbelor şi întortocheatelor căi ale unei minţi robite diavolului – simbolic este drumul efectiv, mereu în afară, mereu descendent al protagonistului –, e de înţeles cumplita lui împietrire lăuntrică ce-l aduce în stare de nemilostenie faţă de amărîtul ce-i datora abia o sută de dinari (echivalentul, în epocă, al plăţii unei zile de muncă necalificată. Comparativ cu cei zece mii de talanţi, pe care-i datorase, la rîndu-i, nemilosul datornic deja iertat – E de ajuns a spune că un talant avea valoarea a şaizeci de kilograme de argint – socotea într-o predică părintele Constantin Galeriu, „ni se sparie gîndul“, vorba cronicarului!).

Paralela dintre trădările ucenicilor Iuda Iscarioteanul şi Simon Petru merită, de asemenea, comentată. Ambii par a încerca, contrazicînd spusele premonitorii ale Învăţătorului, să-şi înfrunte destinele – dacă-mi este permisă vocabula în acest context creştin. În interpretarea lui Petru Demetru Popescu, ambilor le sînt contestate, de către Iisus însuşi, repetatele declaraţii de loialitate. Să-i ascultăm, pe rînd. Mai întîi pe Iuda: De ce să Te vînd, Doamne? Nici pentru tot aurul din lume. Nu mi-ai făcut nici un rău şi mi-ai luminat calea… (p. 110) Începea să se roage cu gîndul: „Nu, Doamne, nu Te voi trăda nici pentru arginţi…“ […] // Iuda mai încercă o dată. Cu privirile rugătoare spre cerul dumnezeirii sale, care era aici, aproape de el. Dar privirile lui Iisus se şterseră ca o apă şi se îndepărtaseră de la el. […] (p. 112). Ca un ecou, să-l ascultăm acum şi pe Petru: Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti! […] Împins de o forţă nevăzută, porni iar pe un ton rugător: „Şi de-ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda, Doamne!“  (p. 114). Ce urmează ştim; nici o iotă nu schimbă nici Petru Demetru Popescu. Dar enunţul care cade, post factum, la un moment dat, cu o surprinzătoare comprehensiune, e tulburător: [] Iuda nu avusese tăria să-L aştepte [pe Mîntuitorul] şi, după cum ştim, se spînzurase […] (p. 161). Ghicim aici o cale a mîntuirii prin capacitatea de a răbda pînă la capăt, cu orice preţ – inclusiv al oprobriului unanim – purtarea crucii.

Explicaţia titlului cărţii o aflăm în subcapitolul omonim, într-o pagină de proză ritmată: Cum va fi arătat grădina Ghetsimani? De bună seamă că a avut multe flori şi multă verdeaţă. Şi arbuşti la tot pasul. O adevărată oază a speranţei şi a credinţei. Deci într-un astfel de loc i-a adus Iisus pe ucenici, într-un moment de răscruce al vieţii Sale pămîntene. Căuta să găsească în liniştea grădinii acea putere a reculegerii şi a spovedaniei faţă de Părintele Său cel bun şi atotputernic.[…] // Dar mergînd în grădina Ghetsimani, Iisus va fi în clipa aceea cea mai aleasă dintre florile grădinii. În orice grădină cresc însă şi bălării, astfel încît vom întîlni şi asemenea exemplare care, în loc să lumineze, fac umbră pămîntului […] (p. 115). În continuare, firul narativ preia metafora urmînd exact detaliile evangheliştilor dar incluzînd antitetic „bălăriile“: […] Popor a pătruns în grădina Ghetsimani. Unii dintre cei veniţi purtau în mîini săbii ascuţite, alţii doar beţe de trestie dar dureroase la lovit. Făclii aprinse aveau alţii pentru a lumina o faptă nelegiuită: prinderea lui Iisus. Cîţiva aduseseră cu ei lanţuri grele şi înfricoşătoare. […] Acum veniseră aici multe bălării să năpădească şi să ofilească florile grădinii Ghetsimani (pp. 119-120).

Fire poetică, Petru Demetru Popescu include în ţesătura epică împărţită în şapte capitole numeroase secvenţe liric-descriptive, unele chiar versificate. Aleg spre ilustrare mai întîi o superbă definiţie a copilului ce ar merita să fie preluată de orice biserică în bătălia cotidiană pentru viaţă: Un copil este ca o rază de soare care, cu surîsul său nevinovat, încălzeşte şi pe timp de îngheţ; ca o mană cerească ce îndestulează pe înfometat şi ca apa rece de izvor ce potoleşte pe însetat; ca un cîntec ce încîntă auzul şi ca o pasăre nevăzută ce-ţi prinde sufletul şi îl avîntă în tării. Un copil umple cu vioiciunea şi neastîmpărul său firesc viaţa singuratică şi tristă a părinţilor! (p. 9). Iată şi un fragment de colind: Cum s-a născut Iisus Hristos / În ieslea cea săracă / Şi boii peste El suflau / Căldură ca să-i facă; / Cum au venit la ieslea lui / Păstorii de la stînă / Şi îngerii din cer de grui / Cu flori de măr în mînă. (p. 21). Închei suita acestor exemple cu o veritabilă creaţie lirică, aşezată programatic, după generoasa prezentare a volumului datorată părintelui Dumitru Stăniloae:

Şi totuşi Hrist!

 


Iisus trecea pe ape şi apele cîntau,

În şoptiri divine pe Domnul Îl slăveau,

Şi vîntul cîteodată în mute adieri,

Pe fruntea Sa curată aşează mîngîieri,

Izvoarele din munte abia au tresărit,

 

În apa lor cea clară mereu L-au răcorit,

Cînd pe cărări sbrupte a mers în drumul Lui,

Cu toate Îl ştiură şi s-au deschis oricui,

Asinul blînd din fire pe Domnul L-a purtat,

Cînd în cetatea sfîntă odată a intrat!

 

Şi merse printre oameni cît fost-a pe pămînt,

I-a ajutat adesea, i-a mîntuit oricînd,

Dar marea-I bunătate cînd oamenii-au simţit,

Pe cea mai grea şi-naltă din cruci L-au răstignit!

 

Şi totuşi Hrist pe oameni de-a pururi i-a iertat,

Încununînd iubirea cea fără de păcat! (pp.6-7).

 

E remarcabil efortul autorului de a utiliza ponderat arhaismele fonetice (mulţămită), morfologice (să odihniţi) ori lexicale (să purced, înturnaţi-vă, stratiot) etc. pentru culoarea locală necesară unei opere literare cu subiect istoric. Stilul gnomic preluat din Biblie conferă aura necesară acestei minibiografii neobişnuite: Nu numai cu pîine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu (p. 48); Iisus este pretutindeni în oameni. De crezi în existenţa Lui, cheamă-L şi va veni. (p. 72); Gura lumii e slobodă să vorbească orice, iar ochii nu pot fi opriţi să privească (p. 88); Daţi Cezarului cele ce sînt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu (p. 91) etc.

Ca orice demers omenesc, oricît de nobil ar fi el – scriitoricesc-pedagogic în cazul de faţă –, nici această carte nu e lipsită de scăpări. Trec peste erorile felurite tehnoredacţionale (prea numeroase, totuşi, dacă ţinem cont că ne aflăm dinaintea celei de-a treia ediţii! Dintre acestea, pe una am socoti-o impardonabilă: scrierea cu minusculă a majorităţii pronumelor desemnînd Divinitatea!). În privinţa conţinutului, nu pot subscrie însă la trei interpretări: cuprinderea picioarelor lui Iisus cel abia înviat (p. 51); punerea efectivă a degetului celui gros al lui Toma în rănile Răstignitului (p. 160) şi dialogul prelungit de pe Golgota dintre Iisus şi cei doi tîlhari (pp. 137-138). În aceeaşi notă critică, dar mai atenuată, fiindcă e vorba de detalii, aş menţiona aruncarea porcilor demonizaţi pe stînci, sfărîmîndu-şi trupurile (în loc de înecarea animalelor cu pricina în valurile mării) (v. p. 70) sau omiterea menţionării numărului de coşuri de firimituri adunate de la faimoasa minune a înmulţirii pîinilor şi peştilor (pp. 61-62).

Aş formula, abuzînd de postura de critic de întîmpinare pe care mi-am asumat-o, şi un regret de simplu cititor, anume de a nu fi aflat tălmăcite şi alte episoade biblice vestite din viaţa Mîntuitorului precum învierea fiicei lui Iair ori a unicului fiu al văduvei din Nain, vindecarea slăbănogului, sau discuţia cu Fotini, femeia samarineancă…

Îndrăznesc a încheia afirmînd că, pentru filologul ce sînt, bucuria reîntîlnirii cu naratorul Petru Demetru Popescu ar fi deplină, la o nouă (şi profesionistă!) ediţie a cărţii sale. Conţinutul ar merita din plin suplimentarul efort necesar!   

Mihai Floarea   

 

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

 


Sub semnul jertfei

 

Bunul domn, Neagoe,

Zis şi Negru Vodă,

Simte-n suflet odă,

De mare zidire,

Dreaptă mănăstire.

Are-n faţa sa

Meşteri ne-ntrecuţi

Şi nemaivăzuţi,

Nouă dintr-un stei,

Manole cu ei.

Şi Vodă cuvîntă

Cît şi cerul cîntă:

– Vreţi să fiţi pămînt,

Fără de mormînt,

Sau o frunză-n vînt?

Iar Manole ger,

Cu priviri de fier,

Mări-i răspundea:

– Noi, măria ta,

Doamne, orice-ar fi,

Nu ne veşteji,

Vrem să fim grădină,

De floare tot plină,

Răspîndind lumină!

Domnul se-ncrunta,

Cît parcă zîmbea

Fără a tuna:

– Atunci să-nălţaţi,

Dragii mei fîrtaţi,

Pentru-al nostru neam,

Spre-a le fi drept hram,

La Argeş în vale,

Pe o dreaptă cale,

De la rădăcină,

Cu trup de tulpină,

Şi vîrf de lumină,

Mănăstire mare,

Fără de hotare,

Loc de sfiiciune

Şi de rugăciune,

Să-nălţăm mereu,

Rugi la Dumnezeu!

Manole şi-ai săi,

Ne-nfricaţi flăcăi,

Prind ca să lucreze

Şi să-nfiripeze

O minune mare,

Fără de hotare,

De din zori în seară,

Fără oboseală,

Şi din noapte-n zori,

Pîn’ la cîntători!

Domnu-i fericit,

Visul s-a-mplinit,

Ana s-a jertfit!

Meşterii surîd,

Amarul e-n gînd,

Iar minunea-i mare,

Fără de hotare.

Şi domnul grăia,

Clipa o trăia:

– Fraţii mei, din tină,

Aţi iscat lumină.

Iar Manole sta

Şi se-nlăcrima

Pentru Ana sa

Se şi bucura,

De zidirea grea,

Domnului grăia:

– Doamne, n-am vrut dară,

Ca noi, bunăoară,

Să fim frunză-n vînt,

Fără de mormînt,

Ci-am trudit din tină,

Să iscăm lumină,

Mănăstirea-i gata,

N-aşteptăm răsplata,

Ea în cer va fi,

După ce-om pieri!

Iară vorba sa,

Timpul străbătea

Şi spre cer suia,

Iară pe CUPOLE

Stăruie şi azi

Lumini, ele sînt

Cea a lui Neagoe

Şi mai pe deasupra,

Meşterul Manole…

Veghează din zid,

Trupul ca şi stana,

Inima ca rana,

Sufletul ca mana,

Credincioasa Ana!

Balada pentru Meşterul Manole

Ce-ai cătat, Manole,

Rugul să-l aprinzi

În coasta clădirii,

Prin trupul luminii?

Ce glas ţi-a cîntat,

Poruncind din viaţă,

Din inima ta,

Să smulgi dulce floare?

N-ai ştiut că floarea

Ruptă se usucă,

IAR IUBIREA MOARTĂ

Nu se mai aprinde?

Ploile, furtuna

Nu pot să oprească

Trupul de vioară

Năvalnic să cînte,

Calea să-şi urmeze,

Nu ştiai, Manole?

Tu puteai, iubite,

Să opreşti cu voia-ţi

Crucea să îţi urce

Golgota albastră

Pînă-n zidul negru!

Tu puteai s-o faci!

– Ştiam doar că zidul,

Singur, se dărîmă,

Năruind speranţa,

Spulberînd lumina!

Ştiam doar că trupul

Dulce-al Anei mele,

Jertfă din iubire,

Va mîngîia zidul

Dîndu-l veşniciei!

Ştiam doar că zidul

Poate fi o floare,

Poate fi durere

Pînă la-ncîntare,

Dar ştiam că fără

Moarte nu se poate

GLASUL de te doare,

Trupul de se frînge,

Viaţa dacă piere,

Fîntîna răsare,

IUBIREA NU MOARE!

Meştere Manole

Am să-ţi cînt zidirea,

Şi prin ea iubirea

Mare, de la Argeş!

                  Petru Demetru Popescu

 

 

Ecclesia euxina 36

Septembrie 9, 2010

 

CONVORBIRI ÎN FOIŞOR 

 

Inaugurăm din acest număr o rubrică în care vom sugera, periodic, tematica principală a dezbaterilor în favoarea cititorilor neparticipanţi, din diverse motive, la întrunirile lunare. Totodată, împărtăşind opinia pr. prof. Adrian Niculcea, multrăbdătoarea şi generoasa noastră gazdă (în curînd vom împlini două decenii de la înfiinţarea cenaclului, la fostul Schit Darvari – actualmente mînăstire – şi un deceniu de la apariţia primului număr al revistei), aceste însemnări pot fi socotite şi invitaţii la reflecţie ori chiar la puncte de plecare în elaborarea unor lucrări „îndelung şi bine şlefuite“ pe oricare dintre temele abordate.   (Red.)

Pr. prof. Adrian Niculcea se/ne întreabă ce este religia, în debutul dezbaterilor din duminica Sfîntului Andrei, Episcopul Cretei şi a Cuvioasei Marta. Va participa – ne explică – la o întrunire la Vila Florica, de lîngă Piteşti (localitatea este Ştefăneşti, ne informează dl Florin Mihăescu, iar faimoasa vilă e a familiei Brătianu), pe tema generală a istoriei religiilor.

Ca de obicei, Sfinţia sa îşi încordează capacităţile oratorice, exersînd o improvizaţie discursivă (noi avem prilejul şi privilegiul de a asista la aceste exerciţii de retorică, luînd notiţe – cazul meu – ori intervenind sporadic, după stadiul lecturilor fiecăruia). Încerc să rezum ceea ce s-a afirmat cu acest prilej, mulţumit că am putut asista la o lecţie de ţinută:

Pr. prof. Adrian Niculcea: Istoria religiilor privită teoretic porneşte de la definirea fenomenului religios. Ce e religia? Teoria afirmă în primul rînd că ar fi produsul istoriei. Dar dacă religia este asemenea oricărui eveniment istoric – războaie, domnii etc. – nu mai are nimic transcendent. Teologia respinge o asemenea abordare, căci dacă religia ar fi produsul timpului, n-ar mai avea legătură cu divinitatea care este în afară de timp, transcende timpul, e eternă.

Alte opinii presupun că religia ar fi un produs sociologic, asemenea culturii. Or, cultura, se ştie, reflectă întocmirile unei societăţi, reflectă ceva ce evoluează, se perfecţionează în timp etc. Nici această definire nu corespunde adevărului, nu convine teologiei, căci Dumnezeu nu poate fi limitat la datele sociale din cutare ori cutare orînduire omenească.

Unii afirmă că religia ar fi un produs antropologic, aparţinînd gîndirii şi mentalităţii omului. Factorii rasiali determină tipuri diferite de religii, dar acestea eşuează tot în contingent.

Ipoteza că religia ar fi produsul voinţei, al sentimentelor umane nu convine nici ea, căci voinţa – inclusiv de cea putere la Schopenhauer – şi forţele psihice sînt tot creaţii ale omului concret, cu limitele sale.

Fenomenologia lui Husserl (cu intenţionalitatea, transcendentaliile etc.) iarăşi nu răspunde satisfăcător.

Religia ar fi o expresie a vremurilor originare, cînd Dumnezeu călca pe pămînt cu picioarele Sale sfinte.

Dl Florin Mihăescu: Mircea Eliade prin homo religiosus psihologizează. Cred că trebuie ţinut cont de Chipul lui Dumnezeu din Facere.

Pr. prof. Adrian Niculcea: Ceva din eternitate e religia, ceva aflat în afara timpului, a spaţiului (mintea omenească e tentată să creadă că aşa ceva nu poate exista).

D-na Roxana Cristian: Religia re-leagă de ceva. Religia nu e Dumnezeu, însăşi tradiţia primordială nu este Dumnezeu.

Pr. prof. Adrian Niculcea: Cum aţi înţeles că defineşte René Guenon divinul?

D-na Roxana Cristian:  Nu e vorba de „definirea divinului“, căci Divinul e Infinit. Cunoaşterea omenească se poate ridica la un anumit nivel … Fiinţa şi NeFiinţa sînt cuprinse în Atotposibilitatea divină care nu e mărginită de Fiinţă ori de Nefiinţă.

Pr. prof. Adrian Niculcea: Dar de unde apare Fiinţa?

D-na Roxana Cristian: Din polarizarea Atotposibilităţii divine în Fiinţă şi NeFiinţă.

Pr. prof. Adrian Niculcea: Dar prăpastia creată între principiul creaţiei şi originea însăşi a principiului?…

Dl Florin Mihăescu: Nu e o „prăpastie“. Poate fi doar o distincţie între Principiu şi Originea lui. Creaţia se naşte din Fiinţă, dar nu este Fiinţa însăşi, nu este Principiul însuşi care este dincolo de creaţie. Fiinţa conţine toate posibilităţile care pot fi manifestate. De aici apare lumea. Posibilităţile de nonmanifestare ale lui Dumnezeu fac cu putinţă unele lumi pe care nu ni le putem imagina.

D-na Roxana Cristian: Atotposibilitatea divină conţine şi posibilitatea de autonegare a lui Dumnezeu.

Pr. prof. Adrian Niculcea: Eckhart – anterior protestantismului –, Occam, nominaliştii au vorbit de Nimicul aflat la originea tuturor posibilităţilor.

Dl Florin Mihăescu: Einstein, Plank au cercetat constante universale… Existenţa – ceea ce se află în afară, existenţa – ceea ce se află tangibil, concret. Esenţa, ceea ce se află înăuntru. Geneza oferă perspectiva potrivită definirii divinităţii. 

Pr. prof. Adrian Niculcea: La Mircea Eliade tezele despre sacru şi profan nu definesc religia. Religia este în om. Faptul religios este, oare, prizonierul istoriei?

D-na Roxana Cristian:  Conţinutul e la un nivel superior. Canalul suprem ne permite să ne re-legăm la harismă. Harul scapă istoriei. Nu se poate pune la îndoială originea divinităţii.

Pr. prof. Adrian Niculcea: Dar tocmai asta fac filosofii occidentali! Omul adult trebuie să se poată dispensa de Dumnezeu! El e doar… „o invenţie specifică omului involuat“!… De unde ştie apoi omul să deosebească religia de pseudoreligii?

Dl Florin Mihăescu: Faptele apostolilor sînt religie, sau istorie? Nu sînt nici simple fenomene fizice, nici fanteziste!

D-na Roxana Cristian: Toate faptele trebuie re-legate de înţelesul cel mai înalt.

Pr. prof. Adrian Niculcea: Istoria continetelor, fenomenele economice, militare sînt fapte palpabile. Dacă religia ar fi un fapt ca toate celelalte, ar putea face obiectul istoriei; dar faptul religios e metafizic  iar în exterior este evenimenţial, deci istoric. Dacă se recunoaşte aceasta, se descriu faptele exterioare, partea exoterică, pe cînd partea ezoterică rămîne necuprinsă. Fenomenologia a încercat şi ea definirea fenomenului religios…

Dl prof. Petru Demetru Popescu: Ca istoric, afirm că religia aparţine istoriei. Nu trebuie să folosim termenul „produs“. Istoria este în momentul de faţă ştiinţa dominantă, căci foloseşte rezultatele cercetărilor tuturor celorlalte ştiinţe (umaniste, realiste etc.), inclusiv ale teologiei. Religia ca fenomen încadrat în istorie apare tîrziu. Se vorbeşte mai întîi de homo primigenus, apoi de homo faber, în al treilea rînd de homo sapiens şi abia în al patrulea rînd de homo religiosus.

D-na Roxana Cristian: Tocmai asta combătea Eliade spunînd că de la începutul creaţiei există un sentiment religios în om, deci întîi este homo religiosus.

[Curios este, aş interveni post factum, că, în planul evoluţiei individuale, etapele sînt similare succesiunii istorice, sentimentul religios apărînd abia în jurul vîrstei de 30 de ani! Kierkegaard observase această evoluţie încă din secolul al XIX-lea! În aceeaşi ordine de idei, nu-i o întîmplare că activitatea lui Iisus Hristos a atins apogeul tocmai la vîrsta de 32-33 de ani! – M. F.].

D-na Roxana Cristian: Dar la maturitate se produce doar o exprimare, pe cînd în realitate sentimentul, chiar intuiţia religioasă este de la naşterea omului, mai ales la cel botezat.

Dl dr. Adrian Harghel: Conceptul lui Mircea Eliade homo religiosus e ispititor. Dar el face o eroare, căci e antropologic, deci insuficient. Eu susţin teoantropologia, principiul facerii omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Credinţa, nădejdea şi dragostea [au fost atributele primordiale umane]. Astăzi ar trebui să recuperăm după cum putem căderea din credinţă, nădejde şi dragoste. Datele primordiale au fost abandonate. Omul căzut, pervertit, contemporan [are nevoie de un efort de recuperare a atributelor iniţiale]. Religia a apărut într-un fel într-un loc, altfel într-altul, în funcţie de factorii circumstanţiali.

Dl Florin Mihăescu: Religia presupune fiinţa Creatorului. Omul de ştiinţă nu acceptă acest adevăr.

Dl prof. Petru Demetru Popescu: Religia e un sentiment, istoria e raţională.

Pr. prof. Adrian Niculcea: Teologii moderni gen [Friedrich Daniel Ernst] Schleiermacher [1768-1834] ori [Dietrich] Bonhoeffer [1906 – 1945] abordează sentimentul puterii, apărut la adulţii care nu mai au nevoie de Dumnezeu. Supraomul lui Nietzsche, alături de teoriile lui Schleiermacher şi Bonhoeffer, vor impune religia celui mai tare şi vor îneca lumea în sînge. Dincolo de om se află însă Dumnezeu, nu uman, nu o secreţie a minţii, nu un produs al sentimentelor umane [sau un „produs“ istoric], nu un obiect de adoraţie în temple…

Dl dr. Adrian Harghel: Esenţială este recunoaşterea lui Dumnezeu, acceptarea divinităţii…

Pr. prof. Adrian Niculcea: …a transcendenţei. Nimicul poate fi asimilat transcendenţei?

D-na Roxana Cristian: Nimicul în sensul absolut transcende Fiinţa. La René Guenon NonFiinţa cuprinde şi Fiinţa şi Nefiinţa. Religia permite accesul la filiaţia spirituală…

Pr. prof. Adrian Niculcea: Asta susţinea şi Bonhoeffer!

D-na Roxana Cristian: Fliaţia ca dependenţă de Tatăl!

Pr. prof. Adrian Niculcea: Există un Institut al Istoriei Religiilor (unde activează Oişteanu, Cazaban, Neamţu etc.), pe lîngă NEC-ul lui Pleşu. Ortodoxia nu poate scăpa de provocare. Trebuie afirmată o atitudine teoretică…

Dl Florin Mihăescu: …dar şi duhovnicească.

D-na Roxana Cristian: Religia nu poate fi discutată „intra divin“; re-ligia se opreşte acolo unde se face scurt-ciruitul cu Taina.

Cenaclul Euxin, 4 iulie 2010.

                                                                             (A consemnat Mihai Floarea).

