Ecclesia euxina 37

decembrie 4, 2010

ACTUALITATEA

Brâncuşiana – lansare de carte

 

În noul sediu al Primăriei sectorului 2, amplasat la Obor, într-un context urban surprinzător modernizat, am avut parte în prima seară a lui brumărel 2010 de momente de neuitat graţie invitaţiei făcute de draga noastră cenaclistă şi colaboratoare –  scriitoarea, traducătoarea şi istoricul de artă Nina Stănculescu.

Foto: Constantin Roman

Mica prin dimensiuni dar imensa prin nobleţe şi intenţii sală a fost pusă la dispoziţie de organizatori cu deschidere către vernisaje de artă şi alte felurite manifestări culturale menite a contura adecvat profilul unei capitale europene: Neculai Onţanu – primarul sectorului 2 – şi Ruxandra Garofeanu – istoric şi critic de artă. Aici am avut bucuria de a saluta pe majoritatea celor care frecventează lună de lună Cenaclul euxin şi am încercat sentimentul că mă aflu acasă pe toată durata desfăşurării evenimentului, în pofida lucrătorilor televiziunii, a celor cinci-şase fotografi a şi a nenumăratelor telefoane mobile multifuncţionale care, ca un veritabil tribut, cu toatele fac parte de prea multă vreme din cotidian ca să ne mai ia cineva în seamă rezervele dinaintea rigidizării şi a accentelor artificiale imprimate reuniunilor de o atare ţinută.

Pe lîngă prietenii cenaclului şi ai revistei noastre plămădite în foişorul Bisericii Pogorîrea Sfîntului Duh din Titan, am constatat prezenţa (necesitînd chiar scaune suplimentare!) unor intelectuali marcanţi ai momentului: scriitoarea Ana Blandiana, criticul „României literare“ Pavel Şuşară, Doina Uricariu – editoare şi prefaţatoare a cărţii –, pictorul Marin Gherasim – un bun prieten al sărbătoritei –, Michaela Ghiţescu – redactor şef al unicei reviste dedicate trecutului nemistificat al României „Memoria“ –, dirijorul Horia Andreescu, Madelaine Voicu – soţia violonistului Ion Voicu –, Karen Boboian şi Armand Oprea – directoarea şi redactorul şef al revistei „Diplomat Club“ –, muzeograful Corneliu Lupaş, prof. Nicolae Nistor de la Liceul de Muzică „George Enescu“ însoţit de unul dintre elevii săi de talent ş.a.

Cu o tinereţe sufletească exemplară, autoarea noii „cărticele“ – cum şi-a denumit domnia sa continuarea demersului hermeneutic pe marginea operei lui Constantin Brâncuşi, intitulat Templul brâncuşian al Iubirii (Bucureşti, Editura Universalia, 2010) – ne-a vorbit despre bucuria contemplării cîte uneia dintre sculpturile genialului artist originar din Hobiţa în muzee reale din ţară şi din străinătate ori imaginare, despre intenţia continuării seriei de scrieri dedicate lui Constantin Brâncuşi, despre inepuizabil grăitoarea operă cu atributele eternităţii a sculptorului, despre unicitatea în context cultural european şi mondial a acestei creaţii, despre viziunea ţărănească, autentică, asupra naturii mereu vii a autorului Coloanei fără sfîrşit care a dorit mereu să sublimeze inspiraţia folclorică din ţara de origine… Vibrant a fost finalul discursului gîndit de vorbitoare asupra religiozităţii lui Constantin Brâncuşi. Întrebat, zice-se de cineva, la Paris, dacă e sau nu un om religios, românul ar fi răspuns: „Eu mă ştiu creştin ortodox“. După cîteva zile, reîntîlnind pe acelaşi curios, l-ar fi oprit şi i-ar fi spus: „M-am gîndit mult la ce m-ai întrebat d-ta deunăzi şi pot să-ţi spun că, într-adevăr, sînt un om religios“.

Antevorbitorii autoarei au fost Ana Blandiana, Doina Uricariu şi Pavel Şuşară, fiecare exersînd subiectiv asupra unor aspecte ale creaţiei brîncuşiene ori subliniindu-şi relaţia cu Nina Stănculescu. De pildă, pe Ana Blandiana călătoria în America, unde a întîlnit o bună receptare a sculpturii brîncuşiene, a făcut-o să fie mîndră că e româncă. Dintre nenumăratele voci şi condeie actuale care se referă la Brâncuşi, poeta a ţinut să afirme că nu e specialistă în domeniu. Preocupată însă de fenomenul concentraţionar şi de a găsi cel mai bun răspuns la întrebarea care preocupă încă pe mulţi români „cum a fost cu putinţă comunismul“, animatoarea Memorialului Sighet a dezvăluit conţinutul unui proces verbal din epoca totalitară. Deşi luată sub vremi, hotărîrea unor intelectuali de a interzice prin acel act expunerea în România a operelor lui Constantin Brâncuşi considerat „formalist“, deci abătut de la dezideratele realismului socialist, a făcut obiectul unui veritabil rechizitoriu peste timp a semnatarilor acestui document infam. La rîndul său, editoarea şi semnatara prefeţei cărţii a subliniat influenţa pe care au avut-o asupra sa scrierile despre Brâncuşi ale neobositei, experimentatei scriitoare: Există şi în artă o învăţătură a graţiei la care Nina Stănculescu a ajuns, ca fiica unui arhitect, de la care va fi învăţat arhitectura iubirii şi înţelegerea sculpturii şi arhitecturii iubirii din lucrarea de o viaţă pentru eternitate a lui Brâncuşi. (cf. op.cit., Gravitate şi graţie, p. 10). De asemenea, d-sa a citit şi mesajul scriitorului Romulus Rusan, soţul Anei Blandiana, care n-a putut fi prezent.

După un intermezzo violonistic oferit de fiul compozitoarei Carman Cârneci (fiica poetului Radu Cârneci), Aron Cavassi, elev de clasa a IX-a (un fragment dintr-o lucrare a lui J. S. Bach şi un capriciu al lui N. Paganini), Pavel Şuşară a excelat în consideraţii pertinente despre poziţia lui Constantin Brâncuşi în lume (bunăoară, în Anglia e neînţeles, dacă nu chiar necunoscut!) şi despre profunzimea interpretărilor Ninei Stănculescu, îndeosebi în capitolul Brâncuşi şi spiritualitatea Tismanei. În privinţa nespecialistei în Brâncuşi Ana Blandiana, Pavel Şuşară a comentat cu umor că scriitoarea e singura, întrucît toţi ceilalţi – biografi, critici, eseişti etc. – care au scris şi scriu cu hărnicie suspectă despre Constantin Brâncuşi se consideră „specialişti brâncuşologi“! În ceea ce-i priveşte pe aceştia din urmă, versurile din Scrisoarea I mi se par nimerite atît în cazul lui Constantin Brâncuşi, cît şi al lui Mihai Eminescu însuşi: Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? […] Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine…lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră. […]

În tot timpul expunerilor, pe un ecran din spatele prezidiului au fost prezentate, ca remember necesar, fotografii cu cele mai importante sculpturi brâncuşiene.    

Moderatoarea Ruxandra Garofeanu a punctat discret spusele vorbitorilor, nedumerindu-mă, la un moment dat, doar în privinţa asocierii muzicii folclorice imaginilor de pe ecran (d-sa ar fi preferat un fundal sonor cult, citînd, între alţii, pe modernul Anatol Vieru). După opinia mea, regula sau… sau nu operează în acest caz, mult mai apropiată spiritului marelui artist fiind regula şi… şi. Aşadar, şi Ciocîrlia, şi fragmente din Brâncuşi la Tîrgu-Jiu, bunăoară, – coloană sonoră la muzica filmului dedicat în 1966 genialului oltean de Anatol Vieru – le socotesc oricînd potrivite, ca fundal sonor discret, sculpturilor lui Constantin Brâncuşi…      

Răsfoind eleganta, proaspăt născuta făptură din hîrtie tipărită, înfrumuseţată cu douăzeci şi nouă de reproduceri – pe lîngă cele trei desene incorporate textului –, lucrare plămădită de mintea lucid-lucrătoare a Ninei Stănculescu şi de echipa Universalia Press în frunte cu Doina Uricariu, nu pot încheia mai bine, mulţumind autoarei, decît citînd-o smerit, spre a schiţa locul artistului român în lume:

După cum remarca Athena T. Spear, fina şi competenta exegetă îndeosebi a Păsării Măiastre a lui Brâncuşi: „mai toţi pictorii moderni îi sînt îndatoraţi lui Brâncuşi“, deşi ucenici propriu-zişi a avut prea puţini (în afară de cei care, ca Henry Moore, Etienne Haydu ş.a., se considerau urmaşi ai lui, fără să fi ucenicit efectiv în atelierul lui). […] (Op. cit., pp. 63-64).

Mihai Floarea

 

 

 

INTERVIURI

Doamna Măriuca VULCĂNESCU despre Mircea VULCĂNESCU

 

 

Marilena Istrati: Doamnă Măriuca Vulcănescu, vă rugăm să ne povestiţi câteva  momente din copilăria şi adolescenţa dumneavoastră.

Măriuca Vulcănescu: Mă bucur că mă întrebaţi de copilărie pentru că am avut o copilărie pe care mulţi şi-ar fi dorit-o. Părinţii mei ne-au crescut cu multă dragoste şi multă înţelepciune. Chiar Tata, care avea foarte mult de lucru şi era prins în nenumărate activităţi (cursuri universitare, conferinţe, cercetări de teren, contribuţii la Enciclopedia României ş.a.m.d.) pe lângă slujba lui de bază ca economist, găsea totuşi timp să se joace cu noi, să ne îndrume şi să ne urmărească evoluţia.

            Ca tânăr adolescent făcuse multe sporturi, dar activitatea de slujbaş al Statului – pe care a luat-o foarte în serios – l-a silit să aibă o viaţă mult mai sedentară şi, din tânărul subţirel ca o trestie, ajunsese foarte voinic, dar încă tot extrem de agil şi vioi. Era înalt şi îşi păstrase sprinteneala atât în gesturi cât şi în minte.

            Mă voi pierde în amănunte povestind despre plimbările de duminică, la Şosea, unde ne învăţa şi pe noi două fetele lui, să sărim  „ştrengăreşte“, să alergăm, să înotăm. 

            Dar mai bine să povestesc despre „Vicleimul“ pe care l-a versificat într-o nouă formă pentru noi „copiii şi nepoţii lui“ („Vicleimul“ e acea piesă de teatru popular pe care o jucau copiii la ţară, de Crăciun).

            Oricît de ostenit venea de la Minister, îşi găsea timp să repete textul cu noi, să ne pregătească şi costumele de magi (cu coroane din poleială), să regizeze toată piesa, să imagineze şi să realizeze decorul. Doi ani la rând am jucat acest „Vicleim“ în Ajunul Crăciunului, când veneau la pomul nostru atât părinţii „actorilor“, cât şi rudele şi prietenii.

            Acest „Vicleim“ a devenit o tradiţie în familia noastră, căci şi acum, fiul surorii mele, cu cei patru copii ai lui şi cei patru nepoţi ai mei, continuă să-l joace, tot în seara de ajun, dar nu aici, ci în… Franţa unde se află acum.

M.I.: Generaţia interbelică poate fi considerată generaţia de aur a culturii române. Având la bază credinţa creştină ortodoxă, o orientare tradiţionalistă, această generaţie a desfăşurat o activitate constructivă şi nu doar în plan cultural. Mircea Vulcănescu era în centrul acestei atmosfere de emulaţie. Vorbiţi-ne despre participarea sa la aceste activităţi.

Măriuca Vulcănescu: Tata ţinea conferinţe pe diferite teme atât la Radio cât şi la Sala Dalles sau la Fundaţia Regele Carol I. Printre altele, după mulţi ani, profesorul Alexandru Rosetti  m-a întrebat despre o conferinţă a Tatii despre Rabelais, care îi plăcuse deosebit de mult. Din păcate, pe atunci conferinţele ţinute la Radio nu se înregistrau, aşa încât doar notiţele după care a vorbit au fost păstrate – o cantitate incomensurabilă –  din care numai Tata a ştiut să ia miezul, pentru acea expunere. O altă conferinţă a închinat-o pictorului Sabin Popp la preatimpuria moarte a acestuia. Despre „Tendinţele tinerei Generaţii“ sau despre „Războiul de întregire a neamului“ a scris şi a publicat în marea „Enciclopedie a României“, apărută în perioada interbelică.

            La Râmnicu Vâlcea am asistat la conferinţa lui despre „Ce aşteaptă de la copiii lui“. Fusesem găzduiţi la Familia Lupaş, cu care Tata era în relaţii de prietenie. De acolo a profitat de prilejul de a ne face să vizităm o culă medievală de la Măldăreşti, a familiei Duca, pentru ca, în aceeaşi călătorie să parcurgem defileul Oltului, trecând pe la mănăstiri, şi din Sibiu să ne abatem şi la Răşinari, de unde se trăgeau Eugen Goga şi familia Bucsan, cu care părinţii mei erau prieteni.

M.I.: Din ce asociaţii a făcut parte?

Măriuca Vulcănescu: Chiar de la vârsta de 19 ani (terminase liceul devreme) a fost ales îndrumătorul tinerilor membri ai Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR – iniţiale care ulterior au fost însuşite „fraudulos“ de altă instituţie!). Printre alţii, acolo a conferenţiat şi Arhimandritul Tit Simedrea şi alte feţe bisericeşti, pe teme religioase. Plecând la studii în Franţa, însoţit de Anina Pogoneanu – prima lui soţie – care l-a secondat cu multă inteligenţă şi pricepere, trimitea scrisori prietenilor lui ASCR-işti, ţinându-i la curent cu toate conferinţele la care asista. Atunci a avut prilejul să-l cunoască pe Nicolae Berdiaeff – vestit teolog şi filosof creştin.

            Înainte de a se întoarce în ţară, se născuse la Paris prima lui fată, Viorica-Maria Elena.

            Revenit aici, a fost cooptat în echipele de cercetare sociologică ale Profesorului Dimitrie Gusti, datorită cărora era plecat pe teren timp îndelungat. Părinţii Aninei care nu considerau că fata lor făcuse o căsătorie prea strălucită au insistat să se întoarcă fata lor alături de ei, contribuind astfel la despărţirea ei de Tata.

            După doi ani el s-a recăsătorit, cunoscând şi apreciind calităţile mamei – Mărgărita Nicolescu – care şi ea făcuse parte din ASCR.

            Continuând cercetările sociologice, de astă dată mama l-a însoţit în toate locurile unde acestea aveau loc: la Drăguş (în Făgăraş), la Runcu, la Bistriţa (în Moldova) şi până şi în Basarabia, la Cornova, unde au luat-o şi pe Sandra, fetiţa nou născută. În timp ce tata urmărea datele economice caracteristicile acelor zone, mama se interesa de latura culturală a satelor.

            Aşa a fost mereu alături de el, secondându-l şi ajutându-l în redactări. Astfel se sprijineau reciproc, el având încredere desăvârşită în gusturile şi puterea ei de discernământ. În anul în care am venit eu pe lume, mama era profesoară la Liceul „Mihai Viteazul“ din Bucureşti.

            Părinţii noştri ne-au crescut într-un fel foarte apropiat. Pe sora mea Sandra, care de mică se dovedea foarte serioasă, dar foarte şubredă ca sănătate, Tata – înclinat întotdeauna să ocrotească pe cel mai slab – şi-o apropiase, zicând: „Tu o să fii mâna mea dreaptă“. Pe mine mă socotea, pe drept cuvânt, mai copilăroasă.

            Cu timpul lucrurile s-au mai schimbat, iar când a început războiul, Tatii i s-au încredinţat grijile finanţelor ţării, fiind numit subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, post pe care l-a deţinut din 1940 până în 1944, atâta vreme cât a durat războiul. Iniţial nu a vrut să accepte această funcţie căci ar fi preferat să meargă pe front, să lupte alături de soldaţii de vârsta lui care se jertfeau pentru Ţară. Dar refuzul postului în care fusese numit ar fi echivalat cu o dezertare în momentul acela, aşa încât a trebuit să se resemneze, dedicându-şi toată puterea de muncă grelei sarcini a economiei Ţării în stare de război. Cu toate astea, a izbutit o performanţă deosebită, obţinând, de la aliaţii noştri de atunci, echivalentul în aur al serviciilor pe care eram datori să le prestăm pentru ei – şi asta nu era puţin.

            Odată cu încheierea armistiţiului în defavoarea ţării, Tata a fost demis din Minister, reluându-şi postul avut anterior, de Director al Datoriei Publice, unde un timp, i s-a mai cerut să contribuie la documentaţia necesară Conferinţei de Pace de la Paris.

            Dar toată strădania lui a fost zadarnică, pentru că eram consideraţi o ţară învinsă, iar urmările le ştim.

M.I.: Ce aţi trăit când aţi văzut că tatăl dumneavoatră a fost arestat?

Măriuca Vulcănescu: Tata a fost arestat mai întâi câteva zile – în momentul în care Mareşalul Antonescu a fost adus în ţară pentru a fi executat – probabil ca să se prevină o eventuală tentativă de salvare. Asta s-a petrecut la începutul lui iunie 1946.

            În timpul vacanţei din acel an am fost luată de mătuşa mea la Câmpulung (pentru că părinţii mei nu mai aveau cu ce să ne înlesnească o vilegiatură în afara Bucureştiului).

            În noaptea de 29 spre 30 august, Tata a fost arestat din nou. Aflând aceasta prin telefon, a doua zi, mătuşa mea m-a lăsat să mă întorc lângă mama, călătorind pentru prima dată singură, fără însoţitor. (Aveam 13 ani, dar pe atunci copiii erau ţinuţi mult mai strâns). Când am ajuns acasă, am realizat golul lăsat în urma arestării lui.

            O primă perioadă – cât a ţinut aşa-zisa „instrucţie“ a procesului – am putut să-l vedem zilnic în clădirea fostului „Arsenal“ de pe Dealul Spirii (deal azi cu totul şters de pe faţa pământului!).

            Fusese arestat „preventiv“ (!) fără mandat, până la deschiderea procesului. Odată cu vizita zilnică puteam să-i ducem şi de mâncare.

            Atunci a avut loc o primă formă de interogatoriu, încheiată cu o dare de seamă a anchetatorului care a scris negru pe alb că nu este cazul ca M. V. să fie pus sub urmărire penală, negăsindu-se nici un capăt de acuzare împotriva lui. (Există acest document).

            Procesul, totuşi, s-a constituit şi întregul grup de 17 foşti demnitari din Guvernul Antonescu au fost strămutaţi de la Arsenal la închisoarea Văcăreşti (fostă mănăstire ridicată de Nicolae Mavrocordat), unde nu-l mai puteam vizita decât o dată pe săptămână, vinerea.

            Când a început procesul, îl puteam vedea pe Tata zilnic la Tribunal. Pe atunci paza era alcătuită din soldaţi „în termen“ care ne dădeau voie să ne apropiem de ai noştri, să-i îmbrăţişăm. (Acest lucru a fost cu desăvârşire interzis la procesele politice ulterioare).

            Fiecare dintre cei 16 foşti miniştri avea câte un avocat; dar Tata, neavând cu ce să-l plătească, şi-a alcătuit singur apărarea (în studenţie urmase şi Dreptul). Totuşi, doi dintre cei mai buni avocaţi de pe atunci (Ottulescu şi Aznavorian) au venit la mama şi i-au spus: „Îl apărăm fără nici o plată!“ Şi apărarea lor a fost foarte frumoasă.

            Dar Tata a ţinut mult să-şi susţină şi el apărarea lui în care (atât la prima judecată, cât şi la recurs) a expus pe larg toată activitatea lui din timpul celor patru ani de ministeriat. Completul de judecată l-a ascultat cu multă luare aminte, fără să-l întrerupă, timp de patru ceasuri. Aveau ce învăţa!

            Când a venit rândul „rechizitoriului“, procurorul a început prin a lăuda activitatea acestor acuzaţi. Dar, întrerupt de un apel telefonic, s-a întors în sala de judecată continuând pe un cu totul alt ton, la porunca „mai puternicilor zilei“.

            Ca urmare, condamnările au curs – ca nucile dintr-un sac rupt – de la 25 de ani temniţă grea, la 8 ani cu „degradare civică“ şi „confiscarea averii“. Tatii i-au dat pedeapsa cea mai „mică“, de „8 ani temniţă grea“ (pe care nici măcar nu a apucat să o ispăşească toată, prăpădindu-se după 6 ani). 

            Curând după proces, întregul grup a fost dus – în lanţuri – la Aiud, aşteptându-se fixarea datei recursului. Când au fost readuşi de la Aiud pentru recurs, Tata era atât de slab, încât ne-a arătat că putea să-şi înconjoare talia de două ori cu cureaua de la pantaloni.

            Atunci ne-a învăţat o rugăciune – pe care o aud mereu la Sfânta Liturghie: „Iubi-Te-voi Doamne!“ O învăţase, la rândul lui, de la Nichifor Crainic cu care petrecuse un timp în celulă la Aiud.

            În timpul transportului cu trenul era înlănţuit cu italienistul Alexandru Marcu, fost ministru la Propagandă, care tradusese Divina Comedie a lui Dante.

            În pauzele procesului, când puteam să ne apropiem de el ne-a dat… o poruncă: „Învăţaţi poezii!“ Pentru noi, acesta a fost – într-un fel – ultimul lui cuvânt, pe care l-am ascultat din toată inima, şi care, într-adevăr, ne-a ajutat foarte mult.

M.I.: Credeţi că acolo auzise poeziile lui Nichifor Crainic?

Măriuca Vulcănescu: Tata îl cunoştea demult pe Nichifor Crainic (încă înainte de a face parte din acelaşi guvern), lucraseră împreună la „Gândirea“, şi îl preţuia cum se cuvine.

            Dar Tata făcea el însuşi poezii şi îi plăcea şi să traducă în româneşte atâtea altele din alte limbi, care îi reflectau sentimentele şi gândurile. Găsea idei extraordinar de frumoase în poeziile lui Rainer Maria Rilke, din care a tradus mult de-a lungul celor doi ani de dinaintea arestării sale. Se regăsea în aceşti poeţi.

M.I.: Când şi de la cine aţi primit veşti din închisoare, pentru că, la un moment dat, nu mai puteaţi să luaţi legătura direct cu el?

Măriuca Vulcănescu: Deseori au venit la mama – cu tot riscul – foşti deţinuţi (cărora le trebuia mult curaj să o facă, acest lucru fiind cu totul interzis în momentul liberării!). De pildă, profesorul Motaş (care îl cunoscuse pe Tata demult, la familia savantului naturalist Bâznoşanu) i-a povestit mamei că Tata i-a tricotat – cu nişte şipci rupte din priciurile pe care dormeau – o pereche de mănuşi care l-au ajutat să suporte frigul din celulă şi pe care le păstra ca amintire şi le-a arătat mamei.

            Un alt fost deţinut ne-a dat de ştire să mergem undeva, la marginea Bucureştiului, unde ne aştepta. Mama şi-a luat inima în dinţi şi împreună cu sora mea şi cu mine am ajuns la un fost poliţist, pe nume Frăţilă. Fusese închis doi ani în aceeaşi celulă cu Tata. Era foarte emoţionat vorbindu-ne de el. Ne-a arătat tot ce îi dăduse Tata în închisoare, tot ce primise de la el. Spunea că Tata îşi împărţea mâncarea şi tot ce îi mai rămăsese din momentul arestării. „Mi-a dat şi asta, mi-a dat şi asta… Dar prima dată când am fost împins în celula lui, mi s-a făcut frică! Era înalt şi mă privea cu ochii negri, ca de foc. Pe urmă mi-am dat seama că era omul cel mai bun pe care îl poţi închipui. Şi m-a ajutat şi sufleteşte foarte mult!“

            Acest om s-a îmbolnăvit de plămâni acolo şi a murit curând după eliberare.

            Tata s-a îmbolnăvit şi el mai târziu, făcând un gest despre care au povestit mulţi. Adus din greşeală la Jilava (în locul altui Vulcănescu, Ion, care urma să fie judecat), vreo şase deţinuţi au fost introduşi într-un culoar în subteranul fortului, încadrat între două porţi de zăbrele metalice. (Cândva am putut vizita acel loc şi am constatat ce curent cumplit putea fi acolo!). Pe jos – apă şi mâzgă, murdării omeneşti şi o umezeală grozavă: de pe pereţi se prelingeau mereu şiruri de… lacrimi.

            Văzând pe unul dintre cei cu care fusese pedepsit că nu se mai putea ţine în picioare, Tata s-a culcat pe jos în mocirla rece, pentru ca acel tânăr să se lungească pe el ca pe o saltea. Aşa a reuşit să-i transmită puţină căldură (câtă mai putea emana dintr-un trup numai piele şi os). Nu ştiu cine a fost acel tânăr care, fiind şi el bolnav, s-a prăpădit între timp. Faptul a fost relatat de unul dintre cei care erau de faţă.

            Întors la Aiud (tot în lanţuri se călătorea) s-a constatat că şi la Tata se declanşase o formă înaintată de tuberculoză. Există o mărturie a celui care l-a văzut pe când era pus, aşa bolnav, să spele coridoarele celularului. Ridicând ochii înfierbântaţi de temperatură, le-a şoptit deţinuţilor încolonaţi care treceau pe lângă el: „Vă duce la canal, la stuf.“ Ştia ce-i aştepta.

            În cele din urmă, când nu mai era nici o scăpare, a fost internat la „infirmerie“. Acolo l-a întâlnit un fost coleg de la ASCR, din tinereţe, Zahernic, care – după eliberare – ne-a transmis ultimul cuvânt al Tatii: „Să nu ne răzbunaţi…“

            Aşa a avut Mama ultimele veşti de la Tata.

M.I.: Ce vârstă avea atunci?

Măriuca Vulcănescu: Tata s-a născut în luna februarie 1904 şi a trecut în lumea Drepţilor în octombrie 1952. Avea 48 de ani.

M.I.: Mircea Eliade spunea despre Mircea Vulcănescu: „Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie.“

Măriuca Vulcănescu: Iată un adevăr recunoscut de cei care l-au preţuit. Tata era şi foarte generos atât cu aceste daruri ale firii sale, cât şi cu tot ce avea material. Atât în închisoare, unde îşi va da până şi blidul de mâncare, cât şi mai înainte, nu se schimbase de fel.

            Ţin minte că într-o iarnă, pe când locuiam pe strada Popa Soare din Bucureşti, Tata a văzut pe fereastră un om necăjindu-se să urnească roţile căruţei înţepenite în nămeţii de zăpadă. Cum caii, bieţii, nu puteau trage, Tata a coborât şi a pus umărul, ajutându-i să iasă din impas. Este o întâmplare aevea, asemenea legendei despre Sfântul Niculae pe care mai târziu avea să o integreze în Ultimul Cuvânt de la proces, asemănând-o simbolic cu rolul lui în perioada ministeriatului său.

M.I.: Când şi de ce aţi fost şi dumneavoastră condamnată?

Măriuca Vulcănescu: Eu nu am fost propriu-zis „condamnată“. Arestarea s-a făcut fără vreun aşa-zis mandat oficial. În 1952 a fost arestat (fireşte că la poruncă străină) mai întîi un grup de 100 de persoane. Erau mai mulţi bărbaţi decât femei având aceeaşi caracteristică: rude de foşti demnitari.

            Un episod deosebit l-a constituit prezenţa printre noi a fiicei lui I. L. Caragiale, Ecaterina Logadi, căsătorită cu un fost secretar de Stat. În momentul completării dosarului ei, anchetatorii au aflat că arestaseră tocmai pe fata celui care era sărbătorit cu surle şi trâmbiţe şi afişe pe toţi pereţii, autorul lor mult iubit pentru causticitatea sa, I. L. Caragiale, la împlinirea unui secol de la naştere.

            „Gafa“ a fost îndreptată în aceeaşi noapte: când au venit să-i spună să-şi ia „efectele“, noi toate celelalte ne-am speriat gândind că au să o pedepsească pentru atitudinea ei refractară la completarea dosarului: „Vai, Doamne! O duc în Siberia!“

            A doua zi s-a deschis uşa şi a apărut în prag o altă doamnă, cu picioarele complet deformate, cu nişte ochi miraţi, ţinând în mână o pălărie în care erau un săpun şi o pastă de dinţi. Au sărit să o întâmpine o mulţime de doamne care o cunoşteau. Era nevasta unui fost ministru, Macovei, de pe vremea lui Carol al II-lea. Suferise pe atunci un accident cumplit, când, la o defilare de 8 Iunie se dărâmase peste ea o întreagă estradă cu toate elevele care asistau la defilare. Atunci i se frânseseră oasele picioarelor.