ESEURI

MISTERUL ÎNVIERII

Cei care n-au crezut în Învierea lui Hristos aveau, în felul lor, dreptate pentru că Învierea nu poate fi surprinsă, aşa cum n-au surprins-o nici evangheliştii, nici femeile mironosiţe care văzînd mormîntul gol au crezut că trupul lui Iisus a fost furat. Căci Învierea lui Hristos, trecerea din timp în eternitate, este doar o clipă şi clipa nu poate fi văzută nici înţeleasă. De aceea, femeile care veneau cu mir la mormînt sau apostolii n-au putut să creadă; ca să vezi imposibilul în lumea noastră îţi trebuie „credinţa lui Dumnezeu“, care mută munţii pe ape, cum spune Iisus1 or, deşi credincioşi, nici evangheliştii, nici femeile mironosiţe, n-aveau această credinţă absolută, chiar dacă Iisus le spusese de mai multe ori că „a treia zi va învia“ (Mt. XVII, 23).

            Aşadar, după moartea şi îngroparea lui Iisus şi acoperirea mormîntului cu o piatră grea, „în tîrziul sîmbetei“ cum spune Matei, sau la prima licărire a dimineţii zilei de duminică, cum spun ceilalţi  evanghelişti, cînd era deci încă destul de întuneric, mironosiţele au găsit piatra de pe mormînt dată la o parte şi mormîntul gol. Ca şi la Facerea Lumii „întuneric era deasupra genunii“ (Fac. I, 2), iar lumina începe cu acel „fiat lux“ poruncit de Dumnezeu. Aceeaşi lumină o radiau la mormînt îngerii (primii creaţi) care stăteau lîngă piatra dată la o parte2. Era o lumină orbitoare care vestea o nouă Geneză. Iar giulgiul şi mahrama văzute de femei în adîncul mormîntului erau o dovadă că şi trupul lui Hristos înviase. Singurul dintre apostoli „care venise întîi la mormînt şi a văzut (mormîntul gol) şi a crezut (în Înviere)“  a fost Ioan, fiindcă ceilalţi nu ştiau încă Scriptura, că El trebuie să învie din morţi (In XX, 8-9). Pentru Ioan nu erau necesare alte dovezi, el ştia Adevărul, el cunoştea Cuvîntul.

Prima care l-a văzut pe Iisus şi a crezut că e grădinarul a fost (după Ioan XX, 15) Maria Magdalena, poate pentru că ea se sfinţise mai înainte cînd îi spălase capul lui Iisus cu mir. Vrînd să-L atingă, după ce Iisus a strigat „Maria“ iar ea Îi spusese Rabbuni (Învăţătorule) recunoscîndu-L, venind deci să-L atingă, Iisus a oprit-o spunîndu-i „nu te atinge de Mine (noli me tangere) căci încă nu M’am suit la Tatăl Meu“ (In. XX, 17) – în realitate, cu atît mai mult nu L-ar fi putut atinge.

            După ceilalţi evanghelişti, Iisus le-ar fi întîmpinat pe femeile care mergeau  să-i vestească pe ucenici spunînd „Bucuraţi-vă“ iar ele apropiindu-se, I-au cuprins picioarele şi I s-au închinat (Mt. XXVIII, 9). Mai curînd închinarea lor a părut că-I cuprinde picioarele, fără să-L atingă3. După Marcu, doi dintre ucenici L-ar fi văzut  mergînd la o ţarină (Mrc. XVI, 12), dar n-au crezut. Cum n-au crezut nici cei care l-au întîlnit pe un munte în Galileia (Mt. XXVIII, 16).  În sfîrşit, Luca şi Cleopa L-au întîlnit mergînd spre Emaus dar nu L-au cunoscut „căci ochii lor erau ţinuţi să nu-L cunoască“. După ce le-a tălmăcit Scripturile şi au stat la masă cu El şi a rupt pîine şi le-a dat-o „…s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut  dar El s-a făcut nevăzut“ (Lc. XXIV, 13-31).

Toate aceste relatări, care par uneori contradictorii,  rezultă că Iisus, Care li s-a arătat după Înviere în locuri diferite, în timp foarte scurt, depăşind deci spaţiul şi timpul, atîtor ucenici care nu    L-au cunoscut, duc la concluzia că, după Înviere, Iisus era şi Om şi Duh, reunind în El cele două Firi, cea omenească şi cea dumnezeiască, pe care le-a avut dintru început.

            Arătările importante în care Iisus s-a arătat în acelaşi timp şi în acelaşi loc mai multor ucenici şi femei, sînt cele relatate de Ioan. În prima „fiind seară în acea zi dintîi a săptămînii, şi uşile fiind încuiate acolo unde ucenicii erau adunaţi de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicînd acestea a suflat asupra lor şi  le-a zis: Luaţi Duh Sfînt!“ (In. XX, 22). Şi nimeni nu s-a mai îndoit că Iisus era Om şi Duh. Doar Toma, care nu era cu ei, n-a crezut, vrînd să-I pipăie rănile ca să creadă. După opt zile (aceeaşi octavă care e un ciclu supranatural), cînd printre ucenici se găsea şi Toma, Iisus a apărut în acelaşi mod şi, după ce li s-a adresat cu acelaşi „Pace vouă!“, S-a întors către Toma şi i-a cerut să-şi pună degetul în rănile Sale, spunîndu-i: „să nu fii necredincios, ci credincios“5. Relatarea lui Ioan nu spune dacă Toma L-a atins pe Iisus sau nu. Mai curînd nu, căci el I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“, iar Iisus i-a răspuns: „Pentru că M-ai văzut ai crezut6. Fericiţi  cei care n-au văzut şi au crezut.“ Nu l-a fericit, aşadar, pentru că L-ar fi atins. De altfel, din tot ce am relatat pînă acum, nu reiese că cineva L-a atins, nici Maria Magdalena pe care a oprit-o să-L atingă. În ultima întîlnire, pe malul lacului Tiberiada, Iisus a apărut între ucenicii veniţi să pescuiască; aceştia iarăşi nu L-au recunoscut. Doar Ioan a spus „Domnul este“. Este o recunoaştere la persoana a treia a Aceluia care spusese „Eu sînt“. Se repetă pescuirea minunată care e prima minune creatoare la începutul propovăduirii lui Iisus, după ispitirea demonului. Începutul şi sfîrşitul sînt aceleaşi, reunirea Fiului Omului cu Fiul lui Dumnezeu. Iar în veacurile care au fost şi care vor mai fi pînă la a doua Lui venire, nimeni nu-L va atinge pe Iisus decît sub forma-simbol a pîinii şi vinului, deci a euharistiei.

                                                                                                             Florin  Mihăescu

 

Note

  1. Habete fides Dei (genitivul în latină).
  2. Matei şi Marcu vorbesc de un înger, iar Luca şi Ioan de doi îngeri, care ar fi putut fi îngerul păzitor şi îngerul morţii sau, mai curînd, arhanghelii Gabriel şi Mihail.
  3. Traducerea mai exactă a textului din Matei XXVIII, 9 este: „Ele s-au apropiat să-I atingă picioarele şi I s-au închinat“ (Cornişteanu);  sau „Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele şi I s-au închinat“ (l. franceză, L. Segond). (Tenent pedes eius; ekratesan autou tous podas).
  4. „… şi văzîndu-L, I s-au închinat, iar unii     s-au îndoit“ (Mt. XXVIII, 16).
  5. Textul în latină este: incredulus sed fidelis (neîncrezător ci credincios).
  6. Dacă L-ar fi atins, Iisus ar fi spus: pentru că M-ai atins ai crezut.

 

Mai crede românul în ceva?

             

Întrebarea pune la grea încercare pe oricine se încumetă a da un răspuns,  pentru că în substanţa ei  poartă tragismul  nesfîrşitei tranziţii a unui neam ce nu şi-a pierdut încă identitatea. Coordonatele sale geografice,  dar mai ales bogăţiile naturale nu au trecut neobservate nesfîrşitelor  valuri   de invadatori ce,  zăbovind pe aceste meleaguri, au înlesnit experierea întregii palete strategice de la războiul de apărare la înţelegerea diplomatică. Continua  solicitare la care a fost supus  acest neam a fertilizat  virtutea  răbdării, confundată de cei neavizaţi cu  pasivitatea,  fatalismul şi chiar cu neputinţa. Ce a însemnat creştinarea de către Sfîntul Apostol Andrei a strămoşilor noştri, în urmă cu 2000 de ani, din punct de vedere spiritual? O grefă mult aşteptată şi binevenită pe trunchiul mereu verde  al unei mentalităţi hrănite de o civilizaţie străveche, recunoscută în toată lumea, ale cărei urme merg pînă la 30.000 ani î. H. Deşi Creştinismul  aduce o nouă mentalitate, aceasta nu o lezează pe cea autohtonă, fiind acceptat cu deschiderea cuvenită şi  identificat  cu seva acestui neam. Ce legătură există între preistorie şi credinţa de azi în Dumnezeu a românului? Face parte credinţa  din elementele cu transmisie ereditară? Iată două întrebări ce ne apropie de  lămurirea enunţului. Credinţa,  una dintre cele trei virtuţi teologice, alături de speranţă şi dragoste, e parte a tri-unităţii structurale a fiinţei umane, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, comună tuturor oamenilor indiferent de religie. Ceea ce deosebeşte credinţa ortodoxă de oricare alta este congruenţa dintre ea şi Adevăr. Ortodoxia este calea Dreptei Credinţe, aşa cum subliniază Episcopul Kalistos Warre, şi flacăra care a aprins rugul dinainte pregătit  al credinţei traco-geţilor,  despre care Istoria ne oferă cele mai frumoase informaţii. Odată însuşită, prin creştinare,  această nouă înţelegere a credinţei  a deschis calea împreună-lucrării, dintotdeauna căutată, a omului cu Dumnezeu, mărturie căreia stau nenumăraţii sfinţi şi drepţi  ai acestui pămînt sfînt. Cu alte cuvinte, în inimile sfinţilor şi drepţilor noştri s-a născut o nouă patrie duhovnicească întemeiată pe Adevărul revelat, o nouă istorie realmente sacră,  un nou tip de om –trăitorul creştin în duh şi în Adevăr. Aceasta este „România profundă“, România Creştină. „Întrupîndu-Se Cuvîntul lui Dumnezeu, s-a luminat făptura, şi printr-Însul a izvorît mulţimea mucenicilor, care au pătimit pînă la sînge…“ (Icos.1, Acatistul Sf. Mc. Mina). Dreapta credinţă se transmite tradiţional, nu ereditar, pentru că nu e o determinantă biologică, ci spirituală. Legile după care se transmite de la o generaţie la alta sînt cunoscute numai Duhului Sfînt,  Dătătorul de viaţă al Tradiţiei Ortodoxe, a cărei strălucire a luminat spiritul primelor veacuri creştine şi al primului mileniu  continuîndu-Şi Lucrarea pînă în zilele noastre. Să urmărim felul în  care gîndeşte un român care, făcînd abstracţie de meritele şi performanţele sale, zice că  „mătură poteca spre biserică“.

Cu totul întîmplător aflu că în urmă cu cîteva zile,  împreună cu un grup de credincioşi  şi cu un sobor de preoţi,  românul despre care e vorba,  participă la un parastas consacrat martirilor creştini de la Jilava. Fără TV, fără ziare, fără imagine, „fără chip şi fără frumuseţe“, pe ruinele unui „zid părăsit/Şi neisprăvit“, găseşte timp  de pomenire şi ridică pe  oasele credinţei jertfelnice, Catedrala Neamului. Unde este aceasta? În pîlcul de copaci din margine, nu se aude decît croncănitul ciorilor; nici vorbă de schele, norii plîng mărunt. De ce ne tulburaţi cu psalmodieri, izgonindu-ne cu tămîia rugăciunilor voastre? Noi croncănim, petrecînd pe ţarina celor plecaţi, iar voi ne supăraţi cu aducerea aminte. Concetăţeanul nostru caută şi află în afara zidurilor cetăţii, la marginile Bucureştiului, duhul veşnic viu al Neamului,  mult mai mai viu decît cel al  „societăţii româneşti adormite“ cum o numeşte Pr. Iustin Pîrvu. Acolo este sămînţa renaşterii noastre, în pămîntul de dincolo de ziduri, îngropată spre a rodi, îngrijită spre a ne hrăni din spicul ei. Nelăsînd-o pradă corbilor, românul nu o abandonează nici uitării, îngrijind-o cu gîndul la seceriş. O udă cu lacrimile aducerii aminte, ale memoriei active şi ale recunoştinţei,  amintindu-ne felul în care acestea îl întorc pe cel de-al zecelea lepros din calea uitării. Memoria e sămînţa recunoştinţei semănată în Ţarina Conştiinţei. Ceilalţi nouă poartă şi azi povara unui morb exhibat pe podiumul  modei de către  intelectualii  îmbrăcaţi în hainele  „îndoielii“,  „temerii“, sau a imaginarelor „dileme“. Povestea „drobului de sare“ e paradigma designerilor de opinie, de care românul citat se deosebeşte fundamental fiindcă aşa cum afirmă Dan Ciachir „aparţine unei tipologii diferite radical de aceea a intelectualului român“. El face din arta teatrală rugăciune, înţelegînd că „arta adevărată este arta creştină“. Asistăm la renaşterea fundamentelor spirituale ale artei din tăciunii ei, încă aprinşi. În pictură, Eugen Bratfanoff, îşi înalţă rugăciunile prin lumea de portrete înduhovnicite, aşa cum în sculptură a făcut-o Brâncuşi. Refuzînd hrana artificială, modificată genetic a culturii decadente, asemenea oameni se hrănesc,  asemenea calului năzdrăvan, cu tăciuni aprinşi. Retraşi în adîncul împărăţiei lăuntrice, în patria dreptei credinţe, nu uită cine sînt, identificîndu-se cu ei înşişi, îşi trag rădăcinile din memoria nestinsă a Tradiţiei. Nici în Sf. Scriptură cei ce şi-au împlinit menirea trezirii celorlalţi  la realitate nu reprezintă majoritatea vrăjită, ci dimpotrivă minoritatea neadormită şi clarvăzătoare, de toţi  respectată, admirată şi pomenită.  În plină zarvă a oraşului, trompetele acestor heralzi răsună: „Deşteaptă-te române, deşteaptă-te!“

            Atitudinea colectivă nu este unitară decît în faţa  catastrofei, dar apariţia unor asemenea atitudini are rolul unui ferment deşteptător. Conştientizînd că „neamul nostru este în primejdie“, heraldul  trage clopotul în plină post-modernitate încercînd să prevină o iminentă viitură a istoriei. Unul din prodromele acesteia e pervertirea normalului în cadrul căruia „furtul face parte din bussines“. Acest aspect nu este nici neglijabil, nici singurul. Medicina,  căreia îi revine responsabilitatea definirii normalului, se confruntă cu reaşezarea acestuia pe alte principii decît cele neo-testamentare. Generaţia de intelectuali care a umplut închisorile comuniste  s-a sacrificat  apărînd normalitatea. Apelul la memorie impune comemorarea eroilor şi martirilor răpuşi în lupta pentru  normalitate, luptă nedespărţită de cea a păstrării intacte a dreptei credinţe. Identitatea  dintre normalitate şi dreapta credinţă  aparţine fiziologiei duhului. Actorul la care ne referim e  un mărturisitor. „Marele, uriaşul lucru pe care putem să-l dăm Occidentului se numeşte lecţia normalităţii“ susţine el. Fin observator al tipologiei românului, aduce în discuţie rolul Tainei în configuraţia spirituală a acestui neam. „Respectul Tainei marcat de sfînta mirare şi nu de curiozitatea raţională, creează românului un sens major al vieţii… de unde acea lipsă de precipitare biologică în faţa morţii“. Exemplul cunoscut e cel al felului în care ciobanul din Mioriţa priveşte moartea ca pe o nuntă cu Infinitul. Observăm uşurinţa cu care românul face abstracţie nu numai de determinismul istoric, ci şi de cel biologic, dar ceea ce-l deosebeşte de fatalismul oriental e nu  supunerea neputincioasă predestinată în faţa  destinului, ci înţelegerea firească  şi ziditoare  prin credinţa în Adevărul adevărat, în Dumnezeul  întrupat. „Sus inimile“ înseamnă pentru el lepădarea de „toată grija cea lumească“ – temelie a opţiunii pentru  vieţuirea  duhovnicească supraistorică şi suprabiologică, pentru care moartea e o doar un indicator aşezat la graniţa efemerului. „Creştinismul unea Răsăritul cu Apusul“ spune personajul citat. Este singurul liant al comuniunii întregii omeniri, comuniune susţinută de „limba creştină“ a Cincizecimii, de limba Bisericii Dreptmăritoare. Memoria,  în viziunea lui, nu este o inventariere a trecutului istoric, ci aducerea la suprafaţă a tezaurului unor reale şi glorioase împliniri, o modalitate de ieşire din „zodia supravieţuirii“ în care ne-am cufundat ,,pentru a putea construi pe valorile pe care le avem“. Legenda Meşterului Manole ne dezvăluie taina reuşitei în împlinirea faptei bune, pe temeliile simbolismului neptic. Paradigma manoliană e berbecele ce sfărîmă zidul spaimelor, incertitudinii şi dilemelor ce se opun faptei bune.

            Este evident că trecerea de la cuvînt la faptă are nevoie de energia harului, în lipsa căruia  un singur lucru  mai poate debloca articularea  lor şi anume: nenorocirea, disperarea. „Treziţi-vă, fraţi români, pînă nu e prea tîrziu! Ori creştini buni, ori pierim. Vreţi să mai rămînă România Românie? Întoarceţi-vă la Ortodoxie, la Biserică!“, ne previne Părintele Ioanichie Bălan. Drumul apropierii de Dumnezeu e cunoscut: de la îndepărtarea de Dumnezeu se trece prin nenorocire, catastrofă, sau nereuşită,  pentru ca în cele din urmă, în pragul disperării, să urmeze întoarcerea la El. Dacă tot la Dumnezeu ajungem, nu e absurd să ne îndepărtăm de El, să trăim suferinţa  provocată de  consecinţele îndepărtării pentru ca, în cele din urmă, împinşi de aceasta, să revenim,  asemenea Fiului Risipitor, la Tatăl Nostru? Nimeni nu ne obligă să ne irosim viaţa parcurgînd traseul ocolitor al acestei „eterne reîntoarceri“.