            Acum fusese arestată din faţa casei, unde coborâse să-şi cumpere de la tutungeria blocului, un săpun şi o pastă de dinţi. Era o duminică dimineaţa. Familia ei nu a mai văzut-o venind şi nu a ştiut unde dispăruse. Acest lucru se petrecuse în aprilie. Abia în vară, când s-a alcătuit un aşa-zis „detaşament de muncă“ a cerut şi ea să meargă cu noi, cu gândul de a da de veste familiei sale, unde se află. Cei care mergeau la muncă aveau dreptul la o carte poştală pe lună, şi la câteva minute de „vorbitor“ la o dată fixă. Bineînţeles că în halul în care era, nu putea fi vorba să muncească la câmp, iar drumul până la „punctul“ de lucru includea şi o pantă foarte abruptă. Ne-am bucurat însă să o putem ajuta să dea de ştire unde se află şi să-şi vadă familia la vorbitor.

            Motivul arestării: fusese soţia unui ministru de pe vremea lui Carol al II-lea şi… numărul deţinuţilor trebuia să fie acelaşi după plecarea Doamnei Logadi, adică 100.

            În timpul şederii în lagărul de la Ghencea, unul dintre bărbaţii arestaţi odată cu noi a vrut să se sinucidă. Barăcile în care locuiam erau despărţite între ele de garduri de sârmă ghimpată. La intersecţia lor se afla baraca cu closete „turceşti“. Acolo aveau loc conversaţiile şi schimburile de veşti (puţine) care puteau ridica sau coborî moralul deţinuţilor.

            În cei doi ani de detenţie am învăţat o mulţime de poezii. Eram împreună cu persoane deosebit de drăguţe: în afară de sora Tatii, era şi Doamna Lili Jora (soţia compozitorului) pentru că fratele ei era fostul ministru Gafencu. Soţia şi fata generalului Samsonovici, mareşal al palatului, erau şi ele împreună. Elena Corbu (al cărei fiu mi se pare că a scris despre Căderea Constantinopolului) o fi fost ea „doamnă mare“, dar muncea alături de cele două bănăţence Anderca şi Baderca, cu aceeaşi râvnă şi pricepere ca ele. Tot „dislocată“ din Banat era Thereza von Stubenberg, o adevărată prinţesă, care m-a învăţat cum să ţin sapa în mână când sap, ca să nu fac bătături.

            La munca câmpului ni se alăturase un alt grup de deţinute, din Banat sau Moldova, cărora li se dăduse domiciliu forţat în Bărăgan şi fuseseră prinse în tren, când plecaseră de acolo să-şi mai vadă locurile de baştină sau neamurile de acasă.

            În primul an, am lucrat pe terenurile comunei Popeşti-Leordeni până în februarie 1953. În primăvara următoare, o altă „colonie de muncă“, poate cu condiţii mai omeneşti de cazare a fost în comuna Pipera, din martie până în toamnă, când nu ştiu ce comitet internaţional a hotărât să nu mai fie folosită mâna de lucru neplătită a deţinuţilor.

            Atunci am fost transferate la Dumbrăveni (o adevărată închisoare de pe vremea Mariei Tereza), unde am stat degeaba cinci luni de zile, până la eliberarea noastră, cu patru zile – nesfârşite – după împlinirea celor doi ani pe care fusesem înştiinţate că îi aveam de „ispăşit“.

            Şi totuşi la Dumbrăveni am învăţat încă şi încă alte poezii. Acolo însă nemaimuncind, nu aveam nici vorbitor, nici pachete şi nici scrisori, iar în anul acela Bucureştiul a fost acoperit de uriaşi nămeţi de zăpadă.

            „Eliberate“ la 19 aprilie 1954, călătoria cu trenul mi-a rămas în minte: ieşisem aproape până la brâu pe fereastra vagonului sorbind aerul de primăvară şi îmbătându-mă de priveliştea pădurii care-şi unduia culorile de-a lungul căii ferate: jos albul zăpezii încă netopite, la mijloc castaniul trunchiurilor, iar sus verdele tânăr al frunzelor nerăbdătoare să izbucnească spre soare!!!

M.I.: Credeţi că această experienţă v-a schimbat destinul?

Măriuca Vulcănescu: În primul rând mi-a schimbat firea. Destinul ne-a fost schimbat în momentul în care ni l-au luat pe Tata şi am fost scoase din casă, mama cu noi două fetele…

            Am văzut cât de vertiginos poţi coborî de la cer la pământ. Şi totuşi cum poţi din asta să te alegi cu o învăţătură.

            Şi înveţi şi să te „adaptezi“. Ideea asta, de adaptare, mi se pare ceva uluitor!

            Iar după mult timp, când lucrurile se decantează, îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate încercările prin care te-a ajutat să treci.

M.I.: Cum credeţi că se poate realiza o punte de legătură între dumneavoastră, cei care aţi trăit în această lume a ororilor comuniste şi tinerii de astăzi?

Măriuca Vulcănescu: Cred că este foarte greu, dacă nu chiar imposibil. Pentru că tinerii – şi oamenii în general – sunt atraşi de lucrurile frumoase şi vesele. E şi normal!

            Doar prin propria lor experienţă – dacă vor avea vreodată să treacă prin momente grele, şi se vor putea referi la exemplele frumoase ale altora, de mai înainte, atunci ar putea să găsească un ajutor în aceste exemple.

            Altminteri, eu nici pe copiii mei nu am fost în stare să îi „îmbogăţesc“ cu experienţa mea. Ei nu numai că nu pot înţelege ceea ce au trăit alţii (înaintaşii lor), dar ei nici nu doresc să aprofundeze această grozăvie.

            Eu m-am măritat la 31 de ani cu un tânăr de 39 de ani, care ispăşise 19 ani de temniţă pentru că fusese înscris la „tineretul ţărănist“ unde, un grup de tineri avuseseră intenţia să lanseze nişte manifeste cu ajutorul unui mecanism exploziv, în faţa Cercului Militar – în centrul Bucureştiului. Unul dintre ei i-a pârât, şi astfel au fost cu toţii luaţi ca din oală.

            Bărbatul meu, care era de origine foarte modestă, a fost condamnat la 19 ani (la vârsta de 18 ani) din care a petrecut o bună parte în minele de la Baia Sprie, unde a contractat boala care i-a adus sfârşitul, silicoza.

            L-am cunoscut la Lăteşti – un sat ridicat în mijlocul Bărăganului de mâinile celor dislocaţi acolo, cu vreo zece ani înainte. Acolo se afla şi vărul meu, după o condamnare de 10 ani în acelaşi lot.

M.I.: Ce posibilităţi credeţi că ar avea tinerii ca să se autoconstruiască, să-şi formeze personalitatea?

Măriuca Vulcănescu: E foarte greu de dat un răspuns: propriilor mei copii nu le pot transmite experienţa mea. Sunt refractari din capul locului. Doar „traumatismul“ părinţilor lor a trecut asupra lor, iar ei fug de el.

            Copiii mei vor să fie fericiţi, vor lumină, vor să uite. Noi le suntem o povară şi eu îi înţeleg. Fiecare trebuie să-şi facă o experienţă proprie. Nu se poate să transmiţi forţat ceva.

            Eu văd că Doamna Ana Blandiana reuşeşte să adune copii, să le povestească, să-i intereseze. Sunt şi bunici care reuşesc să povestească nepoţilor lor prin ce au trecut ei înşişi sau alţii. Nu este cazul meu. Eu nu pot.

            Fără îndoială că din cauza sărăciei şi lipsurilor în care i-am crescut, i-am înfiorat; iar ei au vrut altceva.

            Eu am trăit în bunăstare şi răsfăţ până la 12 ani, am văzut ce este; pe urmă am văzut că asta nu face două parale, dar că totuşi este o temelie. Copilăria mea luminoasă mi-a dat tăria să trec, cu fruntea sus, prin toate încercările de după aceea.

            Dar eu înţeleg faptul că ei se feresc de astfel de experienţe neplăcute. După părerea mea, dacă ei nu sunt dornici să afle, şi dacă dorinţa nu porneşte de la ei, nu poţi să-i sileşti. Şi nici nu trebuie. Sunt lucruri prea groaznice. Mie nu mi-a plăcut niciodată să mi se povestească poveşti cu monştri şi cu balauri.

            Sunt realităţi pe care trebuie să le cercetezi în momentul în care acest lucru devine imperios necesar, şi nu doar ca să te sperii de câte rele există pe pământ. Cel mult ca să ştii că pot fi depăşite, iar nu ca să te dărâme sufleteşte.

            Nu ştiu să dau un răspuns la această întrebare.

            Doar la greu (un greu pe care nu li-l doresc) „experienţa“ mea le-ar putea fi de folos.

            Şi totuşi, nădejdea e la Dumnezeu! Căci de la El vin şi încercările şi izbăvirea. 

Vă  mulţumim foarte mult!

Marilena Istrati şi Constantin Roman

 

EVOCĂRI   

PREOTUL GHEORGHE LĂZĂRESCU

Născut la 23 februarie 1908, în comuna Beleţi-Negreşti din judeţul Argeş, fiul învăţătorului Constantin a făcut şcoala primară în comuna natală, apoi a urmat pregătirea la Seminarul Central din Bucureşti şi la Seminarul „Neagoe Vodă“ din Curtea de Argeş, unde s-a mutat din motive de sănătate. Între 1930 şi 1934 a fost student al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, obţinînd licenţa în anul 1935. După ce, în perioada iunie-septembrie 1934, a condus echipa studenţească de la Năpădeni, a lucrat, în 1935-1936, la Fundaţia Culturală, activînd la Serviciul căminelor culturale, condus de Apostol Culea. După căsătorie, s-a preoţit în anul 1936, funcţionînd la biserica din Fureşti (1936-1940), între 1940 şi 1963 la cea din Boţeşti (ambele din jud. Argeş), pe care a consolidat-o şi a restaurat-o, astfel încît autorităţile o considerau o catedrală a Văii Cîrcinovului, la biserica din Ştefăneştii de Jos (Ilfov), pînă în anul 1968, cînd s-a mutat la biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din Bucureşti (str. Mărgeanului), de unde s-a pensionat în anul 2005.

            A colaborat la revistele „Căminul cultural” şi „Clerul Dîmboviţei“ din Tîrgovişte, activitatea sa preoţească şi culturală fiind recompensată în anul 1942 de Patriarhul Nicodim Munteanu cu distincţia „Brîul roşu“, iar în anul 1961 de Patriarhul Iustinian cu rangul de „iconom stavrofor“ şi „Crucea patriarhală – Patriarhul Iustinian“.

Cum el însuşi mărturisea, a avut norocul unor profesori deosebiţi: poetul Cicerone Teodorescu la Seminar, Boroianu, Mihălcescu, Crainic, Rovenţa, Tudor Popescu, Grigore Cristescu la facultate. A mai avut şansa de a cunoaşte mari personalităţi literare la cenaclul „Sburătorul“ (condus de Eugen Lovinescu), pe care l-a frecventat în tinereţe împreună cu prietenul Mihail Ilovici, care conducea, în calitate de director, revista „Cristalul“. De asemenea, activitatea la Fundaţia Culturală „Principele Carol“ i-a prilejuit întîlnirea cu somităţi, printre care amintea clasa marelui Voievod Mihai, condusă de pro. Cornea, şi chiar pe Majestatea Sa Carol al II-lea, la deschiderea din 1934 a Expoziţiei echipelor regale. Îmi amintesc cu emoţie că regele, văzînd pe panoul echipei mele o fotografie de răzeş pe care scria „Teodor Iovu – căpitan hagiu“, m-a întrebat ce înseamnă „căpitan“ şi ce înseamnă „hagiu“. I-am spus: „căpitan“, adică urmaş al unuia din căpitanii lui Ştefan cel Mare, şi „hagiu“, pelerin la locurile sfinte. La care dr. N. Lupu a mormăit – sper neauzit de rege – „pelerin la muntele Athos“. Tot aici l-a cunoscut pe Victor Ion Popa, unul dintre inspectorii instituţiei, şi s-a împrietenit cu Al. Lascarov Moldovanu: Îmi amintesc cu plăcere de vizita pe care acesta a făcut-o satului meu, familiei mele, şcolii şi bisericii unde a îngenunchiat şi a predicat. Şi de multele ocazii în care m-am găsit alături de adunările Oastei Domnului, în casa Benescu şi în alte locuri.

Preotul Gheorghe Lăzărescu s-a mutat la Domnul în data de 21 august 2006, după 98 de ani de viaţă, dintre care 70 a slujit neîntrerupt la altar.

A fost un foarte bun predicator, vibrantele sale cuvîntări fiind o adevărată lecţie nu doar de religie, ci şi de istorie, de cultură în general, dar, mai ales, de patriotism. Iată două dintre ele, prima rostită la 30 noiembrie 2003.       

                                     Iubiţi credincioşi,

 

Pe Sfîntul Apostol Andrei, noi, românii creştini ortodocşi, trebuie să-l sărbătorim cu recunoştinţă. Dintre cei 12 apostoli cărora Mîntuitorul le-a poruncit, înainte de Înălţare, „mergînd învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh”, Andrei a mers, potrivit sorţului ce i-a căzut, propovăduind creştinismul la neamurile păgîne dinspre nord-vest de Ierusalim. A cutreierat un vast spaţiu geografic: Asia Mică, la sudul Mării Negre, Sciţia Mare, adică Rusia sudică, Sciţia Mică, adică Dobrogea, Geto-Dacia Pontică, Tracia, Macedonia şi Ahaia sau Grecia pînă la Marea Egee şi Marea Adriatică, unde a şi fost răstignit de păgîni pe o cruce cu forma X, numită pînă azi crucea Sfîntului Andrei.

Deci Sfîntul Apostol Andrei a adus după anul 50 lumina lui Hristos pe meleagurile noastre, adică mai înainte cu vreo 50 de ani de Traian.

Deci noi, românii, avem identitatea creştină anterioară zămislirii ca neam. Crucea lui Hristos este stindardul primit de neamul nostru românesc de la Sfîntul Apostol Andrei, transmis prin indigenii creştinaţi apostoliceşte.

Pentru români sînt etern valabile sentinţele lui Hristos: „Eu sînt viţa, voi mlădiţele! Rămîneţi în butucul viţei spre a rodi!”

Acest lucru trebuie bine ştiut! Un românism descreştinat este sortit dispariţiei din istorie!

Sfîntul Apostol Andrei a fost lîngă Iisus ca nelipsit învăţăcel al Evangheliei sale timp de trei ani de la chemarea sa pînă la Înălţarea Domnului la cer. Prima chemare la apostolat a făcut-o Domnul către el şi, prin el, către fratele său Petru. De aceea, i se şi zice Sfîntul Apostol Andrei cel întîi chemat.

La înmulţirea pîinilor, Andrei se afla lîngă Iisus şi-l informează: „Doamne, este aici un băiat care are cinci pîini de orz şi doi peşti.“ (Ioan VI-8).

După învierea lui Lazăr, Andrei a venit împreună cu Filip la Iisus şi i-a spus că nişte eleni doresc să vorbească cu el, ceea ce denotă apropiere şi intimitate.

Tradiţia că Sciţia Mică (Dobrogea) a fost evanghelizată de Andrei a fost notată şi comunicată de către Origen în Comentarii la Geneză, Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească şi în Doctrina siriacă a Apostolilor.

În Sinaxarul bisericii din Constantinopol e descrisă pătimirea Sfîntului Apostol Andrei, apostolul care a predicat în Pont, Tracia şi Scythia.

La Varna a hirotonisit pe ucenicul său Amphius ca episcop.

Martirizat la Patras, în Ahaia, moaştele sale au fost mutate, în secolul al IV-lea, în biserica „Sfinţii Apostoli” din Constantinopole. Parte din aceste moaşte au fost primite de bisericile din Italia, de la Milan, Nola şi Brescia, iar sfîntul cap la Catedrala din Roma, de unde a fost readus, în 1964, la Patras.

Mitropolitul Dosoftei al Moldovei (†1603) scrie în prooloagele sale că Andrei a predicat pînă la Dunăre sau Istru şi Dobrogea.

Au mers cu el împreună apostolii Matia şi Tadeu, pe care i-a lăsat să propovăduiască la Edesa.

În Vieţile sfinţilor se spune că, în Dobrogea, a avut ucenici pe Riri, Im şi Pin, foşti lucrători de pămînt deveniţi mucenici după anul 100 d. Hr.

Amintirea Sfîntului Andrei se păstrează şi în creaţiile folclorice, mai ales prin Dobrogea.

În comuna Ion Corvin se află o peşteră numită Peştera Sfîntului Andrei, unde s-au făcut şi se fac slujbe arhiereşti şi preoţeşti. Ce ierni grele va fi îndurat în acea peşteră! Dar aici, poate mai bătea, cînd şi cînd, o briză caldă ca pe malul mării Galileii, unde copilărise. Dar prin Caucaz, prin Carpaţi, prin Balcani, nicio briză: doar crivăţ şi zloată.

Din spusele bătrînilor, se păstrează amintirea despre multe minuni de ocrotire ale Sfîntului pentru oamenii atacaţi, prin păduri şi hăţişuri, de lupi şi alte fiare, pe vremea cînd Sfîntul Apostol Andrei s-a expus fiarelor, care nu l-au sfîşiat, şi a adus mulţi oameni la Hristos, dar iată că şi pentru el s-au găsit nişte oameni-fiară să-l răstignească.

Iartă-i, Sfinte Andrei, slăvit apostol şi mare mucenic, şi roagă-te lui Dumnezeu ca lumina lui Hristos, pe care ne-ai adus-o acum 2000 de ani, să nu se stingă de vînturi vrăjmaşe din afară şi dinlăuntru, ca să nu pierim, ci să fim izbăviţi şi prin tine din nevoi, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!

 

*

*    *

Iubiţi credincioşi,

 

            Să mulţumim Domnului că ne-a ajutat să sărbătorim împreună în Sfînta Biserică, azi, 25 noiembrie, atît pe Sfînta Mare Muceniţă Ecaterina fecioara şi pe Sfîntul Mucenic Mercurie, cît şi odovania sau încheierea prelungirii slujbelor pentru prăznuirea Intrării în biserică a Maicii Domnului.

            Mulţumim ajutorului ce ne-a dat şi strana împlinind rînduiala cuvenită de citiri şi cîntări pentru îndoita sărbătoare: de praznic mic cu slujba pe şase al sfintelor şi de mare praznic spre cinstirea Maicii Domnului.

            În puţine cuvinte avem prilej potrivit azi să ne amintim şi să aflăm şi unele lucrări şi merite sfinte cu care s-a împodobit Sf. M. M. Ecaterina. Ea a trăit în Alexandria, capitala Egiptului, în secolul al IV-lea al erei creştine. Tatăl său se numea Areta şi avea rangul de principe. Era frumoasă la chip şi voinică. Pînă la vîrsta de 18 ani a învăţat în mod desăvîrşit toată învăţătura timpului aceluia pe care şi-o putea însuşi cineva într-un mare centru cultural cum era oraşul Alexandria. Studiase medicina, citind lucrările geniale ale lui Asclepios, Hipocrat şi Gallien. Studiase filosofia aprofundînd operele lui Platon, Aristotel, iniţiindu-se în cunoaşterea tuturor sistemelor filosofice şi alegînd din ele tot ce găsea bun pentru sufletul ei de creştină. A cules foarte mult din vasta operă a lui Plato scrisă de el timp de 50 de ani – ideile platonice precreştine şi anticipările moralei evanghelice. I-a plăcut, citind Hippias Minor, combaterea minciunii; citind Hippias Major – elogiul adevăratei frumuseţi; citind Alcibiade i s-a dezvăluit tot ce se referea la firea omului. A cules îndemnuri de curaj şi eroism citind Laches; de înţelepciune citind Charmades; de respingere a materialismului citind Protagoras; de credinţă în nemurirea sufletului citind Giorgias sau citind Phaedon etc.

            Să citeşti pe Aristotel cu 400 de opere, pe atomistul Democrit, pe stoicul Epictet, pe matematicienii Eratostene, Pitagora, Euclid, pe retorii, istoricii, geografii, poeţii universali!… Să strîngi într-o minte de copil pînă la 18 ani tot ce e mai bun în gîndirea omenească e un miracol! Şi toate acestea  nu pentru a şti, ci pentru a împlini voia lui Dumnezeu şi a merita iubirea Lui.

            Iată darul sfînt care a întărit-o pe copila Ecaterina – căutătoarea lui Dumnezeu. Acel dar exprimat de fericitul Augustin astfel: „Inequetum est cor maem Domine de nec requiescat in Te“ (Neliniştită îmi este, Doamne, inima pînă cînd mi se va linişti din nou lîngă Tine).

            Desigur, cartea de căpătîi i-a fost Sfînta Scriptură. Ştia cîteva limbi. Desigur, va fi găsit ea, şi la palatul Museion şi prin ce s-a mai salvat din incendiul marii biblioteci, unele manuscrise originale folosite la traducerea Septuagintei ca să soarbă din izvoare direct cuvîntul Domnului ca săltător spre viaţa veşnică. Însă atunci, prin anul 304 al erei creştine, stăpînii cei răi ai lumii erau păgînii împăraţi romani.

            Puterea imperială se exercita prin mai multe persoane, care mai de care mai rele cu creştinii.

            Diocleţian era mai marele tuturor (Protaugustus), altul Maximilian, augustul geamăn, de la Roma, plus nişte cezari adunaţi lîngă fiecare: Galeriu, Maximiu Daia, Constantin Clor, Constantin Sever. Creştinii erau constrînşi fie să-şi lepede credinţa fie, dacă nu voiau aceasta, să fie ucişi.

            La anul 303, Diocleţian dă primul edict de persecuţie a creştinilor, poruncind dărîmarea bisericilor, arderea cărţilor sfinte, torturarea creştinilor, transformarea lor în sclavi.

            Urmă, în acelaşi an, al doilea edict şi mai aspru: cei ce refuză să sacrifice zeilor, îndeosebi preoţii, să fie ucişi.

            Al treilea edict urmat de al patrulea în primăvara anului 304 obligau pe toţi creştinii laici şi clerici să se prezinte spre a sacrifica zeilor, neprezentarea pedepsindu-se cu moartea.

            Atunci s-a ales şi multă neghină ori pleavă, dar mulţi au ales moartea, mulţi au îndurat chinuri şi tortura şi au primit cununa muceniciei.

            În vremea aceea cumplită, a fost martirizată şi Sf. M. M. Ecaterina, după un simulacru de judecată, fiind ea de familie princiară. Scrie în sinaxare că la acea judecată ea şi-a apărat atît de întemeiat adevărul credinţei creştine, încît peste 150 din cei de faţă s-au creştinat şi au fost arşi de vii. Şi chiar împărăteasa, soţia lui Maxenţiu, a primit credinţa în Hristos, a mărturisit-o public şi apoi de sabie s-a săvîrşit.

Despre sfîrşitul Sf. M. M. Ecaterina citim acestea în Vieţile Sfinţilor: „Sosind atunci la Alexandria împăratul Maximiu Daia şi organizînd o serbare cu sacrificii sîngerease, Sfînta Ecaterina a avut curajul şi i-a arătat deşertăciunea credinţei în zei. El, uimit de înţelepciunea ei, i-a propus să o ia în căsătorie. Sfînta l-a refuzat, motivînd că, în mod normal, mirele trebuie să fie superior miresei. El, vrînd în răzbunare să o umilească, a convocat un sobor de 50 de filosofi şi retori eleni care să o constrîngă prin argumente puternice să se recunoască învinsă şi să-şi lepede credinţa. Dar Sfînta şi-a apărat adevărul creştin cu argumente atît de convingătoare, încît aceia au fost biruiţi şi atît ei, cît şi unii dintre cei de faţă s-au creştinat.

Deci împăratul a poruncit supărat să fie dezbrăcată, bătută cu vine de bou şi dusă în temniţă.

Auzind de frumuseţea şi de farmecul înţelepciunii Sfintei, împărăteasa Augusta a lui Maxenţiu a vizitat-o în închisoare însoţită de Porfirie, primul sfetnic împărătesc, şi de 200 de ostaşi. Ecaterina i-a cucerit pe toţi la credinţa lui Hristos.

Deci, chinuită pe o roată în care erau înfipte cuţite şi prin puterea lui Dumnezeu rămînînd nevătămată, văzînd această minune, împărăteasa Augusta şi-a dat pe faţă credinţa sa în Hristos. Asemenea şi sfetnicul Porfirie şi mare parte din cei 200 de ostaşi. Atunci, din porunca lui Maxenţiu, Augusta a fost chinuită prin sfîşierea sînilor şi apoi i s-a tăiat capul. Asemenea a fost decapitat şi Porfirie şi ostaşii deveniţi creştini. Apoi au scos pe Sf. M. M. Ecaterina afară din cetatea Alexandria şi i-au tăiat capul. Creştinii i-au dus trupul, prin deşert, pînă la muntele Sinai şi l-au îngropat. Acolo i se păstrează şi azi sfintele moaşte, într-o mănăstire, numită după numele Sfintei, Mînăstirea Sf. Ecaterina de la muntele Sinai.

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Sf. M. M. Ecaterina, ale Sf. Muceniţe Augusta, ale Sf. Mucenic Porfirie, ale Sfinţilor mucenici cei împreună cu dînşii şi ale tuturor sfinţilor, miluieşte-ne pre noi!

 Amin.

 

Rodica Lăzărescu*

__________________

*Doctor în filologie, coautoare a cinci manuale de română; autoare a peste zece lucrări de specialitate, auxiliare didactice; articole în diverse periodice; membră în colectivul de redacţie al revistei PROSAECULUM din Focşani, actualmente Rodica Lăzărescu este cadru didactic la Liceul „Ion Creangă“ din capitală. Cel evocat în articolul de faţă este, potrivit mărturiei autoarei, socrul domniei sale. (M. F.)

 

PERSPECTIVE CRITICE

 

Petru Demetru Popescu, Florile din grădina Ghetsimani

Citind cartea domnului profesor Petru Demetru Popescu metaforic intitulată Florile din grădina Ghetsimani (ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Lucman, 2010, 170 p.), m-am întors cu emoţie în lumea pură a copilăriei. Starea de graţie provocată de această lectură propunînd curajos transpunerea Evangheliei în proza secolului nostru m-a obligat la cîteva săptămîni de… sedimentări intelectuale înainte de a trece la tastatura menită materializării opiniilor critice de faţă.

Parcurgînd prefaţa purtînd prestigioasa semnătură a părintelui Dumitru Stăniloae, mi-am amintit şi de relatarea plină de farmec a autorului, dintr-una din serile dedicate cenaclului nostru din foişor. O reproduc din memorie, pentru cei care n-au auzit-o, ca preambul, cerîndu-mi scuze povestitorului pentru stilizare.

Cînd, în tinereţe, l-am cunoscut pe părintele Stăniloae şi am avut privilegiul să mă remarce,  l-am rugat să-mi acorde puţin din timpul sfinţiei sale. Mi-a dat adresa, un număr de telefon şi m-a invitat cu amabilitate acasă la dînsul. Am stabilit ulterior o zi în care am ajuns la adresa indicată şi, după introducerile de rigoare, i-am spus că am scris şi eu despre viaţa Mîntuitorului aşa cum am înţeles-o eu din Cartea Cărţilor şi că aş vrea să-i ştiu părerea. Părintele m-a întrebat zîmbind cu mirare dacă ştiu ceva despre Gala Galaction, preot şi scriitor, traducător al Bibliei. I-am confirmat că nu-mi erau străine strădaniile ilustrului cărturar. „Ei bine, ştii, tinere – a continuat părintele Stăniloae – că după ce a studiat timp de peste douăzeci de ani Cartea Sfîntă ca să scrie despre viaţa lui Iisus, Gala Galaction a renunţat?“ Eu am rămas puţin descumpănit, dar părintele, cu aceeaşi amabilitate proverbială a spus că acceptă să vadă despre ce-i vorba. Eu atunci am îndrăznit să-i spun că doresc nu numai să citească şi să-mi spună ce părere are despre cele scrise de mine, ci aş dori şi o prefaţă. „Bine – a zis. Dar ştii că eu nu mai văd chiar aşa de bine, am ochelari la citit, îmi trebuie ceva timp. Uite cum facem. Peste o lună am să-ţi dau telefon; iar pentru că telefonul meu e urmărit, am să-ţi spun aşa: Vino să-ţi dau cartea. Vei veni, într-adevăr să o iei, fie că-ţi voi scrie, fie că nu-ţi voi scrie prefaţa cerută“. Am rămas înţeleşi. Peste o lună am primit mesajul telefonic: „Vino să-ţi dau cartea“ şi am alergat cu emoţie să văd dacă părintele Stăniloae găsise ori nu de cuviinţă să-mi satisfacă orgolioasa solicitare tinerească… Ei bine, nu numai că-mi citise manuscrisul, dar îmi scrisese şi următoarele rînduri drept prefaţă. Permiteţi-mi să vi le citesc – nu e vorba decît de o pagină – o pagină şi jumătate…

Cer, la rîndu-mi, îngăduinţa amabililor mei cititori de a reproduce această remarcabilă prefaţă:

Domnul profesor PETRU DEMETRU POPESCU, prezentînd în această carte „Viaţa lui Iisus“ pentru copii, îşi manifestă atît credinţa în dumnezeirea Domnului Hristos, cît şi dorinţa de a contribui la creşterea copiilor în credinţa strămoşească şi într-o viaţă de seriozitate morală ce decurge din ea.

Cartea e scrisă cu un dar poetic – aş putea spune – propriu autorului, folosit şi el pentru a exprima căldura dragostei faţă de Domnul Hristos, cu voinţa de a insufla acest mare şi unic sentiment al credinţei şi în cititori. Prin acest dar ajută totodată la sporirea înţelegerii dragostei lui Hristos faţă de oameni şi deci la apropierea sufletească a cititorilor de El.

Fără îndoială, faptul că Hristos este nu numai om, ci Dumnezeu făcut OM, dă vieţii Lui o adîncime şi o bogăţie tainică de necuprins, oricît talent poetic s-a putut pune de cel care a descris-o. „Viaţa lui Iisus“ sau „Florile din Grădina Ghetsimani“ cum o intitulează în chip metaforic autorul, prezentată în această carte, nu poate reda de aceea nici ea, decît în mod prescurtat, rezumativ, bogăţia negrăită a vieţii Mîntuitorului. Dar ea reuşeşte să aducă la lumină ceea ce o deosebeşte de orice viaţă simplu omenească. Petru Demetru Popescu redă în carte faptele cu adevărat dumnezeieşti şi pilduitoare săvîrşite de Fiul Omului făcut om, la nivelul putinţei de percepere a lor de către oameni.

Aşa cum cunoaştem soarele sensibil în lumină şi căldură ce este de folos vieţii noastre pămînteşti fără să putem pătrunde cu ştiinţa în toată bogăţia şi puterea lui interioară, la fel autorul cărţii ne ajută să-l cunoaştem pe Hristos în ce este de folos vieţii noastre spirituale şi veşnice prin descrierea faptelor principale mîntuitoare ale Lui. Aşa cum avem soarele fizic însuşi în noi prin razele care ne luminează şi ne încălzesc trupul, la fel cunoaştem şi avem pe Hristos, soarele vieţii noastre veşnice, prin razele faptelor sale fără egal, prezentate de autor cu toată căldura credinţei în dumnezeirea Lui. Prin aceste fapte Hristos trăieşte ca să ne lumineze şi să ne încălzească sufletele în veşnicie. Simţim din carte că Hristos este mereu activ în noi prin puterea Lui iubitoare care Îl face să rămînă întotdeauna Om apropiat de noi, prin crucea Lui suferă pentru noi şi starea lui de smerenie care ne conduce spre viaţa veşnică!

Într-adevăr, pedagogul şi literatul Petru Demetru Popescu pare a rosti, prin cartea aceasta: lăsaţi copiii să vină să se desfete cu Florile din grădina Ghetsimani pe care le-am înmănuncheat pentru ei! 

Nu greşesc însă afirmînd că îndemnul e valabil şi pentru adulţi; mai ales pentru aceia aflaţi sub vremi, care n-au fost catehizaţi la timp, au citit Biblia „pe sărite“, ori au fost prea apăsaţi în anii de formare intelectual-sufletească de ateismul grosier. Mai mult: ochii unei înţelegeri sintetice, anume sensibilizaţi la exerciţii filosofico-lirice, deschizîndu-se farmecului luminos al acestei cărţi, au prilejul îmbogăţirii neaşteptate cu nuanţe cromatice noi. Bunăoară, iată parcursul psihologic al datornicului nemilostiv din cunoscuta pildă, nicăieri mai limpede înfăţişat, după ştiinţa mea: Şi sluga, cu faţa senină şi fericită, grăbi spre casă pentru a-i îmbrăţişa pe ai săi şi a le duce vestea ştergerii datoriei. Dar vezi că sufletul omului este mult prea schimbător şi aşa cum în natură după ploaie vine timp frumos, iată şi iertatul datornic parcă îşi ieşise din apele sale obişnuite. Aşa îi era gîndul, slobod să zboare ca pasărea unde pofteşte şi să-şi facă la fel cuibul unde întîlneşte loc potrivit. Nu mai era la strîmtoare şi cu tăişul sabiei la căpătîi. Astfel stînd lucrurile, abia făcu cîţiva paşi şi prinse a surîde fericit: „Ce om de ispravă e stăpînul ăsta al meu. În loc să mă supună la cazne grele şi multe, în loc să-mi oropseasă familia şi să ne ducă pe toţi la pierzanie, el şterge dintr-odată, cu rară mărinimie, marea mea datorie ca pe nimic… Minunat om şi minunat lucru a făcut…“// Şi merse mai departe parcurgînd unul dintre culoarele spaţioasei case a stăpînului său. Deodată însă sufletul simţi mai altfel bunătatea stăpînului şi gîndul porni şi el pe altă cărare: „Dar ia stai puţin… de ce o fi făcut stăpînul acest act mărinimos? Nu cumva ca Dumnezeu să-i ierte păcatele pe care cred că le are cu duiumul! Că nu-mi vine a crede ca să-l găsească dintr-odată iubirea pentru un sărăntoc ca mine. Şi apoi dacă stau să mă gîndesc, la el banii curg gîrlă. Ar vrea să scape mai uşor cu păcatele cum am scăpat eu cu datoria…“// Ajunse astfel pînă aproape de ieşire. Dar cu sufletul prins de neînţelesuri iar cu gîndul mult mai departe: „Dacă era aşa de bun precum a voit să pară, atunci trebuia să mă ierte de datorie, aşa cum a şi făcut, dar să se gîndească şi la sufletul meu şi al familiei mele. Şi să mai scoată din baierele pungii lui atît de încăpătoare bani încă pe atîta cît datoria şi să mi-i aştearnă în palmă.// Şi cînd ajunse la scară imaginea stăpînului şi a faptei sale se chimbaseră cu totul: „Perfid şi viclean om este stăpînul ăsta al meu. Numai vorba şi lăudăroşenia de el. Puţin dă, puţin va culege…“ // Cu astfel de gînduri în cap el prinse să coboare scările alunecoase, de marmură de la ieşirea casei somptuoase a stăpînului […] Dar gîndul slugii iertate ajunsese acum şi mai departe: „Abia acum mă dumiresc de ce a făcut stăpînul ştergerea datoriei mele din catastif: nici din bunătate şi nici din vreun alt sentiment înălţător. Ci din simplă prostie sau poate din curată nebunie…“ (pp. 96-97). Abia astfel răstălmăcită generozitatea fără seamăn a stăpînului său, în urma străbaterii strîmbelor şi întortocheatelor căi ale unei minţi robite diavolului – simbolic este drumul efectiv, mereu în afară, mereu descendent al protagonistului –, e de înţeles cumplita lui împietrire lăuntrică ce-l aduce în stare de nemilostenie faţă de amărîtul ce-i datora abia o sută de dinari (echivalentul, în epocă, al plăţii unei zile de muncă necalificată. Comparativ cu cei zece mii de talanţi, pe care-i datorase, la rîndu-i, nemilosul datornic deja iertat – E de ajuns a spune că un talant avea valoarea a şaizeci de kilograme de argint – socotea într-o predică părintele Constantin Galeriu, „ni se sparie gîndul“, vorba cronicarului!).

Paralela dintre trădările ucenicilor Iuda Iscarioteanul şi Simon Petru merită, de asemenea, comentată. Ambii par a încerca, contrazicînd spusele premonitorii ale Învăţătorului, să-şi înfrunte destinele – dacă-mi este permisă vocabula în acest context creştin. În interpretarea lui Petru Demetru Popescu, ambilor le sînt contestate, de către Iisus însuşi, repetatele declaraţii de loialitate. Să-i ascultăm, pe rînd. Mai întîi pe Iuda: De ce să Te vînd, Doamne? Nici pentru tot aurul din lume. Nu mi-ai făcut nici un rău şi mi-ai luminat calea… (p. 110) Începea să se roage cu gîndul: „Nu, Doamne, nu Te voi trăda nici pentru arginţi…“ […] // Iuda mai încercă o dată. Cu privirile rugătoare spre cerul dumnezeirii sale, care era aici, aproape de el. Dar privirile lui Iisus se şterseră ca o apă şi se îndepărtaseră de la el. […] (p. 112). Ca un ecou, să-l ascultăm acum şi pe Petru: Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti! […] Împins de o forţă nevăzută, porni iar pe un ton rugător: „Şi de-ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda, Doamne!“  (p. 114). Ce urmează ştim; nici o iotă nu schimbă nici Petru Demetru Popescu. Dar enunţul care cade, post factum, la un moment dat, cu o surprinzătoare comprehensiune, e tulburător: [] Iuda nu avusese tăria să-L aştepte [pe Mîntuitorul] şi, după cum ştim, se spînzurase […] (p. 161). Ghicim aici o cale a mîntuirii prin capacitatea de a răbda pînă la capăt, cu orice preţ – inclusiv al oprobriului unanim – purtarea crucii.

Explicaţia titlului cărţii o aflăm în subcapitolul omonim, într-o pagină de proză ritmată: Cum va fi arătat grădina Ghetsimani? De bună seamă că a avut multe flori şi multă verdeaţă. Şi arbuşti la tot pasul. O adevărată oază a speranţei şi a credinţei. Deci într-un astfel de loc i-a adus Iisus pe ucenici, într-un moment de răscruce al vieţii Sale pămîntene. Căuta să găsească în liniştea grădinii acea putere a reculegerii şi a spovedaniei faţă de Părintele Său cel bun şi atotputernic.[…] // Dar mergînd în grădina Ghetsimani, Iisus va fi în clipa aceea cea mai aleasă dintre florile grădinii. În orice grădină cresc însă şi bălării, astfel încît vom întîlni şi asemenea exemplare care, în loc să lumineze, fac umbră pămîntului […] (p. 115). În continuare, firul narativ preia metafora urmînd exact detaliile evangheliştilor dar incluzînd antitetic „bălăriile“: […] Popor a pătruns în grădina Ghetsimani. Unii dintre cei veniţi purtau în mîini săbii ascuţite, alţii doar beţe de trestie dar dureroase la lovit. Făclii aprinse aveau alţii pentru a lumina o faptă nelegiuită: prinderea lui Iisus. Cîţiva aduseseră cu ei lanţuri grele şi înfricoşătoare. […] Acum veniseră aici multe bălării să năpădească şi să ofilească florile grădinii Ghetsimani (pp. 119-120).

Fire poetică, Petru Demetru Popescu include în ţesătura epică împărţită în şapte capitole numeroase secvenţe liric-descriptive, unele chiar versificate. Aleg spre ilustrare mai întîi o superbă definiţie a copilului ce ar merita să fie preluată de orice biserică în bătălia cotidiană pentru viaţă: Un copil este ca o rază de soare care, cu surîsul său nevinovat, încălzeşte şi pe timp de îngheţ; ca o mană cerească ce îndestulează pe înfometat şi ca apa rece de izvor ce potoleşte pe însetat; ca un cîntec ce încîntă auzul şi ca o pasăre nevăzută ce-ţi prinde sufletul şi îl avîntă în tării. Un copil umple cu vioiciunea şi neastîmpărul său firesc viaţa singuratică şi tristă a părinţilor! (p. 9). Iată şi un fragment de colind: Cum s-a născut Iisus Hristos / În ieslea cea săracă / Şi boii peste El suflau / Căldură ca să-i facă; / Cum au venit la ieslea lui / Păstorii de la stînă / Şi îngerii din cer de grui / Cu flori de măr în mînă. (p. 21). Închei suita acestor exemple cu o veritabilă creaţie lirică, aşezată programatic, după generoasa prezentare a volumului datorată părintelui Dumitru Stăniloae:

Şi totuşi Hrist!

 


Iisus trecea pe ape şi apele cîntau,

În şoptiri divine pe Domnul Îl slăveau,

Şi vîntul cîteodată în mute adieri,

Pe fruntea Sa curată aşează mîngîieri,

Izvoarele din munte abia au tresărit,

 

În apa lor cea clară mereu L-au răcorit,

Cînd pe cărări sbrupte a mers în drumul Lui,

Cu toate Îl ştiură şi s-au deschis oricui,

Asinul blînd din fire pe Domnul L-a purtat,

Cînd în cetatea sfîntă odată a intrat!

 

Şi merse printre oameni cît fost-a pe pămînt,

I-a ajutat adesea, i-a mîntuit oricînd,

Dar marea-I bunătate cînd oamenii-au simţit,

Pe cea mai grea şi-naltă din cruci L-au răstignit!

 

Şi totuşi Hrist pe oameni de-a pururi i-a iertat,

Încununînd iubirea cea fără de păcat! (pp.6-7).

 

E remarcabil efortul autorului de a utiliza ponderat arhaismele fonetice (mulţămită), morfologice (să odihniţi) ori lexicale (să purced, înturnaţi-vă, stratiot) etc. pentru culoarea locală necesară unei opere literare cu subiect istoric. Stilul gnomic preluat din Biblie conferă aura necesară acestei minibiografii neobişnuite: Nu numai cu pîine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu (p. 48); Iisus este pretutindeni în oameni. De crezi în existenţa Lui, cheamă-L şi va veni. (p. 72); Gura lumii e slobodă să vorbească orice, iar ochii nu pot fi opriţi să privească (p. 88); Daţi Cezarului cele ce sînt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu (p. 91) etc.

Ca orice demers omenesc, oricît de nobil ar fi el – scriitoricesc-pedagogic în cazul de faţă –, nici această carte nu e lipsită de scăpări. Trec peste erorile felurite tehnoredacţionale (prea numeroase, totuşi, dacă ţinem cont că ne aflăm dinaintea celei de-a treia ediţii! Dintre acestea, pe una am socoti-o impardonabilă: scrierea cu minusculă a majorităţii pronumelor desemnînd Divinitatea!). În privinţa conţinutului, nu pot subscrie însă la trei interpretări: cuprinderea picioarelor lui Iisus cel abia înviat (p. 51); punerea efectivă a degetului celui gros al lui Toma în rănile Răstignitului (p. 160) şi dialogul prelungit de pe Golgota dintre Iisus şi cei doi tîlhari (pp. 137-138). În aceeaşi notă critică, dar mai atenuată, fiindcă e vorba de detalii, aş menţiona aruncarea porcilor demonizaţi pe stînci, sfărîmîndu-şi trupurile (în loc de înecarea animalelor cu pricina în valurile mării) (v. p. 70) sau omiterea menţionării numărului de coşuri de firimituri adunate de la faimoasa minune a înmulţirii pîinilor şi peştilor (pp. 61-62).

Aş formula, abuzînd de postura de critic de întîmpinare pe care mi-am asumat-o, şi un regret de simplu cititor, anume de a nu fi aflat tălmăcite şi alte episoade biblice vestite din viaţa Mîntuitorului precum învierea fiicei lui Iair ori a unicului fiu al văduvei din Nain, vindecarea slăbănogului, sau discuţia cu Fotini, femeia samarineancă…

Îndrăznesc a încheia afirmînd că, pentru filologul ce sînt, bucuria reîntîlnirii cu naratorul Petru Demetru Popescu ar fi deplină, la o nouă (şi profesionistă!) ediţie a cărţii sale. Conţinutul ar merita din plin suplimentarul efort necesar!   

Mihai Floarea   

 

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

 


Sub semnul jertfei

 

Bunul domn, Neagoe,

Zis şi Negru Vodă,

Simte-n suflet odă,

De mare zidire,

Dreaptă mănăstire.

Are-n faţa sa

Meşteri ne-ntrecuţi

Şi nemaivăzuţi,

Nouă dintr-un stei,

Manole cu ei.

Şi Vodă cuvîntă

Cît şi cerul cîntă:

– Vreţi să fiţi pămînt,

Fără de mormînt,

Sau o frunză-n vînt?

Iar Manole ger,

Cu priviri de fier,

Mări-i răspundea:

– Noi, măria ta,

Doamne, orice-ar fi,

Nu ne veşteji,

Vrem să fim grădină,

De floare tot plină,

Răspîndind lumină!

Domnul se-ncrunta,

Cît parcă zîmbea

Fără a tuna:

– Atunci să-nălţaţi,

Dragii mei fîrtaţi,

Pentru-al nostru neam,

Spre-a le fi drept hram,

La Argeş în vale,

Pe o dreaptă cale,

De la rădăcină,

Cu trup de tulpină,

Şi vîrf de lumină,

Mănăstire mare,

Fără de hotare,

Loc de sfiiciune

Şi de rugăciune,

Să-nălţăm mereu,

Rugi la Dumnezeu!

Manole şi-ai săi,

Ne-nfricaţi flăcăi,

Prind ca să lucreze

Şi să-nfiripeze

O minune mare,

Fără de hotare,

De din zori în seară,

Fără oboseală,

Şi din noapte-n zori,

Pîn’ la cîntători!

Domnu-i fericit,

Visul s-a-mplinit,

Ana s-a jertfit!

Meşterii surîd,

Amarul e-n gînd,

Iar minunea-i mare,

Fără de hotare.

Şi domnul grăia,

Clipa o trăia:

– Fraţii mei, din tină,

Aţi iscat lumină.

Iar Manole sta

Şi se-nlăcrima

Pentru Ana sa

Se şi bucura,

De zidirea grea,

Domnului grăia:

– Doamne, n-am vrut dară,

Ca noi, bunăoară,

Să fim frunză-n vînt,

Fără de mormînt,

Ci-am trudit din tină,

Să iscăm lumină,

Mănăstirea-i gata,

N-aşteptăm răsplata,

Ea în cer va fi,

După ce-om pieri!

Iară vorba sa,

Timpul străbătea

Şi spre cer suia,

Iară pe CUPOLE

Stăruie şi azi

Lumini, ele sînt

Cea a lui Neagoe

Şi mai pe deasupra,

Meşterul Manole…

Veghează din zid,

Trupul ca şi stana,

Inima ca rana,

Sufletul ca mana,

Credincioasa Ana!

Balada pentru Meşterul Manole

Ce-ai cătat, Manole,

Rugul să-l aprinzi

În coasta clădirii,

Prin trupul luminii?

Ce glas ţi-a cîntat,

Poruncind din viaţă,

Din inima ta,

Să smulgi dulce floare?

N-ai ştiut că floarea

Ruptă se usucă,

IAR IUBIREA MOARTĂ

Nu se mai aprinde?

Ploile, furtuna

Nu pot să oprească

Trupul de vioară

Năvalnic să cînte,

Calea să-şi urmeze,

Nu ştiai, Manole?

Tu puteai, iubite,

Să opreşti cu voia-ţi

Crucea să îţi urce

Golgota albastră

Pînă-n zidul negru!

Tu puteai s-o faci!

– Ştiam doar că zidul,

Singur, se dărîmă,

Năruind speranţa,

Spulberînd lumina!

Ştiam doar că trupul

Dulce-al Anei mele,

Jertfă din iubire,

Va mîngîia zidul

Dîndu-l veşniciei!

Ştiam doar că zidul

Poate fi o floare,

Poate fi durere

Pînă la-ncîntare,

Dar ştiam că fără

Moarte nu se poate

GLASUL de te doare,

Trupul de se frînge,

Viaţa dacă piere,

Fîntîna răsare,

IUBIREA NU MOARE!

Meştere Manole

Am să-ţi cînt zidirea,

Şi prin ea iubirea

Mare, de la Argeş!

                  Petru Demetru Popescu

 

 

Ecclesia euxina 36

septembrie 9, 2010

 

CONVORBIRI ÎN FOIŞOR 

 

Inaugurăm din acest număr o rubrică în care vom sugera, periodic, tematica principală a dezbaterilor în favoarea cititorilor neparticipanţi, din diverse motive, la întrunirile lunare. Totodată, împărtăşind opinia pr. prof. Adrian Niculcea, multrăbdătoarea şi generoasa noastră gazdă (în curînd vom împlini două decenii de la înfiinţarea cenaclului, la fostul Schit Darvari – actualmente mînăstire – şi un deceniu de la apariţia primului număr al revistei), aceste însemnări pot fi socotite şi invitaţii la reflecţie ori chiar la puncte de plecare în elaborarea unor lucrări „îndelung şi bine şlefuite“ pe oricare dintre temele abordate.   (Red.)

Pr. prof. Adrian Niculcea se/ne întreabă ce este religia, în debutul dezbaterilor din duminica Sfîntului Andrei, Episcopul Cretei şi a Cuvioasei Marta. Va participa – ne explică – la o întrunire la Vila Florica, de lîngă Piteşti (localitatea este Ştefăneşti, ne informează dl Florin Mihăescu, iar faimoasa vilă e a familiei Brătianu), pe tema generală a istoriei religiilor.

Ca de obicei, Sfinţia sa îşi încordează capacităţile oratorice, exersînd o improvizaţie discursivă (noi avem prilejul şi privilegiul de a asista la aceste exerciţii de retorică, luînd notiţe – cazul meu – ori intervenind sporadic, după stadiul lecturilor fiecăruia). Încerc să rezum ceea ce s-a afirmat cu acest prilej, mulţumit că am putut asista la o lecţie de ţinută:

Pr. prof. Adrian Niculcea: Istoria religiilor privită teoretic porneşte de la definirea fenomenului religios. Ce e religia? Teoria afirmă în primul rînd că ar fi produsul istoriei. Dar dacă religia este asemenea oricărui eveniment istoric – războaie, domnii etc. – nu mai are nimic transcendent. Teologia respinge o asemenea abordare, căci dacă religia ar fi produsul timpului, n-ar mai avea legătură cu divinitatea care este în afară de timp, transcende timpul, e eternă.

Alte opinii presupun că religia ar fi un produs sociologic, asemenea culturii. Or, cultura, se ştie, reflectă întocmirile unei societăţi, reflectă ceva ce evoluează, se perfecţionează în timp etc. Nici această definire nu corespunde adevărului, nu convine teologiei, căci Dumnezeu nu poate fi limitat la datele sociale din cutare ori cutare orînduire omenească.

Unii afirmă că religia ar fi un produs antropologic, aparţinînd gîndirii şi mentalităţii omului. Factorii rasiali determină tipuri diferite de religii, dar acestea eşuează tot în contingent.

Ipoteza că religia ar fi produsul voinţei, al sentimentelor umane nu convine nici ea, căci voinţa – inclusiv de cea putere la Schopenhauer – şi forţele psihice sînt tot creaţii ale omului concret, cu limitele sale.

Fenomenologia lui Husserl (cu intenţionalitatea, transcendentaliile etc.) iarăşi nu răspunde satisfăcător.

Religia ar fi o expresie a vremurilor originare, cînd Dumnezeu călca pe pămînt cu picioarele Sale sfinte.

Dl Florin Mihăescu: Mircea Eliade prin homo religiosus psihologizează. Cred că trebuie ţinut cont de Chipul lui Dumnezeu din Facere.

Pr. prof. Adrian Niculcea: Ceva din eternitate e religia, ceva aflat în afara timpului, a spaţiului (mintea omenească e tentată să creadă că aşa ceva nu poate exista).

D-na Roxana Cristian: Religia re-leagă de ceva. Religia nu e Dumnezeu, însăşi tradiţia primordială nu este Dumnezeu.

Pr. prof. Adrian Niculcea: Cum aţi înţeles că defineşte René Guenon divinul?

D-na Roxana Cristian:  Nu e vorba de „definirea divinului“, căci Divinul e Infinit. Cunoaşterea omenească se poate ridica la un anumit nivel … Fiinţa şi NeFiinţa sînt cuprinse în Atotposibilitatea divină care nu e mărginită de Fiinţă ori de Nefiinţă.

Pr. prof. Adrian Niculcea: Dar de unde apare Fiinţa?

D-na Roxana Cristian: Din polarizarea Atotposibilităţii divine în Fiinţă şi NeFiinţă.

Pr. prof. Adrian Niculcea: Dar prăpastia creată între principiul creaţiei şi originea însăşi a principiului?…

Dl Florin Mihăescu: Nu e o „prăpastie“. Poate fi doar o distincţie între Principiu şi Originea lui. Creaţia se naşte din Fiinţă, dar nu este Fiinţa însăşi, nu este Principiul însuşi care este dincolo de creaţie. Fiinţa conţine toate posibilităţile care pot fi manifestate. De aici apare lumea. Posibilităţile de nonmanifestare ale lui Dumnezeu fac cu putinţă unele lumi pe care nu ni le putem imagina.

D-na Roxana Cristian: Atotposibilitatea divină conţine şi posibilitatea de autonegare a lui Dumnezeu.

Pr. prof. Adrian Niculcea: Eckhart – anterior protestantismului –, Occam, nominaliştii au vorbit de Nimicul aflat la originea tuturor posibilităţilor.

Dl Florin Mihăescu: Einstein, Plank au cercetat constante universale… Existenţa – ceea ce se află în afară, existenţa – ceea ce se află tangibil, concret. Esenţa, ceea ce se află înăuntru. Geneza oferă perspectiva potrivită definirii divinităţii. 

Pr. prof. Adrian Niculcea: La Mircea Eliade tezele despre sacru şi profan nu definesc religia. Religia este în om. Faptul religios este, oare, prizonierul istoriei?

D-na Roxana Cristian:  Conţinutul e la un nivel superior. Canalul suprem ne permite să ne re-legăm la harismă. Harul scapă istoriei. Nu se poate pune la îndoială originea divinităţii.

Pr. prof. Adrian Niculcea: Dar tocmai asta fac filosofii occidentali! Omul adult trebuie să se poată dispensa de Dumnezeu! El e doar… „o invenţie specifică omului involuat“!… De unde ştie apoi omul să deosebească religia de pseudoreligii?

Dl Florin Mihăescu: Faptele apostolilor sînt religie, sau istorie? Nu sînt nici simple fenomene fizice, nici fanteziste!

D-na Roxana Cristian: Toate faptele trebuie re-legate de înţelesul cel mai înalt.

Pr. prof. Adrian Niculcea: Istoria continetelor, fenomenele economice, militare sînt fapte palpabile. Dacă religia ar fi un fapt ca toate celelalte, ar putea face obiectul istoriei; dar faptul religios e metafizic  iar în exterior este evenimenţial, deci istoric. Dacă se recunoaşte aceasta, se descriu faptele exterioare, partea exoterică, pe cînd partea ezoterică rămîne necuprinsă. Fenomenologia a încercat şi ea definirea fenomenului religios…

Dl prof. Petru Demetru Popescu: Ca istoric, afirm că religia aparţine istoriei. Nu trebuie să folosim termenul „produs“. Istoria este în momentul de faţă ştiinţa dominantă, căci foloseşte rezultatele cercetărilor tuturor celorlalte ştiinţe (umaniste, realiste etc.), inclusiv ale teologiei. Religia ca fenomen încadrat în istorie apare tîrziu. Se vorbeşte mai întîi de homo primigenus, apoi de homo faber, în al treilea rînd de homo sapiens şi abia în al patrulea rînd de homo religiosus.

D-na Roxana Cristian: Tocmai asta combătea Eliade spunînd că de la începutul creaţiei există un sentiment religios în om, deci întîi este homo religiosus.

[Curios este, aş interveni post factum, că, în planul evoluţiei individuale, etapele sînt similare succesiunii istorice, sentimentul religios apărînd abia în jurul vîrstei de 30 de ani! Kierkegaard observase această evoluţie încă din secolul al XIX-lea! În aceeaşi ordine de idei, nu-i o întîmplare că activitatea lui Iisus Hristos a atins apogeul tocmai la vîrsta de 32-33 de ani! – M. F.].

D-na Roxana Cristian: Dar la maturitate se produce doar o exprimare, pe cînd în realitate sentimentul, chiar intuiţia religioasă este de la naşterea omului, mai ales la cel botezat.

Dl dr. Adrian Harghel: Conceptul lui Mircea Eliade homo religiosus e ispititor. Dar el face o eroare, căci e antropologic, deci insuficient. Eu susţin teoantropologia, principiul facerii omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Credinţa, nădejdea şi dragostea [au fost atributele primordiale umane]. Astăzi ar trebui să recuperăm după cum putem căderea din credinţă, nădejde şi dragoste. Datele primordiale au fost abandonate. Omul căzut, pervertit, contemporan [are nevoie de un efort de recuperare a atributelor iniţiale]. Religia a apărut într-un fel într-un loc, altfel într-altul, în funcţie de factorii circumstanţiali.

Dl Florin Mihăescu: Religia presupune fiinţa Creatorului. Omul de ştiinţă nu acceptă acest adevăr.

Dl prof. Petru Demetru Popescu: Religia e un sentiment, istoria e raţională.

Pr. prof. Adrian Niculcea: Teologii moderni gen [Friedrich Daniel Ernst] Schleiermacher [1768-1834] ori [Dietrich] Bonhoeffer [1906 – 1945] abordează sentimentul puterii, apărut la adulţii care nu mai au nevoie de Dumnezeu. Supraomul lui Nietzsche, alături de teoriile lui Schleiermacher şi Bonhoeffer, vor impune religia celui mai tare şi vor îneca lumea în sînge. Dincolo de om se află însă Dumnezeu, nu uman, nu o secreţie a minţii, nu un produs al sentimentelor umane [sau un „produs“ istoric], nu un obiect de adoraţie în temple…

Dl dr. Adrian Harghel: Esenţială este recunoaşterea lui Dumnezeu, acceptarea divinităţii…

Pr. prof. Adrian Niculcea: …a transcendenţei. Nimicul poate fi asimilat transcendenţei?

D-na Roxana Cristian: Nimicul în sensul absolut transcende Fiinţa. La René Guenon NonFiinţa cuprinde şi Fiinţa şi Nefiinţa. Religia permite accesul la filiaţia spirituală…

Pr. prof. Adrian Niculcea: Asta susţinea şi Bonhoeffer!