În aceeaşi tonalitate trezvitoare se plasează  mesajul românului care atrage atenţia asupra „procesului destrămării poporului român“ şi chiar a „căderii ţării“. Dragostea de neam  îl îndeamnă să reacţioneze, ceea ce şi face cu speranţa în tineretul creştin, în arta creştină şi în Biserică. Face apel la memorie, în care se află stocate  modelele  „demnităţii româneşti“. Ele rămîn mereu vii pentru că au devenit simboluri ale  patriotismului, în timp ce „demnitatea naţională a fost distrusă“ de tăvălugul comunist, căruia i-au căzut victime în primul rînd purtătorii ei de drapel. Vorba urîtă, strîmbă şi mincinoasă  încolăcită pe trunchiul cuvîntului ziditor îi soarbe energia, împrăştiindu-şi veninul. Singura demnitate la care se mai poate apela e „demnitatea creştină“, care „nu este demnitatea chipului  omului în om, ci demnitatea chipului lui Dumnezeu în om“, izvor al „atitudinii creştine“. Iată un elocvent exemplu al rolului esenţial pe care îl are teo-antropologia în abordarea fundamentală a omului. România profundă e România eternă, România duhovnicească, „ieşită din istorie“ pentru unii, confundată în atlase de către alţii. Autenticitatea oamenilor de pe aceste meleaguri se datorează retragerii lor în munţii virtuţilor fundamentale, pe piscurile pe care aceşti Regi în duh strălucesc, precum zăpada pe Selmon, în jurul Vasanului. Menţionează istoria slava de care se bucură Sf. Antipa de la Calapodeşti, Sf.Grigorie Dascălu, Sf. Ghelasie de la Rîmeţ, Sf.Ioan Iacob Hozevitul, Sf. Teodora de la Sihla, Sf. Gheorghe de la Cernica şi nenumăraţii Sfinţi şi Mucenici ştiuţi sau neştiuţi ai unui neam a cărui patrie spirituală sfinţeşte pămîntul strămoşesc? Liantul care uneşte şi identifică România văzută cu România nevăzută este Biserica. A trăi în duh nu este totuna cu a trăi cu capul în nori. Înţelepciunea autohtonă s-a adăpostit în comoara nestricăcioasă a legendelor Meşterul Manole şi Mioriţa,  neroasă de moliile vremurilor şi ale duşmanilor. Românul nu fuge din faţa Istoriei pe care, neignorînd-o, o trece în planul secund al demersului său, potrivit cuvintelor Mîntuitorului: „Daţi cezarului cele ce sînt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu“. Axiologia neo-testamentară  se traduce în atitudinea lui faţă de adevărata valoare şi este un indiciu subtil al raportului său cu Dumnezeu, fără pietism, fără habotnicie, uneori chiar în afara ritmului vieţii bisericieşti, dar purtată  către veşnicie de  rîul subteran al Tradiţiei prin  catacombele inimii. Acolo pătrunde numai Duhul Sfînt. Nouă nu ne rămîne  decît şansa  intrerpretării unor semne atitudinale a căror semnificaţie scapă răucredincişilor care, neînţelegîndu-le, nu ne înţeleg. Istoria raporturilor sale cu Dumnezeu este mai de preţ decît istoria ca inventar mereu răstălmăcit al erorilor umanităţii. Făt Frumos alege, dintr-o falnică herghelie, gloaba nebăgată în seamă, dar care îl ridică în slăvile cerului. Românul alege, din deprindere, „piatra cea din capul unghiului pe care au nesocotit-o ziditorii“. În ce limbaj se poate explica  celor ce se hrănesc din  raţiune acest tip de alegere intuitiv-duhovnicească? „Străină minune văzînd, străină viaţă să vieţuim“ glăsuieşte condacul al 8-lea al Ac. Sf. Cruci. Catafaticul, deşi îl însoţeşte, nu poate explica apofaticul şi în cele din urmă credinţa nu se poate defini în termenii raţiunii comune. Traducerea în limbaj scolastic a experienţei de viaţă a Părinţilor neptici pune în dificultate apropierea între Răsăritul Ortodox şi Apus pe criteriul raţionalizării Supraraţionalului, reiterînd  modul în care prin implementarea unei condiţionări în enunţ s-au născut paradoxurile eleate. Acelaşi lucru se petrece „cu demitizarea şi desacralizarea de care s-au ocupat intelectualii“ ce au trecut cu inconştientă nonşalanţă pe contrasensul a ceea ce „biserica rememorează, evocă şi actualizează în cadrul Liturghiei“. A-i învinovăţi de  dezastru ar însemna o justificare a reaprinderii luptei de clasă cu manifestări de genul mineriadelor desfăşurate sub lozinca „moarte intelectualilor“. În plus, ar fi o nedreptate. Faptul că  la pupitrul intelectualităţii române postdecembriste s-a instalat un grup veleitar cu pretenţii elitiste nu a contribuit la asanarea mentalităţii roşii, ci la edificarea unei mentalităţi profane cosmopolit-sincretice care face din cultura noastră o răscruce de vînturi filosofice occidentale şi esoterism extrem oriental. Faptul că, plecat  din ţară, pe unde îl poartă paşii, îşi construieşte biserica lui, arată că în transhumanţa sa transfrontalieră, românul îşi poartă cu el credinţa în Adevăr. El „pleacă în spate cu o mică biserică“. În acest timp, grupul de intelectuali menţionat patinează pe coperţile realităţii căutînd să pătrundă în paginile istoriei. Încă din antichitatea tîrzie se cunoaşte principiul estetic potrivit căruia, pentru ca ceva să fie considerat  frumos, trebuie să dea rod, să-şi împlinească rostul. Sterilitatea intelectuală e tristă, dacă are unele cauze organo-funcţionale naturale, dar dacă e autoprovocată, e  de-a dreptul urîtă. Vitrina intelectuală post decembristă nu  se identifică  elitei.  O găsim în România profundă exprimîndu-se  cu responsabilitate în paginile unor reviste ca „Rost“, „Atitudini“, „Lumea credinţei“, „Lumea Monahilor“ sau în tăcerea bine motivată, delimitantă, rodnică, vie şi calificată să răspundă întrebării din titlu. „Atitudinea creştină este mai importantă decît fapta bună“. Prin această afirmaţie se subînţelege că  sesizarea, mărturisirea  şi înlăturarea răului curăţă calea faptei bune, măturînd poteca spre biserică. Ceea ce e  considerată „dimensiunea creştină a românului“ de către autorul citat e Crucea ca dimensiune teo-antropologică  a normalităţii. Creştinismul e patria spirituală a oamenilor  sănătoşi trupeşte şi sufleteşte din toată lumea, normalitatea. Blîndeţea românului, confundată cu lipsa de reacţie, de atitudine, de adecvare circumstanţială, exprimă  fiziologia ce nu exclude intervenţia firească a Proniei. Blîndeţea creştină este  expresia normală a funcţionalităţii duhului,  opusă agresivităţii  animalelor, lipsite de duh. Ceea ce în Mioriţa provoacă neavizaţilor consternare, a stîrnit aceeaşi reacţie şi acum 2000 de ani în faţa Fiului Omului şi a paradigmei cu care venea. Aşa cum am menţionat, această paradigmă,  care nu omite nici  atitudinea creştină a omului în faţa  morţii de moarte călcată,  s-a suprapus,  ca o haină bine croită, mentalităţii autohtone. Prin ea se explică atitudinea  lipsită de revoltă şi de agresivitate a omului normal. Ciobanul mioritic e modelul  celui pe care creştinismul îl pregăteşte să întîmpine moartea firesc, după ce l-a ajutat să trăiască normal. Glasul prevenitor simbolizează  Voia Tatălui nostru care este în ceruri, Căreia omul normal nu I se opune, după modelul Fiului-Său Cel unul-născut, care I Se roagă zicînd: „Facă-Se voia Ta“. Politica internă sau/şi externă nu pot să lase indiferent pe nimeni şi deci nici pe creştinul nostru, fiind  nedisociabile de credinţă. Alegerea premergătoare oricăror alte alegeri a fost făcută la Botez prin lepădarea de satana. Ca să nu-şi piardă sufletul, Sfinţii Brâncoveni nu au rupt politica de dreapta credinţă, păzind Cuvîntul: „Cine va dori să-şi scape sufletul său, îl va pierde“. Veşnicia nu este negociabilă pentru că e Viaţa fără de moarte a suflării divine. De aceea românul vorbeşte cu morţii ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, continuă să-i iubească şi să-i respecte, cum face şi aproapele nostru cînd, la înmormîntarea părintelui Atanasie de la Mînăstirea Petru Vodă,  i se adresează mortului: „Viule întru Domnul…, tu, Părinte, eşti sufletul şi noi sîntem trupul. Căci tu eşti viu întru Domnul şi noi sîntem morţi“. Totul e deşertăciune, afară de crucea vieţii, ce ţîşneşte din grămada de pămînt a mormintelor ca învingătoare a morţii, ca un stindard al biuruinţei. „Cum se refugiază cîteodată sufletul unui neam în inima unui om!“ – se miră cel ce pune preţ pe trăirea Tainei. Iscoditoarea şi mereu îndoielnica raţiune – străină dreptei credinţe – şi-a pus în gînd să măsoare adîncul fiinţei noastre urmărind statistic procentul dreptcredincioşilor creştini. Noile dileme sînt rezultanta limbajului specific filosofiei, biologiei, istoriei, sociologiei, fizicii sau chimiei. Transferul conceptual a devenit o metodă epistemică ce justifică interdisciplinaritatea, dar folosirea sa în exces e redundantă. Euristica interdisciplinară nu găseşte,  nici ea, calea de acces către Taina duhului unui neam care, cunoscînd acest adevăr, nu ezită să recunoască, prin  glasul poetului, că „nu striveşte corola de minuni a lumii“. Taina nu se trăieşte cu echerul şi compasul, ci  cu smerenie smerită, cu „înţelegere neînţeleasă“ şi cu bucurie duhovnicească. Dialogul între Apus şi Răsăritul Creştin nu seamănă celui dintre catafatic şi apofatic, în care ştafeta cunoaşterii e purtată fără răgaz către linia de sosire, prin buna conlucrare a părţilor ce au în faţă aceeaşi ţintă. Apofatismul e teritoriul epistemic mereu  deschis  catafaticului. Deşi e dincolo de catafatic, apofaticul îl însoţeşte în  demersul împreună-cunoaşterii. „Poporul român este acuzat că nu poate să facă nimic, că nu este demn, că este bun numai să fie vasal, dar nu se spune nimic de martiraj, nu se spune nimic de suferinţa din închisorile comuniste“, de marile sale izbînzi în toate domeniile,  de tradiţia şi de spiritualitatea sa. Nu se mîndreşte cu suferinţa care a dat acestui pămînt atîţia sfinţi şi mucenici, dar nici nu acceptă o perspectivă incompletă care este falsă, uneori răuvoitoare, asupra adevăratei sale identităţi duhovniceşti, susţinînd că răspunsul la întrebarea indentitară „cine sîntem“ sau la întrebarea „mai crede românul în ceva?“ nu poate fi complet fără recursul la memorie. Aceasta,  deşi susţinută  istoric, nu se confundă cu şi nici nu e reductibilă la ştiinţa istoriei. Sf. Ştefan Cel Mare, Sf. Constantin Brâncoveanu, importante personaje istorice,  şi-au înscris numele şi în analele Istoriei sacre. Neignorînd istoria, românul trăieşte fundamental în Metaistorie care teo-antropologic este  Suprastructura sa existenţială, Crucea vieţii de care nu se desparte şi pe care o trăieşte în Taina de care  i-a fost hărăzit să se bucure prin aducerea sa la existenţă. În raportul dintre structura spirituală a românului creştin şi raportarea sa la realitatea istorică, biologică, ştiinţifică şi culturală, trebuie căutat elementul de imponderabilitate identitară a acestui neam. Din afara pespectivei neo-testamentare, atitudinea sa poate părea  inadecvată sau bizară, dar asta nu e vina noastră. Şi totuşi „ce ni s-a întîmplat? Ce a păţit neamul acesta?“ se întreabă cel ce ştie că „a discuta Taina este un demers nefiresc“. Dimensiunea profundă  în componenta ei apofatică, rămîne Taina de nepreţuit a lui Nicolae Paulescu, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Mihai Eminescu, George Emil Palade, Henri Coandă, Aurel Vlaicu, Victor Babeş, Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrîn, Sf. Ştefan Cel Mare, pentru a nu menţiona decît cîteva nume, precum şi a sfinţilor români cunoscuţi sau nu încă. Creştinismul pentru noi este „o atitudine fiinţială“ de recunoştinţă, de iubire şi de laudă aduse Dătătorului de Viaţă Dumnezeu. Nici moartea, nici suferinţa  nu-i pot smulge locuitorului acestui pămînt sensul existenţei, pe care-l trăieşte într-o necurmată şi tainică bucurie. Un astfel de om, „umilit de istorie, e înălţat de Dumnezeu“. Omul, în care ne recunoaştem, e fundamental motivat, nelăsîndu-se încovoiat de vînturile istoriei, de insultele culturii moderne, de devierile ştiinţei contemporane sau de ispitele de tot felul la care este supus. În viziunea redată, „mărturisitorii sînt singurii care pot da măsura adevărată a neamului românesc“, pentru că a mărturisi înseamnă a exprima ceea ce ştii, ceea ce ai trăit, ai văzut şi ai înţeles, în conştiinţa în care te-ai lăsat călăuzit numai de Adevăr. Imponderabilul care provoacă uimirea lui Baiazid în faţa lui Mircea cel Bătrîn, din Scrisoarea III este Crucea pe care agresorul n-o vede şi  care e principalul său adversar, pentru că omul din faţa lui, atîta timp cît nu e identificat cu aceasta, nu-l sperie. Imponderabilitatea exprimă incompletitudinea definirii crucii ontologice. Însuşirea menţionată creează dificultăţi mentalităţii mecanicist raportate la realitate,  numai după apostilarea    existentului. Incomensurabilul, imponderabilul neavînd apostila materialistă, instituţional nu există. Spirit multivalent, talent sclipitor, gînditor percutant, orator desăvîrşit, luptător neobosit, dreptcredincios creştin, apărătorul demnităţii creştine şi purtătorul de drapel al memoriei identitare, acesta este cel pe care l-am luat ca exemplu, actorul inspirat, românul paradigmatic,  spirit al renaşterii României numit Dan Puric. Nu este o apariţie singulară, pentru că e purtătorul de cuvînt al neamului românesc. Din tăcerea dorului milenar, prin astfel de oameni irump bocetul, doina şi hora locului, sub binecuvîntarea  mărturisirii.

04.07.2010 Ziua Sf. Mucenici Zotic, Atalos, Camasie şi Filip.

                                                                                                                  Adrian Harghel


Despre autocontrol*

sau mai bine

Despre omul în toată firea

Conceptul propus (mai exact intermediat, în cazul meu, printr-o tragere la sorţi la care n-am putut lua parte din motive profesionale, în prima zi a şcolirii noastre estivale), autocontrol, mi se pare o iluzie materialistă, o formă fără fond ca atîtea altele preluate din limbajul psihologilor şi al psihiatrilor. Fiindcă aceste gînduri n-au fost expuse în faţa auditoriului din sala pusă la dispoziţie de organizatori sîmbătă, 7 august/gustar 2010, în care sînt pomeniţi †) Cuvioasa Teodora de la Sihla şi Sfîntul Sfinţit Mucenic Narcis, Patriarhul Ierusalimului, fără a mă elibera stilistic întrutotul de oralitate, am prilejul, scriindu-le, mai întîi, de a-mi cerceta în linişte dicţionarele. Astfel, DEX-ul atestă, sec: Control exercitat asupra propriei persoane (p. 63); Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat (Ed. Cartier, Chişinău, 1999) adaugă la aceasta încă două accepţiuni: (FIZIOL.) Supraveghere permanentă şi control exercitat asupra funcţionării proceselor metabolice care au loc în propriul organism şi Control exercitat de către lucrători sau unităţi economice asupra rezultatelor activităţii lor (p. 89). Noul dicţionar universal al limbii române  (Editura Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2007) nuanţează: control al calităţilor şi faptelor proprii: libertatea politică de exprimare a adus… lipsa de control (şi autocontrol) a formei lingvistice. [Din fr. autocontrol, it. autocontrollo; cf. engl. selfcontrol] (p. 117). Ceva mai amplă este definiţia din prăfuitul meu Dicţionar de pedagogie (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979). O preiau tale quale: 1. Confruntare de către elev a propriei sale acţiuni cu modelul ei (pe parcursul sau la sfîrşitul operaţiei), cu scopul de a-şi forma deprinderi corecte de lucru şi de a-şi dezvolta aptitudinile. Capacitatea de a[utocontrol] este direct proporţională cu vîrsta elevului, ea se formează ca rezultat al îmbinării educaţiei cu autoeducaţia. A[utocontrolul] este posibil, între anumite limite, la toate materiile de învăţămînt, inclusiv la disciplinele sportive şi artistice. 2. (În instruirea programată). Posibilitate care se oferă elevului de a-şi putea controla el însuşi rezultatele activităţii; se realizează permanent prin modul în care se elaborează programele (cu confirmări ale corectitudinii răspunsului la fiecare sarcină de lucru) şi prin probe (după anumite capitole sau părţi ale cursului). (P. 40).

În al doilea rînd, ca adaos terminologic aş insera doar o frază: 10-15% dintre intelectualii de mare valoare sînt autodidacţi, deci în stare de a-şi exercita de timpuriu autocontrolul, manifestat ca program zilnic (de lucru, de relaxare ş.a.m.d.), ca lecturi de bază, ca domenii de specializare, ca relaţii cu semenii etc.

În fine, mai fac un comentariu teoretic, ca pedagog, scriitor şi om al Bisericii: recunosc senin că folosesc rarisim termenul autocontrol. Prefer neologismului acestuia greu digerabil pentru vorbitorul limbii române actuale sintagma stăpînire de sine, cu sensuri sinonimice mai adînci în cadrul familiei de cuvinte a neaoşului fire cuprinzînd locuţiuni precum a-şi veni în fire, (om) în fire, sau pe şi mai concludenta (om) în toată firea. Aşadar, adultul, omul deplin, matur, e socotit de mentalul colectiv ca ins întreg, realizat social, fără eventualele excese manifeste ale celui scos din fire (ori din sărite, cum se mai zice), anume fără acele reacţii adeseori disproporţionate faţă de stimulii socio-economici în care se scaldă. Este specifică pentru acest tip uman cumpătarea izvorîtă dintr-o înţelepciune practică, îndelung exersată, ceea ce atrage respectul, admiraţia semenilor. Dimpotrivă, pentru cel scos din fire, e foarte aproape oprobriul public, ca urmare a abaterilor de la normele scrise ori nescrise ale societăţii, cu efecte de mai lungă ori de mai scurtă durată asupra sa şi asupra celor din jur.

De unde-i vine oare omului în toată firea, ca model al devenirii întru fiinţă – vorba lui Constantin Noica – forţa de a-şi înfrîna mintea, inima şi mai ales instinctele? Prefixoidul auto– e insuficient – dacă nu chiar înşelător în acest caz, căci nu doar prin/din sine însuşi îi izvorăşte pacea, seninătatea ori – ca să preluăm o expresie nemţească – „liniştea cărnii“ omului acestuia de omenie (iată iarăşi o expresie neaoşă demnă de luat în considerare nu numai în contextul folcloric-spectacular, cînd musafirii sînt omeniţi, adică întîmpinaţi cum se cuvine). Responsabil, serios, cinstit, omul în toată firea e priceput la multe şi nu se îndatorează, e, altfel spus, un muncitor cu un înalt respect al lucrului bine făcut, iar cuvîntul dat rămîne literă de lege, căci e un om de onoare. El constituia şi-mi place să cred că va constitui în curînd temeiul societăţii româneşti renăscute pe care ne-o dorim cu toţii (în prezent sînt de părere că nu avem curajul să pornim de la sincera cercetare a imaginii proprii, de la identificarea propriilor calităţi şi defecte, analiză necesară pentru a avansa fără compromisuri pe Calea Adevărului). Reala stăpînire de sine ce-i este intrinsecă omului în toată firea rezultă din credinţa lucrătoare, care pune în mişcare clipă de clipă chipul treimic după care a fost înfiinţat fiecare om. Iisus Hristos, cel lăsat să intre în cămara inimii, ajunge să lucreze prin acest om îndumnezeit care accede la    a-şi asuma asemănarea întru Creatorul său. Cu alte cuvinte, pentru omul în toată firea un alt model decît Iisus Hristos nu există.

În societatea românească interbelică tihnit aşezată europeneşte, întemeiată fiind pe principiile moralei creştin-ortodoxe ce promova munca onestă, dragostea de aproape şi de patrie, impunerea brutală, din exterior, a experimentului bolşevic a generat tragice însă, totodată, exemplare deveniri. Pe lîngă uscăturile de care n-au dus lipsă societăţile umane în nicio ţară şi în niciun regim politic din cîte consemnează istoria, caractere demne de a inspira imaginaţia dramatică a unui Eschil ori Sofocle au fost dăltuite de credinţa puternică pusă la încercare de privaţiuni şi torturi greu de închipuit (darămite de trăit!) de omul secolului al XXI-lea: Valeriu Gafencu, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, Aspazia Oţel-Petrescu, Mircea Vulcănescu, pr. Calciu Dumitreasa, pr. Iustin Pârvu, pr. Arsenie Papacioc, pr. Dimitrie Bejan, pr. Liviu Brânzaş, Vasile Voiculescu, pr. Nicolae Steinhardt, Petre Ţuţea, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Nicolae Oprişan, Ion Ianolide, Marcel Petrişor, Nicu Ioniţă, Vasile Militaru, Richard Wurmbrand, Vasile Valuşescu şi mulţi, mulţi alţii (o cutremurătoare listă, de sute de nume, ca un pomelnic în piatră, se află săpată pe plăci de marmură albă, fixate pe pereţii Bisericii de la Aiud, proiectate de neuitatul Nicolae Goga, acelaşi arhitect care ne-a onorat cu profesionalism, prin 1992-1993, şi rugămintea de a proiecta Biserica în stil maramureşean din cartierul bucureştean Titan, unde slujeşte pr. Adrian Niculcea, actualmente profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii „Ovidiu“ din Constanţa). Unul dintre pătimitorii aceştia, din mila lui Dumnezeu încă în viaţă, părintele Arsenie Papacioc de la Mînăstirea Sfînta Maria de la Techirghiol, ne spunea în 1999: „Comunismul a făcut şi ceva bun pentru România: a umplut cerul de sfinţi“. Ei bine, rezumînd, toţi aceştia, dinaintea cărora mă înclin cu pioasă recunoştinţă rugîndu-mă lor pentru a mijloci ieşirea la liman a neamului nostru fiindcă-i consider martirii modernităţii, au dovedit stăpînire de sine în condiţii indescriptibile, devenind veritabile modele de vieţuire creştină. Ei, aceşti oameni, ce-au apărat cu preţ de sînge adevărul Evangheliei în condiţii de detenţie ori cu arma în mînă, împotrivindu-se comuniştilor în munţi, sînt adevăratele repere morale ale României profunde. Cît de calp le va apărea tinerilor stilul de viaţă consumist promovat 24 de ore din 24 de majoritatea canalelor televiziunilor lumii dacă ar cunoaşte măcar parţial vieţile şi idealurile acestor patrioţi creştini! 

Dintr-o altă perspectivă, mai apropiată, probabil, de aşteptările organizatorilor şi participanţilor la Şcoala de vară de la Constanţa, trebuie afirmat că, depăşind mentalitatea tradiţională, odată cu progresul tehnologic al zilelor noastre, nu numai adultul e îndemnat la autocontrol, adică să-şi vină în fire şi să se comporte ca atare, ci şi tinerii, uneori – mai ales în mediul şcolar – chiar şi copiii. Deşi adeseori inexistenţi, cei şase-şapte ani de-acasă sînt frecvent invocaţi în cazul unor dovezi de nestăpînire, de nervozitate, de manifestare a vreunui tip de violenţă (fizică, verbală, nonverbală, virtual-scriptică etc.) din partea celor tineri ori imaturi. Etichetele ce li se pun acestor tineri rebeli – obraznici, prost crescuţi, neserioşi, nepoliticoşi etc. – nu vizează decît aceste conduite reprobabile, fără a propune analizarea cauzelor care au dus la ele şi implicarea în aflarea soluţiilor de îndreptare a lucrurilor. Copil, adolescent ori ajuns la vîrsta maturităţii, insul e chemat la ordine cu vehemenţă. Cîţi dintre noi nu ne-am aflat în preajma ori chiar în centrul unor asemenea acte de agresiune verbală ori fizică? N-am auzit încă pe nimeni, din nefericire, rugîndu-se pentru cei cuprinşi de mînie aprigă, ori de dispreţ vehement, sau de disperare agresivă, ori de ură diavolească la adresa unor semeni. N-am auzit încă pe nimeni, din nefericire, invocînd stăruitor pe îngerii păzitori ai părinţilor unor asemenea tineri care, animaţi de feluritele năluci ale prezentului, aleargă după satisfacţii efemere, după cîştiguri nemuncite şi după fel de fel de alte „fete Morgana“… Mai degrabă se aud, în asemenea împrejurări, înjurături crîncene, trimiteri scabroase la origini, sau evocări ruşinoase ale celor răposaţi – toate făcînd pe plac demonilor şi aţîţînd conflictele, în loc să le domolească. Le cerem lor autocontrolul dar noi probăm contrariul! E acelaşi fenomen pe care-l constat la clasele mele a IX-a, care îşi cer reciproc să se potolească urlînd şi tropăind zgomotos: „Liiiinişteeeeee!!!“ Este, recunosc, greu, dacă nu chiar imposibil să triumfe în asemenea cazuri autocontrolul. Părintele Ion Popescu, de la Biserica Icoanei din Bucureşti, insista deunăzi asupra tertipului celui viclean de a aţîţa conflictele casnice şi, în general, pe cele interumane, sabotînd cotidian stăpînirea de sine sub pretextul căutării dreptăţii. „Stăm mereu cu degetul pe trăgaci – spunea sfinţia sa – pentru a sancţiona greşelile celuilalt, în numele dreptăţii. «Am dreptate, părinte!» – mi se spune. Ai, de bună seamă, din punctul dumitale de vedere, dreptate, răspund, dar nu mai ai pace… De dragul păcii poţi renunţa la dreptatea pe care o cauţi şi-ţi poţi schimba viaţa“.

În America se fac de peste douăzeci de ani cursuri speciale de „Ştiinţa Sinelui“ ori de „Dezvoltare Socială“, pe categorii de vîrstă. Majoritatea acestor cursuri sînt şcolare, dar pot fi şi extraşcolare, ţinute fiind de psihologi, avînd ca scop aşa-numita „alfabetizare emoţională“ fără de care, ni se spune, gestionarea optimă a conflictelor interpersonale devine aleatorie ori imposibilă. În tratatul Inteligenţa emoţională (1995) semnat de Daniel Goleman (Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, în traducerea Irinei-Margareta Nistor), ni se prezintă pe sute de pagini argumente, se discută cazuri, se propun soluţii. E impresionant efortul unor armate de specialişti ca acest Daniel Goleman, stipendiate de universităţi celebre precum Harvard, Berkley, Columbia, Princeton, Stanford, Yale ş.a., ori de institute importante, vehiculînd sume colosale; dar dacă în tot volumul citat, de peste 420, de pagini n-am găsit nicio referire directă la credinţă, la Dumnezeu, întrebarea e: la ce bun? Care e folosul? Aşadar, omul de rînd american încearcă singur, săracul, fără să ceară ajutorul lui Dumnezeu, să ţină piept cohortelor diavoleşti, care, prin mass media, prin tehnologia de ultimă generaţie – inclusiv cipurile – utilizează toate pîrghiile spre răscolirea şi multiplicarea păcatelor, spre aţîţarea tuturor sentimentelor negative scăpate illo tempore, cum glăsuieşte o legendă grecească, din cutia Pandorei spre bîntuirea lumii acesteia laicizate… Or, arsenalul acesta malefic – aşa cum, odinioară, îi avertiza Mîntuitorul pe apostoli – nu poate fi învins decît cu rugăciune şi cu post. În cele din urmă, cu toate eforturile ei instituţionalizate (de nota zece cu felicitări!), lumea secularizată americană – model pentru mulţi intelectuali români care se tot simt chemaţi să croiască haine străine unui trup etnic bine determinat istoric şi spiritual –, new-agistă ori atee cum este, rămîne fără grai dinaintea statisticilor: în 1990, numărul arestărilor pentru delictele violente [la adolescenţi] a crescut cu 430 la 100000 locuitori, o creştere de 27% faţă de 1980. Arestările de adolescenţi pentru viol au crescut de la 10,9 la 100000 la 21,9 la 100000 în 1990. Crimele săvîrşite de adolescenţi au crescut de patru ori între 1965 şi 1990, de la 2,8 la 100000 la 12,1; pînă în 1990, trei din patru crime săvîrşite de adolescenţi erau făcute cu arme de foc, o creştere cu 79% în ultimii zece ani. Jafurile cu circumstanţe agravante au crescut la adolescenţi cu 64% din 1980 pînă în 1990 (…) În 1950, numărul sinuciderilor printre cei între 15 şi 24 de ani a fost de 4,5 la 100000 de locuitori. În 1989, era de trei ori mai mare, [adică] 13,3. Numărul de sinucideri la copiii între 10 şi 14 ani aproape s-a triplat între 1968 şi 1985. (Cf. datele publicate de Ministerul de Justiţie al SUA şi de Ministerul Sănătăţii al SUA, în Crime in the U.S., 1991,  A Data Book of Child and Adolescent Injury, 1991 etc. – v. Daniel Goleman, op. cit., notele 2-4, p. 413). Îmi cer scuze pentru acest exces de date, dar ele atestă curba involutivă a lumii moderne, lipsa autocontrolului fiind principala cauză – nu extind, deocamdată, cercetarea la restul lumii şi nici măcar la Europa.