D-na Roxana Cristian: Fliaţia ca dependenţă de Tatăl!

Pr. prof. Adrian Niculcea: Există un Institut al Istoriei Religiilor (unde activează Oişteanu, Cazaban, Neamţu etc.), pe lîngă NEC-ul lui Pleşu. Ortodoxia nu poate scăpa de provocare. Trebuie afirmată o atitudine teoretică…

Dl Florin Mihăescu: …dar şi duhovnicească.

D-na Roxana Cristian: Religia nu poate fi discutată „intra divin“; re-ligia se opreşte acolo unde se face scurt-ciruitul cu Taina.

Cenaclul Euxin, 4 iulie 2010.

                                                                             (A consemnat Mihai Floarea).

ESEURI

MISTERUL ÎNVIERII

Cei care n-au crezut în Învierea lui Hristos aveau, în felul lor, dreptate pentru că Învierea nu poate fi surprinsă, aşa cum n-au surprins-o nici evangheliştii, nici femeile mironosiţe care văzînd mormîntul gol au crezut că trupul lui Iisus a fost furat. Căci Învierea lui Hristos, trecerea din timp în eternitate, este doar o clipă şi clipa nu poate fi văzută nici înţeleasă. De aceea, femeile care veneau cu mir la mormînt sau apostolii n-au putut să creadă; ca să vezi imposibilul în lumea noastră îţi trebuie „credinţa lui Dumnezeu“, care mută munţii pe ape, cum spune Iisus1 or, deşi credincioşi, nici evangheliştii, nici femeile mironosiţe, n-aveau această credinţă absolută, chiar dacă Iisus le spusese de mai multe ori că „a treia zi va învia“ (Mt. XVII, 23).

            Aşadar, după moartea şi îngroparea lui Iisus şi acoperirea mormîntului cu o piatră grea, „în tîrziul sîmbetei“ cum spune Matei, sau la prima licărire a dimineţii zilei de duminică, cum spun ceilalţi  evanghelişti, cînd era deci încă destul de întuneric, mironosiţele au găsit piatra de pe mormînt dată la o parte şi mormîntul gol. Ca şi la Facerea Lumii „întuneric era deasupra genunii“ (Fac. I, 2), iar lumina începe cu acel „fiat lux“ poruncit de Dumnezeu. Aceeaşi lumină o radiau la mormînt îngerii (primii creaţi) care stăteau lîngă piatra dată la o parte2. Era o lumină orbitoare care vestea o nouă Geneză. Iar giulgiul şi mahrama văzute de femei în adîncul mormîntului erau o dovadă că şi trupul lui Hristos înviase. Singurul dintre apostoli „care venise întîi la mormînt şi a văzut (mormîntul gol) şi a crezut (în Înviere)“  a fost Ioan, fiindcă ceilalţi nu ştiau încă Scriptura, că El trebuie să învie din morţi (In XX, 8-9). Pentru Ioan nu erau necesare alte dovezi, el ştia Adevărul, el cunoştea Cuvîntul.

Prima care l-a văzut pe Iisus şi a crezut că e grădinarul a fost (după Ioan XX, 15) Maria Magdalena, poate pentru că ea se sfinţise mai înainte cînd îi spălase capul lui Iisus cu mir. Vrînd să-L atingă, după ce Iisus a strigat „Maria“ iar ea Îi spusese Rabbuni (Învăţătorule) recunoscîndu-L, venind deci să-L atingă, Iisus a oprit-o spunîndu-i „nu te atinge de Mine (noli me tangere) căci încă nu M’am suit la Tatăl Meu“ (In. XX, 17) – în realitate, cu atît mai mult nu L-ar fi putut atinge.

            După ceilalţi evanghelişti, Iisus le-ar fi întîmpinat pe femeile care mergeau  să-i vestească pe ucenici spunînd „Bucuraţi-vă“ iar ele apropiindu-se, I-au cuprins picioarele şi I s-au închinat (Mt. XXVIII, 9). Mai curînd închinarea lor a părut că-I cuprinde picioarele, fără să-L atingă3. După Marcu, doi dintre ucenici L-ar fi văzut  mergînd la o ţarină (Mrc. XVI, 12), dar n-au crezut. Cum n-au crezut nici cei care l-au întîlnit pe un munte în Galileia (Mt. XXVIII, 16).  În sfîrşit, Luca şi Cleopa L-au întîlnit mergînd spre Emaus dar nu L-au cunoscut „căci ochii lor erau ţinuţi să nu-L cunoască“. După ce le-a tălmăcit Scripturile şi au stat la masă cu El şi a rupt pîine şi le-a dat-o „…s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut  dar El s-a făcut nevăzut“ (Lc. XXIV, 13-31).

Toate aceste relatări, care par uneori contradictorii,  rezultă că Iisus, Care li s-a arătat după Înviere în locuri diferite, în timp foarte scurt, depăşind deci spaţiul şi timpul, atîtor ucenici care nu    L-au cunoscut, duc la concluzia că, după Înviere, Iisus era şi Om şi Duh, reunind în El cele două Firi, cea omenească şi cea dumnezeiască, pe care le-a avut dintru început.

            Arătările importante în care Iisus s-a arătat în acelaşi timp şi în acelaşi loc mai multor ucenici şi femei, sînt cele relatate de Ioan. În prima „fiind seară în acea zi dintîi a săptămînii, şi uşile fiind încuiate acolo unde ucenicii erau adunaţi de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicînd acestea a suflat asupra lor şi  le-a zis: Luaţi Duh Sfînt!“ (In. XX, 22). Şi nimeni nu s-a mai îndoit că Iisus era Om şi Duh. Doar Toma, care nu era cu ei, n-a crezut, vrînd să-I pipăie rănile ca să creadă. După opt zile (aceeaşi octavă care e un ciclu supranatural), cînd printre ucenici se găsea şi Toma, Iisus a apărut în acelaşi mod şi, după ce li s-a adresat cu acelaşi „Pace vouă!“, S-a întors către Toma şi i-a cerut să-şi pună degetul în rănile Sale, spunîndu-i: „să nu fii necredincios, ci credincios“5. Relatarea lui Ioan nu spune dacă Toma L-a atins pe Iisus sau nu. Mai curînd nu, căci el I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“, iar Iisus i-a răspuns: „Pentru că M-ai văzut ai crezut6. Fericiţi  cei care n-au văzut şi au crezut.“ Nu l-a fericit, aşadar, pentru că L-ar fi atins. De altfel, din tot ce am relatat pînă acum, nu reiese că cineva L-a atins, nici Maria Magdalena pe care a oprit-o să-L atingă. În ultima întîlnire, pe malul lacului Tiberiada, Iisus a apărut între ucenicii veniţi să pescuiască; aceştia iarăşi nu L-au recunoscut. Doar Ioan a spus „Domnul este“. Este o recunoaştere la persoana a treia a Aceluia care spusese „Eu sînt“. Se repetă pescuirea minunată care e prima minune creatoare la începutul propovăduirii lui Iisus, după ispitirea demonului. Începutul şi sfîrşitul sînt aceleaşi, reunirea Fiului Omului cu Fiul lui Dumnezeu. Iar în veacurile care au fost şi care vor mai fi pînă la a doua Lui venire, nimeni nu-L va atinge pe Iisus decît sub forma-simbol a pîinii şi vinului, deci a euharistiei.

                                                                                                             Florin  Mihăescu

 

Note

  1. Habete fides Dei (genitivul în latină).
  2. Matei şi Marcu vorbesc de un înger, iar Luca şi Ioan de doi îngeri, care ar fi putut fi îngerul păzitor şi îngerul morţii sau, mai curînd, arhanghelii Gabriel şi Mihail.
  3. Traducerea mai exactă a textului din Matei XXVIII, 9 este: „Ele s-au apropiat să-I atingă picioarele şi I s-au închinat“ (Cornişteanu);  sau „Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele şi I s-au închinat“ (l. franceză, L. Segond). (Tenent pedes eius; ekratesan autou tous podas).
  4. „… şi văzîndu-L, I s-au închinat, iar unii     s-au îndoit“ (Mt. XXVIII, 16).
  5. Textul în latină este: incredulus sed fidelis (neîncrezător ci credincios).
  6. Dacă L-ar fi atins, Iisus ar fi spus: pentru că M-ai atins ai crezut.

 

Mai crede românul în ceva?

             

Întrebarea pune la grea încercare pe oricine se încumetă a da un răspuns,  pentru că în substanţa ei  poartă tragismul  nesfîrşitei tranziţii a unui neam ce nu şi-a pierdut încă identitatea. Coordonatele sale geografice,  dar mai ales bogăţiile naturale nu au trecut neobservate nesfîrşitelor  valuri   de invadatori ce,  zăbovind pe aceste meleaguri, au înlesnit experierea întregii palete strategice de la războiul de apărare la înţelegerea diplomatică. Continua  solicitare la care a fost supus  acest neam a fertilizat  virtutea  răbdării, confundată de cei neavizaţi cu  pasivitatea,  fatalismul şi chiar cu neputinţa. Ce a însemnat creştinarea de către Sfîntul Apostol Andrei a strămoşilor noştri, în urmă cu 2000 de ani, din punct de vedere spiritual? O grefă mult aşteptată şi binevenită pe trunchiul mereu verde  al unei mentalităţi hrănite de o civilizaţie străveche, recunoscută în toată lumea, ale cărei urme merg pînă la 30.000 ani î. H. Deşi Creştinismul  aduce o nouă mentalitate, aceasta nu o lezează pe cea autohtonă, fiind acceptat cu deschiderea cuvenită şi  identificat  cu seva acestui neam. Ce legătură există între preistorie şi credinţa de azi în Dumnezeu a românului? Face parte credinţa  din elementele cu transmisie ereditară? Iată două întrebări ce ne apropie de  lămurirea enunţului. Credinţa,  una dintre cele trei virtuţi teologice, alături de speranţă şi dragoste, e parte a tri-unităţii structurale a fiinţei umane, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, comună tuturor oamenilor indiferent de religie. Ceea ce deosebeşte credinţa ortodoxă de oricare alta este congruenţa dintre ea şi Adevăr. Ortodoxia este calea Dreptei Credinţe, aşa cum subliniază Episcopul Kalistos Warre, şi flacăra care a aprins rugul dinainte pregătit  al credinţei traco-geţilor,  despre care Istoria ne oferă cele mai frumoase informaţii. Odată însuşită, prin creştinare,  această nouă înţelegere a credinţei  a deschis calea împreună-lucrării, dintotdeauna căutată, a omului cu Dumnezeu, mărturie căreia stau nenumăraţii sfinţi şi drepţi  ai acestui pămînt sfînt. Cu alte cuvinte, în inimile sfinţilor şi drepţilor noştri s-a născut o nouă patrie duhovnicească întemeiată pe Adevărul revelat, o nouă istorie realmente sacră,  un nou tip de om –trăitorul creştin în duh şi în Adevăr. Aceasta este „România profundă“, România Creştină. „Întrupîndu-Se Cuvîntul lui Dumnezeu, s-a luminat făptura, şi printr-Însul a izvorît mulţimea mucenicilor, care au pătimit pînă la sînge…“ (Icos.1, Acatistul Sf. Mc. Mina). Dreapta credinţă se transmite tradiţional, nu ereditar, pentru că nu e o determinantă biologică, ci spirituală. Legile după care se transmite de la o generaţie la alta sînt cunoscute numai Duhului Sfînt,  Dătătorul de viaţă al Tradiţiei Ortodoxe, a cărei strălucire a luminat spiritul primelor veacuri creştine şi al primului mileniu  continuîndu-Şi Lucrarea pînă în zilele noastre. Să urmărim felul în  care gîndeşte un român care, făcînd abstracţie de meritele şi performanţele sale, zice că  „mătură poteca spre biserică“.

Cu totul întîmplător aflu că în urmă cu cîteva zile,  împreună cu un grup de credincioşi  şi cu un sobor de preoţi,  românul despre care e vorba,  participă la un parastas consacrat martirilor creştini de la Jilava. Fără TV, fără ziare, fără imagine, „fără chip şi fără frumuseţe“, pe ruinele unui „zid părăsit/Şi neisprăvit“, găseşte timp  de pomenire şi ridică pe  oasele credinţei jertfelnice, Catedrala Neamului. Unde este aceasta? În pîlcul de copaci din margine, nu se aude decît croncănitul ciorilor; nici vorbă de schele, norii plîng mărunt. De ce ne tulburaţi cu psalmodieri, izgonindu-ne cu tămîia rugăciunilor voastre? Noi croncănim, petrecînd pe ţarina celor plecaţi, iar voi ne supăraţi cu aducerea aminte. Concetăţeanul nostru caută şi află în afara zidurilor cetăţii, la marginile Bucureştiului, duhul veşnic viu al Neamului,  mult mai mai viu decît cel al  „societăţii româneşti adormite“ cum o numeşte Pr. Iustin Pîrvu. Acolo este sămînţa renaşterii noastre, în pămîntul de dincolo de ziduri, îngropată spre a rodi, îngrijită spre a ne hrăni din spicul ei. Nelăsînd-o pradă corbilor, românul nu o abandonează nici uitării, îngrijind-o cu gîndul la seceriş. O udă cu lacrimile aducerii aminte, ale memoriei active şi ale recunoştinţei,  amintindu-ne felul în care acestea îl întorc pe cel de-al zecelea lepros din calea uitării. Memoria e sămînţa recunoştinţei semănată în Ţarina Conştiinţei. Ceilalţi nouă poartă şi azi povara unui morb exhibat pe podiumul  modei de către  intelectualii  îmbrăcaţi în hainele  „îndoielii“,  „temerii“, sau a imaginarelor „dileme“. Povestea „drobului de sare“ e paradigma designerilor de opinie, de care românul citat se deosebeşte fundamental fiindcă aşa cum afirmă Dan Ciachir „aparţine unei tipologii diferite radical de aceea a intelectualului român“. El face din arta teatrală rugăciune, înţelegînd că „arta adevărată este arta creştină“. Asistăm la renaşterea fundamentelor spirituale ale artei din tăciunii ei, încă aprinşi. În pictură, Eugen Bratfanoff, îşi înalţă rugăciunile prin lumea de portrete înduhovnicite, aşa cum în sculptură a făcut-o Brâncuşi. Refuzînd hrana artificială, modificată genetic a culturii decadente, asemenea oameni se hrănesc,  asemenea calului năzdrăvan, cu tăciuni aprinşi. Retraşi în adîncul împărăţiei lăuntrice, în patria dreptei credinţe, nu uită cine sînt, identificîndu-se cu ei înşişi, îşi trag rădăcinile din memoria nestinsă a Tradiţiei. Nici în Sf. Scriptură cei ce şi-au împlinit menirea trezirii celorlalţi  la realitate nu reprezintă majoritatea vrăjită, ci dimpotrivă minoritatea neadormită şi clarvăzătoare, de toţi  respectată, admirată şi pomenită.  În plină zarvă a oraşului, trompetele acestor heralzi răsună: „Deşteaptă-te române, deşteaptă-te!“

            Atitudinea colectivă nu este unitară decît în faţa  catastrofei, dar apariţia unor asemenea atitudini are rolul unui ferment deşteptător. Conştientizînd că „neamul nostru este în primejdie“, heraldul  trage clopotul în plină post-modernitate încercînd să prevină o iminentă viitură a istoriei. Unul din prodromele acesteia e pervertirea normalului în cadrul căruia „furtul face parte din bussines“. Acest aspect nu este nici neglijabil, nici singurul. Medicina,  căreia îi revine responsabilitatea definirii normalului, se confruntă cu reaşezarea acestuia pe alte principii decît cele neo-testamentare. Generaţia de intelectuali care a umplut închisorile comuniste  s-a sacrificat  apărînd normalitatea. Apelul la memorie impune comemorarea eroilor şi martirilor răpuşi în lupta pentru  normalitate, luptă nedespărţită de cea a păstrării intacte a dreptei credinţe. Identitatea  dintre normalitate şi dreapta credinţă  aparţine fiziologiei duhului. Actorul la care ne referim e  un mărturisitor. „Marele, uriaşul lucru pe care putem să-l dăm Occidentului se numeşte lecţia normalităţii“ susţine el. Fin observator al tipologiei românului, aduce în discuţie rolul Tainei în configuraţia spirituală a acestui neam. „Respectul Tainei marcat de sfînta mirare şi nu de curiozitatea raţională, creează românului un sens major al vieţii… de unde acea lipsă de precipitare biologică în faţa morţii“. Exemplul cunoscut e cel al felului în care ciobanul din Mioriţa priveşte moartea ca pe o nuntă cu Infinitul. Observăm uşurinţa cu care românul face abstracţie nu numai de determinismul istoric, ci şi de cel biologic, dar ceea ce-l deosebeşte de fatalismul oriental e nu  supunerea neputincioasă predestinată în faţa  destinului, ci înţelegerea firească  şi ziditoare  prin credinţa în Adevărul adevărat, în Dumnezeul  întrupat. „Sus inimile“ înseamnă pentru el lepădarea de „toată grija cea lumească“ – temelie a opţiunii pentru  vieţuirea  duhovnicească supraistorică şi suprabiologică, pentru care moartea e o doar un indicator aşezat la graniţa efemerului. „Creştinismul unea Răsăritul cu Apusul“ spune personajul citat. Este singurul liant al comuniunii întregii omeniri, comuniune susţinută de „limba creştină“ a Cincizecimii, de limba Bisericii Dreptmăritoare. Memoria,  în viziunea lui, nu este o inventariere a trecutului istoric, ci aducerea la suprafaţă a tezaurului unor reale şi glorioase împliniri, o modalitate de ieşire din „zodia supravieţuirii“ în care ne-am cufundat ,,pentru a putea construi pe valorile pe care le avem“. Legenda Meşterului Manole ne dezvăluie taina reuşitei în împlinirea faptei bune, pe temeliile simbolismului neptic. Paradigma manoliană e berbecele ce sfărîmă zidul spaimelor, incertitudinii şi dilemelor ce se opun faptei bune.

            Este evident că trecerea de la cuvînt la faptă are nevoie de energia harului, în lipsa căruia  un singur lucru  mai poate debloca articularea  lor şi anume: nenorocirea, disperarea. „Treziţi-vă, fraţi români, pînă nu e prea tîrziu! Ori creştini buni, ori pierim. Vreţi să mai rămînă România Românie? Întoarceţi-vă la Ortodoxie, la Biserică!“, ne previne Părintele Ioanichie Bălan. Drumul apropierii de Dumnezeu e cunoscut: de la îndepărtarea de Dumnezeu se trece prin nenorocire, catastrofă, sau nereuşită,  pentru ca în cele din urmă, în pragul disperării, să urmeze întoarcerea la El. Dacă tot la Dumnezeu ajungem, nu e absurd să ne îndepărtăm de El, să trăim suferinţa  provocată de  consecinţele îndepărtării pentru ca, în cele din urmă, împinşi de aceasta, să revenim,  asemenea Fiului Risipitor, la Tatăl Nostru? Nimeni nu ne obligă să ne irosim viaţa parcurgînd traseul ocolitor al acestei „eterne reîntoarceri“.

În aceeaşi tonalitate trezvitoare se plasează  mesajul românului care atrage atenţia asupra „procesului destrămării poporului român“ şi chiar a „căderii ţării“. Dragostea de neam  îl îndeamnă să reacţioneze, ceea ce şi face cu speranţa în tineretul creştin, în arta creştină şi în Biserică. Face apel la memorie, în care se află stocate  modelele  „demnităţii româneşti“. Ele rămîn mereu vii pentru că au devenit simboluri ale  patriotismului, în timp ce „demnitatea naţională a fost distrusă“ de tăvălugul comunist, căruia i-au căzut victime în primul rînd purtătorii ei de drapel. Vorba urîtă, strîmbă şi mincinoasă  încolăcită pe trunchiul cuvîntului ziditor îi soarbe energia, împrăştiindu-şi veninul. Singura demnitate la care se mai poate apela e „demnitatea creştină“, care „nu este demnitatea chipului  omului în om, ci demnitatea chipului lui Dumnezeu în om“, izvor al „atitudinii creştine“. Iată un elocvent exemplu al rolului esenţial pe care îl are teo-antropologia în abordarea fundamentală a omului. România profundă e România eternă, România duhovnicească, „ieşită din istorie“ pentru unii, confundată în atlase de către alţii. Autenticitatea oamenilor de pe aceste meleaguri se datorează retragerii lor în munţii virtuţilor fundamentale, pe piscurile pe care aceşti Regi în duh strălucesc, precum zăpada pe Selmon, în jurul Vasanului. Menţionează istoria slava de care se bucură Sf. Antipa de la Calapodeşti, Sf.Grigorie Dascălu, Sf. Ghelasie de la Rîmeţ, Sf.Ioan Iacob Hozevitul, Sf. Teodora de la Sihla, Sf. Gheorghe de la Cernica şi nenumăraţii Sfinţi şi Mucenici ştiuţi sau neştiuţi ai unui neam a cărui patrie spirituală sfinţeşte pămîntul strămoşesc? Liantul care uneşte şi identifică România văzută cu România nevăzută este Biserica. A trăi în duh nu este totuna cu a trăi cu capul în nori. Înţelepciunea autohtonă s-a adăpostit în comoara nestricăcioasă a legendelor Meşterul Manole şi Mioriţa,  neroasă de moliile vremurilor şi ale duşmanilor. Românul nu fuge din faţa Istoriei pe care, neignorînd-o, o trece în planul secund al demersului său, potrivit cuvintelor Mîntuitorului: „Daţi cezarului cele ce sînt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu“. Axiologia neo-testamentară  se traduce în atitudinea lui faţă de adevărata valoare şi este un indiciu subtil al raportului său cu Dumnezeu, fără pietism, fără habotnicie, uneori chiar în afara ritmului vieţii bisericieşti, dar purtată  către veşnicie de  rîul subteran al Tradiţiei prin  catacombele inimii. Acolo pătrunde numai Duhul Sfînt. Nouă nu ne rămîne  decît şansa  intrerpretării unor semne atitudinale a căror semnificaţie scapă răucredincişilor care, neînţelegîndu-le, nu ne înţeleg. Istoria raporturilor sale cu Dumnezeu este mai de preţ decît istoria ca inventar mereu răstălmăcit al erorilor umanităţii. Făt Frumos alege, dintr-o falnică herghelie, gloaba nebăgată în seamă, dar care îl ridică în slăvile cerului. Românul alege, din deprindere, „piatra cea din capul unghiului pe care au nesocotit-o ziditorii“. În ce limbaj se poate explica  celor ce se hrănesc din  raţiune acest tip de alegere intuitiv-duhovnicească? „Străină minune văzînd, străină viaţă să vieţuim“ glăsuieşte condacul al 8-lea al Ac. Sf. Cruci. Catafaticul, deşi îl însoţeşte, nu poate explica apofaticul şi în cele din urmă credinţa nu se poate defini în termenii raţiunii comune. Traducerea în limbaj scolastic a experienţei de viaţă a Părinţilor neptici pune în dificultate apropierea între Răsăritul Ortodox şi Apus pe criteriul raţionalizării Supraraţionalului, reiterînd  modul în care prin implementarea unei condiţionări în enunţ s-au născut paradoxurile eleate. Acelaşi lucru se petrece „cu demitizarea şi desacralizarea de care s-au ocupat intelectualii“ ce au trecut cu inconştientă nonşalanţă pe contrasensul a ceea ce „biserica rememorează, evocă şi actualizează în cadrul Liturghiei“. A-i învinovăţi de  dezastru ar însemna o justificare a reaprinderii luptei de clasă cu manifestări de genul mineriadelor desfăşurate sub lozinca „moarte intelectualilor“. În plus, ar fi o nedreptate. Faptul că  la pupitrul intelectualităţii române postdecembriste s-a instalat un grup veleitar cu pretenţii elitiste nu a contribuit la asanarea mentalităţii roşii, ci la edificarea unei mentalităţi profane cosmopolit-sincretice care face din cultura noastră o răscruce de vînturi filosofice occidentale şi esoterism extrem oriental. Faptul că, plecat  din ţară, pe unde îl poartă paşii, îşi construieşte biserica lui, arată că în transhumanţa sa transfrontalieră, românul îşi poartă cu el credinţa în Adevăr. El „pleacă în spate cu o mică biserică“. În acest timp, grupul de intelectuali menţionat patinează pe coperţile realităţii căutînd să pătrundă în paginile istoriei. Încă din antichitatea tîrzie se cunoaşte principiul estetic potrivit căruia, pentru ca ceva să fie considerat  frumos, trebuie să dea rod, să-şi împlinească rostul. Sterilitatea intelectuală e tristă, dacă are unele cauze organo-funcţionale naturale, dar dacă e autoprovocată, e  de-a dreptul urîtă. Vitrina intelectuală post decembristă nu  se identifică  elitei.  O găsim în România profundă exprimîndu-se  cu responsabilitate în paginile unor reviste ca „Rost“, „Atitudini“, „Lumea credinţei“, „Lumea Monahilor“ sau în tăcerea bine motivată, delimitantă, rodnică, vie şi calificată să răspundă întrebării din titlu. „Atitudinea creştină este mai importantă decît fapta bună“. Prin această afirmaţie se subînţelege că  sesizarea, mărturisirea  şi înlăturarea răului curăţă calea faptei bune, măturînd poteca spre biserică. Ceea ce e  considerată „dimensiunea creştină a românului“ de către autorul citat e Crucea ca dimensiune teo-antropologică  a normalităţii. Creştinismul e patria spirituală a oamenilor  sănătoşi trupeşte şi sufleteşte din toată lumea, normalitatea. Blîndeţea românului, confundată cu lipsa de reacţie, de atitudine, de adecvare circumstanţială, exprimă  fiziologia ce nu exclude intervenţia firească a Proniei. Blîndeţea creştină este  expresia normală a funcţionalităţii duhului,  opusă agresivităţii  animalelor, lipsite de duh. Ceea ce în Mioriţa provoacă neavizaţilor consternare, a stîrnit aceeaşi reacţie şi acum 2000 de ani în faţa Fiului Omului şi a paradigmei cu care venea. Aşa cum am menţionat, această paradigmă,  care nu omite nici  atitudinea creştină a omului în faţa  morţii de moarte călcată,  s-a suprapus,  ca o haină bine croită, mentalităţii autohtone. Prin ea se explică atitudinea  lipsită de revoltă şi de agresivitate a omului normal. Ciobanul mioritic e modelul  celui pe care creştinismul îl pregăteşte să întîmpine moartea firesc, după ce l-a ajutat să trăiască normal. Glasul prevenitor simbolizează  Voia Tatălui nostru care este în ceruri, Căreia omul normal nu I se opune, după modelul Fiului-Său Cel unul-născut, care I Se roagă zicînd: „Facă-Se voia Ta“. Politica internă sau/şi externă nu pot să lase indiferent pe nimeni şi deci nici pe creştinul nostru, fiind  nedisociabile de credinţă. Alegerea premergătoare oricăror alte alegeri a fost făcută la Botez prin lepădarea de satana. Ca să nu-şi piardă sufletul, Sfinţii Brâncoveni nu au rupt politica de dreapta credinţă, păzind Cuvîntul: „Cine va dori să-şi scape sufletul său, îl va pierde“. Veşnicia nu este negociabilă pentru că e Viaţa fără de moarte a suflării divine. De aceea românul vorbeşte cu morţii ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, continuă să-i iubească şi să-i respecte, cum face şi aproapele nostru cînd, la înmormîntarea părintelui Atanasie de la Mînăstirea Petru Vodă,  i se adresează mortului: „Viule întru Domnul…, tu, Părinte, eşti sufletul şi noi sîntem trupul. Căci tu eşti viu întru Domnul şi noi sîntem morţi“. Totul e deşertăciune, afară de crucea vieţii, ce ţîşneşte din grămada de pămînt a mormintelor ca învingătoare a morţii, ca un stindard al biuruinţei. „Cum se refugiază cîteodată sufletul unui neam în inima unui om!“ – se miră cel ce pune preţ pe trăirea Tainei. Iscoditoarea şi mereu îndoielnica raţiune – străină dreptei credinţe – şi-a pus în gînd să măsoare adîncul fiinţei noastre urmărind statistic procentul dreptcredincioşilor creştini. Noile dileme sînt rezultanta limbajului specific filosofiei, biologiei, istoriei, sociologiei, fizicii sau chimiei. Transferul conceptual a devenit o metodă epistemică ce justifică interdisciplinaritatea, dar folosirea sa în exces e redundantă. Euristica interdisciplinară nu găseşte,  nici ea, calea de acces către Taina duhului unui neam care, cunoscînd acest adevăr, nu ezită să recunoască, prin  glasul poetului, că „nu striveşte corola de minuni a lumii“. Taina nu se trăieşte cu echerul şi compasul, ci  cu smerenie smerită, cu „înţelegere neînţeleasă“ şi cu bucurie duhovnicească. Dialogul între Apus şi Răsăritul Creştin nu seamănă celui dintre catafatic şi apofatic, în care ştafeta cunoaşterii e purtată fără răgaz către linia de sosire, prin buna conlucrare a părţilor ce au în faţă aceeaşi ţintă. Apofatismul e teritoriul epistemic mereu  deschis  catafaticului. Deşi e dincolo de catafatic, apofaticul îl însoţeşte în  demersul împreună-cunoaşterii. „Poporul român este acuzat că nu poate să facă nimic, că nu este demn, că este bun numai să fie vasal, dar nu se spune nimic de martiraj, nu se spune nimic de suferinţa din închisorile comuniste“, de marile sale izbînzi în toate domeniile,  de tradiţia şi de spiritualitatea sa. Nu se mîndreşte cu suferinţa care a dat acestui pămînt atîţia sfinţi şi mucenici, dar nici nu acceptă o perspectivă incompletă care este falsă, uneori răuvoitoare, asupra adevăratei sale identităţi duhovniceşti, susţinînd că răspunsul la întrebarea indentitară „cine sîntem“ sau la întrebarea „mai crede românul în ceva?“ nu poate fi complet fără recursul la memorie. Aceasta,  deşi susţinută  istoric, nu se confundă cu şi nici nu e reductibilă la ştiinţa istoriei. Sf. Ştefan Cel Mare, Sf. Constantin Brâncoveanu, importante personaje istorice,  şi-au înscris numele şi în analele Istoriei sacre. Neignorînd istoria, românul trăieşte fundamental în Metaistorie care teo-antropologic este  Suprastructura sa existenţială, Crucea vieţii de care nu se desparte şi pe care o trăieşte în Taina de care  i-a fost hărăzit să se bucure prin aducerea sa la existenţă. În raportul dintre structura spirituală a românului creştin şi raportarea sa la realitatea istorică, biologică, ştiinţifică şi culturală, trebuie căutat elementul de imponderabilitate identitară a acestui neam. Din afara pespectivei neo-testamentare, atitudinea sa poate părea  inadecvată sau bizară, dar asta nu e vina noastră. Şi totuşi „ce ni s-a întîmplat? Ce a păţit neamul acesta?“ se întreabă cel ce ştie că „a discuta Taina este un demers nefiresc“. Dimensiunea profundă  în componenta ei apofatică, rămîne Taina de nepreţuit a lui Nicolae Paulescu, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Mihai Eminescu, George Emil Palade, Henri Coandă, Aurel Vlaicu, Victor Babeş, Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrîn, Sf. Ştefan Cel Mare, pentru a nu menţiona decît cîteva nume, precum şi a sfinţilor români cunoscuţi sau nu încă. Creştinismul pentru noi este „o atitudine fiinţială“ de recunoştinţă, de iubire şi de laudă aduse Dătătorului de Viaţă Dumnezeu. Nici moartea, nici suferinţa  nu-i pot smulge locuitorului acestui pămînt sensul existenţei, pe care-l trăieşte într-o necurmată şi tainică bucurie. Un astfel de om, „umilit de istorie, e înălţat de Dumnezeu“. Omul, în care ne recunoaştem, e fundamental motivat, nelăsîndu-se încovoiat de vînturile istoriei, de insultele culturii moderne, de devierile ştiinţei contemporane sau de ispitele de tot felul la care este supus. În viziunea redată, „mărturisitorii sînt singurii care pot da măsura adevărată a neamului românesc“, pentru că a mărturisi înseamnă a exprima ceea ce ştii, ceea ce ai trăit, ai văzut şi ai înţeles, în conştiinţa în care te-ai lăsat călăuzit numai de Adevăr. Imponderabilul care provoacă uimirea lui Baiazid în faţa lui Mircea cel Bătrîn, din Scrisoarea III este Crucea pe care agresorul n-o vede şi  care e principalul său adversar, pentru că omul din faţa lui, atîta timp cît nu e identificat cu aceasta, nu-l sperie. Imponderabilitatea exprimă incompletitudinea definirii crucii ontologice. Însuşirea menţionată creează dificultăţi mentalităţii mecanicist raportate la realitate,  numai după apostilarea    existentului. Incomensurabilul, imponderabilul neavînd apostila materialistă, instituţional nu există. Spirit multivalent, talent sclipitor, gînditor percutant, orator desăvîrşit, luptător neobosit, dreptcredincios creştin, apărătorul demnităţii creştine şi purtătorul de drapel al memoriei identitare, acesta este cel pe care l-am luat ca exemplu, actorul inspirat, românul paradigmatic,  spirit al renaşterii României numit Dan Puric. Nu este o apariţie singulară, pentru că e purtătorul de cuvînt al neamului românesc. Din tăcerea dorului milenar, prin astfel de oameni irump bocetul, doina şi hora locului, sub binecuvîntarea  mărturisirii.

04.07.2010 Ziua Sf. Mucenici Zotic, Atalos, Camasie şi Filip.

                                                                                                                  Adrian Harghel


Despre autocontrol*

sau mai bine

Despre omul în toată firea

Conceptul propus (mai exact intermediat, în cazul meu, printr-o tragere la sorţi la care n-am putut lua parte din motive profesionale, în prima zi a şcolirii noastre estivale), autocontrol, mi se pare o iluzie materialistă, o formă fără fond ca atîtea altele preluate din limbajul psihologilor şi al psihiatrilor. Fiindcă aceste gînduri n-au fost expuse în faţa auditoriului din sala pusă la dispoziţie de organizatori sîmbătă, 7 august/gustar 2010, în care sînt pomeniţi †) Cuvioasa Teodora de la Sihla şi Sfîntul Sfinţit Mucenic Narcis, Patriarhul Ierusalimului, fără a mă elibera stilistic întrutotul de oralitate, am prilejul, scriindu-le, mai întîi, de a-mi cerceta în linişte dicţionarele. Astfel, DEX-ul atestă, sec: Control exercitat asupra propriei persoane (p. 63); Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat (Ed. Cartier, Chişinău, 1999) adaugă la aceasta încă două accepţiuni: (FIZIOL.) Supraveghere permanentă şi control exercitat asupra funcţionării proceselor metabolice care au loc în propriul organism şi Control exercitat de către lucrători sau unităţi economice asupra rezultatelor activităţii lor (p. 89). Noul dicţionar universal al limbii române  (Editura Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2007) nuanţează: control al calităţilor şi faptelor proprii: libertatea politică de exprimare a adus… lipsa de control (şi autocontrol) a formei lingvistice. [Din fr. autocontrol, it. autocontrollo; cf. engl. selfcontrol] (p. 117). Ceva mai amplă este definiţia din prăfuitul meu Dicţionar de pedagogie (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979). O preiau tale quale: 1. Confruntare de către elev a propriei sale acţiuni cu modelul ei (pe parcursul sau la sfîrşitul operaţiei), cu scopul de a-şi forma deprinderi corecte de lucru şi de a-şi dezvolta aptitudinile. Capacitatea de a[utocontrol] este direct proporţională cu vîrsta elevului, ea se formează ca rezultat al îmbinării educaţiei cu autoeducaţia. A[utocontrolul] este posibil, între anumite limite, la toate materiile de învăţămînt, inclusiv la disciplinele sportive şi artistice. 2. (În instruirea programată). Posibilitate care se oferă elevului de a-şi putea controla el însuşi rezultatele activităţii; se realizează permanent prin modul în care se elaborează programele (cu confirmări ale corectitudinii răspunsului la fiecare sarcină de lucru) şi prin probe (după anumite capitole sau părţi ale cursului). (P. 40).

În al doilea rînd, ca adaos terminologic aş insera doar o frază: 10-15% dintre intelectualii de mare valoare sînt autodidacţi, deci în stare de a-şi exercita de timpuriu autocontrolul, manifestat ca program zilnic (de lucru, de relaxare ş.a.m.d.), ca lecturi de bază, ca domenii de specializare, ca relaţii cu semenii etc.

În fine, mai fac un comentariu teoretic, ca pedagog, scriitor şi om al Bisericii: recunosc senin că folosesc rarisim termenul autocontrol. Prefer neologismului acestuia greu digerabil pentru vorbitorul limbii române actuale sintagma stăpînire de sine, cu sensuri sinonimice mai adînci în cadrul familiei de cuvinte a neaoşului fire cuprinzînd locuţiuni precum a-şi veni în fire, (om) în fire, sau pe şi mai concludenta (om) în toată firea. Aşadar, adultul, omul deplin, matur, e socotit de mentalul colectiv ca ins întreg, realizat social, fără eventualele excese manifeste ale celui scos din fire (ori din sărite, cum se mai zice), anume fără acele reacţii adeseori disproporţionate faţă de stimulii socio-economici în care se scaldă. Este specifică pentru acest tip uman cumpătarea izvorîtă dintr-o înţelepciune practică, îndelung exersată, ceea ce atrage respectul, admiraţia semenilor. Dimpotrivă, pentru cel scos din fire, e foarte aproape oprobriul public, ca urmare a abaterilor de la normele scrise ori nescrise ale societăţii, cu efecte de mai lungă ori de mai scurtă durată asupra sa şi asupra celor din jur.

De unde-i vine oare omului în toată firea, ca model al devenirii întru fiinţă – vorba lui Constantin Noica – forţa de a-şi înfrîna mintea, inima şi mai ales instinctele? Prefixoidul auto– e insuficient – dacă nu chiar înşelător în acest caz, căci nu doar prin/din sine însuşi îi izvorăşte pacea, seninătatea ori – ca să preluăm o expresie nemţească – „liniştea cărnii“ omului acestuia de omenie (iată iarăşi o expresie neaoşă demnă de luat în considerare nu numai în contextul folcloric-spectacular, cînd musafirii sînt omeniţi, adică întîmpinaţi cum se cuvine). Responsabil, serios, cinstit, omul în toată firea e priceput la multe şi nu se îndatorează, e, altfel spus, un muncitor cu un înalt respect al lucrului bine făcut, iar cuvîntul dat rămîne literă de lege, căci e un om de onoare. El constituia şi-mi place să cred că va constitui în curînd temeiul societăţii româneşti renăscute pe care ne-o dorim cu toţii (în prezent sînt de părere că nu avem curajul să pornim de la sincera cercetare a imaginii proprii, de la identificarea propriilor calităţi şi defecte, analiză necesară pentru a avansa fără compromisuri pe Calea Adevărului). Reala stăpînire de sine ce-i este intrinsecă omului în toată firea rezultă din credinţa lucrătoare, care pune în mişcare clipă de clipă chipul treimic după care a fost înfiinţat fiecare om. Iisus Hristos, cel lăsat să intre în cămara inimii, ajunge să lucreze prin acest om îndumnezeit care accede la    a-şi asuma asemănarea întru Creatorul său. Cu alte cuvinte, pentru omul în toată firea un alt model decît Iisus Hristos nu există.

În societatea românească interbelică tihnit aşezată europeneşte, întemeiată fiind pe principiile moralei creştin-ortodoxe ce promova munca onestă, dragostea de aproape şi de patrie, impunerea brutală, din exterior, a experimentului bolşevic a generat tragice însă, totodată, exemplare deveniri. Pe lîngă uscăturile de care n-au dus lipsă societăţile umane în nicio ţară şi în niciun regim politic din cîte consemnează istoria, caractere demne de a inspira imaginaţia dramatică a unui Eschil ori Sofocle au fost dăltuite de credinţa puternică pusă la încercare de privaţiuni şi torturi greu de închipuit (darămite de trăit!) de omul secolului al XXI-lea: Valeriu Gafencu, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, Aspazia Oţel-Petrescu, Mircea Vulcănescu, pr. Calciu Dumitreasa, pr. Iustin Pârvu, pr. Arsenie Papacioc, pr. Dimitrie Bejan, pr. Liviu Brânzaş, Vasile Voiculescu, pr. Nicolae Steinhardt, Petre Ţuţea, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Nicolae Oprişan, Ion Ianolide, Marcel Petrişor, Nicu Ioniţă, Vasile Militaru, Richard Wurmbrand, Vasile Valuşescu şi mulţi, mulţi alţii (o cutremurătoare listă, de sute de nume, ca un pomelnic în piatră, se află săpată pe plăci de marmură albă, fixate pe pereţii Bisericii de la Aiud, proiectate de neuitatul Nicolae Goga, acelaşi arhitect care ne-a onorat cu profesionalism, prin 1992-1993, şi rugămintea de a proiecta Biserica în stil maramureşean din cartierul bucureştean Titan, unde slujeşte pr. Adrian Niculcea, actualmente profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii „Ovidiu“ din Constanţa). Unul dintre pătimitorii aceştia, din mila lui Dumnezeu încă în viaţă, părintele Arsenie Papacioc de la Mînăstirea Sfînta Maria de la Techirghiol, ne spunea în 1999: „Comunismul a făcut şi ceva bun pentru România: a umplut cerul de sfinţi“. Ei bine, rezumînd, toţi aceştia, dinaintea cărora mă înclin cu pioasă recunoştinţă rugîndu-mă lor pentru a mijloci ieşirea la liman a neamului nostru fiindcă-i consider martirii modernităţii, au dovedit stăpînire de sine în condiţii indescriptibile, devenind veritabile modele de vieţuire creştină. Ei, aceşti oameni, ce-au apărat cu preţ de sînge adevărul Evangheliei în condiţii de detenţie ori cu arma în mînă, împotrivindu-se comuniştilor în munţi, sînt adevăratele repere morale ale României profunde. Cît de calp le va apărea tinerilor stilul de viaţă consumist promovat 24 de ore din 24 de majoritatea canalelor televiziunilor lumii dacă ar cunoaşte măcar parţial vieţile şi idealurile acestor patrioţi creştini! 

Dintr-o altă perspectivă, mai apropiată, probabil, de aşteptările organizatorilor şi participanţilor la Şcoala de vară de la Constanţa, trebuie afirmat că, depăşind mentalitatea tradiţională, odată cu progresul tehnologic al zilelor noastre, nu numai adultul e îndemnat la autocontrol, adică să-şi vină în fire şi să se comporte ca atare, ci şi tinerii, uneori – mai ales în mediul şcolar – chiar şi copiii. Deşi adeseori inexistenţi, cei şase-şapte ani de-acasă sînt frecvent invocaţi în cazul unor dovezi de nestăpînire, de nervozitate, de manifestare a vreunui tip de violenţă (fizică, verbală, nonverbală, virtual-scriptică etc.) din partea celor tineri ori imaturi. Etichetele ce li se pun acestor tineri rebeli – obraznici, prost crescuţi, neserioşi, nepoliticoşi etc. – nu vizează decît aceste conduite reprobabile, fără a propune analizarea cauzelor care au dus la ele şi implicarea în aflarea soluţiilor de îndreptare a lucrurilor. Copil, adolescent ori ajuns la vîrsta maturităţii, insul e chemat la ordine cu vehemenţă. Cîţi dintre noi nu ne-am aflat în preajma ori chiar în centrul unor asemenea acte de agresiune verbală ori fizică? N-am auzit încă pe nimeni, din nefericire, rugîndu-se pentru cei cuprinşi de mînie aprigă, ori de dispreţ vehement, sau de disperare agresivă, ori de ură diavolească la adresa unor semeni. N-am auzit încă pe nimeni, din nefericire, invocînd stăruitor pe îngerii păzitori ai părinţilor unor asemenea tineri care, animaţi de feluritele năluci ale prezentului, aleargă după satisfacţii efemere, după cîştiguri nemuncite şi după fel de fel de alte „fete Morgana“… Mai degrabă se aud, în asemenea împrejurări, înjurături crîncene, trimiteri scabroase la origini, sau evocări ruşinoase ale celor răposaţi – toate făcînd pe plac demonilor şi aţîţînd conflictele, în loc să le domolească. Le cerem lor autocontrolul dar noi probăm contrariul! E acelaşi fenomen pe care-l constat la clasele mele a IX-a, care îşi cer reciproc să se potolească urlînd şi tropăind zgomotos: „Liiiinişteeeeee!!!“ Este, recunosc, greu, dacă nu chiar imposibil să triumfe în asemenea cazuri autocontrolul. Părintele Ion Popescu, de la Biserica Icoanei din Bucureşti, insista deunăzi asupra tertipului celui viclean de a aţîţa conflictele casnice şi, în general, pe cele interumane, sabotînd cotidian stăpînirea de sine sub pretextul căutării dreptăţii. „Stăm mereu cu degetul pe trăgaci – spunea sfinţia sa – pentru a sancţiona greşelile celuilalt, în numele dreptăţii. «Am dreptate, părinte!» – mi se spune. Ai, de bună seamă, din punctul dumitale de vedere, dreptate, răspund, dar nu mai ai pace… De dragul păcii poţi renunţa la dreptatea pe care o cauţi şi-ţi poţi schimba viaţa“.

În America se fac de peste douăzeci de ani cursuri speciale de „Ştiinţa Sinelui“ ori de „Dezvoltare Socială“, pe categorii de vîrstă. Majoritatea acestor cursuri sînt şcolare, dar pot fi şi extraşcolare, ţinute fiind de psihologi, avînd ca scop aşa-numita „alfabetizare emoţională“ fără de care, ni se spune, gestionarea optimă a conflictelor interpersonale devine aleatorie ori imposibilă. În tratatul Inteligenţa emoţională (1995) semnat de Daniel Goleman (Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, în traducerea Irinei-Margareta Nistor), ni se prezintă pe sute de pagini argumente, se discută cazuri, se propun soluţii. E impresionant efortul unor armate de specialişti ca acest Daniel Goleman, stipendiate de universităţi celebre precum Harvard, Berkley, Columbia, Princeton, Stanford, Yale ş.a., ori de institute importante, vehiculînd sume colosale; dar dacă în tot volumul citat, de peste 420, de pagini n-am găsit nicio referire directă la credinţă, la Dumnezeu, întrebarea e: la ce bun? Care e folosul? Aşadar, omul de rînd american încearcă singur, săracul, fără să ceară ajutorul lui Dumnezeu, să ţină piept cohortelor diavoleşti, care, prin mass media, prin tehnologia de ultimă generaţie – inclusiv cipurile – utilizează toate pîrghiile spre răscolirea şi multiplicarea păcatelor, spre aţîţarea tuturor sentimentelor negative scăpate illo tempore, cum glăsuieşte o legendă grecească, din cutia Pandorei spre bîntuirea lumii acesteia laicizate… Or, arsenalul acesta malefic – aşa cum, odinioară, îi avertiza Mîntuitorul pe apostoli – nu poate fi învins decît cu rugăciune şi cu post. În cele din urmă, cu toate eforturile ei instituţionalizate (de nota zece cu felicitări!), lumea secularizată americană – model pentru mulţi intelectuali români care se tot simt chemaţi să croiască haine străine unui trup etnic bine determinat istoric şi spiritual –, new-agistă ori atee cum este, rămîne fără grai dinaintea statisticilor: în 1990, numărul arestărilor pentru delictele violente [la adolescenţi] a crescut cu 430 la 100000 locuitori, o creştere de 27% faţă de 1980. Arestările de adolescenţi pentru viol au crescut de la 10,9 la 100000 la 21,9 la 100000 în 1990. Crimele săvîrşite de adolescenţi au crescut de patru ori între 1965 şi 1990, de la 2,8 la 100000 la 12,1; pînă în 1990, trei din patru crime săvîrşite de adolescenţi erau făcute cu arme de foc, o creştere cu 79% în ultimii zece ani. Jafurile cu circumstanţe agravante au crescut la adolescenţi cu 64% din 1980 pînă în 1990 (…) În 1950, numărul sinuciderilor printre cei între 15 şi 24 de ani a fost de 4,5 la 100000 de locuitori. În 1989, era de trei ori mai mare, [adică] 13,3. Numărul de sinucideri la copiii între 10 şi 14 ani aproape s-a triplat între 1968 şi 1985. (Cf. datele publicate de Ministerul de Justiţie al SUA şi de Ministerul Sănătăţii al SUA, în Crime in the U.S., 1991,  A Data Book of Child and Adolescent Injury, 1991 etc. – v. Daniel Goleman, op. cit., notele 2-4, p. 413). Îmi cer scuze pentru acest exces de date, dar ele atestă curba involutivă a lumii moderne, lipsa autocontrolului fiind principala cauză – nu extind, deocamdată, cercetarea la restul lumii şi nici măcar la Europa.

Ce-i drept, ţara noastră are încă de rezolvat grave înapoieri în materie de civilizaţie, dar la generalizarea consultaţiilor psihologice şi psihiatrice prin cabinete specializate nu s-a ajuns deocamdată – poate doar din motive economice. Există un procent însemnat de oameni dintre cei declaraţi creştini care se spovedesc suplinind cu brio, apreciez eu, costisitoarele tratamente prescrise de psihoterapeuţii din Occident. Dacă la această taină se adaugă cea a împărtăşaniei şi cea a maslului, redresarea mult aşteptată – o pot mărturisi mulţi dintre noi – nu se lasă aşteptată mai mult decît o permite investiţia de credinţă a celor direct implicaţi (cf. „Credinţa ta te-a vindecat“).

În domeniul relaţiilor intime stăpînirea de sine (i.e. autocontrolul) izvorăşte, dacă nu din iubire (căci tot mai mulţi oameni au uitat relaţia intuită genial de Sfîntul Augustin între libertate şi iubire prin fraza: „Iubeşte şi fă ce vrei“), măcar din responsabilitate, respect de sine – altfel spus din atingerea stadiului de om întreg la fire sau în toată firea. Celor care le e dragă vocabula autocontrol gîndesc, de bună seamă, la abstinenţă, cu toată pletora ei de avantaje în raport cu BTS – i.e. bolile cu transmitere sexuală (eu le numesc, în acelaşi limbaj poetic-demodat venerice). Cînd însă instinctualitatea în general, cea sexuală în special sînt stimulate cotidian în societatea de larg consum prin reclame şi promovarea de false modele, libertatea frizează libertinajul, iar bunul simţ stîrneşte îngrijorare! Voinţa individuală răspunzătoare de autocontrol slăbeşte pînă la anihilare nu numai prin alimentaţia intenţionat nesănătoasă, instituţional cauzatoare de dependenţe şi boli (a se vedea acel Codex alimentarius) şi prin aport legal ori ilegal de noxe (alcool, tutun, droguri), ci şi prin presiunea grupului. Grea misiune pentru preoţi şi călugări! Şi-apoi, cum ar putea să fie izbăvită întreaga societate românească de aceste tare, dacă subiecţii înşişi – adică aceia intenţionat, programat scoşi din fire, fără autocontrol – nu conştientizează anormalitatea, nu se roagă, nu postesc, adeseori nu merg nici la Biserică?…

Sociologic, majorităţile în schimbare dictează parametrii normalităţii. Numărul bate argumentaţia şi bunul simţ aflate în minoritate. Cantitatea îngenunchează calitatea, orizontalitatea aplatizează, prin consens, verticalitatea spre a o face una cu ea.

În concluzie, autocontrolul nu numai că tinde în lumea globalizată a începutului de mileniu trei către zero în practică, nemafiind „cool“ în societatea de larg consum actuală, dar mi se pare a fi şi în primejdie teoretică, întrucît alunecă ireversibil pe grila numiţilor specialişti – psihologi, psihiatri, sociologi etc. – către… anormalitate!

Bucureşti,

10-12 august 2010

                                                                                                              Mihai FLOAREA

________________

* Material inclus în seria lucrărilor prilejuite de Şcoala de vară „Pentru viaţă“, 5-8 august, Constanţa.

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

Perdelele albe

Cîtă lumină! – fereastra, prea strîmtă, să explodeze! Perdelele atît de albe, de subţiri, să se sfîşie!

Şi nimeni în paturile de alături să geamă, să plîngă, să cheme.

Singură lumina, lumina asta ascuţită de zori, în toată odaia.

Şi-n tot trupul nicio durere.

Asta mai cu seamă: nicio durere niciunde.

Se temea pînă să şi respire. Să nu care cumva să tre­zească durerile, cuibărite fără îndoială pe undeva, la pîndă… abia aşteptînd să-l prindă în căngile lor, nu, nu!

Ce linişte.

În nefireasca asta lumină de zori în care toate-şi că­pătau o ciudată consistenţă: odaia de spital, paturile, tînărul de alături care nu mai geme – doarme… fereastra… mai ales fereastra – cu toată lumea de dincolo de ea – simplu: lumea. Cuvînt miraculos: lumea – străzi, case, oameni.

Nu. Să nu se mişte. Durerile poate tocmai asta aştep­tau, de abia aşteptau…

Dar ce dor dintr-odată de munţi!

De ce de munţi? Atît de puţin umblase vreodată prin munţi!

Dor de munţi; şi de toate… de dincolo de pereţii albi, de fereastra plină de soare, de toate, toate… care, uite: îl aşteptau, cumva îl priveau prin perdelele albe. Perdelele care se umflau, fluturau, se dădeau la o parte…

Cît timp, cîtă sănătate i-au stat dinainte, cînd te gîndeşti! Cîte zile şi nopţi, una după alta, fără nicio durere, nicăieri… atîta timp, fără durere, al tău, să faci ce vrei cu el, şi astăzi, şi mîine… de neînchipuit!

Ce-are să facă cu tot timpul ăsta cînd va ieşi de aici?

Mai întîi se va sui pe munţi, e clar. Se va lăsa pradă vîntului, stîncilor, brazilor.

Aici pînă şi gîndul de a se ridica din pat îl speria. Pînă şi gîndul de a se duce în întîmpinarea soarelui, la fereastră, îl speria. Orice mişcare, oricît de mică, putea trezi… nu!

Închise ochii.

Ce minunat că nu simţea nici o durere!

Ce va face cînd va avea iar dinaintea lui zile după zile fără dureri? După ce va coborî din munţi şi va veni iar printre oameni… fără nicio spaimă de durere în trup… ce l-ar mai putea speria? Ce n-ar îndrăzni?

Să-i izbutească perfecţionarea procesului de polimerizare! Să-i iasă odată!… Ce va munci! Dumnezeule, ce va munci!… Să-l vadă dinaintea lui închegat, al lui…

Unde-o fi ajuns Stavrilă cu experienţele? S-o fi apucat de altceva, te pomeneşti! Şi pe Andronic pe care l-a înlăturat… Unde i-a fost capul?…

De s-ar vedea odată printre ei… să nu mai lase ni­mic din mîini,  să nu mai  piardă vremea…

Dar să nu se agite.

Binişor.

Deşi-i atît de greu să stai nemişcat, cînd…

Nu, deocamdată nu, încă nu. Să nu se gîndească încă la nimic… acum asta era cel mai important… să nu strice totul cînd…

Şi mai ales… mai ales…

Deschise larg ochii şi privi ţintă la perdelele albe, înfiorate de vînt… aceste perdele… miş­carea  lor…  atît de albe… nu! – mai ales nu: Ada!

Dar nu era gînd… era, atît: era, n-avea încotro, era şi gata: Ada! Tot timpul, întruna, cu el, Ada…

Trupul Iui nemişcat în cearceafurile albe, în bandaje… trupul lui… al atîtor femei care l-au strîns în braţe… nu!

Linişte!

Să uite. Să uite…

Trupul lui primenit de suferinţă… cumplita suferinţă a durerilor care aşteptau… undeva, la pîndă aşteptau… nu!

Prin care toate căpătau acum transparenţă… ciudată consistenţă şi transparenţă… toate! Uzina, străzile, oa­menii… Ada !

Nu, nu va striga!

Nu se va mişca.

Cît timp, cît timp a avut dinainte, zile şi nopţi de-a rîndul, fără dureri… Doamne!

Zîmbetul ei trist. Zîmbetul… care îl enerva… mereu îl enerva…

Trebuia să vină dimineaţa asta ca să vrea să-l lumi­neze neapărat acel surîs. Să ştie că putea… că numai el putea… aşa cum numai el putea, pe lumea asta, să ducă la capăt polimerizarea…

Cît timp pierdut, Dumnezeule!

Dar să nu se mai gîndească odată la nimic!

Îşi întoarse capul spre tînărul din patul de alături. Un tînăr chimist care-şi arsese mîinile cu nişte soluţii. Se uită la trăsăturile lui destinse de somn, peste care viaţa de-abia îşi imprimase trecerea.

Trebuia să-i spună, dintr-o-dată-i trebuia neapărat să-i spună tot ce-i apăruse în dimineaţa asta atît de limpede: viaţa – ca o dîră de lumină, simplă, nespus de simplă şi luminoasă – ca razele care-i cădeau pe faţă, pe braţe… să-i spună cît timp se pierde fără noimă pe nimicuri, pe ticăloşii… cît timp preţios se pierde… timp fără dureri… Şi cum el va lua toate de Ia capăt cînd va ieşi de aici, pe toate, să Ie împlinească: munca, dragostea… lucrările  care-I ardeau… şi singura fiinţă care era a lui, era – pe lumea aceasta. Că Ie avea, uite, le avea: o muncă, a lui, o dragoste, a lui – şi nu va mai pierde niciun ceas, nicio clipă… nimic nu va mai risipi.

Dar cum se poate că durerile nu se anunţau în niciun fel? Un atît de lung, neobişnuit răgaz fără dureri! Ne­maipomenit.

Îi făcuseră oare vreo injecţie cu morfină?

Cînd? Dormise?

Dar nu, nu: nu se va mai gîndi la absolut nimic.

Ce bine-ar fi să poată adormi aşa, sub razele de soare şi să-l găsească durerile adormit… şi  poate, chiar, să se trezească doar cînd vor trece… ah, cînd vor trece, cînd vor trece de tot.