Ce-i drept, ţara noastră are încă de rezolvat grave înapoieri în materie de civilizaţie, dar la generalizarea consultaţiilor psihologice şi psihiatrice prin cabinete specializate nu s-a ajuns deocamdată – poate doar din motive economice. Există un procent însemnat de oameni dintre cei declaraţi creştini care se spovedesc suplinind cu brio, apreciez eu, costisitoarele tratamente prescrise de psihoterapeuţii din Occident. Dacă la această taină se adaugă cea a împărtăşaniei şi cea a maslului, redresarea mult aşteptată – o pot mărturisi mulţi dintre noi – nu se lasă aşteptată mai mult decît o permite investiţia de credinţă a celor direct implicaţi (cf. „Credinţa ta te-a vindecat“).

În domeniul relaţiilor intime stăpînirea de sine (i.e. autocontrolul) izvorăşte, dacă nu din iubire (căci tot mai mulţi oameni au uitat relaţia intuită genial de Sfîntul Augustin între libertate şi iubire prin fraza: „Iubeşte şi fă ce vrei“), măcar din responsabilitate, respect de sine – altfel spus din atingerea stadiului de om întreg la fire sau în toată firea. Celor care le e dragă vocabula autocontrol gîndesc, de bună seamă, la abstinenţă, cu toată pletora ei de avantaje în raport cu BTS – i.e. bolile cu transmitere sexuală (eu le numesc, în acelaşi limbaj poetic-demodat venerice). Cînd însă instinctualitatea în general, cea sexuală în special sînt stimulate cotidian în societatea de larg consum prin reclame şi promovarea de false modele, libertatea frizează libertinajul, iar bunul simţ stîrneşte îngrijorare! Voinţa individuală răspunzătoare de autocontrol slăbeşte pînă la anihilare nu numai prin alimentaţia intenţionat nesănătoasă, instituţional cauzatoare de dependenţe şi boli (a se vedea acel Codex alimentarius) şi prin aport legal ori ilegal de noxe (alcool, tutun, droguri), ci şi prin presiunea grupului. Grea misiune pentru preoţi şi călugări! Şi-apoi, cum ar putea să fie izbăvită întreaga societate românească de aceste tare, dacă subiecţii înşişi – adică aceia intenţionat, programat scoşi din fire, fără autocontrol – nu conştientizează anormalitatea, nu se roagă, nu postesc, adeseori nu merg nici la Biserică?…

Sociologic, majorităţile în schimbare dictează parametrii normalităţii. Numărul bate argumentaţia şi bunul simţ aflate în minoritate. Cantitatea îngenunchează calitatea, orizontalitatea aplatizează, prin consens, verticalitatea spre a o face una cu ea.

În concluzie, autocontrolul nu numai că tinde în lumea globalizată a începutului de mileniu trei către zero în practică, nemafiind „cool“ în societatea de larg consum actuală, dar mi se pare a fi şi în primejdie teoretică, întrucît alunecă ireversibil pe grila numiţilor specialişti – psihologi, psihiatri, sociologi etc. – către… anormalitate!

Bucureşti,

10-12 august 2010

                                                                                                              Mihai FLOAREA

________________

* Material inclus în seria lucrărilor prilejuite de Şcoala de vară „Pentru viaţă“, 5-8 august, Constanţa.

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

Perdelele albe

Cîtă lumină! – fereastra, prea strîmtă, să explodeze! Perdelele atît de albe, de subţiri, să se sfîşie!

Şi nimeni în paturile de alături să geamă, să plîngă, să cheme.

Singură lumina, lumina asta ascuţită de zori, în toată odaia.

Şi-n tot trupul nicio durere.

Asta mai cu seamă: nicio durere niciunde.

Se temea pînă să şi respire. Să nu care cumva să tre­zească durerile, cuibărite fără îndoială pe undeva, la pîndă… abia aşteptînd să-l prindă în căngile lor, nu, nu!

Ce linişte.

În nefireasca asta lumină de zori în care toate-şi că­pătau o ciudată consistenţă: odaia de spital, paturile, tînărul de alături care nu mai geme – doarme… fereastra… mai ales fereastra – cu toată lumea de dincolo de ea – simplu: lumea. Cuvînt miraculos: lumea – străzi, case, oameni.

Nu. Să nu se mişte. Durerile poate tocmai asta aştep­tau, de abia aşteptau…

Dar ce dor dintr-odată de munţi!

De ce de munţi? Atît de puţin umblase vreodată prin munţi!

Dor de munţi; şi de toate… de dincolo de pereţii albi, de fereastra plină de soare, de toate, toate… care, uite: îl aşteptau, cumva îl priveau prin perdelele albe. Perdelele care se umflau, fluturau, se dădeau la o parte…

Cît timp, cîtă sănătate i-au stat dinainte, cînd te gîndeşti! Cîte zile şi nopţi, una după alta, fără nicio durere, nicăieri… atîta timp, fără durere, al tău, să faci ce vrei cu el, şi astăzi, şi mîine… de neînchipuit!

Ce-are să facă cu tot timpul ăsta cînd va ieşi de aici?

Mai întîi se va sui pe munţi, e clar. Se va lăsa pradă vîntului, stîncilor, brazilor.

Aici pînă şi gîndul de a se ridica din pat îl speria. Pînă şi gîndul de a se duce în întîmpinarea soarelui, la fereastră, îl speria. Orice mişcare, oricît de mică, putea trezi… nu!

Închise ochii.

Ce minunat că nu simţea nici o durere!

Ce va face cînd va avea iar dinaintea lui zile după zile fără dureri? După ce va coborî din munţi şi va veni iar printre oameni… fără nicio spaimă de durere în trup… ce l-ar mai putea speria? Ce n-ar îndrăzni?

Să-i izbutească perfecţionarea procesului de polimerizare! Să-i iasă odată!… Ce va munci! Dumnezeule, ce va munci!… Să-l vadă dinaintea lui închegat, al lui…

Unde-o fi ajuns Stavrilă cu experienţele? S-o fi apucat de altceva, te pomeneşti! Şi pe Andronic pe care l-a înlăturat… Unde i-a fost capul?…

De s-ar vedea odată printre ei… să nu mai lase ni­mic din mîini,  să nu mai  piardă vremea…

Dar să nu se agite.

Binişor.

Deşi-i atît de greu să stai nemişcat, cînd…

Nu, deocamdată nu, încă nu. Să nu se gîndească încă la nimic… acum asta era cel mai important… să nu strice totul cînd…

Şi mai ales… mai ales…

Deschise larg ochii şi privi ţintă la perdelele albe, înfiorate de vînt… aceste perdele… miş­carea  lor…  atît de albe… nu! – mai ales nu: Ada!

Dar nu era gînd… era, atît: era, n-avea încotro, era şi gata: Ada! Tot timpul, întruna, cu el, Ada…

Trupul Iui nemişcat în cearceafurile albe, în bandaje… trupul lui… al atîtor femei care l-au strîns în braţe… nu!

Linişte!

Să uite. Să uite…

Trupul lui primenit de suferinţă… cumplita suferinţă a durerilor care aşteptau… undeva, la pîndă aşteptau… nu!

Prin care toate căpătau acum transparenţă… ciudată consistenţă şi transparenţă… toate! Uzina, străzile, oa­menii… Ada !

Nu, nu va striga!

Nu se va mişca.

Cît timp, cît timp a avut dinainte, zile şi nopţi de-a rîndul, fără dureri… Doamne!

Zîmbetul ei trist. Zîmbetul… care îl enerva… mereu îl enerva…

Trebuia să vină dimineaţa asta ca să vrea să-l lumi­neze neapărat acel surîs. Să ştie că putea… că numai el putea… aşa cum numai el putea, pe lumea asta, să ducă la capăt polimerizarea…

Cît timp pierdut, Dumnezeule!

Dar să nu se mai gîndească odată la nimic!

Îşi întoarse capul spre tînărul din patul de alături. Un tînăr chimist care-şi arsese mîinile cu nişte soluţii. Se uită la trăsăturile lui destinse de somn, peste care viaţa de-abia îşi imprimase trecerea.

Trebuia să-i spună, dintr-o-dată-i trebuia neapărat să-i spună tot ce-i apăruse în dimineaţa asta atît de limpede: viaţa – ca o dîră de lumină, simplă, nespus de simplă şi luminoasă – ca razele care-i cădeau pe faţă, pe braţe… să-i spună cît timp se pierde fără noimă pe nimicuri, pe ticăloşii… cît timp preţios se pierde… timp fără dureri… Şi cum el va lua toate de Ia capăt cînd va ieşi de aici, pe toate, să Ie împlinească: munca, dragostea… lucrările  care-I ardeau… şi singura fiinţă care era a lui, era – pe lumea aceasta. Că Ie avea, uite, le avea: o muncă, a lui, o dragoste, a lui – şi nu va mai pierde niciun ceas, nicio clipă… nimic nu va mai risipi.

Dar cum se poate că durerile nu se anunţau în niciun fel? Un atît de lung, neobişnuit răgaz fără dureri! Ne­maipomenit.

Îi făcuseră oare vreo injecţie cu morfină?

Cînd? Dormise?

Dar nu, nu: nu se va mai gîndi la absolut nimic.

Ce bine-ar fi să poată adormi aşa, sub razele de soare şi să-l găsească durerile adormit… şi  poate, chiar, să se trezească doar cînd vor trece… ah, cînd vor trece, cînd vor trece de tot.

Închise din nou ochii.

Ada.

Munţii.

Peste puţin, o soră intră în salon, se apropie de patul lui, îl privi, i se-aplecă peste faţă şi apoi, binişor, îi aco­peri obrazul cu cearceaful.

                                                                                                          Nina Stănculescu

Zugravul de la Voroneţ

Zugravul de la Voroneţ

A fost chemat de Voievod

– Meştere, să-mi înalţi pe zid

Mai ’naltă zugrăveală decît el…

Şi… aş dori nespus, Domnia mea,

Lucrarea să arate cam aşa:

Domnul din cer şi heruvimii sus

Iar printre ei să fie şi Iisus,

Apoi să-mi zugrăveşti şi sfinţi şi draci,

Cum ştii pe fiecare să-l îmbraci,

Coconii să mi-i pui alături,

În stînga s-o aşezi pe doamna mea,

Cît despre mine, uite, cum îţi spui,

Cu capul peste creasta zidului!

De izbuteşti te-oi socoti

Chiar vornic al zugravilor, să ştii;

De nu, încredinţar’ că eşti hiclean,

Armaşul am să-l pun

Să te scurteze de un cap nebun!

„Mai ’naltă înălţimea ca-înaltul de cetate?!“

– Dar bine, Doamne, asta nu se poate,

Însă ascult de glasul tău domnesc!

– Şi să şi ’nalţi… că altfel… Nu glumesc

Şi te pălesc!

Zugravul a plecat în grabă mare

Poruncilor să deie ascultare,

Dar tot mai mult gîndindu-se aşa,

Parcă mai mult nimic nu-nţelegea:

„Să ’nalţ alt zid?! – nu, nu-ncape tocmeală,

Că Domnul nu vrea o zidire

Ci o zugrăveală!

Iar capul său domnesc spre pomenire

Mai sus de-a Voroneţului zidire!“

Deodată-n mintea lui ţîşni un gînd:

Ce-i pasă dacă piere mai curînd,

De va picta ceva desăvîrşit

El în mormînt dormi-va liniştit!

Şi începu în zilele cu soare

Albastrul cer

În pura lui splendoare

Să-l însorească tot pe Voroneţ…

Şi-n nopţile cu stele şi cu lună,

În pătimaşa-i dragoste nebună,

În nesfîrşita pată de sineală

El surprindea şi liniştea astrală

Şi, stînd stelar de strajă-n noapte, slovei

Punea ceva din cîntecul Moldovei.

Trecură zile… Iată Voievodul

Veni la Voroneţ cu tot norodul

Să vadă fapta de pe-acest făgaş,

Era urmat, să ştiţi, şi de armaş.

Zugravul de pe schele se coboară

Încununat de liniştea stelară,

Cămaşă largă – pieptul ei deschis –

Plină şi ea de-albastru şi de vis:

– Mărite, isprăvii ce-avui de spus,

Lucrat-am zi şi noapte cele sus,

M-am întîlnit cu greieri şi cu stele,

Cu multe dintre visurile mele,

Dar gîndul tău n-am izbutit să-l fac,

Poate am fost la inimă sărac,

Însă oricît cercam să zugrăvesc

Mai sus de-naltul zid ctitoricesc,

Nu izbuteam decît pe el să pun

Şi sfatul tău şi gîndul meu nebun.

Acum, de vrei, primeşte-n dar solia,

Să-şi facă şi armaşul datoria!

Senin, scăldîndu-şi ochii în lumină,

El fruntea şi-o lipeşte-n glod de tină

Şi tot senin ca zorile aşteaptă

Să-i fie răsplătit şi gînd şi faptă.

Dar nu cade nimic… nici spada grea,

Nici capul lui alăturea de ea.

El simte mîna bună de părinte

Cum pletele îi mîngîie fierbinte:

– Te scoală dar! – îi zice Voievodul.

– Te scoală dar! – rosteşte şi norodul.

Şi meşterul se scoală în neştire

Cu ochii plini de lacrimi şi uimire.

– Tu – spune Ştefan Vodă ca un cînt –

Ai izbutit pe-al lui Bogdan pămînt

Să făureşti pe zid atîta soare

Cît cerul tot în carul său nu are,

Prin chipuri care ochii îi deschid

Pămîntul tot s-a înălţat pe zid,

Pictura ta ca zidu-i mult mai ’naltă,

Gol fost-a zidul, plin spre-nalturi saltă

Zidul i-alături de pictura ta,

El, Voroneţul va trăi prin ea,

Iar eu sînt pus la locul cuvenit,

Prin arta ta trăi-voi înzecit,

Trăi-voi sigur şi prin fapta mea

Dar şi ce nemurit-a mîna ta!

Şi-l sărută pe frunte Voievodul

Să înţeleagă asta tot norodul.

Moghilă, plin şi el de bucurie,

Scăldîndu-şi ochii în minunăţie,

Clipeşte-ncet şi rar cum se cuvine,

Şi spune tare să s-audă bine:

– Mărite Ştefan Vodă, drept ai spus

Că  îl vei face vornic, sau mai sus,

Ci ţine-ţi, Doamne, jurămîntul tău

Că şi zugravul l-a ţinut pe-al său!

Surîde Vodă: „Bine ai mai zis,

Pe zid zugravul cerul l-a deschis,

Dar vornicia-i cale de o clipă

În veac ea tot se spulberă-risipă,

Doar faptul lui nu-i pot da vreo răsplată

Lumească, ea-i divină, minunată,

Vezi, faptei lui nimic nu pot să-i fac,

Albastrul lui trăi-va peste veac,

Iar el, zugravul ăsta-aşa isteţ

Va rămînea ZUGRAV DE VORONEŢ!

                                                                                           Petru Demetru Popescu


 

 

 

 

 


 

Redacţia:        

Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail  mihaifloarea53@yahoo.com 

Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail  romanconstantin@yahoo.fr 

http://www.euxin.wordpress.com; http://mihaifloarea.blog.com/

Ecclesia euxina 35

Iulie 1, 2010

ACTUALITATEA

Homosexualii iar…

 

An de an, similar clovnilor ce fac reclamă circului, ies la vedere, de prin bordeluri şi cîrciumi, revărsîndu-se pe străzi. Sînt cîteva sute, dar suferinţa lor e mare cît să umple România întreagă, din moment ce luptă să aibă drepturi egale oricăruia dintre cei mulţi. Le şi au, de fapt, cu cîteva excepţii fireşti, cel puţin în logica naturii; bunăoară, procrearea fiind din punctul lor de vedere un nonsens, vor să aibă copii!

Aceşti semeni ai noştri rătăciţi, pe care majoritatea dintre noi îi ignorăm, iar cîţiva îi înjurăm sau îi dispreţuim, cer de fapt alinare. Eu cred că homosexualii, asemenea copiilor care, nebăgaţi în seamă de adulţi, comit boacăne, îşi semnalează în realitate rănile sufleteşti şi trupeşti în faţa tuturora. Bravînd policrom despuiaţi, travestiţi, vopsiţi ori mascaţi, doar-doar va fi venind cineva şi-n ajutorul lor, ei, sărmanii, au nevoie de ajutorul nostru, al tuturor…

Doar deplîngîndu-le soarta, nu-i satisfacem, căci sînt şi orgolioşi, cîţiva avînd chiar bune prestaţii profesionale. Zadarnic i-aş îndemna, creştineşte, la discreţie: ei Îl reneagă pe Dumnezeu prin însăşi opţiunea lor contra firii. Nici argumentul cantităţii n-ar funcţiona în ceea ce-i priveşte, aşa că degeaba le-aş spune că pe tot globul miliarde de oameni mult mai buni decît ei îşi trăiesc întreaga viaţă în anonimat şi demnitate…

Ei vor nici mai mult nici mai puţin decît să ne convingă, să le dăm unanim dreptate, să-i acceptăm cu păcatul lor şi, eventual, să-i felicităm pentru opţiunea făcută. Adică, ieşind la un moment dat de bună voie din rîndul oamenilor normali, ei vor să reintre acum cu tot cu viciul lor în rîndul lumii, nu aliniindu-se ei, ci aliniind lumea la ei!

Nici nu ştiu dacă ar trebui să plîng ori să rîd faţă de infantilismul acestor semeni. Desigur, nici hohotele de rîs/plîns, nici sfaturile, nici înăsprirea legalităţii n-ar fi operabile faţă de homosexuali (am ascultat pe liderul lor şi de aceea afirm aceasta). Singura soluţie pe care o văd faţă de această realitate socială este de a mă ruga şi pentru mine (să-mi dea Dumnezeu putere în rugăciune) şi pentru ei (să-i lumineze cum ştie El).  

Îndemn şi pe cititorii acestor rînduri să se roage, după îndemnul Mîntuitorului: „Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac“.

Reproduc, în continuare, fără alte comentarii, petiţia adresată anul acesta Primăriei Bucureştilor de şaisprezece organizaţii creştine, rămasă, din păcate, fără răspuns:

 

OPRIŢI BATJOCURA HOMOSEXUALĂ DE PE STRĂZILE BUCUREŞTIULUI!

Scrisoare şi Petiţie adresată Primarului General al Capitalei, Sorin Oprescu

Domnule Primar,

Pentru data de 22 mai este prevăzută o nouă ediţie a unei manifestări stradale reprobabile, parada aşa-ziselor „minorităţi sexuale”. Nici că se putea un moment mai bine ales: în plină criză economică şi socială de proporţii!

În timp ce bugetarilor li se taie salariile, părinţilor noştri li se taie pensiile, copiilor li se ia de la gură, şomajul creşte şi economia e la pământ, homosexualii ies iar în stradă, cu baloane şi cântece, îmbrăcaţi că nişte paparude la o petrecere grotescă.

Ce au de sărbătorit? Mizeria pensionarilor? Fuga din ţară a tinerilor profesionişti? Dezastrul educaţiei publice? Catastrofa din sănătate? Deznădejdea generală din România?

Ce gândesc oare poliţiştii şi jandarmii, ştiind că lor li se reduc salariile cu 25%, dar se găsesc totuşi bani pentru organizarea unui masiv dispozitiv de pază a unor indivizi care îşi mută o problemă personală – orientarea sexuală – în stradă, silindu-ne să asistăm la un spectacol oribil?

V-aţi întrebat vreodată cum se poate ca o asociaţie care are mai puţin de 50 de membri să calce pe nervi, an de an, un popor întreg? Dacă nu, vă spunem noi: „persecutaţii” şi „discriminaţii” homosexuali primesc pentru scopurile lor sprijin masiv – financiar, logistic şi politic – din străinătate, cheltuind milioane de euro din banii magnatului George Soros şi din bugetul UE (bani publici, deci!) pentru a fabrica şi impune propriile standarde sociale, lingvistice şi legislative asupra societăţii româneşti.

Ani de zile ne-au ameninţat că nu vom adera la UE dacă nu le vom permite să se expună agresiv în stradă. Acum, când au obţinut acest „drept”, ce mai vor, de fapt, homosexualii de la noi?

După ce anul trecut au eşuat în a-şi transforma relaţiile amorale în standard legal alături de familia tradiţională, homosexualii români, împreună cu colegii lor europeni, insistă acum pe toate căile pe lângă birocraţii de la Bruxelles, pentru ca aceştia să impună tuturor statelor membre un pretins „drept la căsătorie şi la adopţie homosexuală”.

Asta fac ei, membri ai unei mini-minorităţi extrem de guralive şi gălăgioase. Dar noi, majoritatea, nu avem nici un cuvânt de spus?

Domnule Primar,

Propaganda homosexuală în spaţiul public este o ofensă la adresa majorităţii românilor şi un atentat psiho-social împotriva minorilor din Bucureşti şi întreaga Românie, având în vedere preluarea pe larg a acestor manifestări anormale de către televiziuni.

Cu atât mai mult în actuala situaţie de tensiune şi nemulţumire provocată de criza din ţară cetăţenii trebuie să fie scutiţi de această batjocură suplimentară.

Respectarea drepturilor unor minorităţi nu înseamnă jignirea majorităţii acestui oraş şi a acestei ţări. Dacă mâine o altă minoritate, a pedofililor sau zoofililor, va dori să-şi organizeze un marş pentru promovarea căsătoriilor cu copii sau cu capre, o veţi aproba numai pentru că este sponsorizată de Fundaţia Soros, ca în cazul de azi?

Această boală nu este caracteristică poporului român. Avem toată compasiunea pentru bolnavi, dar bolile se tratează – şi nu în spaţiul public, ci în locuri de specialitate. Cât despre „Europa”, aceasta înseamnă nu doar drepturi, ci şi ceva obligaţii, cum ar fi respect faţă de valorile tradiţiei creştine, în cazul României un fundament de netăgăduit al formării poporului şi statului român.

Recent, în capitala statului român de peste Prut, Chişinău, la cererea majorităţii populaţiei şi cu sprijinul Mitropoliei Basarabiei, autorităţile au interzis desfăşurarea în centrul oraşului a manifestaţiei homosexualilor, ulterior aceasta fiind chiar anulată.

Având în vedere respectul Dvs. faţă de cetăţean şi tradiţiile poporului român, vă cerem imperios, pentru binele tuturor, să anulaţi neîntârziat protocolul de colaborare semnat între Primăria Capitalei şi Asociaţia „Accept” pentru desfăşurarea adunării publice a „minorităţilor sexuale” de sâmbătă, 22 mai 2010.

Cu respect,

• Alianţa Familiilor din România
• Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului
• Asociaţia Civic Media
• Asociaţia pentru Păstrarea şi Promovarea Valorilor Culturale Naţionale „ASTRADROM”
• Civic Net – Piaţa Universităţii
• Liga Studenţilor – Membri Seniori
• Fundatia Romanian Children’s Appeal
• Partidul „Pentru Patrie”
• Uniunea „Vatra Românească” – Fil. Bucureşti
• Liga de Utilitate Publică
• Fundaţia Creştină „Arsenie Boca”
• Asociaţia Pentru Educaţie şi Libertate
• Asociaţia Victimelor Mineriadelor
• Asociaţia Adevăr şi Dreptate
• Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Apatrizilor şi Refugiaţilor
• Grupul Independent pentru Democraţie

                                                                                Pentru conformitate,

                                                                                             Mihai Floarea

PRIMUL MARŞ ÎN APĂRAREA VIEŢII ŞI ÎMPOTRIVA AVORTULUI, DESFĂŞURAT ÎN BUCUREŞTI

Cu ocazia Zilei Copilului, 1 iunie 2010, Pro-Vita Bucureşti a organizat primul marş pentru dreptul la viaţă al copilului nenăscut, numit sugestiv „Marşul Tăcerii“.

La eveniment au participat circa 100 persoane. Deşi vremea a fost ploioasă şi friguroasă pentru prima zi de vară, au venit alături de noi tineri, familii şi copii.