Închise din nou ochii.

Ada.

Munţii.

Peste puţin, o soră intră în salon, se apropie de patul lui, îl privi, i se-aplecă peste faţă şi apoi, binişor, îi aco­peri obrazul cu cearceaful.

                                                                                                          Nina Stănculescu

Zugravul de la Voroneţ

Zugravul de la Voroneţ

A fost chemat de Voievod

– Meştere, să-mi înalţi pe zid

Mai ’naltă zugrăveală decît el…

Şi… aş dori nespus, Domnia mea,

Lucrarea să arate cam aşa:

Domnul din cer şi heruvimii sus

Iar printre ei să fie şi Iisus,

Apoi să-mi zugrăveşti şi sfinţi şi draci,

Cum ştii pe fiecare să-l îmbraci,

Coconii să mi-i pui alături,

În stînga s-o aşezi pe doamna mea,

Cît despre mine, uite, cum îţi spui,

Cu capul peste creasta zidului!

De izbuteşti te-oi socoti

Chiar vornic al zugravilor, să ştii;

De nu, încredinţar’ că eşti hiclean,

Armaşul am să-l pun

Să te scurteze de un cap nebun!

„Mai ’naltă înălţimea ca-înaltul de cetate?!“

– Dar bine, Doamne, asta nu se poate,

Însă ascult de glasul tău domnesc!

– Şi să şi ’nalţi… că altfel… Nu glumesc

Şi te pălesc!

Zugravul a plecat în grabă mare

Poruncilor să deie ascultare,

Dar tot mai mult gîndindu-se aşa,

Parcă mai mult nimic nu-nţelegea:

„Să ’nalţ alt zid?! – nu, nu-ncape tocmeală,

Că Domnul nu vrea o zidire

Ci o zugrăveală!

Iar capul său domnesc spre pomenire

Mai sus de-a Voroneţului zidire!“

Deodată-n mintea lui ţîşni un gînd:

Ce-i pasă dacă piere mai curînd,

De va picta ceva desăvîrşit

El în mormînt dormi-va liniştit!

Şi începu în zilele cu soare

Albastrul cer

În pura lui splendoare

Să-l însorească tot pe Voroneţ…

Şi-n nopţile cu stele şi cu lună,

În pătimaşa-i dragoste nebună,

În nesfîrşita pată de sineală

El surprindea şi liniştea astrală

Şi, stînd stelar de strajă-n noapte, slovei

Punea ceva din cîntecul Moldovei.

Trecură zile… Iată Voievodul

Veni la Voroneţ cu tot norodul

Să vadă fapta de pe-acest făgaş,

Era urmat, să ştiţi, şi de armaş.

Zugravul de pe schele se coboară

Încununat de liniştea stelară,

Cămaşă largă – pieptul ei deschis –

Plină şi ea de-albastru şi de vis:

– Mărite, isprăvii ce-avui de spus,

Lucrat-am zi şi noapte cele sus,

M-am întîlnit cu greieri şi cu stele,

Cu multe dintre visurile mele,

Dar gîndul tău n-am izbutit să-l fac,

Poate am fost la inimă sărac,

Însă oricît cercam să zugrăvesc

Mai sus de-naltul zid ctitoricesc,

Nu izbuteam decît pe el să pun

Şi sfatul tău şi gîndul meu nebun.

Acum, de vrei, primeşte-n dar solia,

Să-şi facă şi armaşul datoria!

Senin, scăldîndu-şi ochii în lumină,

El fruntea şi-o lipeşte-n glod de tină

Şi tot senin ca zorile aşteaptă

Să-i fie răsplătit şi gînd şi faptă.

Dar nu cade nimic… nici spada grea,

Nici capul lui alăturea de ea.

El simte mîna bună de părinte

Cum pletele îi mîngîie fierbinte:

– Te scoală dar! – îi zice Voievodul.

– Te scoală dar! – rosteşte şi norodul.

Şi meşterul se scoală în neştire

Cu ochii plini de lacrimi şi uimire.

– Tu – spune Ştefan Vodă ca un cînt –

Ai izbutit pe-al lui Bogdan pămînt

Să făureşti pe zid atîta soare

Cît cerul tot în carul său nu are,

Prin chipuri care ochii îi deschid

Pămîntul tot s-a înălţat pe zid,

Pictura ta ca zidu-i mult mai ’naltă,

Gol fost-a zidul, plin spre-nalturi saltă

Zidul i-alături de pictura ta,

El, Voroneţul va trăi prin ea,

Iar eu sînt pus la locul cuvenit,

Prin arta ta trăi-voi înzecit,

Trăi-voi sigur şi prin fapta mea

Dar şi ce nemurit-a mîna ta!

Şi-l sărută pe frunte Voievodul

Să înţeleagă asta tot norodul.

Moghilă, plin şi el de bucurie,

Scăldîndu-şi ochii în minunăţie,

Clipeşte-ncet şi rar cum se cuvine,

Şi spune tare să s-audă bine:

– Mărite Ştefan Vodă, drept ai spus

Că  îl vei face vornic, sau mai sus,

Ci ţine-ţi, Doamne, jurămîntul tău

Că şi zugravul l-a ţinut pe-al său!

Surîde Vodă: „Bine ai mai zis,

Pe zid zugravul cerul l-a deschis,

Dar vornicia-i cale de o clipă

În veac ea tot se spulberă-risipă,

Doar faptul lui nu-i pot da vreo răsplată

Lumească, ea-i divină, minunată,

Vezi, faptei lui nimic nu pot să-i fac,

Albastrul lui trăi-va peste veac,

Iar el, zugravul ăsta-aşa isteţ

Va rămînea ZUGRAV DE VORONEŢ!

                                                                                           Petru Demetru Popescu


 

 

 

 

 


 

Redacţia:        

Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail  mihaifloarea53@yahoo.com 

Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail  romanconstantin@yahoo.fr 

http://www.euxin.wordpress.com; http://mihaifloarea.blog.com/

Ecclesia euxina 35

iulie 1, 2010

ACTUALITATEA

Homosexualii iar…

 

An de an, similar clovnilor ce fac reclamă circului, ies la vedere, de prin bordeluri şi cîrciumi, revărsîndu-se pe străzi. Sînt cîteva sute, dar suferinţa lor e mare cît să umple România întreagă, din moment ce luptă să aibă drepturi egale oricăruia dintre cei mulţi. Le şi au, de fapt, cu cîteva excepţii fireşti, cel puţin în logica naturii; bunăoară, procrearea fiind din punctul lor de vedere un nonsens, vor să aibă copii!

Aceşti semeni ai noştri rătăciţi, pe care majoritatea dintre noi îi ignorăm, iar cîţiva îi înjurăm sau îi dispreţuim, cer de fapt alinare. Eu cred că homosexualii, asemenea copiilor care, nebăgaţi în seamă de adulţi, comit boacăne, îşi semnalează în realitate rănile sufleteşti şi trupeşti în faţa tuturora. Bravînd policrom despuiaţi, travestiţi, vopsiţi ori mascaţi, doar-doar va fi venind cineva şi-n ajutorul lor, ei, sărmanii, au nevoie de ajutorul nostru, al tuturor…

Doar deplîngîndu-le soarta, nu-i satisfacem, căci sînt şi orgolioşi, cîţiva avînd chiar bune prestaţii profesionale. Zadarnic i-aş îndemna, creştineşte, la discreţie: ei Îl reneagă pe Dumnezeu prin însăşi opţiunea lor contra firii. Nici argumentul cantităţii n-ar funcţiona în ceea ce-i priveşte, aşa că degeaba le-aş spune că pe tot globul miliarde de oameni mult mai buni decît ei îşi trăiesc întreaga viaţă în anonimat şi demnitate…

Ei vor nici mai mult nici mai puţin decît să ne convingă, să le dăm unanim dreptate, să-i acceptăm cu păcatul lor şi, eventual, să-i felicităm pentru opţiunea făcută. Adică, ieşind la un moment dat de bună voie din rîndul oamenilor normali, ei vor să reintre acum cu tot cu viciul lor în rîndul lumii, nu aliniindu-se ei, ci aliniind lumea la ei!

Nici nu ştiu dacă ar trebui să plîng ori să rîd faţă de infantilismul acestor semeni. Desigur, nici hohotele de rîs/plîns, nici sfaturile, nici înăsprirea legalităţii n-ar fi operabile faţă de homosexuali (am ascultat pe liderul lor şi de aceea afirm aceasta). Singura soluţie pe care o văd faţă de această realitate socială este de a mă ruga şi pentru mine (să-mi dea Dumnezeu putere în rugăciune) şi pentru ei (să-i lumineze cum ştie El).  

Îndemn şi pe cititorii acestor rînduri să se roage, după îndemnul Mîntuitorului: „Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac“.

Reproduc, în continuare, fără alte comentarii, petiţia adresată anul acesta Primăriei Bucureştilor de şaisprezece organizaţii creştine, rămasă, din păcate, fără răspuns:

 

OPRIŢI BATJOCURA HOMOSEXUALĂ DE PE STRĂZILE BUCUREŞTIULUI!

Scrisoare şi Petiţie adresată Primarului General al Capitalei, Sorin Oprescu

Domnule Primar,

Pentru data de 22 mai este prevăzută o nouă ediţie a unei manifestări stradale reprobabile, parada aşa-ziselor „minorităţi sexuale”. Nici că se putea un moment mai bine ales: în plină criză economică şi socială de proporţii!

În timp ce bugetarilor li se taie salariile, părinţilor noştri li se taie pensiile, copiilor li se ia de la gură, şomajul creşte şi economia e la pământ, homosexualii ies iar în stradă, cu baloane şi cântece, îmbrăcaţi că nişte paparude la o petrecere grotescă.

Ce au de sărbătorit? Mizeria pensionarilor? Fuga din ţară a tinerilor profesionişti? Dezastrul educaţiei publice? Catastrofa din sănătate? Deznădejdea generală din România?

Ce gândesc oare poliţiştii şi jandarmii, ştiind că lor li se reduc salariile cu 25%, dar se găsesc totuşi bani pentru organizarea unui masiv dispozitiv de pază a unor indivizi care îşi mută o problemă personală – orientarea sexuală – în stradă, silindu-ne să asistăm la un spectacol oribil?

V-aţi întrebat vreodată cum se poate ca o asociaţie care are mai puţin de 50 de membri să calce pe nervi, an de an, un popor întreg? Dacă nu, vă spunem noi: „persecutaţii” şi „discriminaţii” homosexuali primesc pentru scopurile lor sprijin masiv – financiar, logistic şi politic – din străinătate, cheltuind milioane de euro din banii magnatului George Soros şi din bugetul UE (bani publici, deci!) pentru a fabrica şi impune propriile standarde sociale, lingvistice şi legislative asupra societăţii româneşti.

Ani de zile ne-au ameninţat că nu vom adera la UE dacă nu le vom permite să se expună agresiv în stradă. Acum, când au obţinut acest „drept”, ce mai vor, de fapt, homosexualii de la noi?

După ce anul trecut au eşuat în a-şi transforma relaţiile amorale în standard legal alături de familia tradiţională, homosexualii români, împreună cu colegii lor europeni, insistă acum pe toate căile pe lângă birocraţii de la Bruxelles, pentru ca aceştia să impună tuturor statelor membre un pretins „drept la căsătorie şi la adopţie homosexuală”.

Asta fac ei, membri ai unei mini-minorităţi extrem de guralive şi gălăgioase. Dar noi, majoritatea, nu avem nici un cuvânt de spus?

Domnule Primar,

Propaganda homosexuală în spaţiul public este o ofensă la adresa majorităţii românilor şi un atentat psiho-social împotriva minorilor din Bucureşti şi întreaga Românie, având în vedere preluarea pe larg a acestor manifestări anormale de către televiziuni.

Cu atât mai mult în actuala situaţie de tensiune şi nemulţumire provocată de criza din ţară cetăţenii trebuie să fie scutiţi de această batjocură suplimentară.

Respectarea drepturilor unor minorităţi nu înseamnă jignirea majorităţii acestui oraş şi a acestei ţări. Dacă mâine o altă minoritate, a pedofililor sau zoofililor, va dori să-şi organizeze un marş pentru promovarea căsătoriilor cu copii sau cu capre, o veţi aproba numai pentru că este sponsorizată de Fundaţia Soros, ca în cazul de azi?

Această boală nu este caracteristică poporului român. Avem toată compasiunea pentru bolnavi, dar bolile se tratează – şi nu în spaţiul public, ci în locuri de specialitate. Cât despre „Europa”, aceasta înseamnă nu doar drepturi, ci şi ceva obligaţii, cum ar fi respect faţă de valorile tradiţiei creştine, în cazul României un fundament de netăgăduit al formării poporului şi statului român.

Recent, în capitala statului român de peste Prut, Chişinău, la cererea majorităţii populaţiei şi cu sprijinul Mitropoliei Basarabiei, autorităţile au interzis desfăşurarea în centrul oraşului a manifestaţiei homosexualilor, ulterior aceasta fiind chiar anulată.

Având în vedere respectul Dvs. faţă de cetăţean şi tradiţiile poporului român, vă cerem imperios, pentru binele tuturor, să anulaţi neîntârziat protocolul de colaborare semnat între Primăria Capitalei şi Asociaţia „Accept” pentru desfăşurarea adunării publice a „minorităţilor sexuale” de sâmbătă, 22 mai 2010.

Cu respect,

• Alianţa Familiilor din România
• Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului
• Asociaţia Civic Media
• Asociaţia pentru Păstrarea şi Promovarea Valorilor Culturale Naţionale „ASTRADROM”
• Civic Net – Piaţa Universităţii
• Liga Studenţilor – Membri Seniori
• Fundatia Romanian Children’s Appeal
• Partidul „Pentru Patrie”
• Uniunea „Vatra Românească” – Fil. Bucureşti
• Liga de Utilitate Publică
• Fundaţia Creştină „Arsenie Boca”
• Asociaţia Pentru Educaţie şi Libertate
• Asociaţia Victimelor Mineriadelor
• Asociaţia Adevăr şi Dreptate
• Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Apatrizilor şi Refugiaţilor
• Grupul Independent pentru Democraţie

                                                                                Pentru conformitate,

                                                                                             Mihai Floarea

PRIMUL MARŞ ÎN APĂRAREA VIEŢII ŞI ÎMPOTRIVA AVORTULUI, DESFĂŞURAT ÎN BUCUREŞTI

Cu ocazia Zilei Copilului, 1 iunie 2010, Pro-Vita Bucureşti a organizat primul marş pentru dreptul la viaţă al copilului nenăscut, numit sugestiv „Marşul Tăcerii“.

La eveniment au participat circa 100 persoane. Deşi vremea a fost ploioasă şi friguroasă pentru prima zi de vară, au venit alături de noi tineri, familii şi copii.

Participanţii au purtat banere cu mesaje precum „Avortul opreşte o inimă care bate“, „Te iubesc, lasă-mă să te cunosc“ sau „Avortul nu e o soluţie“ şi tricouri cu însemnele organizaţiei, cele Două Inimi – a mamei şi a copilului său. Coloana s-a oprit la biserica „Eroii Revoluţiei“, unde s-au aprins lumînări şi s-au depus flori în semn de aducere-aminte pentru victimele avortului în România.

Marşul a fost primul eveniment de acest tip organizat în Bucureşti, la 20 de ani de la liberalizarea avortului în România. Am marcat astfel o aniversare tristă, amintindu-ne şi faptul că, de tot atîţia ani, România are cea mai înaltă rată a avortului din ţările care alcătuiesc astăzi Uniunea Europeană.

În efortul său de conştientizare a publicului faţă de urmările devastatoare ale avortului, Pro-Vita îşi propune să organizeze anual astfel de evenimente şi să le dea o amploare crescîndă, prin invitarea unor organizaţii partenere din România dar şi din alte ţări, de alte confesiuni, pentru a învăţa din experienţa şi metodele folosite acolo de mişcarea pentru viaţă.

Asociaţia Pro-vita este o organizaţie de apărare a vieţii întemeiată pe învăţăturile de credinţă creştin-ortodoxe, care prin scopul şi metodele sale de acţiune se adresează în special persoanelor tinere, indiferent de confesiune, întrucît viaţa este o valoare universală.

Conştienţi de dificultăţile majore ale afirmării vieţii într-o cultură a morţii, într-o ţară declarat creştină dar în care, paradoxal, avortul este cea mai banală intervenţie chirurgicală, noi continuăm să credem în puterea exemplului personal, în valoarea vieţii de familie trăită în Hristos.

Asociaţia „PRO-VITA – pentru Născuţi şi Nenăscuţi“, Filiala Bucureşti

ESEURI

 

PINGUINII LUI BRÂNCUŞI

         De la prima Pasăre Măiastră din 1910, despre care Carola Giedion Welcker spusese că marchează „începutul perioadei de aur din creaţia lui Brâncuşi şi o eră nouă în arta secolului XX“ în atelierul lui Brâncuşi se vor perinda mai multe Păsări. Fiecare în parte reprezenta o sinteză  între natură (cu vieţuitoarele ei fără limbaj articulat) – om – şi transcendent: mesager divin, prezenţă sacră sau aspiraţie umană spre infinit: Pasărea de aur, Pasărea în văzduh, Păsăruica, Leda, Himera, Cocoşul salutând zorii etc. Deşi fără aripi, toate acestea erau de fapt întruchipări ale zborului, ale acelui zbor despre care Brâncuşi exclamase: „Zborul, ce fericire!“; erau un zbor al întregului lor trup, al întregii lor fiinţe.

         Şi nu într-altfel au apărut, încă de la început, din 1911, cei trei şi apoi cei doi Pinguini, în marmură albă. Se spune că pentru aceştia Brâncuşi s-a lăsat inspirat de proiecţia unor fotografii sau a unui film din cadrul conferinţei lui Charcot referitoare la expediţia lui în Antarctica. El a fost entuziasmat deopotrivă de aspectul pinguinilor şi mersul lor atât de omenesc şi de albul peisajului zăpezii care îl înconjura.

         Atmosfera îngheţată a Polului Sud e sugerată de duioşia cu care cele trei mari capete se apleacă unul asupra celuilalt şi cu care îşi strâng împreună trupurile ca într-un cuib. Sunt păsări înfrigurate, o familie îndesine, autonomă, închisă în afară, apărată împotriva intemperiilor, în care o aceeaşi inimă bate. Şi în afecţiunea care îi leagă, ochii ovoidali au crescut uriaşi, asemănători celor ai sculpturii Sărutul.

         Părintele Dumitru Stăniloaie asemuia dragostea lui Dumnezeu pentru oameni cu aceea a unei mame care se apleacă micşorându-se spre a ajunge spre statura unui copil şi a vorbi cu el, fără ca prin asta să-şi piardă propria statură de om matur. Şi tot astfel pentru un creştin, a treia persoană a lui Dumnezeu: Sfântul Duh se manifestă în lume ca un porumbel, fără să-şi piardă firea Sa dumnezeiască. Sfinţii Părinţi au spus că toată natura, inclusiv omul cu istoria lui, pot sluji drept simbol al unui adevăr spiritual. Tandreţea puternică ce emană din cele trei capete aplecate unul spre altul, adunate şi unite între ele ca în nicio altă operă brâncuşiană, poate aminti astfel de Iubirea existentă între cele trei persoane ale Sfintei Treimi, model al celei mai înalte iubiri posibile şi aici pe pământ. Mult visatul de Brâncuşi templu al iubirii şi-a aflat astfel centrul şi piscul.

         La puţină vreme după aceea, Brâncuşi avea să creeze o altă variantă, mai abstractizată, aşa cum făcuse şi în cazul Măiastrei, Sărutului, Cariatidei. Formată din doar doi pinguini, nu avea să fie împuţinată în revărsarea afecţiunii. De unde întruchipa o reluare a dualităţii din întreaga natură, conform credinţei taoiste: dualitate diferenţiată şi îmbinată spre a forma un singur Tot. Ritmul liniilor alăturate şi imenşii ochi ovoidali persistând, gestul ca atare se amplifica şi se revărsa el singur, cu toropitor.

         Iubirea dintre două entităţi diferite şi totuşi de aceeaşi structură, reprezentată atât de tranşant în Sărutul şi-a găsit în versiunea a doua a Pinguinilor o altă întruchipare, de sublimă, spirtualizată viziune.

                                                                                          Nina Stănculescu

 

 

A ZECEA FERICIRE

                                                                                                   Părintelui Sofian

Mărturisirile pe care le avem despre arătările lui Iisus după Înviera Sa, fac pe unii dintre părinţi să considere că întîmplarea trăită de Apostolul Toma poate fi privită ca fiind complementară cu aceea a Mariei-Magdalena. Ei îi spune: „Nu mă atinge“, iar pe Toma îl cheamă să-L atingă, făcîndu-l pe fiecare om deplin, dîndu-i fiecăruia ceea ce-i lipsea. Chemînd-o pe nume, Iisus o face pe Maria-Magdalena să-i zică: „Rabuni! (adică Învăţătorule)“ şi astfel, celei care avea ardoarea credinţei în dumnezeirea Sa, îi face cunoscută şi natura omenească a Fiului lui Dumnezeu, dîndu-i amploarea, orizontalitatea. Lui Toma, care Îl cunoştea ca Om, i se va face cunoscut ca Domn şi Dumnezeu, desăvîrşindu-l în exaltare, în verticalitate.

Totuşi, între Maria-Magdalena şi Toma mai este o deosebire.

Ea îl caută pe Cel din mormînt, tămîind locul de îngropăciune, ea ştie doar o parte a tainicei rugăciuni din jurul Sfintei Mese (În mormînt cu trupul…“). Îngerul întreabă: „Pentru ce socotiţi pe Cel viu cu cei morţi?“. Ca să se audă această întrebare, care conţine în ea şi uimitorul răspuns, trebuie ajuns la mormîntul lui Iisus, cu mir şi foarte de dimineaţă. Atunci, Îngerul cîntă pe Glasul al 5-lea: „Ca un Dumnezeu a înviat din mormînt“ şi mironosiţele află vestea cea bună.

Toma însă îl caută pe Cel Înviat. Versetul 25 din Evanghelia lui Ioan (20) conţine rugăciunea Apostolului Toma. În ea predomină, nu atît îndoiala (pe care de altfel, troparele zilei o numesc „mîntuitoare lumii“), cît condiţiile pe care le cere: „Dacă nu voi vedea în mîinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în coasta Lui, nu voi crede“. Aceste cuvinte de o îndrăzneală nemaiauzită, ne fac să credem că Toma ştia ce cerea. În primul rînd, Toma avea îndrăzneala celui ce se ştia cu mîinile curate, căci iudeii învăţaseră din Legea veche, la ce se expunea cineva nedemn în apropierea lui Dumnezeu: „de este nedreptate în mîinile mele să prigonească vrăjmaşul sufletul meu“ (Ps. 7, 3-5). Şi ştim strigătul înspăimîntat al lui Petru cînd a presimţit prezenţa Dumnezeului celui Viu, după pescuirea minunată: „Ieşi de la mine, Doamne, că sînt om păcătos“ (Lc. 5,8).

Apostolul înaintează în rugăciune după învăţătura psalmistului: „Domnul Învaţă mîinile mele la război şi degetele mele la luptă“.

Toma sau Didim (nume evreu şi nume grec) înseamnă Geamăn. Se ştie că acest nume îi venea Apostolului şi din cauză că avea primele două degete ale mîinii drepte lipite. Or, îndemnul povăţuitorilor este ţinerea inimii duhovniceşti în timpul rugăciunii cu „două degete lipite“. Numele lui Toma este încă o dovadă a vigorii rugăciunii sale.

În rugăciunea lui Toma, nu trebuie să ne tulbure cuvîntul „dacă“, ci să ne întărească convingerea că versetul 25 conţine rugăciunea deosebită a lui Toma. Acest „dacă“ îl întîlnim la patriarhi: „dacă am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!“ (Facerea 18,3), sau la marii bătrîni duhovniceşti. Se cunoaşte, de pildă, cum un bătrîn, după ce a căzut în păcat, s-a aşezat în faţa candelii stinse şi cu smerenie a făgăduit că nu se va scula, “dacă” nu se va aprinde candela de către Dumnzeu, ca să cunoască semnul iertării. Candela a fost aprinsă în mod minunat şi, de atunci, bătrînul a păstrat-o ca pe o mare comoară cum şi era.

Toma recunoaşte, de fapt, că dacă nu va fi cu mîna în coasta lui Iisus, nimic nu va fi.

Şi Iisus îl va primi.

Apostolul, prin cei trei „dacă“, îşi pune „suişuri în inima sa“ şi epuizează posibilităţile lumii văzute şi nevăzute pentru a se statornici în cea spirituală; prima treaptă (primul suiş) este chemarea pe care o are să vadă semnul cuielor, a doua este posibilitatea de a pune degetul său în semnul de recunoaştere al ţintuirii pe Cruce, deci al atenţiei, al meditaţiei, al trezviei, iar a treia este mişcarea, vibraţia, simţirea care se va produce „dacă“ (sau cînd) îşi va pune mîna în coasta lui Iisus. Toma suscită, am putea spune, răspunsul lui Dumnezeu, care nu întîrzie, căci „celor drepţi le împlineşte cererile“.

În a opta zi de la Înviere, în afară de binecuvîntarea „Pace vouă“, pe care Iisus o adresează tuturor ucenicilor adunaţi iară în cămara de taină, dialogul se desfăşoară numai cu Toma, pe care Domnul îl ia cu El în mijloc – deci şi Toma devine central – şi-i îndeplineşte pe rînd toate cererile sale. Cînd Domnul Hristos îi spune „adu mîna ta şi o pune în coasta Mea“, mîna lui Toma se învredniceşte să devină potir de împărtăşanie care în chip nevăzut a primit vinul viţei celei dinaintea creaţiei. Clepsidra vie a zilei a opta, a „măsurii desăvîrşirii“, e reprezentată şi de simetria dintre succesiunea cererilor lui Toma şi împlinirea lor de către Iisus.

Prin cuvintele Învăţătorului şi în prezenţa Sa, simţurile şi toate facultăţile se resorb unele într-altele, după ierarhia lor ştiută şi neştiută, şi ajung, din porţi să devină ferestre deschise prin care Toma, sprijinit pe însuşi semnul neclinitirii din mîinile înviate ale lui Iisus, trece prin poarta strîmtă cît un vîrf de lance şi se strămută dincolo de cele văzute şi nevăzute; se depăşeşte prin Însuşi Iisus care îi e Calea şi ajunge la Adevăr şi Viaţă.

Mîna lui Toma în coasta lui Iisus s-a altoit ca o mlădiţă pe viţa cea adevărată, iar roada ei este bucuria deplină care se revarsă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.

Prin aceste cuvinte, Toma se declară al lui Dumnezeu, dar şi el îl are pe Dumnezeu.

E un exemplu de creştin care încă din viaţa actuală şi-a cunoscut începutul care e şi scopul şi s-a mutat la El, cu duhul, cu sufletul şi cu corpul, nu numai teoretic şi virtual, ci şi efectiv.

Toma se odihneşte „în coasta“ Mîntuitorului.

Pentru el „separativitatea“ a încetat. De acum încolo, în transcendenţa stării de Pace cîştigată şi definitivată apoi prin Pogorîrea Duhului Sfînt, Toma va fi în lume, dar nu al lumii, va fi un misionar prin care se vor dezvălui „cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii lui Dumnezeu“. (Ps. 50).

Prima dezvăluire de acest fel este FERICIREA A ZECEA.

Nestemată încrustată în Evanghelia lui Ioan: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!“, spre deosebire de cele nouă fericiri propovăduite de Iisus pe Muntele Fericirilor, în timpul vieţii pămînteşti, A ZECEA FERICIRE este anunţată de Iisus după Învierea Sa, în cămara de taină din Foişorul de pe Muntele Sionului (aici s-a aşezat Cortul Mărturiei cu Tablele legii, aici au fost scrişi Psalmii de către David, aici S-a pogorît Duhul Sfînt în chip de limbi de foc).

Altă lucrare dumnezeiască arătată prin Apostolul Toma a fost răpirea şi ducerea lui la Ghetsimani, după trei zile de la îngroparea Maicii Domnului, pe care a văzut-o pe cînd se suia cu trupul la cer. Tradiţia spune că a primit atunci ca mărturie, de la Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, brîul cu care era încinsă. Ajuns apoi lîngă ceilalţi apostoli are stăteau în jurul mormîntului şi, deschizîndu-se acela, n-au mai aflat în el trupul Prea Curatei Fecioare, adeverindu-se tuturor îndumnezeirea ei.

Tot prin Toma şi-a îndeplinit Iisus, după Înviere, şi făgăduinţa făcută regelui Abgar al Edesei că-i va trimite pe unul din ucenicii Săi să-l vindece şi să dea viaţă lui şi familiei sale.

La Împărţirea apostolilor, Toma a fost trimis să propovăduiască Evanghelia întîi la parţi şi perşi, unde se ştie, din tradiţie, că a apărut prima dată Steaua vestitoare a Naşterii lui Iisus. Sfîntul Toma reface astfel, în sens invers, drumul regilor magi, dar avînd călăuză nu raza stelei, ci chiar Lumina ei.

De asemenea, Sfîntului Toma Îi este atribuită şi celebra Evanghelie apocrifă, găsită în Egipt, de o rară splendoare.

Şi el este primul căutător al Graalului, căci înainte de a-şi pune mîna în coasta Mîntuitorului, el a fost cel care, la Cina cea de Taină, a pus Întrebarea necesară: „Cum putem să cunoaştem calea?“. Prin iconomia lui Dumnezeu, datorită lui Toma, a răspuns Iisus: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu va intra la Tatăl decît numai prin Mine“.

În India, într-un paraclis din oraşul Meliapur, a fost găsit mormîntul Apostolului Toma, iar înăuntru, trupul sfîntului, alături de lancea care‑l străpunsese.

Sfînta Tradiţie spune că ultimele cuvinte ale lui Toma au fost „Hristos a Înviat!“.

Îi răspundem astăzi: „Adevărat a înviat, Sfinte Apostole Toma!“.

                                                                                                      Roxana Cristian

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

 

                                                               Eminesciana

Glossa

Firul vieţii este unul

De cînd treci a lumii poartă,

Cel cuminte şi nebunul,

Sînt mînaţi de-aceeaşi soartă,

Idealuri se destramă,

Viaţa-i scurtă şi curmată,

Numai dragostea de mamă

Nu se stinge niciodată.

 

Un destin mereu ne mînă

Şi-l purtăm chiar din născare,

Fericirea e stăpînă,

Rar şi doar din întîmplare,

Pe cînd regula urmează

Nenorocul cu duiumul,

Chiar cînd omul avansează,

Firul vieţii este unul.

 

Frămîntările sînt bune

Dar neşansa este clară

Pentru cei ce vor s-adune,

Fulgi de nea în miez de vară.

Gloria e o formulă,

Desuetă şi deşartă,

Şi averea ei e nulă

De cînd treci a lumii poartă.

 

Filosoful se socoate

Numai după cum gîndeşte,

Însă luat după dreptate,

Nimănui nu foloseşte,

Fiindcă mulţi sînt fără minte,

Tot alăturea cu drumul,

Însă merg tot înainte,

Cel cuminte şi nebunul.

 

Împăraţii, frunţi înalte

Cu coroana-nfiptă-n plete,

Nu se-nvrednicesc încalte

Să trăiască pe-ndelete,

Ci-şi îndreaptă zilnic paşii

Înspre-a nemuririi artă,

Dar şi ei ca şi ostaşii,

Sînt mînaţi de-aceeaşi soartă.

 

Şi cu cît mai mult averea

Se clădeşte din risipă,

Şi înverşunat puterea

Se menţine pe-o aripă,

Totul e deşertăciune

De nu-ţi afli rost şi seamă,

Cînd sub pala de tăciune,

Idealuri se destramă.

 

Timpul scurmă în tăcere

Tot ce omul făureşte,

La mărire, decădere

Prea abil le pregăteşte,

Cînd te crezi mai bun, mai tare,

VINE COASA NECURMATĂ

Şi te smulge ca pe-o floare,

Viaţa-i scurtă şi curmată.

 

Ce rezistă-n lumea asta,

Care flamură anume,

Că mărirea e năpasta,

Bogăţii, searbede glume!

Cine? Doar fiorul dulce,

Ce te mîngîie, te cheamă,

Te alină să te culce,

Numai dragostea de mamă!

 

Şi credinţa ce nu piere,

În strămoşii tăi de sînge,

Ţara, limba ei de miere

Şi izvorul care plînge,

Fermecat ca o cîntare

Şi dumnezeirea toată,

Ruga cea sincerătoare,

Nu se stinge niciodată!

 

Nu se stinge niciodată,

Numai dragostea de mamă,

Viaţa-i scurtă şi curmată,

Idealuri se destramă,

Sînt mînaţi de-aceeaşi soartă

Cel cuminte şi nebunul,

De cînd treci a lumii poartă,

Firul vieţii este unul!

 

                                                                                      Petru Demetru Popescu 

 

                                                                                 ***

Am primit prin email, zilele trecute, de la medicul meu stomatolog, doamna dr. Alice Dinuţ, un text cu virtuţi literare şi duhovniceşti remarcabile. Tehnica narativă „în ramă“ şi insolitul situaţiei merită, cred, cunoscute cititorilor revistei noastre.

Precizez că am fost nevoit să corectez ortografia, punctuaţia şi – într-o mai mică măsură, prin paranteze drepte – chiar lexicul.

Mulţumesc autorilor paginilor următoare.

25 mai 2010

                                                                                                            Mihai Floarea

 

Înainte de a citi materialul de mai jos vreau să vă spun cîteva scurte povestiri legate de transformările inexplicabile pe care le-au suferit unele persoane dragi mie:

Prima se referă la părintele Elefterie, fost stareţ al mînăstirii Dervent, judeţul Constanţa, trecut acum în planul celălalt şi fiind considerat în Moldova un sfînt de către călugării şi maicile de acolo. El a fost, iniţial, un medic ortoped foarte bun, făcînd o pregătire de specialitate de un an şi [cîteva luni] la Berlin. Cum de a ajuns preot-arhimandrit şi un bun vindecător, recunoscut în toată Moldova, este greu de explicat, dacă gîndim raţional.

A doua povestire se referă la stareţa mînăstirii Recea din judeţul Mureş, acolo unde a fost şi părintele Ioan. Ea a fost iniţial, inginer-referent la OSIM. După revoluţie a intrat în cinul călugăresc şi a ajuns treptat stareţa mînăstirii, unde a avut o contribuţie esenţiala la înfrumuseţarea ei, transformînd mînăstirea într-una din cele mai frumoase [lăcaşuri] din ţară. Cum s-a produs această transformare, este tot aşa [de] greu de explicat raţional. Dumnezeu nu stă degeaba.

Şi aşa lista de povestiri poate continua la nesfîrşit, una dintre ele fiind şi cea de mai jos, dar povestită de altcineva:

 

 


COCALARUL ŞI VINUL SFINŢIT


                                                                                              de Bruno Ştefan

 

Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti: un ins certat cu şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-şi umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete şi lanţuri de aur la gît, îndrăgostit nebuneşte de manele. Cînd făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam şi-i dădea pe Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum, înnebunindu-i pe vecini cu muzica de mahala şi cu mirosul de mici.

Cînd m-am mutat în cartierul Militari apartamentul mi-a fost spart de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini se temeau de el, căci pe unii i-a bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În ciuda sesizărilor la poliţie el era de neatins, iar reclamanţii se trezeau imediat cu maşinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltrataţi ori nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era neputincioasă în faţa lui abia la a treia sesizare, când poliţistul de proximitate m-a luat de-o parte şi mi-a spus să o las mai moale cu nemulţumirile dacă vreau să nu o păţesc mai rău. Mădălin era stăpînul zonei, peştele celor mai multe prostituate din cartier şi organizatorul celor mai multe activităţi comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine şi cînd are dreptul să joace fotbal pe terenul şcolii de vis-à-vis, el stabilea care este temperatura optimă în apartamente şi toate reparaţiile şi acţiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voinţa lui.

După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întîmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin şi de oamenii din banda lui chiar în faţa blocului. Făcîndu-mă că nu ştiu că ei mi-au spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la poliţie împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pînă la etajul 6, promiţîndu-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit imediat rîsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie de înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin le-a spus serios, în mod neaşteptat:

 –  Haideţi, băieţi, să-l ajutăm pe dom` profesor.

Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la ţară şi nu m-am lăsat pînă nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut efectul şi limbile s-au dezlegat, ei au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine şi chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe care n-au putut să le vîndă la talcioc. Tot bînd şi povestind vrute şi nevrute, rîzînd cu ei şi arătîndu-mi simpatia faţă de stilul lor de viaţă, am ajuns după cîteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinîndu-se pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat:

 Dom` profesor e de-acum fratele meu şi tre` să spuneţi tuturor băieţilor că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.

Simpatia lor faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat şi m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută în cuie şi deşi multe apartamente au mai spart în zonă şi chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată şi chiar mi-au adus înapoi un costum, cîteva cărţi şi două lenjerii furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi le răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.

De mai multe ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba cricul de la autoturism, ba să vorbesc la cîte-o şcoală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe cîte-un golan minor din gaşca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internaţional, apărîndu-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la uşa mea tocmai cînd aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am împrietenit cu hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobişnuit dintre „cei buni“ şi „cei răi“, dintre interlopi şi universitari, făcînd din relaţia noastră subiectul unui interesant articol.

Cu vremea, întîlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza de doctorat despre puşcării. Într-una din vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja şmecher – cel mai înalt grad în ierarhia informală a deţinuţilor şi unul [dintre] cei mai influenţi puşcăriaşi. Discuţiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale care se petrec în închisori şi graţie lui deţinuţii şi gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu şi mi-au povestit numeroase cazuri neobişnuite, pe care le-am prezentat în cîteva povestiri, articole şi studii de caz. Am reuşit să obţin de la conducerea administraţiei centrale a puşcăriilor autorizaţia să-l angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial şi scăzută din pedeapsă. Cu această autorizaţie am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atît de important, încît teza mea de doctorat a fost una [dintre] cele mai bune lucrări susţinute în ultimii ani la Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea mai bine vîndută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la cererea lui de eliberare condiţionată, el reuşind să iasă din puşcărie cu doi ani înainte de termen.

Eliberarea lui a fost un eveniment pe care banda lui trebuia să-l serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfîrîiau continuu pentru a asigura fripturile şi micii pentru toţi cocalarii zonei. Însuşi Adi Minune şi Vali Vijelie au venit şi au cîntat la această petrecere, iar versuri precum: „puşcărie, puşcărie / urîtă mi-ai fost tu mie“ ori „n-ai venit la vorbitor / curvo vezi că te omor“ au răsunat pînă tîrziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el şi le-a cerut maneliştilor să compună pe loc o serie de cîntece pentru mine. „Dom` profesor eşti deştept / i-ai tras pe gabori în piept“ a fost refrenul cel mai cîntat în acea seară ca omagiu adus mie – eliberatorul lui Mădălin.

În a doua seară m-am trezit cu el la uşa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea şi despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tîlhari. Era plin de optimism şi avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mînăstiresc adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulţumit pentru ajutor şi a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică – lucru neobişnuit pentru el. S-a spovedit şi apoi a plecat la mînăstirea Neamţ să se călugărească.

Banda lui şi-a continuat activitatea la fel cum şi-o continuase şi în timpul detenţiei lui, dar mai puţin agresivă, mai puţin zgomotoasă. O parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse ţări la furat. Cei rămaşi s-au băgat în politică şi i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu – idolul absolut al lui Mădălin şi al întregii bande. Între timp, eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin se ştergea tot mai mult din memoria mea, lăsînd locul altor evenimente şi personaje mai actuale.

În săptămîna patimilor din acest an am fost la Muntele Athos împreună cu cîţiva prieteni. La Izvorul Tămăduirii am întîlnit un pustnic român care vorbea cîtorva pelerini cu înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult şi eu. Călugărul care mă însoţea mi-a şoptit că cel care vorbeşte este pustnicul Varsanufie, un cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorinţele lor. Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos anul trecut. Cînd a aterizat pe helioportul de la mînăstirea Marea Lavră, cei mai mulţi călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă şi să dea mîna cu  preşedintele României, mai ales că venise cu o donaţie importantă pentru cele mai multe schituri şi chilii româneşti. Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legămînt cu necuratul şi are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toţi călugării au făcut atunci cîţiva paşi înapoi, iar stareţul Marii Lavre i-a spus lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut aşa ceva în jurul lui.

L-am privit cu atenţie – era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o barbă pe care şi-o mîngîia cu nişte degete foarte lungi şi subţiri. Se diferenţia de ceilalţi călugări şi preoţi întîlniţi pe muntele sfînt prin corpul extrem de slab şi ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă şi pe noi cu privirea. Se uita pe rînd la fiecare dintre noi şi ne spunea cîteva vorbe care ne amuţeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a încercat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorinţa i se va împlini abia peste alţi 3 ani („ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va [apărea] şi orice-ai face nu vei reuşi să scurtezi termenul“). Altuia i-a spus că va continua să-şi înşele nevasta cu secretara lui încă un an, după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de maşină pe care l-a avut în urmă cu un an şi jumătate.

Cînd a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mîna acelui sfînt, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi şi m-a întrebat:

 Dom` profesor, nu mă recunoşti?

Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalţi pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceeaşi persoană cu Mădălin. Ceafa groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subţire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de inele şi ghiuluri erau acum subţiri şi golaşe, lanţurile de aur de la gît erau înlocuite de un şnur de care avea agăţată o icoană despre care călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lîngă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipeşte de cîţiva ani.

 Mădălin? – l-am întrebat nesigur.

 Varsanufie acum, mi-a răspuns.

M-a rugat să aştept să dea binecuvîntarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfînt. După ce prietenii mei şi ceilalţi pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amîndoi pe munte, bucuros de revederea neaşteptată.

 Ştiam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii.

 Despre ce vorbeşti? – l-am întrebat. Despre experienţa noastră prin puşcării?

 Nu dom` profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ţii minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mînăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în faţa ochilor şi mi-a spus să renunţ la stilul meu de viaţă şi să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atît de mult încît a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viaţă. Preotul mi-a spus că mă aştepta, că şi lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi îndrepte paşii spre mînăstire. Am fost întîi la Neamţ, iar după ce am primit numele Varsanufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia  pustnicului Visarion, care murise recent – o peşteră săpată în stîncă lîngă mare. Într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină mare ieşea din ea pînă la cer. Am fugit la ţărm şi am văzut că lumina însoţea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înotat pînă la ea fără să mă tem de marea agitată şi am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul Prodromu dar cînd am ajuns la mine în chilie ea era agăţată deasupra patului. De-atunci o port mereu cu mine şi ea m-ajută să văd în oameni bolile şi nefericirile lor, minciunile şi greşelile vieţii lor.

Am stat ore întregi ascultîndu-l. Analfabetul de altădată devenise acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinţilor Părinţi cu o siguranţă pe care n-am întîlnit-o nici la cei mai docţi profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia şi bunătatea luaseră locul argoului de cartier, aroganţei şi violenţei din trecut. O schimbare atît de profundă nu am întîlnit pînă acum la niciun alt om.

La despărţire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat şapte sticle de vin şi mi-a spus să dau cîte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluţu Şchiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile Şmenaru, lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi şi lui Adiţă Frumuşelu.

Ajuns în Bucureşti, am mers direct în vechiul meu cartier la cocalarii din fosta lui bandă, lăsîndu-le cîte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de Paşti. M-au primit cu bucurie şi mi-au cerut mai multe informaţii despre vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întîlnirea cu el şi despre schimbarea constatată, după care ne-am despărţit.

Ieri însă, sora lui Sile Şmenaru m-a sunat să-mi spună că toţi şapte au plecat spre Athos. Dacă şi ei se vor călugări mă gîndesc foarte serios să aduc cîteva tone de vin de pe Muntele Sfînt şi să dau cîte o sticlă fiecărui cocalar din România. Aş face ţara mai frumoasă, infracţionalitatea s-ar reduce, iar manelele ar dispărea. I-am spus acest plan unui important lider politic, apropiat al preşedintelui Traian Băsescu.

 Eşti nebun? – m-a întrebat el. Tu vrei să rămînem fără electorat? Scoate-ţi ideea asta din cap.

12 aprilie 2010

Cu multă iubire şi preţuire!

Doamne ajută!

                                                                                             Shanti!
                                                                                               Bebe

DE REŢINUT:

Este important să luăm partea bună din toate.

Redacţia:

Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail  mihai.floarea53@yahoo.com

Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail  romanconstantin@yahoo.fr

Eccelsia euxina 34

aprilie 17, 2010

 

ACTUALITATEA

O scrisoare deschisă

                                                                           Domnule Alexandru Tocilescu (1),

                 Oboseala aceasta a dv. riscă a fi patologică (epidemică), iar prin dmersul pe care vi l-am citit îmi pare că încercaţi un fel de… contaminare!

                 A continua să vă faceţi datoria onest, în slujba pe care o aveţi în momentul actual, cu avantajul imens de a putea să vă priviţi oricînd în ochi semenii – de la soţie şi copii pînă la vecinul de palier şi cetăţeanul întîlnit întîmplător în autobuz – este actul de eroism pe care-l merită acest popor greu încercat de cei şaizeci de ani de comunism şi neocomunism. Fără rugăciuni zilnice, fără cenzurarea fermă a tuturor neroziilor spălătoare de creier pe care le invocaţi (cum de aveţi timpulşi puterea de anesteziere să urmăriţi asemenea emisiuni e de mirare!), fără exprimarea neobosită a opiniilor în serviciul decomunizării cît mai grabnice a ţării, în scopul reaşezării valorilor la temelia societăţii, în susţinerea şi încurajarea condamnării tuturor abuzurilor şi ilegalităţilor (inclusiv a crimelor regimului comunist şi a celor comise după 1989, de regimul Iliescu), într-un cuvînt fără această luptă cotidiană nu vom face decît voia potrivnicilor! Deja circa 30% din loturile arabile sînt vîndute unor neprieteni din afara graniţelor; locurile de muncă sînt intenţionat şi după un plan diabolic suprimate spre a se diminua cît mai mult mijloacele de subzistenţă ale oamenilor simpli autohtoni; „codex alimentarius” a fost deja semnat de reprezentanţii decerebraţi ai guvernului marionetă pe care-l avem… Dacă mai dăm şi bir cu fugiţii, în loc de a lupta, după puteri, cu toate acestea, cred că ne semnăm condamnarea la extincţie! Cum vom da oare socoteală, dinaintea celor ucişi în lagărele de muncă şi în temniţele comuniste care n-au cedat reeducării? Ce răspuns vom da la judecata cea dreaptă a lui Iisus Hristos?

Mihai Floarea

Notă:  

(1)Am primit pe e-mail un mesaj intitulat M-am săturat de România! ce nu merită citat; însă îmi permit să notez ideea centrală a demersului: emigrarea!

MĂRTURISIRI

Părintele Benedict Ghiuş – ÎNGER ÎNCĂTUŞAT

În preajma jumătăţii de secol a mileniului trecut, se citea, la mănăstirea Antim, din mijlocul Bucureştilor, un acatist închinat Maicii Domnului „urzitoare de nesfîrşită  rugăciune“, scris de unul din credincioşii acestei biserici-mănăstire. În una din serile săptămînii, cu luminile aproape stinse, păstrîndu-se doar lumînarea care dădea cititorului  acestui text de adîncă închinare raza binecuvîntată.

Nu ştiam cei de-atunci şi cei ce vor veni pe urmele lor ce, cum şi cîtă (răsplată? dar nu) plată le va fi dată pentru ruga multă, puţină, dar arzătoare, cum le va fi fost dat să izvorască, în acea vreme, în care se torcea firul suferinţelor, din văpaia de întuneric, înghesuită deasupra capetelor lor. Semnificaţia îngenuncherilor lor cerşind mila cerească, o vor înţelege unii dintre ei curînd sau mai apoi şi încă mult mai apoi, necurmîndu-se, nici mistuindu-se în anii ce urmau să se numere cu jumătăţi de secol.

Locul în care se petrecea ascultarea acestui sfînt imn închinat Maicii Domnului era nu numai o biserică a sfintei mănăstiri Antim, ci şi o încăpere sfinţită de o adunare de oameni purtători de Dumnezeu, la cel mai înalt grad al frumuseţii Duhului Tainelor pe care le purtau şi pe care le reprezentau. Monahi, preoţi hirotoniţi la vreme, cu hirotesii îndemnătoare la purificarea sufletelor credincioşilor, arhimandriţi îndrumători ai celor mai tineri în monahism, cunoscători ai bogatei învăţături a Domnului, dar şi ale vastelor domenii din lumea laică a ştiinţei şi artei şi practicanţi neobosiţi ale acestora – o pleiadă de personalităţi marcante, dar reţinute doar prin modestia organică a fiecăruia – aceştia purtau numele cu care erau cunoscuţi de cei care îi căutau. Începînd de la vremea cînd am frecventat aceste locaşuri (biserică, bibliotecă…) în care se ţineau predici, cuvîntări, cenacluri etc., mi-i amintesc pe fraţii Vasilache, Vasile şi Haralambie, primul fiind chiar stareţ al mănăstirii, distinşi preoţi intelectuali dintr-o nobilă familie spirituală. Împreună cu bătrînul lor tată, fraţii Vasilache s-au întors – cînd s-a ivit vremea – la schitul Pocrov ( în nordul Moldovei) pentru a-şi urma în tihnă propovăduirea cuvîntului veşnic.

Un alt nume, de providenţială apariţie, este cel al părintelui Arhimandrit Benedict Ghiuş, următor stareţ al Mănăstirii Antim şi cumulînd ca un magnet, în funcţia sa de predicator şi duhovnic, prezenţa sutelor de credincioşi. Mulţi dintre aceştia erau oameni intelectuali cu diverse cunoştinţe şi vaste domenii de cercetare, în lumea acelor vremuri, dar care doreau, pentru împlinirea dorinţei lor de cunoaştere, şi o explicare, argumentare şi prelucrare a datelor credinţei, uneori prea facil distribuite de oameni ai bisericii ori insuficient înţelese de ei.

Alţi preoţi de valoare, unii cu daruri excepţionale (pictură, sculptură, cîntare) făceau din Antim o oază de desfătare a numeroşilor căutători de „frumos“. Între ei, subtilul părinte Arhimandrit Sofian Boghiu, pictor de pereţi bisericeşti, icoane, fresce, aici ori în străinătate; părintele Felix Dubneac, cu o voce de înger, care împreună cu glasul de violoncel al părintelui Sofian şi cu cel de puternică vibraţie al părintelui Zaharia (al cărui nume nu mi-l amintesc în întregime) formau—chiar numai ei trei—un cor preînchipuit de îngeresc. Vibraţii puternice, suavitate cerească, temperare deprinsă în şcoala de cîntăreţi bisericeşti, dar şi voci de o deosebită calitate.

Era, la slujbele Antimului, o atmosferă de atîta frumuseţe supra-umană, o chemare şi o desfătare spirituală, care aduna, cu ştiinţă sau fără de explicaţii, pe mulţi credincioşi sau iubitori de artă, sau suflete debusolate, care îşi căutau un drum sau o cauză vrednică să le justifice viaţa pe care o aveau de parcurs cu ziua de mîine înainte.

Fireşte că, şi numai o asemenea sumară înjghebare a feeriei unor momente explică şi fermentarea unor talente lirice, cu germeni în talentul poetic al scrisului, ce au înmugurit şi în sufletul marelui talentat întru poezie şi duhovnicie – care era pe atunci literatul cunoscut sub numele de Sandu Tudor, născut Alexandru Teodorescu, şi ulterior, devenit părintele Agaton şi ieroschimonahul Daniil. Personagiu care, împreună cu foarte numeroşi participanţi la slujbele şi conferinţele Antimului, vor petrece o perioadă dificilă, între anii 1937—1958, evenimente tulburătoare şi în sens înălţător şi în cel dinlăuntrul conştiinţei umane.

Peste un sfert de veac, la Mănăstirea Antim s-au perindat tineri, studenţi, oameni maturi, vîrstnici – din toate straturile societăţii – căci auziseră că aici apăruse o oază în care se puteau adăpa cei însetaţi de Bine, Frumos şi Adevăr. Se auzise şi cu adevărat aşa se şi petrecea, nu numai pentru că o pleiadă de preoţi şi vrednici slujitori ai Bisericii dăruiau tot ce aveau mai sfînt în viaţa lor—propovăduirea Cuvîntului lui Hristos—dar şi pentru că Dumnezeu dăduse har peste har acestui mănunchi de sfinţenie şi trimisese acolo un sol al misiunii Sale, un vrednic de cununa martiriului, din îndepărtatul orizont al Răsăritului. Enigmaticul personagiu purta numele Ivan Kulîghin, afierosit Domnului în mănăstirea Optina din turbulenta Rusie şi îndepărtat de autorităţile de atunci pentru nişte neînţelese sau înţelese motive ale acelei orînduiri. Acest sfînt “măr al discordiei” prins în acele circumstanţe ale politicii de atunci, a poposit din “post în post” bisericesc de pe acele tărîmuri pînă s-a văzut pe pămînt românesc şi găzduit cu bucurie în societatea ortodoxiei româneşti. Se vorbeşte, în documentele autorităţilor româneşti de azi, secolul actual, de asistenţa binevoitoare a unui domn creştin, pe nume Alexandru (Codin) Mironescu, profesor de vază al Facultăţii de Fizico-Chimie din Bucureşti, de domnul (pe atunci) Sandu Tudor—găzduit la acea vreme în locaşurile Mănăstirii Antim, dar şi de oblăduirea întregii obşti a acestei sfinte mănăstiri—conduse pe atunci, de stareţul preot Vasile Vasilache şi apoi de Arhimandritul Benedict Ghiuş—urmaş al celui dintîi.

Atmosfera pregătită de evlavie colorată mistic cu sonoritatea unor glasuri sofianice, potrivite acusticii respective, constituiau acel pat germinativ pe care urma să se fecundeze şuvoiul neîntrerupt de „Rugăciune a inimii“. Aceasta nu vrea să spună că nu se auzise pînă atunci despre „coborîrea minţii în inimă“ sau „Rugăciunea lui Iisus“ sau „Rugăciunea minţii“. Monahi îmbunătăţiţi, credincioşi care cercetau mult bisericile sau vreun laic cu inima „rănită“ de frumuseţea ortodoxiei nu-şi vor fi potolit setea cunoaşterii, rămînînd lîngă această rugăciunea în vreun schit.

Dar robul lui Dumnezeu Ivan, ascultă chemarea ce i se turnase în inimă, de a împrăştia sămînţa cea bună, sădită în pămînt roditor în ceea ce el înţelesese că-i va fi dat să opereze această lucrare şi ajunsese la locul cu pricina, să-şi lase darul primit. El aducea spre fructificare focul „Rugului aprins“ şi nemistuit.

Cum se va desfăşura această misiune, pe pămîntul ortodox al unei Românii controlate de securitate?

Documentele autentice vorbesc despre două personalităţi profund implicate în această lucrare, privind – se pare—din două puncte de vedere şi anume: unul mai mult administrativ şi liric, ca fiind realizat de Sandu Tudor, devenit părintele Agaton, apoi Daniil, iar celălalt—în latura spirituală, practicată în tehnica ei, dăruită personal şi direct de emisarul ei (Ivan Kulîghin) Părintelui Arhimandrit Benedict Ghiuş.

Această concluzie, care trebuia să fie încheierea capitolului de faţă, sintetizează declaraţiile arestaţilor din lotul „Rugul Aprins“ de la Mănăstirea Antim.

Dintre acestea, dosarul privind pe Părintele Benedict Ghiuş, voluminos şi plin de amănuntele solicitate de anchetatorii desemnaţi în cauză, definesc fără posibilitate de tăgadă, rolul fiecăruia dintre cei doi fruntaşi ai grupării „Rugul Aprins“.

Cum spuneam, viaţa de rugăciune neîncetată ce se ţinea la Antim, a determinat oprirea călătorului Kulîghin, la un popas mai îndelung. Rugăciunea neîncetată era transmisă, dăruită şi lucrată de unii de acolo, care nu erau neapărat implicaţi în lotul „Rugul Aprins“, dar care erau în strînsă legătură spirituală cu această mişcare, cum a fost preacucernicul – preot de mir – Gheorghe Roşca, un pravoslavnic lucrător în arena Duhului.

Rugăciunea aceasta o aveau cunoscuţi şi necunoscuţi credincioşi, prin încredinţarea unor modeşti slujitori, neştiuţi pe plan social, dar arzători şi fideli purtători ai mesajului lui Hristos. Aceste inele ale unui lanţ nevăzut circulau modest, murmurînd sau nici atît, închinîndu-se discret dinaintea unei biserici sau troiţe, sau alt semn minuscul al Sfintei Cruci.

Era doar o pregătire a măreţei înfruntări, ce va avea loc la vremea potrivită, la oaza bogată a locaţiei Antim, înfruntarea între forţele răului şi cele ale suferinţei fericite întru Hristos. Părintele Benedict se afla printre aceştia, mărgăritar ascuns discret între sutele de hirotoniţi sau de simpli credincioşi ce se pregăteau a primi acest „botez“ întru luarea „cu asalt“ a Împărăţiei.

Fost sau viitor stareţ sau duhovnic de mare ţinută sau, cum se rînduia la un moment dat, simplu cîntăreţ de strană, Părintele Benedict te întîmpina cu aceeaşi bunăvoinţă zîmbitoare, invitîndu-te cu chemarea îmbietoare: „Şi acum, dacă mi-aţi făcut cinstea să mă alegeţi ca interlocutor, vă rog să vă aşezaţi alături şi să-mi povestiţi ce aveţi pe suflet“. Din numărul mare de ucenici sau vremelnici căutători ai „albirii vieţii“ de o zi sau mai multe, Părintele ştia să aleagă, să conducă pe fiecare pe cel mai potrivit drum, acela pe care i-l alesese Providenţa. Va fi simţit preacuviosul Ivan Kulîghin, care erau vibraţiile pe care iubirea de Hristos ale Avei Benedict şi ce strălucire nevăzută iradia în persoana acestui smerit rob al lui Dumnezeu, care îşi purtase viaţa prin strălucite universităţi  ale Occidentului creştin sau ale sfintelor Facultăţi româneşti de Teologie ale pămîntului pe care-l sfinţea păşindu-l.