Participanţii au purtat banere cu mesaje precum „Avortul opreşte o inimă care bate“, „Te iubesc, lasă-mă să te cunosc“ sau „Avortul nu e o soluţie“ şi tricouri cu însemnele organizaţiei, cele Două Inimi – a mamei şi a copilului său. Coloana s-a oprit la biserica „Eroii Revoluţiei“, unde s-au aprins lumînări şi s-au depus flori în semn de aducere-aminte pentru victimele avortului în România.

Marşul a fost primul eveniment de acest tip organizat în Bucureşti, la 20 de ani de la liberalizarea avortului în România. Am marcat astfel o aniversare tristă, amintindu-ne şi faptul că, de tot atîţia ani, România are cea mai înaltă rată a avortului din ţările care alcătuiesc astăzi Uniunea Europeană.

În efortul său de conştientizare a publicului faţă de urmările devastatoare ale avortului, Pro-Vita îşi propune să organizeze anual astfel de evenimente şi să le dea o amploare crescîndă, prin invitarea unor organizaţii partenere din România dar şi din alte ţări, de alte confesiuni, pentru a învăţa din experienţa şi metodele folosite acolo de mişcarea pentru viaţă.

Asociaţia Pro-vita este o organizaţie de apărare a vieţii întemeiată pe învăţăturile de credinţă creştin-ortodoxe, care prin scopul şi metodele sale de acţiune se adresează în special persoanelor tinere, indiferent de confesiune, întrucît viaţa este o valoare universală.

Conştienţi de dificultăţile majore ale afirmării vieţii într-o cultură a morţii, într-o ţară declarat creştină dar în care, paradoxal, avortul este cea mai banală intervenţie chirurgicală, noi continuăm să credem în puterea exemplului personal, în valoarea vieţii de familie trăită în Hristos.

Asociaţia „PRO-VITA – pentru Născuţi şi Nenăscuţi“, Filiala Bucureşti

ESEURI

 

PINGUINII LUI BRÂNCUŞI

         De la prima Pasăre Măiastră din 1910, despre care Carola Giedion Welcker spusese că marchează „începutul perioadei de aur din creaţia lui Brâncuşi şi o eră nouă în arta secolului XX“ în atelierul lui Brâncuşi se vor perinda mai multe Păsări. Fiecare în parte reprezenta o sinteză  între natură (cu vieţuitoarele ei fără limbaj articulat) – om – şi transcendent: mesager divin, prezenţă sacră sau aspiraţie umană spre infinit: Pasărea de aur, Pasărea în văzduh, Păsăruica, Leda, Himera, Cocoşul salutând zorii etc. Deşi fără aripi, toate acestea erau de fapt întruchipări ale zborului, ale acelui zbor despre care Brâncuşi exclamase: „Zborul, ce fericire!“; erau un zbor al întregului lor trup, al întregii lor fiinţe.

         Şi nu într-altfel au apărut, încă de la început, din 1911, cei trei şi apoi cei doi Pinguini, în marmură albă. Se spune că pentru aceştia Brâncuşi s-a lăsat inspirat de proiecţia unor fotografii sau a unui film din cadrul conferinţei lui Charcot referitoare la expediţia lui în Antarctica. El a fost entuziasmat deopotrivă de aspectul pinguinilor şi mersul lor atât de omenesc şi de albul peisajului zăpezii care îl înconjura.

         Atmosfera îngheţată a Polului Sud e sugerată de duioşia cu care cele trei mari capete se apleacă unul asupra celuilalt şi cu care îşi strâng împreună trupurile ca într-un cuib. Sunt păsări înfrigurate, o familie îndesine, autonomă, închisă în afară, apărată împotriva intemperiilor, în care o aceeaşi inimă bate. Şi în afecţiunea care îi leagă, ochii ovoidali au crescut uriaşi, asemănători celor ai sculpturii Sărutul.

         Părintele Dumitru Stăniloaie asemuia dragostea lui Dumnezeu pentru oameni cu aceea a unei mame care se apleacă micşorându-se spre a ajunge spre statura unui copil şi a vorbi cu el, fără ca prin asta să-şi piardă propria statură de om matur. Şi tot astfel pentru un creştin, a treia persoană a lui Dumnezeu: Sfântul Duh se manifestă în lume ca un porumbel, fără să-şi piardă firea Sa dumnezeiască. Sfinţii Părinţi au spus că toată natura, inclusiv omul cu istoria lui, pot sluji drept simbol al unui adevăr spiritual. Tandreţea puternică ce emană din cele trei capete aplecate unul spre altul, adunate şi unite între ele ca în nicio altă operă brâncuşiană, poate aminti astfel de Iubirea existentă între cele trei persoane ale Sfintei Treimi, model al celei mai înalte iubiri posibile şi aici pe pământ. Mult visatul de Brâncuşi templu al iubirii şi-a aflat astfel centrul şi piscul.

         La puţină vreme după aceea, Brâncuşi avea să creeze o altă variantă, mai abstractizată, aşa cum făcuse şi în cazul Măiastrei, Sărutului, Cariatidei. Formată din doar doi pinguini, nu avea să fie împuţinată în revărsarea afecţiunii. De unde întruchipa o reluare a dualităţii din întreaga natură, conform credinţei taoiste: dualitate diferenţiată şi îmbinată spre a forma un singur Tot. Ritmul liniilor alăturate şi imenşii ochi ovoidali persistând, gestul ca atare se amplifica şi se revărsa el singur, cu toropitor.

         Iubirea dintre două entităţi diferite şi totuşi de aceeaşi structură, reprezentată atât de tranşant în Sărutul şi-a găsit în versiunea a doua a Pinguinilor o altă întruchipare, de sublimă, spirtualizată viziune.

                                                                                          Nina Stănculescu

 

 

A ZECEA FERICIRE

                                                                                                   Părintelui Sofian

Mărturisirile pe care le avem despre arătările lui Iisus după Înviera Sa, fac pe unii dintre părinţi să considere că întîmplarea trăită de Apostolul Toma poate fi privită ca fiind complementară cu aceea a Mariei-Magdalena. Ei îi spune: „Nu mă atinge“, iar pe Toma îl cheamă să-L atingă, făcîndu-l pe fiecare om deplin, dîndu-i fiecăruia ceea ce-i lipsea. Chemînd-o pe nume, Iisus o face pe Maria-Magdalena să-i zică: „Rabuni! (adică Învăţătorule)“ şi astfel, celei care avea ardoarea credinţei în dumnezeirea Sa, îi face cunoscută şi natura omenească a Fiului lui Dumnezeu, dîndu-i amploarea, orizontalitatea. Lui Toma, care Îl cunoştea ca Om, i se va face cunoscut ca Domn şi Dumnezeu, desăvîrşindu-l în exaltare, în verticalitate.

Totuşi, între Maria-Magdalena şi Toma mai este o deosebire.

Ea îl caută pe Cel din mormînt, tămîind locul de îngropăciune, ea ştie doar o parte a tainicei rugăciuni din jurul Sfintei Mese (În mormînt cu trupul…“). Îngerul întreabă: „Pentru ce socotiţi pe Cel viu cu cei morţi?“. Ca să se audă această întrebare, care conţine în ea şi uimitorul răspuns, trebuie ajuns la mormîntul lui Iisus, cu mir şi foarte de dimineaţă. Atunci, Îngerul cîntă pe Glasul al 5-lea: „Ca un Dumnezeu a înviat din mormînt“ şi mironosiţele află vestea cea bună.

Toma însă îl caută pe Cel Înviat. Versetul 25 din Evanghelia lui Ioan (20) conţine rugăciunea Apostolului Toma. În ea predomină, nu atît îndoiala (pe care de altfel, troparele zilei o numesc „mîntuitoare lumii“), cît condiţiile pe care le cere: „Dacă nu voi vedea în mîinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în coasta Lui, nu voi crede“. Aceste cuvinte de o îndrăzneală nemaiauzită, ne fac să credem că Toma ştia ce cerea. În primul rînd, Toma avea îndrăzneala celui ce se ştia cu mîinile curate, căci iudeii învăţaseră din Legea veche, la ce se expunea cineva nedemn în apropierea lui Dumnezeu: „de este nedreptate în mîinile mele să prigonească vrăjmaşul sufletul meu“ (Ps. 7, 3-5). Şi ştim strigătul înspăimîntat al lui Petru cînd a presimţit prezenţa Dumnezeului celui Viu, după pescuirea minunată: „Ieşi de la mine, Doamne, că sînt om păcătos“ (Lc. 5,8).

Apostolul înaintează în rugăciune după învăţătura psalmistului: „Domnul Învaţă mîinile mele la război şi degetele mele la luptă“.

Toma sau Didim (nume evreu şi nume grec) înseamnă Geamăn. Se ştie că acest nume îi venea Apostolului şi din cauză că avea primele două degete ale mîinii drepte lipite. Or, îndemnul povăţuitorilor este ţinerea inimii duhovniceşti în timpul rugăciunii cu „două degete lipite“. Numele lui Toma este încă o dovadă a vigorii rugăciunii sale.

În rugăciunea lui Toma, nu trebuie să ne tulbure cuvîntul „dacă“, ci să ne întărească convingerea că versetul 25 conţine rugăciunea deosebită a lui Toma. Acest „dacă“ îl întîlnim la patriarhi: „dacă am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!“ (Facerea 18,3), sau la marii bătrîni duhovniceşti. Se cunoaşte, de pildă, cum un bătrîn, după ce a căzut în păcat, s-a aşezat în faţa candelii stinse şi cu smerenie a făgăduit că nu se va scula, “dacă” nu se va aprinde candela de către Dumnzeu, ca să cunoască semnul iertării. Candela a fost aprinsă în mod minunat şi, de atunci, bătrînul a păstrat-o ca pe o mare comoară cum şi era.

Toma recunoaşte, de fapt, că dacă nu va fi cu mîna în coasta lui Iisus, nimic nu va fi.

Şi Iisus îl va primi.

Apostolul, prin cei trei „dacă“, îşi pune „suişuri în inima sa“ şi epuizează posibilităţile lumii văzute şi nevăzute pentru a se statornici în cea spirituală; prima treaptă (primul suiş) este chemarea pe care o are să vadă semnul cuielor, a doua este posibilitatea de a pune degetul său în semnul de recunoaştere al ţintuirii pe Cruce, deci al atenţiei, al meditaţiei, al trezviei, iar a treia este mişcarea, vibraţia, simţirea care se va produce „dacă“ (sau cînd) îşi va pune mîna în coasta lui Iisus. Toma suscită, am putea spune, răspunsul lui Dumnezeu, care nu întîrzie, căci „celor drepţi le împlineşte cererile“.

În a opta zi de la Înviere, în afară de binecuvîntarea „Pace vouă“, pe care Iisus o adresează tuturor ucenicilor adunaţi iară în cămara de taină, dialogul se desfăşoară numai cu Toma, pe care Domnul îl ia cu El în mijloc – deci şi Toma devine central – şi-i îndeplineşte pe rînd toate cererile sale. Cînd Domnul Hristos îi spune „adu mîna ta şi o pune în coasta Mea“, mîna lui Toma se învredniceşte să devină potir de împărtăşanie care în chip nevăzut a primit vinul viţei celei dinaintea creaţiei. Clepsidra vie a zilei a opta, a „măsurii desăvîrşirii“, e reprezentată şi de simetria dintre succesiunea cererilor lui Toma şi împlinirea lor de către Iisus.

Prin cuvintele Învăţătorului şi în prezenţa Sa, simţurile şi toate facultăţile se resorb unele într-altele, după ierarhia lor ştiută şi neştiută, şi ajung, din porţi să devină ferestre deschise prin care Toma, sprijinit pe însuşi semnul neclinitirii din mîinile înviate ale lui Iisus, trece prin poarta strîmtă cît un vîrf de lance şi se strămută dincolo de cele văzute şi nevăzute; se depăşeşte prin Însuşi Iisus care îi e Calea şi ajunge la Adevăr şi Viaţă.

Mîna lui Toma în coasta lui Iisus s-a altoit ca o mlădiţă pe viţa cea adevărată, iar roada ei este bucuria deplină care se revarsă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.

Prin aceste cuvinte, Toma se declară al lui Dumnezeu, dar şi el îl are pe Dumnezeu.

E un exemplu de creştin care încă din viaţa actuală şi-a cunoscut începutul care e şi scopul şi s-a mutat la El, cu duhul, cu sufletul şi cu corpul, nu numai teoretic şi virtual, ci şi efectiv.

Toma se odihneşte „în coasta“ Mîntuitorului.

Pentru el „separativitatea“ a încetat. De acum încolo, în transcendenţa stării de Pace cîştigată şi definitivată apoi prin Pogorîrea Duhului Sfînt, Toma va fi în lume, dar nu al lumii, va fi un misionar prin care se vor dezvălui „cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii lui Dumnezeu“. (Ps. 50).

Prima dezvăluire de acest fel este FERICIREA A ZECEA.

Nestemată încrustată în Evanghelia lui Ioan: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!“, spre deosebire de cele nouă fericiri propovăduite de Iisus pe Muntele Fericirilor, în timpul vieţii pămînteşti, A ZECEA FERICIRE este anunţată de Iisus după Învierea Sa, în cămara de taină din Foişorul de pe Muntele Sionului (aici s-a aşezat Cortul Mărturiei cu Tablele legii, aici au fost scrişi Psalmii de către David, aici S-a pogorît Duhul Sfînt în chip de limbi de foc).

Altă lucrare dumnezeiască arătată prin Apostolul Toma a fost răpirea şi ducerea lui la Ghetsimani, după trei zile de la îngroparea Maicii Domnului, pe care a văzut-o pe cînd se suia cu trupul la cer. Tradiţia spune că a primit atunci ca mărturie, de la Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, brîul cu care era încinsă. Ajuns apoi lîngă ceilalţi apostoli are stăteau în jurul mormîntului şi, deschizîndu-se acela, n-au mai aflat în el trupul Prea Curatei Fecioare, adeverindu-se tuturor îndumnezeirea ei.

Tot prin Toma şi-a îndeplinit Iisus, după Înviere, şi făgăduinţa făcută regelui Abgar al Edesei că-i va trimite pe unul din ucenicii Săi să-l vindece şi să dea viaţă lui şi familiei sale.

La Împărţirea apostolilor, Toma a fost trimis să propovăduiască Evanghelia întîi la parţi şi perşi, unde se ştie, din tradiţie, că a apărut prima dată Steaua vestitoare a Naşterii lui Iisus. Sfîntul Toma reface astfel, în sens invers, drumul regilor magi, dar avînd călăuză nu raza stelei, ci chiar Lumina ei.

De asemenea, Sfîntului Toma Îi este atribuită şi celebra Evanghelie apocrifă, găsită în Egipt, de o rară splendoare.

Şi el este primul căutător al Graalului, căci înainte de a-şi pune mîna în coasta Mîntuitorului, el a fost cel care, la Cina cea de Taină, a pus Întrebarea necesară: „Cum putem să cunoaştem calea?“. Prin iconomia lui Dumnezeu, datorită lui Toma, a răspuns Iisus: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu va intra la Tatăl decît numai prin Mine“.

În India, într-un paraclis din oraşul Meliapur, a fost găsit mormîntul Apostolului Toma, iar înăuntru, trupul sfîntului, alături de lancea care‑l străpunsese.

Sfînta Tradiţie spune că ultimele cuvinte ale lui Toma au fost „Hristos a Înviat!“.

Îi răspundem astăzi: „Adevărat a înviat, Sfinte Apostole Toma!“.

                                                                                                      Roxana Cristian

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

 

                                                               Eminesciana

Glossa

Firul vieţii este unul

De cînd treci a lumii poartă,

Cel cuminte şi nebunul,

Sînt mînaţi de-aceeaşi soartă,

Idealuri se destramă,

Viaţa-i scurtă şi curmată,

Numai dragostea de mamă

Nu se stinge niciodată.

 

Un destin mereu ne mînă

Şi-l purtăm chiar din născare,

Fericirea e stăpînă,

Rar şi doar din întîmplare,

Pe cînd regula urmează

Nenorocul cu duiumul,

Chiar cînd omul avansează,

Firul vieţii este unul.

 

Frămîntările sînt bune

Dar neşansa este clară

Pentru cei ce vor s-adune,

Fulgi de nea în miez de vară.

Gloria e o formulă,

Desuetă şi deşartă,

Şi averea ei e nulă

De cînd treci a lumii poartă.

 

Filosoful se socoate

Numai după cum gîndeşte,

Însă luat după dreptate,

Nimănui nu foloseşte,

Fiindcă mulţi sînt fără minte,

Tot alăturea cu drumul,

Însă merg tot înainte,

Cel cuminte şi nebunul.

 

Împăraţii, frunţi înalte

Cu coroana-nfiptă-n plete,

Nu se-nvrednicesc încalte

Să trăiască pe-ndelete,

Ci-şi îndreaptă zilnic paşii

Înspre-a nemuririi artă,

Dar şi ei ca şi ostaşii,

Sînt mînaţi de-aceeaşi soartă.

 

Şi cu cît mai mult averea

Se clădeşte din risipă,

Şi înverşunat puterea

Se menţine pe-o aripă,

Totul e deşertăciune

De nu-ţi afli rost şi seamă,

Cînd sub pala de tăciune,

Idealuri se destramă.

 

Timpul scurmă în tăcere

Tot ce omul făureşte,

La mărire, decădere

Prea abil le pregăteşte,

Cînd te crezi mai bun, mai tare,

VINE COASA NECURMATĂ

Şi te smulge ca pe-o floare,

Viaţa-i scurtă şi curmată.

 

Ce rezistă-n lumea asta,

Care flamură anume,

Că mărirea e năpasta,

Bogăţii, searbede glume!

Cine? Doar fiorul dulce,

Ce te mîngîie, te cheamă,

Te alină să te culce,

Numai dragostea de mamă!

 

Şi credinţa ce nu piere,

În strămoşii tăi de sînge,

Ţara, limba ei de miere

Şi izvorul care plînge,

Fermecat ca o cîntare

Şi dumnezeirea toată,

Ruga cea sincerătoare,

Nu se stinge niciodată!

 

Nu se stinge niciodată,

Numai dragostea de mamă,

Viaţa-i scurtă şi curmată,

Idealuri se destramă,

Sînt mînaţi de-aceeaşi soartă

Cel cuminte şi nebunul,

De cînd treci a lumii poartă,

Firul vieţii este unul!

 

                                                                                      Petru Demetru Popescu 

 

                                                                                 ***

Am primit prin email, zilele trecute, de la medicul meu stomatolog, doamna dr. Alice Dinuţ, un text cu virtuţi literare şi duhovniceşti remarcabile. Tehnica narativă „în ramă“ şi insolitul situaţiei merită, cred, cunoscute cititorilor revistei noastre.

Precizez că am fost nevoit să corectez ortografia, punctuaţia şi – într-o mai mică măsură, prin paranteze drepte – chiar lexicul.

Mulţumesc autorilor paginilor următoare.

25 mai 2010

                                                                                                            Mihai Floarea

 

Înainte de a citi materialul de mai jos vreau să vă spun cîteva scurte povestiri legate de transformările inexplicabile pe care le-au suferit unele persoane dragi mie:

Prima se referă la părintele Elefterie, fost stareţ al mînăstirii Dervent, judeţul Constanţa, trecut acum în planul celălalt şi fiind considerat în Moldova un sfînt de către călugării şi maicile de acolo. El a fost, iniţial, un medic ortoped foarte bun, făcînd o pregătire de specialitate de un an şi [cîteva luni] la Berlin. Cum de a ajuns preot-arhimandrit şi un bun vindecător, recunoscut în toată Moldova, este greu de explicat, dacă gîndim raţional.

A doua povestire se referă la stareţa mînăstirii Recea din judeţul Mureş, acolo unde a fost şi părintele Ioan. Ea a fost iniţial, inginer-referent la OSIM. După revoluţie a intrat în cinul călugăresc şi a ajuns treptat stareţa mînăstirii, unde a avut o contribuţie esenţiala la înfrumuseţarea ei, transformînd mînăstirea într-una din cele mai frumoase [lăcaşuri] din ţară. Cum s-a produs această transformare, este tot aşa [de] greu de explicat raţional. Dumnezeu nu stă degeaba.

Şi aşa lista de povestiri poate continua la nesfîrşit, una dintre ele fiind şi cea de mai jos, dar povestită de altcineva:

 

 


COCALARUL ŞI VINUL SFINŢIT


                                                                                              de Bruno Ştefan

 

Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti: un ins certat cu şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-şi umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete şi lanţuri de aur la gît, îndrăgostit nebuneşte de manele. Cînd făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam şi-i dădea pe Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum, înnebunindu-i pe vecini cu muzica de mahala şi cu mirosul de mici.

Cînd m-am mutat în cartierul Militari apartamentul mi-a fost spart de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini se temeau de el, căci pe unii i-a bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În ciuda sesizărilor la poliţie el era de neatins, iar reclamanţii se trezeau imediat cu maşinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltrataţi ori nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era neputincioasă în faţa lui abia la a treia sesizare, când poliţistul de proximitate m-a luat de-o parte şi mi-a spus să o las mai moale cu nemulţumirile dacă vreau să nu o păţesc mai rău. Mădălin era stăpînul zonei, peştele celor mai multe prostituate din cartier şi organizatorul celor mai multe activităţi comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine şi cînd are dreptul să joace fotbal pe terenul şcolii de vis-à-vis, el stabilea care este temperatura optimă în apartamente şi toate reparaţiile şi acţiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voinţa lui.

După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întîmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin şi de oamenii din banda lui chiar în faţa blocului. Făcîndu-mă că nu ştiu că ei mi-au spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la poliţie împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pînă la etajul 6, promiţîndu-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit imediat rîsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie de înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin le-a spus serios, în mod neaşteptat:

 –  Haideţi, băieţi, să-l ajutăm pe dom` profesor.

Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la ţară şi nu m-am lăsat pînă nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut efectul şi limbile s-au dezlegat, ei au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine şi chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe care n-au putut să le vîndă la talcioc. Tot bînd şi povestind vrute şi nevrute, rîzînd cu ei şi arătîndu-mi simpatia faţă de stilul lor de viaţă, am ajuns după cîteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinîndu-se pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat:

 Dom` profesor e de-acum fratele meu şi tre` să spuneţi tuturor băieţilor că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.

Simpatia lor faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat şi m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută în cuie şi deşi multe apartamente au mai spart în zonă şi chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată şi chiar mi-au adus înapoi un costum, cîteva cărţi şi două lenjerii furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi le răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.

De mai multe ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba cricul de la autoturism, ba să vorbesc la cîte-o şcoală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe cîte-un golan minor din gaşca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internaţional, apărîndu-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la uşa mea tocmai cînd aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am împrietenit cu hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobişnuit dintre „cei buni“ şi „cei răi“, dintre interlopi şi universitari, făcînd din relaţia noastră subiectul unui interesant articol.

Cu vremea, întîlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza de doctorat despre puşcării. Într-una din vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja şmecher – cel mai înalt grad în ierarhia informală a deţinuţilor şi unul [dintre] cei mai influenţi puşcăriaşi. Discuţiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale care se petrec în închisori şi graţie lui deţinuţii şi gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu şi mi-au povestit numeroase cazuri neobişnuite, pe care le-am prezentat în cîteva povestiri, articole şi studii de caz. Am reuşit să obţin de la conducerea administraţiei centrale a puşcăriilor autorizaţia să-l angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial şi scăzută din pedeapsă. Cu această autorizaţie am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atît de important, încît teza mea de doctorat a fost una [dintre] cele mai bune lucrări susţinute în ultimii ani la Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea mai bine vîndută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la cererea lui de eliberare condiţionată, el reuşind să iasă din puşcărie cu doi ani înainte de termen.

Eliberarea lui a fost un eveniment pe care banda lui trebuia să-l serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfîrîiau continuu pentru a asigura fripturile şi micii pentru toţi cocalarii zonei. Însuşi Adi Minune şi Vali Vijelie au venit şi au cîntat la această petrecere, iar versuri precum: „puşcărie, puşcărie / urîtă mi-ai fost tu mie“ ori „n-ai venit la vorbitor / curvo vezi că te omor“ au răsunat pînă tîrziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el şi le-a cerut maneliştilor să compună pe loc o serie de cîntece pentru mine. „Dom` profesor eşti deştept / i-ai tras pe gabori în piept“ a fost refrenul cel mai cîntat în acea seară ca omagiu adus mie – eliberatorul lui Mădălin.

În a doua seară m-am trezit cu el la uşa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea şi despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tîlhari. Era plin de optimism şi avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mînăstiresc adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulţumit pentru ajutor şi a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică – lucru neobişnuit pentru el. S-a spovedit şi apoi a plecat la mînăstirea Neamţ să se călugărească.

Banda lui şi-a continuat activitatea la fel cum şi-o continuase şi în timpul detenţiei lui, dar mai puţin agresivă, mai puţin zgomotoasă. O parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse ţări la furat. Cei rămaşi s-au băgat în politică şi i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu – idolul absolut al lui Mădălin şi al întregii bande. Între timp, eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin se ştergea tot mai mult din memoria mea, lăsînd locul altor evenimente şi personaje mai actuale.

În săptămîna patimilor din acest an am fost la Muntele Athos împreună cu cîţiva prieteni. La Izvorul Tămăduirii am întîlnit un pustnic român care vorbea cîtorva pelerini cu înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult şi eu. Călugărul care mă însoţea mi-a şoptit că cel care vorbeşte este pustnicul Varsanufie, un cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorinţele lor. Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos anul trecut. Cînd a aterizat pe helioportul de la mînăstirea Marea Lavră, cei mai mulţi călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă şi să dea mîna cu  preşedintele României, mai ales că venise cu o donaţie importantă pentru cele mai multe schituri şi chilii româneşti. Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legămînt cu necuratul şi are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toţi călugării au făcut atunci cîţiva paşi înapoi, iar stareţul Marii Lavre i-a spus lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut aşa ceva în jurul lui.

L-am privit cu atenţie – era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o barbă pe care şi-o mîngîia cu nişte degete foarte lungi şi subţiri. Se diferenţia de ceilalţi călugări şi preoţi întîlniţi pe muntele sfînt prin corpul extrem de slab şi ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă şi pe noi cu privirea. Se uita pe rînd la fiecare dintre noi şi ne spunea cîteva vorbe care ne amuţeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a încercat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorinţa i se va împlini abia peste alţi 3 ani („ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va [apărea] şi orice-ai face nu vei reuşi să scurtezi termenul“). Altuia i-a spus că va continua să-şi înşele nevasta cu secretara lui încă un an, după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de maşină pe care l-a avut în urmă cu un an şi jumătate.

Cînd a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mîna acelui sfînt, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi şi m-a întrebat:

 Dom` profesor, nu mă recunoşti?

Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalţi pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceeaşi persoană cu Mădălin. Ceafa groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subţire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de inele şi ghiuluri erau acum subţiri şi golaşe, lanţurile de aur de la gît erau înlocuite de un şnur de care avea agăţată o icoană despre care călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lîngă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipeşte de cîţiva ani.

 Mădălin? – l-am întrebat nesigur.

 Varsanufie acum, mi-a răspuns.

M-a rugat să aştept să dea binecuvîntarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfînt. După ce prietenii mei şi ceilalţi pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amîndoi pe munte, bucuros de revederea neaşteptată.

 Ştiam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii.

 Despre ce vorbeşti? – l-am întrebat. Despre experienţa noastră prin puşcării?

 Nu dom` profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ţii minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mînăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în faţa ochilor şi mi-a spus să renunţ la stilul meu de viaţă şi să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atît de mult încît a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viaţă. Preotul mi-a spus că mă aştepta, că şi lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi îndrepte paşii spre mînăstire. Am fost întîi la Neamţ, iar după ce am primit numele Varsanufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia  pustnicului Visarion, care murise recent – o peşteră săpată în stîncă lîngă mare. Într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină mare ieşea din ea pînă la cer. Am fugit la ţărm şi am văzut că lumina însoţea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înotat pînă la ea fără să mă tem de marea agitată şi am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul Prodromu dar cînd am ajuns la mine în chilie ea era agăţată deasupra patului. De-atunci o port mereu cu mine şi ea m-ajută să văd în oameni bolile şi nefericirile lor, minciunile şi greşelile vieţii lor.

Am stat ore întregi ascultîndu-l. Analfabetul de altădată devenise acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinţilor Părinţi cu o siguranţă pe care n-am întîlnit-o nici la cei mai docţi profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia şi bunătatea luaseră locul argoului de cartier, aroganţei şi violenţei din trecut. O schimbare atît de profundă nu am întîlnit pînă acum la niciun alt om.

La despărţire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat şapte sticle de vin şi mi-a spus să dau cîte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluţu Şchiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile Şmenaru, lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi şi lui Adiţă Frumuşelu.

Ajuns în Bucureşti, am mers direct în vechiul meu cartier la cocalarii din fosta lui bandă, lăsîndu-le cîte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de Paşti. M-au primit cu bucurie şi mi-au cerut mai multe informaţii despre vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întîlnirea cu el şi despre schimbarea constatată, după care ne-am despărţit.

Ieri însă, sora lui Sile Şmenaru m-a sunat să-mi spună că toţi şapte au plecat spre Athos. Dacă şi ei se vor călugări mă gîndesc foarte serios să aduc cîteva tone de vin de pe Muntele Sfînt şi să dau cîte o sticlă fiecărui cocalar din România. Aş face ţara mai frumoasă, infracţionalitatea s-ar reduce, iar manelele ar dispărea. I-am spus acest plan unui important lider politic, apropiat al preşedintelui Traian Băsescu.

 Eşti nebun? – m-a întrebat el. Tu vrei să rămînem fără electorat? Scoate-ţi ideea asta din cap.

12 aprilie 2010

Cu multă iubire şi preţuire!

Doamne ajută!

                                                                                             Shanti!
                                                                                               Bebe

DE REŢINUT:

Este important să luăm partea bună din toate.

Redacţia:

Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail  mihai.floarea53@yahoo.com

Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail  romanconstantin@yahoo.fr

Eccelsia euxina 34

Aprilie 17, 2010

 

ACTUALITATEA

O scrisoare deschisă

                                                                           Domnule Alexandru Tocilescu (1),

                 Oboseala aceasta a dv. riscă a fi patologică (epidemică), iar prin dmersul pe care vi l-am citit îmi pare că încercaţi un fel de… contaminare!

                 A continua să vă faceţi datoria onest, în slujba pe care o aveţi în momentul actual, cu avantajul imens de a putea să vă priviţi oricînd în ochi semenii – de la soţie şi copii pînă la vecinul de palier şi cetăţeanul întîlnit întîmplător în autobuz – este actul de eroism pe care-l merită acest popor greu încercat de cei şaizeci de ani de comunism şi neocomunism. Fără rugăciuni zilnice, fără cenzurarea fermă a tuturor neroziilor spălătoare de creier pe care le invocaţi (cum de aveţi timpulşi puterea de anesteziere să urmăriţi asemenea emisiuni e de mirare!), fără exprimarea neobosită a opiniilor în serviciul decomunizării cît mai grabnice a ţării, în scopul reaşezării valorilor la temelia societăţii, în susţinerea şi încurajarea condamnării tuturor abuzurilor şi ilegalităţilor (inclusiv a crimelor regimului comunist şi a celor comise după 1989, de regimul Iliescu), într-un cuvînt fără această luptă cotidiană nu vom face decît voia potrivnicilor! Deja circa 30% din loturile arabile sînt vîndute unor neprieteni din afara graniţelor; locurile de muncă sînt intenţionat şi după un plan diabolic suprimate spre a se diminua cît mai mult mijloacele de subzistenţă ale oamenilor simpli autohtoni; „codex alimentarius” a fost deja semnat de reprezentanţii decerebraţi ai guvernului marionetă pe care-l avem… Dacă mai dăm şi bir cu fugiţii, în loc de a lupta, după puteri, cu toate acestea, cred că ne semnăm condamnarea la extincţie! Cum vom da oare socoteală, dinaintea celor ucişi în lagărele de muncă şi în temniţele comuniste care n-au cedat reeducării? Ce răspuns vom da la judecata cea dreaptă a lui Iisus Hristos?

Mihai Floarea

Notă:  

(1)Am primit pe e-mail un mesaj intitulat M-am săturat de România! ce nu merită citat; însă îmi permit să notez ideea centrală a demersului: emigrarea!

MĂRTURISIRI

Părintele Benedict Ghiuş – ÎNGER ÎNCĂTUŞAT

În preajma jumătăţii de secol a mileniului trecut, se citea, la mănăstirea Antim, din mijlocul Bucureştilor, un acatist închinat Maicii Domnului „urzitoare de nesfîrşită  rugăciune“, scris de unul din credincioşii acestei biserici-mănăstire. În una din serile săptămînii, cu luminile aproape stinse, păstrîndu-se doar lumînarea care dădea cititorului  acestui text de adîncă închinare raza binecuvîntată.

Nu ştiam cei de-atunci şi cei ce vor veni pe urmele lor ce, cum şi cîtă (răsplată? dar nu) plată le va fi dată pentru ruga multă, puţină, dar arzătoare, cum le va fi fost dat să izvorască, în acea vreme, în care se torcea firul suferinţelor, din văpaia de întuneric, înghesuită deasupra capetelor lor. Semnificaţia îngenuncherilor lor cerşind mila cerească, o vor înţelege unii dintre ei curînd sau mai apoi şi încă mult mai apoi, necurmîndu-se, nici mistuindu-se în anii ce urmau să se numere cu jumătăţi de secol.

Locul în care se petrecea ascultarea acestui sfînt imn închinat Maicii Domnului era nu numai o biserică a sfintei mănăstiri Antim, ci şi o încăpere sfinţită de o adunare de oameni purtători de Dumnezeu, la cel mai înalt grad al frumuseţii Duhului Tainelor pe care le purtau şi pe care le reprezentau. Monahi, preoţi hirotoniţi la vreme, cu hirotesii îndemnătoare la purificarea sufletelor credincioşilor, arhimandriţi îndrumători ai celor mai tineri în monahism, cunoscători ai bogatei învăţături a Domnului, dar şi ale vastelor domenii din lumea laică a ştiinţei şi artei şi practicanţi neobosiţi ale acestora – o pleiadă de personalităţi marcante, dar reţinute doar prin modestia organică a fiecăruia – aceştia purtau numele cu care erau cunoscuţi de cei care îi căutau. Începînd de la vremea cînd am frecventat aceste locaşuri (biserică, bibliotecă…) în care se ţineau predici, cuvîntări, cenacluri etc., mi-i amintesc pe fraţii Vasilache, Vasile şi Haralambie, primul fiind chiar stareţ al mănăstirii, distinşi preoţi intelectuali dintr-o nobilă familie spirituală. Împreună cu bătrînul lor tată, fraţii Vasilache s-au întors – cînd s-a ivit vremea – la schitul Pocrov ( în nordul Moldovei) pentru a-şi urma în tihnă propovăduirea cuvîntului veşnic.

Un alt nume, de providenţială apariţie, este cel al părintelui Arhimandrit Benedict Ghiuş, următor stareţ al Mănăstirii Antim şi cumulînd ca un magnet, în funcţia sa de predicator şi duhovnic, prezenţa sutelor de credincioşi. Mulţi dintre aceştia erau oameni intelectuali cu diverse cunoştinţe şi vaste domenii de cercetare, în lumea acelor vremuri, dar care doreau, pentru împlinirea dorinţei lor de cunoaştere, şi o explicare, argumentare şi prelucrare a datelor credinţei, uneori prea facil distribuite de oameni ai bisericii ori insuficient înţelese de ei.

Alţi preoţi de valoare, unii cu daruri excepţionale (pictură, sculptură, cîntare) făceau din Antim o oază de desfătare a numeroşilor căutători de „frumos“. Între ei, subtilul părinte Arhimandrit Sofian Boghiu, pictor de pereţi bisericeşti, icoane, fresce, aici ori în străinătate; părintele Felix Dubneac, cu o voce de înger, care împreună cu glasul de violoncel al părintelui Sofian şi cu cel de puternică vibraţie al părintelui Zaharia (al cărui nume nu mi-l amintesc în întregime) formau—chiar numai ei trei—un cor preînchipuit de îngeresc. Vibraţii puternice, suavitate cerească, temperare deprinsă în şcoala de cîntăreţi bisericeşti, dar şi voci de o deosebită calitate.

Era, la slujbele Antimului, o atmosferă de atîta frumuseţe supra-umană, o chemare şi o desfătare spirituală, care aduna, cu ştiinţă sau fără de explicaţii, pe mulţi credincioşi sau iubitori de artă, sau suflete debusolate, care îşi căutau un drum sau o cauză vrednică să le justifice viaţa pe care o aveau de parcurs cu ziua de mîine înainte.

Fireşte că, şi numai o asemenea sumară înjghebare a feeriei unor momente explică şi fermentarea unor talente lirice, cu germeni în talentul poetic al scrisului, ce au înmugurit şi în sufletul marelui talentat întru poezie şi duhovnicie – care era pe atunci literatul cunoscut sub numele de Sandu Tudor, născut Alexandru Teodorescu, şi ulterior, devenit părintele Agaton şi ieroschimonahul Daniil. Personagiu care, împreună cu foarte numeroşi participanţi la slujbele şi conferinţele Antimului, vor petrece o perioadă dificilă, între anii 1937—1958, evenimente tulburătoare şi în sens înălţător şi în cel dinlăuntrul conştiinţei umane.

Peste un sfert de veac, la Mănăstirea Antim s-au perindat tineri, studenţi, oameni maturi, vîrstnici – din toate straturile societăţii – căci auziseră că aici apăruse o oază în care se puteau adăpa cei însetaţi de Bine, Frumos şi Adevăr. Se auzise şi cu adevărat aşa se şi petrecea, nu numai pentru că o pleiadă de preoţi şi vrednici slujitori ai Bisericii dăruiau tot ce aveau mai sfînt în viaţa lor—propovăduirea Cuvîntului lui Hristos—dar şi pentru că Dumnezeu dăduse har peste har acestui mănunchi de sfinţenie şi trimisese acolo un sol al misiunii Sale, un vrednic de cununa martiriului, din îndepărtatul orizont al Răsăritului. Enigmaticul personagiu purta numele Ivan Kulîghin, afierosit Domnului în mănăstirea Optina din turbulenta Rusie şi îndepărtat de autorităţile de atunci pentru nişte neînţelese sau înţelese motive ale acelei orînduiri. Acest sfînt “măr al discordiei” prins în acele circumstanţe ale politicii de atunci, a poposit din “post în post” bisericesc de pe acele tărîmuri pînă s-a văzut pe pămînt românesc şi găzduit cu bucurie în societatea ortodoxiei româneşti. Se vorbeşte, în documentele autorităţilor româneşti de azi, secolul actual, de asistenţa binevoitoare a unui domn creştin, pe nume Alexandru (Codin) Mironescu, profesor de vază al Facultăţii de Fizico-Chimie din Bucureşti, de domnul (pe atunci) Sandu Tudor—găzduit la acea vreme în locaşurile Mănăstirii Antim, dar şi de oblăduirea întregii obşti a acestei sfinte mănăstiri—conduse pe atunci, de stareţul preot Vasile Vasilache şi apoi de Arhimandritul Benedict Ghiuş—urmaş al celui dintîi.

Atmosfera pregătită de evlavie colorată mistic cu sonoritatea unor glasuri sofianice, potrivite acusticii respective, constituiau acel pat germinativ pe care urma să se fecundeze şuvoiul neîntrerupt de „Rugăciune a inimii“. Aceasta nu vrea să spună că nu se auzise pînă atunci despre „coborîrea minţii în inimă“ sau „Rugăciunea lui Iisus“ sau „Rugăciunea minţii“. Monahi îmbunătăţiţi, credincioşi care cercetau mult bisericile sau vreun laic cu inima „rănită“ de frumuseţea ortodoxiei nu-şi vor fi potolit setea cunoaşterii, rămînînd lîngă această rugăciunea în vreun schit.

Dar robul lui Dumnezeu Ivan, ascultă chemarea ce i se turnase în inimă, de a împrăştia sămînţa cea bună, sădită în pămînt roditor în ceea ce el înţelesese că-i va fi dat să opereze această lucrare şi ajunsese la locul cu pricina, să-şi lase darul primit. El aducea spre fructificare focul „Rugului aprins“ şi nemistuit.

Cum se va desfăşura această misiune, pe pămîntul ortodox al unei Românii controlate de securitate?

Documentele autentice vorbesc despre două personalităţi profund implicate în această lucrare, privind – se pare—din două puncte de vedere şi anume: unul mai mult administrativ şi liric, ca fiind realizat de Sandu Tudor, devenit părintele Agaton, apoi Daniil, iar celălalt—în latura spirituală, practicată în tehnica ei, dăruită personal şi direct de emisarul ei (Ivan Kulîghin) Părintelui Arhimandrit Benedict Ghiuş.

Această concluzie, care trebuia să fie încheierea capitolului de faţă, sintetizează declaraţiile arestaţilor din lotul „Rugul Aprins“ de la Mănăstirea Antim.

Dintre acestea, dosarul privind pe Părintele Benedict Ghiuş, voluminos şi plin de amănuntele solicitate de anchetatorii desemnaţi în cauză, definesc fără posibilitate de tăgadă, rolul fiecăruia dintre cei doi fruntaşi ai grupării „Rugul Aprins“.

Cum spuneam, viaţa de rugăciune neîncetată ce se ţinea la Antim, a determinat oprirea călătorului Kulîghin, la un popas mai îndelung. Rugăciunea neîncetată era transmisă, dăruită şi lucrată de unii de acolo, care nu erau neapărat implicaţi în lotul „Rugul Aprins“, dar care erau în strînsă legătură spirituală cu această mişcare, cum a fost preacucernicul – preot de mir – Gheorghe Roşca, un pravoslavnic lucrător în arena Duhului.

Rugăciunea aceasta o aveau cunoscuţi şi necunoscuţi credincioşi, prin încredinţarea unor modeşti slujitori, neştiuţi pe plan social, dar arzători şi fideli purtători ai mesajului lui Hristos. Aceste inele ale unui lanţ nevăzut circulau modest, murmurînd sau nici atît, închinîndu-se discret dinaintea unei biserici sau troiţe, sau alt semn minuscul al Sfintei Cruci.

Era doar o pregătire a măreţei înfruntări, ce va avea loc la vremea potrivită, la oaza bogată a locaţiei Antim, înfruntarea între forţele răului şi cele ale suferinţei fericite întru Hristos. Părintele Benedict se afla printre aceştia, mărgăritar ascuns discret între sutele de hirotoniţi sau de simpli credincioşi ce se pregăteau a primi acest „botez“ întru luarea „cu asalt“ a Împărăţiei.

Fost sau viitor stareţ sau duhovnic de mare ţinută sau, cum se rînduia la un moment dat, simplu cîntăreţ de strană, Părintele Benedict te întîmpina cu aceeaşi bunăvoinţă zîmbitoare, invitîndu-te cu chemarea îmbietoare: „Şi acum, dacă mi-aţi făcut cinstea să mă alegeţi ca interlocutor, vă rog să vă aşezaţi alături şi să-mi povestiţi ce aveţi pe suflet“. Din numărul mare de ucenici sau vremelnici căutători ai „albirii vieţii“ de o zi sau mai multe, Părintele ştia să aleagă, să conducă pe fiecare pe cel mai potrivit drum, acela pe care i-l alesese Providenţa. Va fi simţit preacuviosul Ivan Kulîghin, care erau vibraţiile pe care iubirea de Hristos ale Avei Benedict şi ce strălucire nevăzută iradia în persoana acestui smerit rob al lui Dumnezeu, care îşi purtase viaţa prin strălucite universităţi  ale Occidentului creştin sau ale sfintelor Facultăţi româneşti de Teologie ale pămîntului pe care-l sfinţea păşindu-l.

Pentru că, atunci cînd purtătorul de Dumnezeu pleca de la Optina spre Bucureşti, era însoţit şi de darul cunoaşterii duhului fiecăruia şi a puterii ce-l însoţea, după cum zice cunoscuta introducere la şedinţele sfintelor Sinoade: „Părutu-s-a Duhului Sfînt“ că este bine să-şi lase mîna sfinţită, asupră, prin nevăzutul har al Său, celui ales. Acelui care continua învăţăturii adîncului focar cuprins în acel poem al Iubirii nesfîrşite din Rugul Aprins. Nesfîrşită rugăciune, nesfîrşită iubire, nesfîrşită viaţă a Născătoarei de Dumnezeu, cea care era preînchipuită de arătarea către Moise prin rugul de crengi care ardea fără să se mistuie. Este acea transmitere a Iubirii prin iubire, pe care numai cei “cereşti” se încumetă să o trăiască şi să o dăruiască.

I-a dat robul lui Dumnezeu Ivan, robului lui Dumnezeu Benedict această învăţătură a Iubirii care nu se sfîrşeşte, alimentîndu-se în „foc continuu“ din Iubirea treimică, slujitorului iubit, pentru/ şi către ucenicul iubit. L-a preferat Ivan pe Benedict, aşa cum  Apostolul Ioan a fost ucenicul iubit, preferat al Mîntuitorului. Or fi ştiut Ei de ce!

Această preferinţă, dar nu nedreptăţire, se va vedea şi din textele scripturistice ale tribunalelor penale, în care se află mărturisirile, sub semnătură/jurămînt ale tuturor condamnaţilor şi ale celui întru mucenicie, Benedict Vasile Ghiuş.

Pretutindeni, cum vom vedea în cîteva din multe locuri ale documentelor securităţii, cum „arestatul“, „condamnatul“ Agaton, Daniil, Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), înregistrează asociaţia „Rugul Aprins“ la autorităţile vremii, cum pleacă şi vine de la Athos, cu acumulare de învăţătură, cum organizează întruniri, cum trimite studenţi Părintelui Ghiuş, propune teme de discuţie şi alte astfel de acţiuni organizatorice.

Monahul Agaton, în activitatea sa de conducător al mişcării „Rugul Aprins“, aşa cum devenise la un moment dat, îşi folosea toată puterea de convingere pentru a realiza fie înscrierea asociaţiei la autorităţile responsabile, fie a convinge diverşi mireni a-şi autentifica credinţa urmînd învăţătura sfîntă primită de la Ivan Kulîghin. Pe alţii îi trimitea la Universitatea din Cernăuţi, fie la centrul de la Antim. Era stăruitor şi neobosit.

În aceste centre se formaseră adevărate şcoli de adevărată rugăciune. Cursul rîului de evlavie era deja stabilit. Părintele Agaton venea şi pleca sau rămînea pentru vreo şedinţă, dar dezvoltarea acelor puncte de bază, traiectoria lor era în exercitarea şi autoritatea spirituală, morală şi teologică a părintelui Arhimandrit Benedict Ghiuş, care o primise direct de la purtătorul ei Ivan Kulîghin. El îl alesese pe binecuvîntatul rob al lui Dumnezeu, Benedict pentru a răspîndi, explica şi fructifica această „băutură“ a viţei de vie, prin care se prezintă credincioşilor avizi, însetaţi de frumuseţe şi lumină, Lucrarea-împreună a celor doi rugători, Părintele Ivan şi Părintele Benedict, în cîntările de slavă ale mănăstirilor, sub oblăduirea dumnezeiască a Maicii Domnului şi a Sfintei Treimi, îi va fi dat Părintelui Ivan încredinţarea că şi-a găsit omul spre care pornise de la Optina, sub „umbrirea“ harului divin, pentru lucrarea temeinică de chemare la sfinţenie.

S-a împlinit Părintele Ivan în trăirea, în suflarea de viaţă sfîntă a fratelui său în sfinţenie, li s-au unit duhurile în împletirea frăţească a slujirii lor şi astfel, la momentul cînd îngerul Domnului, Ivan, a fost urnit din acest loc, spre supusă plecare, l-a lăsat pe Arhimandritul Benedict ca purtător al acestui fulgurant mesaj al lui Hristos şi al Maicii Sale. Şi nici nu se putea să nu ai certitudinea unei bine-plăcute lui Dumnezeu întîlniri, în prezenţa acestui “pocal” al Duhului, care era Arhimandritul Benedict, întors de la arhierie, deşi voia sau reaua voinţă a invidiei tagmei bisericeşti, desigur, provocată de teama de „legionarism“ a autorităţilor din acea vreme. Îmi amintesc că în acel timp, găsindu-mă în preajma Părintelui Benedict cînd tocmai se întorsese de la negaţia primită împotriva ridicării sale la treapta arhierească, s-a arătat destul de îndurerat, dar plin de înţelegere şi vrednică supuşenie: „Ce să-i faci? Asta-i concluzia: nu sînt eu de arhierie şi nici arhieria, de mine.“

Cum cele ce se petrec în lume nu sînt nici întîmplătoare, nici voia omului, ci rînduiala lui Dumnezeu, părintele Benedict a rămas în „gospodărirea“ hambarelor umplute de Dumnezeu întru vrednica slujire a Cuvîntului, a presărării cuvintelor inspirate de Duhul—seminţe ce urmau să fie germeni fecunzi ai înviorării vieţii creştine pe ogor românesc.

Căci misiunea Părintelui Arhimandrit nu se împiedica de repere conturate strict. De la seminariile înviorate de prezenţa sa la „Rugul Aprins“, el se regăsea tot în slujire, la catedra de Teologie Ascetică şi Mistică (în funcţie de asistent al Părintelui Dumitru Stăniloae) unde lumina cu trăirea sa spirituală şi cu vasta sa cultură sălile Universităţii din Bucureşti. Ore de înaltă predare a vieţii asceţilor şi a mirenilor îmbunătăţiţi, cum şi morala rezultată din acestea, pentru tinerii studenţi sau particulari ce-l căutau pentru înalta consideraţie de care se bucura acest „înger întrupat“, vas sfinţit al coborîrii lui Dumnezeu pe pămînt.

Una dintre dovezile acestor valori este cuvîntul său „Despre însingurare“. Este, această cuvîntare, un buchet de frumuseţi spirituale, cu un stil care-l caracteriza pe purtătorul lui, cuviosul Benedict, ca om al Duhului, iubitor al lui Hristos şi al oamenilor, cultivat în pregătirea sa, străduindu-se să dea din experienţa de viaţă proprie, purtată ca un stindard al modestiei, purităţii şi dăruirii către o lume a creaţiei lui Dumnezeu. Însuşiri care nu puteau lăsa nepăsător pe cel mai învîrtoşat suflet ateu, primitor de mesaj.

La bucuria cu care erau primite aceste mesaje şi toate formulările sale, se adăugau sau dădeau culoare însuşirile sale de bărbat cu ţinuta îngrijită, modernă, cu căutătură directă, prevenitor, gata să te asculte totdeauna şi pe oricine, discret, cu zîmbet discret, reţinut, gata să ocupe ultimul loc la o masă, grăbit să te salute la orice nivel te vei fi aflat, sfios, dar demn.

Unul dintre ucenicii săi, Costion Nicolescu, descrie cu multă fineţe personalitatea harismatică a părintelui: „Mi s-a întîmplat să am de cîteva ori în viaţă prilejul să asist la întîlniri din acestea, «de gradul zero» duhovnicesc. Lucrurile se petrec extrem de simplu, nu se spun mari cuvinte, dar în aer pluteşte o tensiune sufletească de o intensitate greu de suportat de cei mai slăbănogi din punct de vedere duhovnicesc. Atmosfera este deplin «energizată» (energii din cele necreate odihneau peste marii preoţi şi se reflectau). Avem de-a face cu un fel de icoană a Taborului, cu o transfigurare evidentă a persoanelor respective (pentru că Hristos era prezent în ele), o lumină nematerială coborînd peste ele, şi toate acestea îţi dădeau o dorinţă certă şi intensă de a face colibe în preajma lor şi de a petrece veşnic cu ele.

La chip, Părintele nu era deloc chipul clasic de călugăr mare duhovnic. Barba îi era puţină, rară, tunsă foarte îngrijit, scurt de tot. Pielea îi era subţire, aproape transparentă, dar un trandafiriu foarte diluat îi înviora vag paloarea obrajilor.“

Nu cred că e nepotrivit să adaug unele amănunte. Prietenii săi „din lume“, chiar şi Sandu Tudor, la începutul său nemonahal, alături de Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, mare medic şi mare poet român, Vladimir Streinu, Elena Iordache, Dinu Pillat, Cornelia Pillat, Alice Voinescu, Claudia Millian, Şerban Cioculescu, Cella Delavrancea, Andrei Scrima puteau fi văzuţi în acest cerc de laici, într-o cofetărie, braserie etc. Ridicare de sprincene, şuşoteli, întrebări acide…! Părintele nu înţelegea să se dezică de prietenii săi şi nu se socotea înjosit de o atare situaţie. Iar aceştia îl socoteau – credem – o pavăză. Tocmai împărtăşirea unor desconsiderări a unor neînţelese stări pornite din impresia că nu s-ar putea discuta lucruri serioase chiar de credinţă în preajma unei prăjituri sau chiar a unei sticle de bere. Ieşirea „în lume“ cu cuvîntul lui Dumnezeu putea însemna şi o atragere a acesteia la un conţinut plin de respect pentru cele discutate şi nu doar o pîngărire a celor sfinte, prin locul şi materialitatea celor puse pe masă.

Robul lui Dumnezeu Vasile – numele primit la botez – născut în 1904 la Pufeşti, mică localitate de pe dealurile moldave ale apelor Siretului. Înregistrat de tînăr copil ca un fiu evlavios al Bisericii, a trecut, prin curgerea anilor, la studierea Teologiei, pe la seminarii, facultăţi (Cernăuţi, Bucureşti), poposind, la vremea cuvenită – cu ajutorul unor burse de merit, la Facultatea Catolică din Strasbourg, unde a terminat cu un doctorat elogios.

Multe lucrări, articole în reviste, adăpostesc între ele şi un volum interesant cu tema „Argumentul ontologic la Descartes“, reuşind să explice şi să argumenteze că impozantul filozof francez putea arăta, prin scara permisă de al premiză la concluzii, că existenţa lui Dumnezeu se putea dovedi şi prin folosirea argumentului ontologic, în formula prezentată de el.

Ca un adevărat „îndrăgostit de Hristos“, dacă nu chiar şi „nebun pentru Hristos“, părintele Benedict Ghiuş ţine o predică bogată, cu tema „Despre Ortodoxie“. De o vigoare pătrunsă de Iubire, autorul înflăcărează pe cititor (şi pe ascultător) prin alăturarea permanentă a Bisericii—Trup al lui Hristos cu Învierea cea mare, intra-treimică, cu micile sau marile iubiri  ale credincioşilor Lui, sau cea dintre ei.

Este cu neputinţă să părăseşti manuscrisul sau încheierea predicii, fără să fii cutremurat de fiorul ţesut în „Ortodoxia“ părintelui Ghiuş. Conţinutul acesteia vibrează într-o asemenea măsură, de circulaţia harului între enunţător şi Hristos-ul său, al nostru, al fiecăruia, încît expunerea îşi face efectul imediat. Căci spune Părintele: „Mergînd în inima lucrurilor, Ortodoxia ni se prezintă în adevăr nu numai ca o prelungire, ca o simplă moştenitoare a lucrării Mîntuitorului în lume. În esenţa ei, Ortodoxia este Mîntuitorul Hristos, El însuşi, viu şi prezent în mijlocul nostru. În inima Ortodoxiei, ca şi pe altarele ei, e prezent de-a pururi Mîntuitorul viu şi lucrător necontenit asupra noastră, deşi e nevăzut. N-a zis El însuşi: „Iată Eu sînt cu voi în toate zilele pînă la sfîrşitul veacurilor“ (Matei, 28,20). Dar şi experienţa noastră creştină adevereşte acest cuvînt dumnezeiesc cînd ne rugăm, rugăciunea noastră Lui, direct, I-o adresăm şi El e Cel ce ne răspunde. Cînd ne spovedim, prin cuvîntul şi mîna preotului El e Cel ce ne dezleagă. Cînd ne găsim prinşi în greutăţile vieţii şi cînd luptăm pentru pace şi pentru înfrăţirea tuturor popoarelor pe pămînt şi-I cerem ajutor, forţa Lui şi cuvîntul Lui ne îmbărbătează, iar cînd ne împărtăşim cu Sfintele Taine, nu există creştin care să nu ştie că ne împărtăşim, de fapt, cu trupul Lui, cu sîngele Lui şi cu dumnezeirea Lui, cu El întreg.“

Părintele Benedict Ghiuş, lăsînd în urmă o imagine legendară a frumuseţii spirituale, aceea de care creştinătatea, şi chiar omenirea, are nevoi ca modele, nu pare să fi avut adevăraţi prieteni, în pofida multor nume care-i însoţiseră activitatea. Aceştia, oameni de cultură şi cu bună situaţie socială, s-au bucurat, fireşte de prezenţa discretă a Arhimandritului “sfios”, prezenţă care-i urma pe ceilalţi ca o umbră, căutînd să nu fie greu nici pentru scaunul pe care-l ocupa. În afară de căldura irezistibilă a unui părinte Grigorie Băbuş sau a neobositei griji pe care i-o purta părintele Sofian Boghiu, îl înconjurau mai degrabă tinerii ucenici, sau unii mai puţin tineri studenţi, care aveau nevoia vitală a unei surse reale de exemplu, de model, pentru dibuirea drumului către Împărăţie. În perioada cînd Părintele se afla la Mănăstirea Plumbuita – începuse împrăştierea provocată de către puterea anti-creştină a rugătorilor de la Antim – un grup de studenţi l-au căutat şi după rînduita slujbă, l-au rugat să le dea un “cuvînt de învăţătură”. Ieşind cu toţii afară, pe iarba proaspătă a Mănăstirii, s-au aşezat toţi, şi Părintele, şi-au sporovăit. Ce drum să aleagă în viaţă? Ce-i va aştepta, cînd puşcăriile se goliseră poate temporar, şi multe altele. „Cred, spuse sfinţia sa, că ceea ce trebuie să aveţi fiecare din voi în vedere este, ca pretutindeni unde vă duceţi, să căutaţi apropierea aceluia, care vă poate ajuta să fiţi mai buni.“ Singura concluzie.

Încolo, sfaturi individuale, beneficiari singuratici ai unor bijuterii de preţ, plecînd fiecare în drumul său, mai mult sau mai puţin convins. Între aceştia, şi destui care l-au speculat, folosit, obosit cu pretenţii de avansare într-o oarecare situaţie. “Nomina odiosa.”

Arhimandritul Benedict şi-a trăit “însingurarea”, nu numai cu supuşenie şi inerentele lipsuri ale vîrstei, ale bolii, ale sărăciei. Dar şi-a îmbogăţit drumul, Cărarea Împărăţiei, cu întocmirea atîtor predici, cuvîntări, cursuri la seminariile de Mistică şi ascetică. Erau ore de neuitat, chiar şi atunci cînd – sau poate tocmai acelea – studenţii, obosiţi de orele de studiu, se mai agitau în bancă. Odată, la un seminar lucrat asupra Sfîntului Maxim Mărturisitorul, s-a oprit din intervenţia pe care o începuse, pentru a se pronunţa asupra deranjului provocat: „Dragii mei, temperaţi puţin acest exces de energie. Plecaţi puţin capul, în tăcere! Acest sfînt, al cărui nume îl pronunţăm a plătit cu sînge îndrăzneala de a fi slăvit pe Hristos în cuvîntările lui. I s-a tăiat limba. Iar cînd a perseverat scriindu-şi predicile, i s-a tăiat mîna dreaptă. Ceea ce citiţi voi acum, stă scris cu sîngele lui.“ Autoritar sau blînd, Părintelui i se dădea totdeauna ascultare de către tineri.

În perioada de activitate a „Rugului Aprins“, fie cea absolut legală (1945—1948), fie în cea precedentă sau cea ulterioară legalităţii mişcării, Părintele Profesor Benedict Ghiuş a fost uneori asaltat de personalităţi marcante, considerînd fundamentală  activitatea ca primul val, sau al doilea sau – cum li se va fi părut autorităţilor să o identifice. Începuseră atenţionări serioase, arestări, interogatorii, producîndu-se în mare măsură dezmembrarea acestui organism cît se poate de viu. 

Dar oricît li se va fi părut participanţilor – studenţi, vîrstnici, profesori, oameni de pe stradă şi oricine ar fi fost – că frumuseţea nu putea fi strivită, realitatea cotidiană a societăţii se confunda în zorii de beznă care se prefigurau.

            Printre cei prezenţi şi pe dinafară se strecurau personagii dezinteresate de această flacără vie, care-i incita, îi enerva sau, pur şi simplu, erau trimişi să iscodească. Între studenţi se aflau şi angajaţi în mişcarea legionară, fie ea la putere, fie în opoziţie, dar fermă pe poziţie, unii mai conştienţi de rolul lor, alţii mai obedienţi unor impulsuri străine, de tot felul.

            Părintele Ghiuş fusese chiar indicat să se ocupe de tineretul care, avid de noutate şi de schimbări benefice în societate, erau şi ei la rîndul lor interlocutori, punînd întrebări, dînd opinii, schimburi de păreri, argumente noi, trezind interes de fiecare parte. Nu a fost greu şi nici neavenit la acea vreme, ca autorităţile locale din aceste centre de cultură să presupună o legătură între cele două demersuri spirituale, ambele „mişcări“ să existeori o filiaţiune comună, ori un scop comun.

            Pe scurt, interogatorii la domiciliu, arestări cu urmări din cele mai grave. Aproape toate numele consemnate mai sus, pe lîngă altele prezumate a fi fost părtaşe la „mişcare“, au fost arestate şi cele mai multe condamnate la ani grei de închisoare.

            În majoritatea cazurilor, condamnarea privea participarea la întrunirile şi acţiunile mişcării legionare. Oricît a afirmat Părintele că întrunirile la care participase aveau caracter spiritual, acuzaţiile implicau şi un anume caracter naţionalist, ceea ce era greu de contestat, întrucît nu puteai exclude – în calitate de creştin – iubirea de neam, din practicarea şi exercitarea oricărei iubiri creştine. Părintele însuşi a afirmat acest lucru, în diverse ocazii ale anchetei şi în multe alte acuzaţii de „complotare“ împotriva ordinei statului.

            Era ştiut că, odată arestat, nu puteai să-ţi dovedeşti nevinovăţia. Stereotipia condamnărilor era deja instalată în fruntea dosarului tău. „Ghiuş Vasile Benedict a luat parte la mai multe întruniri clandestine ce au avut loc la domiciliul lui Mironescu Alexandru, în cadrul cărora au ascultat emisiile posturilor de radio imperialiste şi au făcut comentarii duşmănoase împotriva regimului democrat-popular, preconizînd schimbarea acestuia ca urmare a unei intervenţii ce trebuia să survină din partea puterilor imperialiste, reinstaurîndu-se orînduirea capitalistă“.(Extras din dosarele securităţii).

            În scrierile oferite pe INTERNET, apar diferite aprecieri, portrete de arestaţi, fonograma unor interogatorii din anchetă, sau/şi interviuri luate unor cunoscători ai perioadei sau persoanelor. A executat pedeapsa la închisoarea „C“ MAI, la Jilava din 3.04.1959, la Aiud din 19 mai 1959, fiind transferat apoi la formaţiunea 0957 Ostrov din 16 mai 1962. A fost eliberat pe 25 iunie 1964, fiind graţiat alături de alţi mulţi deţinuţi politici.

            A plecat la Domnul la data de 12 iunie 1990, la mănăstirea Cernica.

            Sfinţii nu s-au lăsat niciodată „apăraţi“, şi nu au făcut-o nici ei înşişi. Este explicabil ca unele din acţiunile sau cuvintele lor să pară bizare, greu de înţeles şi, încă mai greu, de acceptat. Linia maximală la care duc aceste – înţelese de alţii, ca – inadvertenţe este cea care duce, în ultimă etapă, la „nebunia întru Hristos“. Erau – sau poate sînt – atitudini excesive, fie ca îmbrăcăminte (care uneori lipsea parţial), fie în vorbiri nesăbuite, fie trăind ca jivinele. Toate acestea, pentru a stîrni batjocorirea lor, luarea în rîs, deci desconsiderarea, împotriva milei şi oblăduirii omeneşti provocate de eventuala milă.

            Părintele Benedict a fost  – este – această persoană a tuturor milelor şi înţelegerii bogate, a răbdării permanente, cu acel zîmbet de copil care-i lumina faţa, cu generozitate, cu răspîndirea Cuvîntului lui Hristos, cu dragostea temperată în manifestări pentru a nu produce tulburare, cu iertarea desăvîrşită pînă la uitare, ba şi cu rugăciunea pentru cei care-l loveau, cu aşezarea alături de oameni turbulenţi, pentru a calma consecinţele şi a le lua asupră-şi, cu explicaţii în apărarea unor atitudini nepotrivite pentru unii, ca să înlăture oprobriul ce li s-ar fi aruncat celor nestăpîniţi, cu instaurarea păcii prin preluarea asupra sa a zavistiei şi făcîndu-se mic pentru a sta lîngă cel acuzat, lăsîndu-se „păcălit“de cei ce credeau sau voiau să-l păgubească, pentru că „şi noi tare-l mai păcălim pe Dumnezeu“, cum zicea sfinţenia întruchipată în acest „înger întrupat“.

            Întocmai spuselor Sfîntului Pavel, apostolul neamurilor, “tuturor, toate m-am făcut, ca pe toţi să-i aduc lui Hristos“.

            Cu o blîndeţe şi o dîrzenie în suferinţă, chiar cu iubire a suferinţei, pentru o mai adîncă pătrundere în Iubirea-suferinţă a lui Hristos, Părintele Benedict aduce binecuvîntarea numelui său în orice suflare care s-a abătut pe lîngă el, cu graţia care mărturiseşte bogăţia din care dă, pretutindeni şi tuturor, acel „DAR DIN DAR“, – ceea ce a primit şi suflă în continuare.

            Acest Hristo-for, purtător al iubirii treimice însuşite pe veşnicie, este cununa de aur a creştinismului românesc, pe un pămînt şi zare tremurîndă azi, de acea boală a „nedumnezeirii“, cum spunea însuşi Arhiereul Benedict.

            Fie-ne nouă pacea lui, lipită de sufletele şi ţărîna noastră, spre bucuria Părintelui nostru şi voia Celui de Sus!

                          Amin!  

                                                                      Anca Manolache, teolog

ESEURI

Din nou despre iertare

 

Un articolul mai vechi al lui Mircea Mihăieş din „România literară“ nr. 28 / 18 iulie 2008, p. 4 Ştiţi să vă cereţi iertare? m-a incitat, imediat după lectură, la cîteva adaosuri jurnaliere. Le-am scris şi le-am păstrat în fişierele mele, fără a le propune atenţiei cititorilor în contextul grav al indiferentismului civic – fenomen întreţinut de aceiaşi inşi aleşi, realeşi şi răsaleşi ca demnitari ai ţării, inşi abonaţi la talk-show-ri, ce s-ar dori politicieni, ori măcar „analişti politici“, ei neputînd fi însă altceva decît ce-au învăţat illo tempore: (neo)activişti ori, cel mult, veseli animatori ai vieţii sociale, angajaţi (plătiţi) de anumite partide să le susţină „ideologia“… Despre aceşti oameni de paie Petre Ţuţea avertizase opinia publică: metoda lor de lucru de căpetenie a fost şi a rămas aflarea în treabă[1]. Cum, deci, să mă expun adresîndu-mă public, unor împricinaţi ce nu vor şi nu ştiu să citească asemenea texte care-i vizează direct, ei pricepîndu-se să le accepte cel mult ca pe nişte exerciţii literare, ori (şi mai grav), ca pe atentate la „onoarea“ lor – în acest din urmă caz rîndurile cu pricina riscînd a trece drept „probe“ într-un eventual proces de calomnie…

Am revenit asupra autocenzurării dintr-un idealism (unii l-au numit naivitate, alţii donqujotism – mă rog, după oglinda sufletului şi culturii fiecăruia!) ce mi-a hrănit toată viaţa acţiunile şi scrisul. Dau publicităţii textul, uşor prelucrat, adăugit şi adaptat contextului socio-politic actual cu speranţa că demersul meu va ajunge şi sub ochii celor vinovaţi de adîncirea crizei morale pe care o consider responsabilă de 80% din dezastrul ţării.

*

*     * 

Mai întîi, pentru circumscrierea problematicii, propun o (re)lectură a mărturiei din prefaţa zguduitorului volum Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă[2] semnată de filologul şi teologul Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006): Cînd eram copil şi vreunul dintre bătrînii satului [Mahmudia, din judeţul Tulcea – n.n.] se apropia de ceasul morţii (ţăranii ştiau sorocul morţii fără doctori, căci doctorii erau la oraş, nu la ţară), părinţii îşi luau copiii de mînă şi mergeam tot satul, cu mic, cu mare, la bătrînul sau bătrîna respectivă pentru „a cere iertăciune“. Spuneau părinţii: „Poate ai trecut, copile, pe lîngă el/ea şi nu i-ai dat bineţe, sau ai rîs de ei, sau ai furat mere şi prasade (pere) din pomul lor. Să-ţi ceri iertăciune!“ Ajungeam acolo cu sfială, ca într-o cetate a morţii, sărutam mîna agonizantului, uimiţi de faţa lui/ei senină şi neînfricată de moarte, şi ziceam cu voce tremurîndă: „Te rog, mă iartă!“. Şi el/ea: „Domnul să te ierte!“. Şi iarăşi noi: „Şi de-al doilea!“. Şi el/ea: „Domnul să te ierte!“. Şi apoi iarăşi: „Şi de-al treilea!“. Şi bolnavul, cu voce sfîrşită: „Domnul să te ierte!“. Stăteam apoi cu fruntea pe marginea patului pînă ce bolnavul se întrema puţin, ca să-şi poată ridica mîna şi să ne binecuvînteze pe cap. Într-un sens, noi toţi, poate mai mult copiii, eram solitorii morţii – o moarte cu chip de copil, pe care muribunzii o primeau cu dragoste şi cu binecuvîntare. (p. 10).

Ritualicul pelerinaj cu ecouri legendare (dacă nu chiar mitice) va fi fiind, de bună seamă, incomprehensibil generaţiilor noi, obişnuite cu accentele apăsat pragmatice, cu sincretismul globalist, pe scurt cu ritmurile alerte ale „postmodernităţii“ aduse prin mass-media: festivaluri, jocuri sportive, concursuri de miss, filme la modă etc. Nădăjduiesc însă că, dacă li s-ar prezenta sub o formă oarecare (să zicem la o oră de literatură sau de religie) trăirile copilului dintr-un sătuc românesc interbelic le-ar putea da de gîndit pînă şi lor, aşa stîngaci cum au fost ele evocate în firul desfăcut livresc al amintirii bătrînului preot încercat de nostalgii – cum sînt îndeosebi românii (auto)exilaţi (Ghe. Calciu Dumitreasa a şi murit, de altfel, la Washington). N-am să fac speculaţii, evocîndu-l aici pe L. Blaga („veşnicia s-a născut la sat…“ ş.c.l.); căci mă văd adus urgent cu picioarele pe pămînt de ororile petrecute în mediul rural românesc din ultimii ani, dintre care, ca pedagog, mă îngrijorează îndeosebi acele iresponsabile abdicări de la statutul de părinţi ale unor indivizi ahtiaţi de cîştiguri, care, întrebaţi, n-au nici măcar bunul simţ de a-şi recunoaşte lăcomia şi graba dobîndirii bunăstării în primul rînd pentru ei, ci declară lacrimogen că se gîndesc tocmai „la viitorul mai bun al copiilor“, de parcă prezentul poate fi îngheţat iar o mîngîiere sau un sfat ar putea fi trimise la pachet ori conservate pentru mai tîrziu, precum fotografiile…

Desigur, deşi insistent mediatizate, groaznice sînt şi alunecările de pămînt din unele judeţe ca Dîmboviţa ori Buzău; dar pentru mine ireparabile şi, prin urmare, mult mai grave sînt tocmai mutaţiile sufleteşti produse de ieşirile din mătci nu ale apelor, ci ale unei populaţii cîndva tihnite, vegheate de datini şi de etică, de intelectuali devotaţi şi de Biserică. 

Aş aminti apoi amănuntul încărcat de semnificaţii, pe care nu numai creştinii practicanţi îl cunosc, de a cere iertare tuturor membrilor comunităţii înaintea cuminecării (împărtăşaniei), ce încununează postul. Gestul este asemănător iertării cerute ritualic, precum în cazul evocat mai înainte, dar e contrară aceleia în proximitatea morţii, despre care scria prefaţatorul cărţii lui Ioan Ianolide, căci, la ortodocşi, împărtăşania primită cu vrednicie, deşi implică o omorîre direcţionată către păcate şi plăceri lumeşti trecătoare, presupune în esenţă o renaştere, o viaţă nouă „în Duh“, potrivit învăţăturii bisericii.

Fiinţele raţionale – nu neapărat atee –, ce se cred situate înafara creştinismului şi se consideră iniţiate/iluminate etc. pun şi ele mare preţ pe iertare. Un exemplu la îndemînă este Steven M. Greer[3] ce afirmă cu dreptate că iertarea sinceră eliberează o cantitate enormă de pace şi energie internă pentru că atunci ne eliberăm de energia negativă. Actul iertării şi actul iubirii sînt cu adevărat una din expresiile cele mai înalte ale cunoaşterii spirituale. Ce am descoperit este că iertarea şi iubirea necesită o reală lipsă de egoism, prin care poţi privi dincolo de tine. În timp ce priveam lumea, ca adolescent, mi-am dat seama că cea mai mare parte a problemelor se datorează egoismului. Există o frază minunată atribuită lui Abdu’l-Baha[4] care sună în felul următor: „Unde e iubire, nimic nu e prea greu şi e întotdeauna timp.“

Iertarea-uitare cerută/impusă… „democratic“ în România postrevoluţionară de majoritatea ex-comuniştilor activişti, deveniţi politicieni, a divizat malign societatea. Criza s-a cronicizat în lipsa unei legi a lustraţiei, văzută ca necesară de celebra Proclamaţie de la Timişoara publicată în 12 martie 1990, în care „Punctul 8“ cerea textual: Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursa a tensiunilor şi suspiciunilor care frămîntă astăzi societatea românească. Pînă la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională pînă la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte (…). Ignorînd această prevedere de bun simţ, „clasa politică românească“ (i.e. foştii activişti şi securişti) s-a orientat rapid, promovînd „jocul democratic“ şi „alternanţa la guvernare“ – în definitiv un alt fel de „rotaţie a cadrelor“ obişnuită în ceauşism. Spectacolul ar fi comic dacă n-ar aduce, prin incompetenţa protagoniştilor, un declin social-economic ameţitor ce ne afectează pe toţi. 

Refuzînd recunoaşterea vinei şi neputînd primi iertarea victimelor de mai ieri, „emanaţii“ aceştia actuali (ce… emană de la o poştie duhori pestilenţiale pentru grila olfactivă a oamenilor cinstiţi ai acestei ţări!), lăsaţi fiind să trăiască, se încăpăţînează a nu te lasa să trăieşti, spre adeverirea cunoscutei zicale! De aceea, cei trăitori în proximitatea unor cazuri dramatice, precum Ileana Toma[5], au tot dreptul de a glosa pe tema iertării ignorate, ducînd la imposibilitatea unui proces al comunismului atîta vreme cît foştii securişti şi activişti comunişti ne conduc destinele, astfel: mi-am dorit un proces al comunismului, un proces adevărat care în primul rînd să demonstreze că deţinuţii numiţi politici din anii ’47-’64 au fost condamnaţi fiind nevinovaţi. Să se dea o lege generală de amnistie, adică de ştergere a vinei, ca să înţeleagă oricine că oamenii aceia au fost nişte victime, doar atît, victime. Să înţeleagă şi cei care i-au condamnat că au greşit făcînd-o şi să încerce să se pocăiască. Nu putem să facem din trecutul unui popor o groapă comună şi să aruncăm pămînt peste toate crimele comise. Să punem şi flori, ca să fie „frumos“, declarîndu-i pe criminali patrioţi? Nu-mi doresc o „vînătoare de vrăjitoare“ şi nici nu-mi pot dori, pentru că toată viaţa mea am fost eu cea vînată. (…) O digresiune necesară celor ce nu cunosc acest caz se impune: socrul celei care a formulat opiniile amintite, marinarul comandor Toma Matei, doctor în ştiinţe economice şi politice, membru al baroului militar, autor al unui tratat de Drept maritim internaţional, eliberat în 1964, după şaisprezece ani de temniţă, i-a cerut, referindu-se la torţionarii săi de la Gherla: „Să nu-i ierţi niciodată!“. Nu-mi permit aici să comentez situaţia: e dreptul celui în cauză să ierte sau nu pe cei ce i-au mutilat fiinţa, trupeşte şi spiritual. Pot doar să fac o paralelă cu spusele-testament ale altui condamnat pe nedrept, de această dată celebru: Mircea Vulcănescu. Aşa cum mi-a reconfirmat fiica acestuia, Măriuca Vulcănescu, la unul dintre cenaclurile din foişorul Bisericii „Pogorîrea Sfîntului Duh“ din Titan, tatăl său a rostit pentru posteritate celebrul îndemn: „Să nu ne răzbunaţi!“Paleta se poate extinde. Astfel, un suflet ales ca al Aspaziei Oţel-Petrescu se confesează: prin puterea credinţei şi prin dragostea pentru aproapele nostru am transfigurat suferinţa, făcând-o suportabilă şi, uneori, chiar prilej de bucurie.[6] Paralela ce se impune de astă dată e Jurnalul fericirii datorat lui Nicolae Steinhardt: Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, e singura cheie de care dispunem. Crucea înseamnă, bineînţeles, asumarea suferinţelor individuale, ca pedagogie spre mîntuire, implicînd şi iertarea necondiţionată.

Iisus e, desigur, înainte de orice, atoateiertător. Însă la El este vorba de un tip special de iertare: cea supraomenească, sau, altfel formulat, acesta e tipul iertării divino-umane, potrivit dublei firi a lui Iisus Hristos, Care, aflat pe cruce, după cum mărturisesc Evangheliile, a rostit: Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac. De asemenea, potrivit aceloraşi surse, Iisus învesteşte cu puterea iertării pe apostolii Săi, după Înviere: Luaţi Duh Sfînt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. (Ioan 20, 22-23). În plus, în Evanghelia lui Marcu (2, 1-12) se precizează, la un moment dat: Atunci, văzînd credinţa lor [a prietenilor celui bolnav, patru la număr, care l-au adus dinaintea Mîntuitorului, încredinţaţi că-l va vindeca], Iisus a zis slăbănogului: Fiule, iartă-se ţie păcatele tale! Trecînd peste tulburătoarea conlucrare a prietenilor la mîntuirea individuală, observăm că doar harul conferă putere iertării, iar cel vrednic de iertare devine concomitent fiu duhovnicesc al lui Dumnezeu. Extraordinară valoare se atribuie, aşadar, din perspectivă divină, iertării – ierarhizabilă, am afirma, imediat în vecinătatea trecerii de-a dreapta Judecătorului.  

Revenind la cele omeneşti, iertarea o socotesc înainte de toate un drept al celui asuprit, batjocorit, mutilat trupeşte şi sufleteşte; nu-i, va să zică, nicidecum o obligaţie din partea victimei şi cu atît mai puţin vreun drept al torţionarului, al criminalului (fie el chiar ajuns la putere, cum a fost cazul, întru totul condamnabil în perspectivă istorică, al protagoniştilor-beneficiari ai regimurilor FSN-PSD din România). Călăii ar trebui mai întîi să-şi conştientizeze erorile de a fi îndeplinit nedreptăţile, ororile, crimele asupra semenilor. Apoi, cerîndu-şi iertare, de-ar dori mîntuirea, asumîndu-şi aceste fapte ale trecutului, să fie gata să le actualizeze prin acceptarea fie a ispăşirii vinei, fie a darului iertării din partea victimelor. Atîta vreme cît aceşti vinovaţi tot invocă însă „obligaţiile de serviciu“, „ordinele primite de la superiori“, „contextul istorico-politic“, „interesul general“, „secretul de stat“ ori alte criterii politico-juridice străine, de fapt, problemei iertării (care se pune de la individ la individ, de la călău la victimă), problema cade sub incidenţa ridicolă a unui dialog de surzi! Ce să mai vorbim de situaţii de-a dreptul satanice precum procesul „organizatorilor foametei“ din fosta republică a sovietelor, despre care scrie Alexandr Soljeniţîn, în Arhipelagul Gulag, ori despre samavolniciile fără seamăn din România care au primit denumirea „fenomenul Piteşti“?…

Relaţia iertare-uitare m-a preocupat îndeajuns imediat după Revoluţia din decembrie 1989 (la care am luat parte fără să mi se clintească un fir de păr – mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta, căci mi-a întărit îngerul păzitor în acele clipe de confuzie şi haos din Piaţa Universităţii şi, ulterior, din alte zone fierbinţi ale capitalei!), încît să-mi fi publicat eseul intitulat chiar aşa, dihotomic, spre a atrage atenţia asupra viciului de perspectivă din care politicianiştii vremii, cu bogate state de activişti ori securişti, perorau – ce-i drept, cam cu frica-n sîn – despre „vînătoare de vrăjitoare“, „vidul de putere“ ori „reconciliere naţională“, în timp ce ţărăniştii, liberalii, mai toţi regalişti, supravieţuitori ai partidelor de odinioară, lăcrimînd bătrîneşte prin adunările Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, prin cenacluri ori prin studiourile de televiziune, se lăsau îmbrobodiţi de tulburea demagogie a foştilor tovarăşi care, instinctiv, strîngeau rîndurile într-un cuget şi-o simţire să preia toate frîiele puterii politice din ţară. Ajutaţi, fireşte, de „tatăl minciunii“, au şi reuşit, pînă-n zilele noastre, să domine, aflîndu-se cînd la putere, cînd în opoziţie, într-un soi de balet al năpîrcilor ce-şi hipnotizează, periodic, la vremea hrănirii, victimele.

Desigur, în cei douăzeci de ani scurşi într-un fel de proces interminabil de tranziţie-travaliu – istovitor pentru majoritatea populaţiei, dar propice ca apa pentru peşti unui număr impresionant de foşti activişti şi securişti – au existat voci de intelectuali care au şoptit ori au clamat, după temperament şi posibilităţi, adevăruri dureroase ori au propus chiar măsuri economico-sociale echivalînd unor intervenţii chirurgicale menite a curma odată durerile macrofacerii acesteia. Ca nişte moaşe perverse, mass-media au compromis, între timp temele majore – precum partidul România Mare ideile naţionaliste –, aducînd în prim plan veleitari numiţi pompos şi agramat „analişti politici“, ei fiind în realitate rumegători de fapte minore sub denumirea de „EVENIMENTE“. De la corupţie (de regulă fără corupţi şi anchetaţi penal!) şi reformă în învăţămînt, pînă la reformarea clasei politice şi condamnarea crimelor comunismului, de la religie şi reaşezarea valorilor, pînă la cuantumul pensiilor şi rata şomajului, totul a fost morfolit-promis-eşuat-maculat-minimalizat-bagatelizat-anulat caragialian prin torente de dejecţii alternînd cu apă de ploaie – toate verbale. Între timp, făptuitorii îşi vedeau de ale lor, subteran ori chiar la lumina zilei şi în văzul fiscului (uneori chiar cu textul de lege subsuoară!): jefuirea sistematică a ţării aflate în chinurile facerii (i.e. „tranziţiei“)! Hemoragia continua: oamenii de valoare, în special tineri, care, îngreţoşaţi de „încremenirea în proiect“ semnalată de cineva, emigrau aiurea, în căutarea normalităţii. Efectul colateral al acestor valuri de imposturi a fost, pentru un filolog ca mine, semnificativ-devastator limbii române contemporane: dovadă stînd zecile de fişe în care mi-am notat anacoluturi, dezacorduri, improprietăţi, confuzii paronimice, cacofonii, tautologii, bîlbîieli şi contururi intonaţionale aiuritoare (ceva între maghiară, arabă şi anglo-americană!) – başca scrierea cu „î“ şi „sunt“!

Ce se mai poate face, acum, după douăzeci de ani?

Înainte de formularea concluziilor, aş vrea să evoc şi o excepţie în acest carusel de eschive de la fondul problemei iertării. Anume, e cazul lui Franţ Ţandără, excelent conturat în cartea Doinei Jela Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar. Omul este singurul comunist torţionar al Ministerului de Interne, al închisorii Văcăreşti, al Spitalului nr. 9 etc. în perioada 1949-1957 care, după 1990, cuprins de remuşcări, a vrut să fie judecat şi condamnat pentru abuzurile săvîrşite din ordinul superiorilor săi. În lipsa procesului comunismului, mărturia lui se adaugă demersurilor credibile ale memorialiştilor, istoricilor, politologilor, jurnaliştilor, scriitorilor aflaţi în căutarea adevărului ce trebuie ştiut. Pilduitoare mi se par cîteva pasaje ale cărţii. Mai întîi unul despre coşmarurile lui F. Ţandără: Cîteodată visează, învălmăşite, chipurile ţărăniştilor pe care i-a ucis şi care-i spun, înainte de a muri: „Domnule, iartă-mă, nu mă omorî“. Astea sînt visele cele mai chinuitoare (…). Îi cîştigase unuia, care avea nevastă şi trei copii, 20 de mii de lei [la jocuri de noroc] (…). Acesta se ţinea după el în vis şi-l ruga să-i dea banii înapoi, că are nevastă şi copii. Decît că omul din vis nu avea figura celui care pierduse la joc. Avea figura unuia dintre ţărăniştii pe care-i omorîse. El, ţărănistul, spunea că are nevastă şi copii, şi să-i dea banii, ca şi cum lui i-ar fi luat banii, şi nu cartoforului. S-a trezit întors pe dos şi s-a dus şi i-a dat nevestei aceluia banii pierduţi de bărbatul ei. Prima dată în viaţa lui cînd a făcut asta. (…) Într-o vreme visa treaba asta: „Dacă crezi, noi te iertăm“. Al doilea citat ales este despre destinul comuniştilor-asasini: Mai toţi comuniştii au murit comunişti. Cu moarte rea, dar comunişti. Este unul, Leonida Cristescu, a făcut doi copii; pe unul l-a găsit împuşcat, în şanţ, acum tîrziu, tot sub comunişti, dar tîrziu încoace, nu se ştie cine l-a împuşcat, celălalt i-a murit spînzurat. Altul, căruia îi spunea mereu: „noi toţi o să murim rău“, şi el: „Vezi-ţi, mă de treabă, bine n-o sfîrşeşte nimeni.“ Se întîlneau ei încoace, după revoluţie, acela se arăta foarte liniştit: „Stai, mă, potolit, ce să spui, de ce să spui?“ S-au întîlnit acum, spre sfîrşit, da, înainte de ’89. Are o gaură în gît şi voia să-i zică ceva lui, lui Franţ Ţandără, dar nu mai avea voce deloc: „Scrie, bre“, i-a zis Ţandără. Şi ăla a luat caietul şi i-a scris: „Ai avut dreptate. Toţi o să murim rău.“ În fine, unul confesiv, al curajoasei autoare: Nu l-am mai văzut de atunci pe Franţ Ţandără. A urmat pentru mine un fel de perioadă de dezintoxicare. Nu vorbesc psihologii despre o intoxicare cu cruzimea, la cei care practică tortura, sau la cei traumatizaţi de război? Îmi spuneam degeaba că stima, înţelegerea, compasiunea mea se îndreaptă spre Franţ Ţandără cel „de acum“, şi oroarea spre cel „de atunci“. Că Franţ Ţandără cel de atunci nu este decît un străin care-l chinuie pe cel de acum şi de care acesta trebuie să se elibereze, mărturisind. Că sînt atîţia care au comis aceleaşi orori ca şi el, şi-şi duc liniştiţi şi fericiţi viaţa. Unii chiar şi-au încheiat-o apoteotic, ca eroi ai clasei muncitoare intonînd acelaşi imn în sunetul căruia, uciseseră, tot ca Franţ Ţandără, pentru a ajunge la putere. De ce el, care-şi dă seama că i-a slujit, dar şi-a pierdut sufletul, n-are dreptul la compasiunea noastră. Conchideam, pentru o clipă, că are. Apoi mă întrebam: Şi victimele lui?

Dacă problema iertării faţă către faţă, în raportul călău-victimă, n-a fost şi evident, după două decenii de la recîştigarea libertăţii, nu este şi nici nu va fi iniţiată individual, din laşitate, iresponsabilitate, oportunism etc. – în termeni socio-psihologici –, din necredinţă, orbire demonică etc. – în terminologie spirtual-creştină –, atunci obligaţia unei ţări ce are prevăzut în chiar articolul 1 al Constituţiei sale fraza România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sînt garantate (Titlul I, art 1, 3), este de a demara procedurile judiciare implicate de orice abuz, de orice crimă înainte de prescrierea faptelor. Numărul mare al criminalilor nu poate fi nici argument şi nici măcar o circumstanţă atenuantă; nici poziţiile sociale la care au parvenit mulţi dintre ei nu pot fi invocate, căci nimeni nu este mai presus de lege (Idem, Titlul II, art. 16, 2). Orînduirea comunistă în sine, odată condamnată, în privinţa crimelor ei, prin vocea preşedintelui în exerciţiu Traian Băsescu, nici argumentul juridic al încadrării legale a samavolniciilor, arestărilor, torturilor, uciderilor din intervalul 1947-1989 nu mai poate opera. Cum adevărul este universal valabil, iar o societate nu poate evolua prin ignorarea adevărului, perpetuarea minciunii care a înveninat mediile sociale din 1990 încoace trebuie stopată. De aceea, soluţionarea dosarului revoluţiei este o prioritate pentru sistemul juridic şi, deopotrivă, pentru legislativul, guvernul şi preşedinţia ţării.

[1]Cf. 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 57.

[2]Ediţie îngrijită după manuscrisele lui Ioan Ianolide la Mînăstirea Diaconeşti, Bucureşti, Editura Christiana, 2006; consilier editorial Gabriela Moldoveanu, director literar Răzvan Codrescu.

[3] Steven M. Greer, Adevărul ascuns – Informaţii interzise,  Bucureşti, Editura Daksha, traducător, Ruxandra Comşa, 496 p., 2008.

[4] Abdu’l-Bahá (عبد البهاء‎) (23 May 184428 November 1921), born `Abbás Effendí, was the son of Bahá’u’lláh, the founder of the Bahá’í Faith. In 1892, `Abdu’l-Bahá was appointed in his father’s will to be his successor and head of the Bahá’í Faith.

His journeys to the West, and his Tablets of the Divine Plan spread the Bahá’í message beyond its middle-eastern roots, and his Will and Testament laid the foundation for the current Bahá’í administrative order.

`Abdu’l-Bahá’s given name was `Abbás Effendí, but he preferred the title of `Abdu’l-Bahá (servant of the glory of God). He is commonly referred to in Bahá’í texts as „The Master”…

[5] O condamnare neamnistiată, în suplimentul „Aldine“ al ziarului „România liberă“ din 9 decembrie 2006 republicat cu titlul Întoarcerea acasă  în revista Memoria“, nr.4/2007.

[6] Interviu luat de Olimpia Popescu, în curs de publicare în vol. colectiv dedicat literaturii arestate.

Mihai FLOAREA

Bucureşti,

28 februarie 2010

P.S.: Desecretizarea dosarelor Revoluţiei despre care anunţă mass-media zilele acestea este o veste bună. Să aşteptăm, cu încredere, rezultatele pozitive ale demersului cu pricina.

M. F.

Bucureşti,

10 martie 2010

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

 

TU EŞTI, MAMĂ!

Cînd eram copil odată, mama mea, învăţătoare,

M-a luat cu ea la şcoală, doar aşa, într-o plimbare,

Şcoala mi-a părut castelul, iară clasa cu fereşti

Poză mîndră întîlnită într-o carte cu poveşti,

Ea, ţinîndu-mă de mînă, mă purtă spre banca-întîi

Şi o scurtă mîngîiere mi-aşeză la căpătîi.

Banca’naltă, eu mai singur decît cucul mă simţeam

Şi-nălţat aşa pe vîrfuri tot la mama mea priveam;

Aş fi vrut să fiu acolo, lîngă ea şi nu aici

Lîngă-aceşti copii din clasă, mult mai mari, dar tot pitici.

Am oftat chiar fiindcă mama tuturor le surîdea

Cînd ştiam că numai mie ea acasă îmi zîmbea,

Dar am înţeles că-n clasă mama e învăţătoare

Iar eu nu ajunsesem vîrsta claselor primare.

Rînd pe rînd învăţătoarea povesti atît de multe…

Inima-mi bătea năvalnic şi aprins şi ea s-asculte.

Mai apoi pornit-a vremea să alerge fără veste,

Unul spuse-o poezie, altul zise o poveste.

După-un timp pe care astăzi poate doar l-am tălmăcit,

Clasa-ntreagă, întrebată, a fost pusă la ghicit:

– Dragii mei, să-mi spuneţi mie – a-nceput învăţătoarea –

Cine muntele-l întrece-n înălţime, iar marea

O întrece în mărime prin atîta bunătate,

Ce fiinţă este-n lume cea mai scumpă dintre toate,

Care mîngîie cînd doare, care cîntă cînd mîngîie,

Stînd de strajă suferinţei pruncilor la căpătîie,

Cine este-acea fiinţă fără care nu se poate,

Cea mai dragă, cea mai mare şi mai bună decît toate?!

Clasa-ntreagă se gîndeşte, ochii mari, mintea-ncordată,

Un băiat parcă e gata să răspundă… şi o fată.

Nu ştiu ce fior mă prinse şi pe mine-ntr-o suflare,

Am uitat că sunt în bancă, mama că-i învăţătoare

Şi pe cînd băieţi şi fete mîna ridicau în sus,

Eu cu voce îndrăzneaţă, cu iubire de nespus,

Le-am luat-o înainte şi-am strigat fără de seamă:

– Cea mai scumpă din fiinţe-n lumea asta, tu eşti, mamă!

Petru Demetru Popescu


[1]Cf. 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 57.

[2]Ediţie îngrijită după manuscrisele lui Ioan Ianolide la Mînăstirea Diaconeşti, Bucureşti, Editura Christiana, 2006; consilier editorial Gabriela Moldoveanu, director literar Răzvan Codrescu.

[3] Steven M. Greer, Adevărul ascuns – Informaţii interzise,  Bucureşti, Editura Daksha, traducător, Ruxandra Comşa, 496 p., 2008.

[4] Abdu’l-Bahá (عبد البهاء‎) (23 May 184428 November 1921), born `Abbás Effendí, was the son of Bahá’u’lláh, the founder of the Bahá’í Faith. In 1892, `Abdu’l-Bahá was appointed in his father’s will to be his successor and head of the Bahá’í Faith.

His journeys to the West, and his Tablets of the Divine Plan spread the Bahá’í message beyond its middle-eastern roots, and his Will and Testament laid the foundation for the current Bahá’í administrative order.

`Abdu’l-Bahá’s given name was `Abbás Effendí, but he preferred the title of `Abdu’l-Bahá (servant of the glory of God). He is commonly referred to in Bahá’í texts as „The Master”, and received the title o

[5] O condamnare neamnistiată, în suplimentul „Aldine“ al ziarului „România liberă“ din 9 decembrie 2006 republicat cu titlul Întoarcerea acasă  în revista Memoria“, nr.4/2007.

[6] Interviu luat de Olimpia Popescu, în curs de publicare în vol. colectiv dedicat literaturii arestate.