Pentru că, atunci cînd purtătorul de Dumnezeu pleca de la Optina spre Bucureşti, era însoţit şi de darul cunoaşterii duhului fiecăruia şi a puterii ce-l însoţea, după cum zice cunoscuta introducere la şedinţele sfintelor Sinoade: „Părutu-s-a Duhului Sfînt“ că este bine să-şi lase mîna sfinţită, asupră, prin nevăzutul har al Său, celui ales. Acelui care continua învăţăturii adîncului focar cuprins în acel poem al Iubirii nesfîrşite din Rugul Aprins. Nesfîrşită rugăciune, nesfîrşită iubire, nesfîrşită viaţă a Născătoarei de Dumnezeu, cea care era preînchipuită de arătarea către Moise prin rugul de crengi care ardea fără să se mistuie. Este acea transmitere a Iubirii prin iubire, pe care numai cei “cereşti” se încumetă să o trăiască şi să o dăruiască.

I-a dat robul lui Dumnezeu Ivan, robului lui Dumnezeu Benedict această învăţătură a Iubirii care nu se sfîrşeşte, alimentîndu-se în „foc continuu“ din Iubirea treimică, slujitorului iubit, pentru/ şi către ucenicul iubit. L-a preferat Ivan pe Benedict, aşa cum  Apostolul Ioan a fost ucenicul iubit, preferat al Mîntuitorului. Or fi ştiut Ei de ce!

Această preferinţă, dar nu nedreptăţire, se va vedea şi din textele scripturistice ale tribunalelor penale, în care se află mărturisirile, sub semnătură/jurămînt ale tuturor condamnaţilor şi ale celui întru mucenicie, Benedict Vasile Ghiuş.

Pretutindeni, cum vom vedea în cîteva din multe locuri ale documentelor securităţii, cum „arestatul“, „condamnatul“ Agaton, Daniil, Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), înregistrează asociaţia „Rugul Aprins“ la autorităţile vremii, cum pleacă şi vine de la Athos, cu acumulare de învăţătură, cum organizează întruniri, cum trimite studenţi Părintelui Ghiuş, propune teme de discuţie şi alte astfel de acţiuni organizatorice.

Monahul Agaton, în activitatea sa de conducător al mişcării „Rugul Aprins“, aşa cum devenise la un moment dat, îşi folosea toată puterea de convingere pentru a realiza fie înscrierea asociaţiei la autorităţile responsabile, fie a convinge diverşi mireni a-şi autentifica credinţa urmînd învăţătura sfîntă primită de la Ivan Kulîghin. Pe alţii îi trimitea la Universitatea din Cernăuţi, fie la centrul de la Antim. Era stăruitor şi neobosit.

În aceste centre se formaseră adevărate şcoli de adevărată rugăciune. Cursul rîului de evlavie era deja stabilit. Părintele Agaton venea şi pleca sau rămînea pentru vreo şedinţă, dar dezvoltarea acelor puncte de bază, traiectoria lor era în exercitarea şi autoritatea spirituală, morală şi teologică a părintelui Arhimandrit Benedict Ghiuş, care o primise direct de la purtătorul ei Ivan Kulîghin. El îl alesese pe binecuvîntatul rob al lui Dumnezeu, Benedict pentru a răspîndi, explica şi fructifica această „băutură“ a viţei de vie, prin care se prezintă credincioşilor avizi, însetaţi de frumuseţe şi lumină, Lucrarea-împreună a celor doi rugători, Părintele Ivan şi Părintele Benedict, în cîntările de slavă ale mănăstirilor, sub oblăduirea dumnezeiască a Maicii Domnului şi a Sfintei Treimi, îi va fi dat Părintelui Ivan încredinţarea că şi-a găsit omul spre care pornise de la Optina, sub „umbrirea“ harului divin, pentru lucrarea temeinică de chemare la sfinţenie.

S-a împlinit Părintele Ivan în trăirea, în suflarea de viaţă sfîntă a fratelui său în sfinţenie, li s-au unit duhurile în împletirea frăţească a slujirii lor şi astfel, la momentul cînd îngerul Domnului, Ivan, a fost urnit din acest loc, spre supusă plecare, l-a lăsat pe Arhimandritul Benedict ca purtător al acestui fulgurant mesaj al lui Hristos şi al Maicii Sale. Şi nici nu se putea să nu ai certitudinea unei bine-plăcute lui Dumnezeu întîlniri, în prezenţa acestui “pocal” al Duhului, care era Arhimandritul Benedict, întors de la arhierie, deşi voia sau reaua voinţă a invidiei tagmei bisericeşti, desigur, provocată de teama de „legionarism“ a autorităţilor din acea vreme. Îmi amintesc că în acel timp, găsindu-mă în preajma Părintelui Benedict cînd tocmai se întorsese de la negaţia primită împotriva ridicării sale la treapta arhierească, s-a arătat destul de îndurerat, dar plin de înţelegere şi vrednică supuşenie: „Ce să-i faci? Asta-i concluzia: nu sînt eu de arhierie şi nici arhieria, de mine.“

Cum cele ce se petrec în lume nu sînt nici întîmplătoare, nici voia omului, ci rînduiala lui Dumnezeu, părintele Benedict a rămas în „gospodărirea“ hambarelor umplute de Dumnezeu întru vrednica slujire a Cuvîntului, a presărării cuvintelor inspirate de Duhul—seminţe ce urmau să fie germeni fecunzi ai înviorării vieţii creştine pe ogor românesc.

Căci misiunea Părintelui Arhimandrit nu se împiedica de repere conturate strict. De la seminariile înviorate de prezenţa sa la „Rugul Aprins“, el se regăsea tot în slujire, la catedra de Teologie Ascetică şi Mistică (în funcţie de asistent al Părintelui Dumitru Stăniloae) unde lumina cu trăirea sa spirituală şi cu vasta sa cultură sălile Universităţii din Bucureşti. Ore de înaltă predare a vieţii asceţilor şi a mirenilor îmbunătăţiţi, cum şi morala rezultată din acestea, pentru tinerii studenţi sau particulari ce-l căutau pentru înalta consideraţie de care se bucura acest „înger întrupat“, vas sfinţit al coborîrii lui Dumnezeu pe pămînt.

Una dintre dovezile acestor valori este cuvîntul său „Despre însingurare“. Este, această cuvîntare, un buchet de frumuseţi spirituale, cu un stil care-l caracteriza pe purtătorul lui, cuviosul Benedict, ca om al Duhului, iubitor al lui Hristos şi al oamenilor, cultivat în pregătirea sa, străduindu-se să dea din experienţa de viaţă proprie, purtată ca un stindard al modestiei, purităţii şi dăruirii către o lume a creaţiei lui Dumnezeu. Însuşiri care nu puteau lăsa nepăsător pe cel mai învîrtoşat suflet ateu, primitor de mesaj.

La bucuria cu care erau primite aceste mesaje şi toate formulările sale, se adăugau sau dădeau culoare însuşirile sale de bărbat cu ţinuta îngrijită, modernă, cu căutătură directă, prevenitor, gata să te asculte totdeauna şi pe oricine, discret, cu zîmbet discret, reţinut, gata să ocupe ultimul loc la o masă, grăbit să te salute la orice nivel te vei fi aflat, sfios, dar demn.

Unul dintre ucenicii săi, Costion Nicolescu, descrie cu multă fineţe personalitatea harismatică a părintelui: „Mi s-a întîmplat să am de cîteva ori în viaţă prilejul să asist la întîlniri din acestea, «de gradul zero» duhovnicesc. Lucrurile se petrec extrem de simplu, nu se spun mari cuvinte, dar în aer pluteşte o tensiune sufletească de o intensitate greu de suportat de cei mai slăbănogi din punct de vedere duhovnicesc. Atmosfera este deplin «energizată» (energii din cele necreate odihneau peste marii preoţi şi se reflectau). Avem de-a face cu un fel de icoană a Taborului, cu o transfigurare evidentă a persoanelor respective (pentru că Hristos era prezent în ele), o lumină nematerială coborînd peste ele, şi toate acestea îţi dădeau o dorinţă certă şi intensă de a face colibe în preajma lor şi de a petrece veşnic cu ele.

La chip, Părintele nu era deloc chipul clasic de călugăr mare duhovnic. Barba îi era puţină, rară, tunsă foarte îngrijit, scurt de tot. Pielea îi era subţire, aproape transparentă, dar un trandafiriu foarte diluat îi înviora vag paloarea obrajilor.“

Nu cred că e nepotrivit să adaug unele amănunte. Prietenii săi „din lume“, chiar şi Sandu Tudor, la începutul său nemonahal, alături de Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, mare medic şi mare poet român, Vladimir Streinu, Elena Iordache, Dinu Pillat, Cornelia Pillat, Alice Voinescu, Claudia Millian, Şerban Cioculescu, Cella Delavrancea, Andrei Scrima puteau fi văzuţi în acest cerc de laici, într-o cofetărie, braserie etc. Ridicare de sprincene, şuşoteli, întrebări acide…! Părintele nu înţelegea să se dezică de prietenii săi şi nu se socotea înjosit de o atare situaţie. Iar aceştia îl socoteau – credem – o pavăză. Tocmai împărtăşirea unor desconsiderări a unor neînţelese stări pornite din impresia că nu s-ar putea discuta lucruri serioase chiar de credinţă în preajma unei prăjituri sau chiar a unei sticle de bere. Ieşirea „în lume“ cu cuvîntul lui Dumnezeu putea însemna şi o atragere a acesteia la un conţinut plin de respect pentru cele discutate şi nu doar o pîngărire a celor sfinte, prin locul şi materialitatea celor puse pe masă.

Robul lui Dumnezeu Vasile – numele primit la botez – născut în 1904 la Pufeşti, mică localitate de pe dealurile moldave ale apelor Siretului. Înregistrat de tînăr copil ca un fiu evlavios al Bisericii, a trecut, prin curgerea anilor, la studierea Teologiei, pe la seminarii, facultăţi (Cernăuţi, Bucureşti), poposind, la vremea cuvenită – cu ajutorul unor burse de merit, la Facultatea Catolică din Strasbourg, unde a terminat cu un doctorat elogios.

Multe lucrări, articole în reviste, adăpostesc între ele şi un volum interesant cu tema „Argumentul ontologic la Descartes“, reuşind să explice şi să argumenteze că impozantul filozof francez putea arăta, prin scara permisă de al premiză la concluzii, că existenţa lui Dumnezeu se putea dovedi şi prin folosirea argumentului ontologic, în formula prezentată de el.

Ca un adevărat „îndrăgostit de Hristos“, dacă nu chiar şi „nebun pentru Hristos“, părintele Benedict Ghiuş ţine o predică bogată, cu tema „Despre Ortodoxie“. De o vigoare pătrunsă de Iubire, autorul înflăcărează pe cititor (şi pe ascultător) prin alăturarea permanentă a Bisericii—Trup al lui Hristos cu Învierea cea mare, intra-treimică, cu micile sau marile iubiri  ale credincioşilor Lui, sau cea dintre ei.

Este cu neputinţă să părăseşti manuscrisul sau încheierea predicii, fără să fii cutremurat de fiorul ţesut în „Ortodoxia“ părintelui Ghiuş. Conţinutul acesteia vibrează într-o asemenea măsură, de circulaţia harului între enunţător şi Hristos-ul său, al nostru, al fiecăruia, încît expunerea îşi face efectul imediat. Căci spune Părintele: „Mergînd în inima lucrurilor, Ortodoxia ni se prezintă în adevăr nu numai ca o prelungire, ca o simplă moştenitoare a lucrării Mîntuitorului în lume. În esenţa ei, Ortodoxia este Mîntuitorul Hristos, El însuşi, viu şi prezent în mijlocul nostru. În inima Ortodoxiei, ca şi pe altarele ei, e prezent de-a pururi Mîntuitorul viu şi lucrător necontenit asupra noastră, deşi e nevăzut. N-a zis El însuşi: „Iată Eu sînt cu voi în toate zilele pînă la sfîrşitul veacurilor“ (Matei, 28,20). Dar şi experienţa noastră creştină adevereşte acest cuvînt dumnezeiesc cînd ne rugăm, rugăciunea noastră Lui, direct, I-o adresăm şi El e Cel ce ne răspunde. Cînd ne spovedim, prin cuvîntul şi mîna preotului El e Cel ce ne dezleagă. Cînd ne găsim prinşi în greutăţile vieţii şi cînd luptăm pentru pace şi pentru înfrăţirea tuturor popoarelor pe pămînt şi-I cerem ajutor, forţa Lui şi cuvîntul Lui ne îmbărbătează, iar cînd ne împărtăşim cu Sfintele Taine, nu există creştin care să nu ştie că ne împărtăşim, de fapt, cu trupul Lui, cu sîngele Lui şi cu dumnezeirea Lui, cu El întreg.“

Părintele Benedict Ghiuş, lăsînd în urmă o imagine legendară a frumuseţii spirituale, aceea de care creştinătatea, şi chiar omenirea, are nevoi ca modele, nu pare să fi avut adevăraţi prieteni, în pofida multor nume care-i însoţiseră activitatea. Aceştia, oameni de cultură şi cu bună situaţie socială, s-au bucurat, fireşte de prezenţa discretă a Arhimandritului “sfios”, prezenţă care-i urma pe ceilalţi ca o umbră, căutînd să nu fie greu nici pentru scaunul pe care-l ocupa. În afară de căldura irezistibilă a unui părinte Grigorie Băbuş sau a neobositei griji pe care i-o purta părintele Sofian Boghiu, îl înconjurau mai degrabă tinerii ucenici, sau unii mai puţin tineri studenţi, care aveau nevoia vitală a unei surse reale de exemplu, de model, pentru dibuirea drumului către Împărăţie. În perioada cînd Părintele se afla la Mănăstirea Plumbuita – începuse împrăştierea provocată de către puterea anti-creştină a rugătorilor de la Antim – un grup de studenţi l-au căutat şi după rînduita slujbă, l-au rugat să le dea un “cuvînt de învăţătură”. Ieşind cu toţii afară, pe iarba proaspătă a Mănăstirii, s-au aşezat toţi, şi Părintele, şi-au sporovăit. Ce drum să aleagă în viaţă? Ce-i va aştepta, cînd puşcăriile se goliseră poate temporar, şi multe altele. „Cred, spuse sfinţia sa, că ceea ce trebuie să aveţi fiecare din voi în vedere este, ca pretutindeni unde vă duceţi, să căutaţi apropierea aceluia, care vă poate ajuta să fiţi mai buni.“ Singura concluzie.

Încolo, sfaturi individuale, beneficiari singuratici ai unor bijuterii de preţ, plecînd fiecare în drumul său, mai mult sau mai puţin convins. Între aceştia, şi destui care l-au speculat, folosit, obosit cu pretenţii de avansare într-o oarecare situaţie. “Nomina odiosa.”

Arhimandritul Benedict şi-a trăit “însingurarea”, nu numai cu supuşenie şi inerentele lipsuri ale vîrstei, ale bolii, ale sărăciei. Dar şi-a îmbogăţit drumul, Cărarea Împărăţiei, cu întocmirea atîtor predici, cuvîntări, cursuri la seminariile de Mistică şi ascetică. Erau ore de neuitat, chiar şi atunci cînd – sau poate tocmai acelea – studenţii, obosiţi de orele de studiu, se mai agitau în bancă. Odată, la un seminar lucrat asupra Sfîntului Maxim Mărturisitorul, s-a oprit din intervenţia pe care o începuse, pentru a se pronunţa asupra deranjului provocat: „Dragii mei, temperaţi puţin acest exces de energie. Plecaţi puţin capul, în tăcere! Acest sfînt, al cărui nume îl pronunţăm a plătit cu sînge îndrăzneala de a fi slăvit pe Hristos în cuvîntările lui. I s-a tăiat limba. Iar cînd a perseverat scriindu-şi predicile, i s-a tăiat mîna dreaptă. Ceea ce citiţi voi acum, stă scris cu sîngele lui.“ Autoritar sau blînd, Părintelui i se dădea totdeauna ascultare de către tineri.

În perioada de activitate a „Rugului Aprins“, fie cea absolut legală (1945—1948), fie în cea precedentă sau cea ulterioară legalităţii mişcării, Părintele Profesor Benedict Ghiuş a fost uneori asaltat de personalităţi marcante, considerînd fundamentală  activitatea ca primul val, sau al doilea sau – cum li se va fi părut autorităţilor să o identifice. Începuseră atenţionări serioase, arestări, interogatorii, producîndu-se în mare măsură dezmembrarea acestui organism cît se poate de viu. 

Dar oricît li se va fi părut participanţilor – studenţi, vîrstnici, profesori, oameni de pe stradă şi oricine ar fi fost – că frumuseţea nu putea fi strivită, realitatea cotidiană a societăţii se confunda în zorii de beznă care se prefigurau.

            Printre cei prezenţi şi pe dinafară se strecurau personagii dezinteresate de această flacără vie, care-i incita, îi enerva sau, pur şi simplu, erau trimişi să iscodească. Între studenţi se aflau şi angajaţi în mişcarea legionară, fie ea la putere, fie în opoziţie, dar fermă pe poziţie, unii mai conştienţi de rolul lor, alţii mai obedienţi unor impulsuri străine, de tot felul.

            Părintele Ghiuş fusese chiar indicat să se ocupe de tineretul care, avid de noutate şi de schimbări benefice în societate, erau şi ei la rîndul lor interlocutori, punînd întrebări, dînd opinii, schimburi de păreri, argumente noi, trezind interes de fiecare parte. Nu a fost greu şi nici neavenit la acea vreme, ca autorităţile locale din aceste centre de cultură să presupună o legătură între cele două demersuri spirituale, ambele „mişcări“ să existeori o filiaţiune comună, ori un scop comun.

            Pe scurt, interogatorii la domiciliu, arestări cu urmări din cele mai grave. Aproape toate numele consemnate mai sus, pe lîngă altele prezumate a fi fost părtaşe la „mişcare“, au fost arestate şi cele mai multe condamnate la ani grei de închisoare.

            În majoritatea cazurilor, condamnarea privea participarea la întrunirile şi acţiunile mişcării legionare. Oricît a afirmat Părintele că întrunirile la care participase aveau caracter spiritual, acuzaţiile implicau şi un anume caracter naţionalist, ceea ce era greu de contestat, întrucît nu puteai exclude – în calitate de creştin – iubirea de neam, din practicarea şi exercitarea oricărei iubiri creştine. Părintele însuşi a afirmat acest lucru, în diverse ocazii ale anchetei şi în multe alte acuzaţii de „complotare“ împotriva ordinei statului.

            Era ştiut că, odată arestat, nu puteai să-ţi dovedeşti nevinovăţia. Stereotipia condamnărilor era deja instalată în fruntea dosarului tău. „Ghiuş Vasile Benedict a luat parte la mai multe întruniri clandestine ce au avut loc la domiciliul lui Mironescu Alexandru, în cadrul cărora au ascultat emisiile posturilor de radio imperialiste şi au făcut comentarii duşmănoase împotriva regimului democrat-popular, preconizînd schimbarea acestuia ca urmare a unei intervenţii ce trebuia să survină din partea puterilor imperialiste, reinstaurîndu-se orînduirea capitalistă“.(Extras din dosarele securităţii).

            În scrierile oferite pe INTERNET, apar diferite aprecieri, portrete de arestaţi, fonograma unor interogatorii din anchetă, sau/şi interviuri luate unor cunoscători ai perioadei sau persoanelor. A executat pedeapsa la închisoarea „C“ MAI, la Jilava din 3.04.1959, la Aiud din 19 mai 1959, fiind transferat apoi la formaţiunea 0957 Ostrov din 16 mai 1962. A fost eliberat pe 25 iunie 1964, fiind graţiat alături de alţi mulţi deţinuţi politici.

            A plecat la Domnul la data de 12 iunie 1990, la mănăstirea Cernica.

            Sfinţii nu s-au lăsat niciodată „apăraţi“, şi nu au făcut-o nici ei înşişi. Este explicabil ca unele din acţiunile sau cuvintele lor să pară bizare, greu de înţeles şi, încă mai greu, de acceptat. Linia maximală la care duc aceste – înţelese de alţii, ca – inadvertenţe este cea care duce, în ultimă etapă, la „nebunia întru Hristos“. Erau – sau poate sînt – atitudini excesive, fie ca îmbrăcăminte (care uneori lipsea parţial), fie în vorbiri nesăbuite, fie trăind ca jivinele. Toate acestea, pentru a stîrni batjocorirea lor, luarea în rîs, deci desconsiderarea, împotriva milei şi oblăduirii omeneşti provocate de eventuala milă.

            Părintele Benedict a fost  – este – această persoană a tuturor milelor şi înţelegerii bogate, a răbdării permanente, cu acel zîmbet de copil care-i lumina faţa, cu generozitate, cu răspîndirea Cuvîntului lui Hristos, cu dragostea temperată în manifestări pentru a nu produce tulburare, cu iertarea desăvîrşită pînă la uitare, ba şi cu rugăciunea pentru cei care-l loveau, cu aşezarea alături de oameni turbulenţi, pentru a calma consecinţele şi a le lua asupră-şi, cu explicaţii în apărarea unor atitudini nepotrivite pentru unii, ca să înlăture oprobriul ce li s-ar fi aruncat celor nestăpîniţi, cu instaurarea păcii prin preluarea asupra sa a zavistiei şi făcîndu-se mic pentru a sta lîngă cel acuzat, lăsîndu-se „păcălit“de cei ce credeau sau voiau să-l păgubească, pentru că „şi noi tare-l mai păcălim pe Dumnezeu“, cum zicea sfinţenia întruchipată în acest „înger întrupat“.

            Întocmai spuselor Sfîntului Pavel, apostolul neamurilor, “tuturor, toate m-am făcut, ca pe toţi să-i aduc lui Hristos“.

            Cu o blîndeţe şi o dîrzenie în suferinţă, chiar cu iubire a suferinţei, pentru o mai adîncă pătrundere în Iubirea-suferinţă a lui Hristos, Părintele Benedict aduce binecuvîntarea numelui său în orice suflare care s-a abătut pe lîngă el, cu graţia care mărturiseşte bogăţia din care dă, pretutindeni şi tuturor, acel „DAR DIN DAR“, – ceea ce a primit şi suflă în continuare.

            Acest Hristo-for, purtător al iubirii treimice însuşite pe veşnicie, este cununa de aur a creştinismului românesc, pe un pămînt şi zare tremurîndă azi, de acea boală a „nedumnezeirii“, cum spunea însuşi Arhiereul Benedict.

            Fie-ne nouă pacea lui, lipită de sufletele şi ţărîna noastră, spre bucuria Părintelui nostru şi voia Celui de Sus!

                          Amin!  

                                                                      Anca Manolache, teolog

ESEURI

Din nou despre iertare

 

Un articolul mai vechi al lui Mircea Mihăieş din „România literară“ nr. 28 / 18 iulie 2008, p. 4 Ştiţi să vă cereţi iertare? m-a incitat, imediat după lectură, la cîteva adaosuri jurnaliere. Le-am scris şi le-am păstrat în fişierele mele, fără a le propune atenţiei cititorilor în contextul grav al indiferentismului civic – fenomen întreţinut de aceiaşi inşi aleşi, realeşi şi răsaleşi ca demnitari ai ţării, inşi abonaţi la talk-show-ri, ce s-ar dori politicieni, ori măcar „analişti politici“, ei neputînd fi însă altceva decît ce-au învăţat illo tempore: (neo)activişti ori, cel mult, veseli animatori ai vieţii sociale, angajaţi (plătiţi) de anumite partide să le susţină „ideologia“… Despre aceşti oameni de paie Petre Ţuţea avertizase opinia publică: metoda lor de lucru de căpetenie a fost şi a rămas aflarea în treabă[1]. Cum, deci, să mă expun adresîndu-mă public, unor împricinaţi ce nu vor şi nu ştiu să citească asemenea texte care-i vizează direct, ei pricepîndu-se să le accepte cel mult ca pe nişte exerciţii literare, ori (şi mai grav), ca pe atentate la „onoarea“ lor – în acest din urmă caz rîndurile cu pricina riscînd a trece drept „probe“ într-un eventual proces de calomnie…

Am revenit asupra autocenzurării dintr-un idealism (unii l-au numit naivitate, alţii donqujotism – mă rog, după oglinda sufletului şi culturii fiecăruia!) ce mi-a hrănit toată viaţa acţiunile şi scrisul. Dau publicităţii textul, uşor prelucrat, adăugit şi adaptat contextului socio-politic actual cu speranţa că demersul meu va ajunge şi sub ochii celor vinovaţi de adîncirea crizei morale pe care o consider responsabilă de 80% din dezastrul ţării.

*

*     * 

Mai întîi, pentru circumscrierea problematicii, propun o (re)lectură a mărturiei din prefaţa zguduitorului volum Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă[2] semnată de filologul şi teologul Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006): Cînd eram copil şi vreunul dintre bătrînii satului [Mahmudia, din judeţul Tulcea – n.n.] se apropia de ceasul morţii (ţăranii ştiau sorocul morţii fără doctori, căci doctorii erau la oraş, nu la ţară), părinţii îşi luau copiii de mînă şi mergeam tot satul, cu mic, cu mare, la bătrînul sau bătrîna respectivă pentru „a cere iertăciune“. Spuneau părinţii: „Poate ai trecut, copile, pe lîngă el/ea şi nu i-ai dat bineţe, sau ai rîs de ei, sau ai furat mere şi prasade (pere) din pomul lor. Să-ţi ceri iertăciune!“ Ajungeam acolo cu sfială, ca într-o cetate a morţii, sărutam mîna agonizantului, uimiţi de faţa lui/ei senină şi neînfricată de moarte, şi ziceam cu voce tremurîndă: „Te rog, mă iartă!“. Şi el/ea: „Domnul să te ierte!“. Şi iarăşi noi: „Şi de-al doilea!“. Şi el/ea: „Domnul să te ierte!“. Şi apoi iarăşi: „Şi de-al treilea!“. Şi bolnavul, cu voce sfîrşită: „Domnul să te ierte!“. Stăteam apoi cu fruntea pe marginea patului pînă ce bolnavul se întrema puţin, ca să-şi poată ridica mîna şi să ne binecuvînteze pe cap. Într-un sens, noi toţi, poate mai mult copiii, eram solitorii morţii – o moarte cu chip de copil, pe care muribunzii o primeau cu dragoste şi cu binecuvîntare. (p. 10).

Ritualicul pelerinaj cu ecouri legendare (dacă nu chiar mitice) va fi fiind, de bună seamă, incomprehensibil generaţiilor noi, obişnuite cu accentele apăsat pragmatice, cu sincretismul globalist, pe scurt cu ritmurile alerte ale „postmodernităţii“ aduse prin mass-media: festivaluri, jocuri sportive, concursuri de miss, filme la modă etc. Nădăjduiesc însă că, dacă li s-ar prezenta sub o formă oarecare (să zicem la o oră de literatură sau de religie) trăirile copilului dintr-un sătuc românesc interbelic le-ar putea da de gîndit pînă şi lor, aşa stîngaci cum au fost ele evocate în firul desfăcut livresc al amintirii bătrînului preot încercat de nostalgii – cum sînt îndeosebi românii (auto)exilaţi (Ghe. Calciu Dumitreasa a şi murit, de altfel, la Washington). N-am să fac speculaţii, evocîndu-l aici pe L. Blaga („veşnicia s-a născut la sat…“ ş.c.l.); căci mă văd adus urgent cu picioarele pe pămînt de ororile petrecute în mediul rural românesc din ultimii ani, dintre care, ca pedagog, mă îngrijorează îndeosebi acele iresponsabile abdicări de la statutul de părinţi ale unor indivizi ahtiaţi de cîştiguri, care, întrebaţi, n-au nici măcar bunul simţ de a-şi recunoaşte lăcomia şi graba dobîndirii bunăstării în primul rînd pentru ei, ci declară lacrimogen că se gîndesc tocmai „la viitorul mai bun al copiilor“, de parcă prezentul poate fi îngheţat iar o mîngîiere sau un sfat ar putea fi trimise la pachet ori conservate pentru mai tîrziu, precum fotografiile…

Desigur, deşi insistent mediatizate, groaznice sînt şi alunecările de pămînt din unele judeţe ca Dîmboviţa ori Buzău; dar pentru mine ireparabile şi, prin urmare, mult mai grave sînt tocmai mutaţiile sufleteşti produse de ieşirile din mătci nu ale apelor, ci ale unei populaţii cîndva tihnite, vegheate de datini şi de etică, de intelectuali devotaţi şi de Biserică. 

Aş aminti apoi amănuntul încărcat de semnificaţii, pe care nu numai creştinii practicanţi îl cunosc, de a cere iertare tuturor membrilor comunităţii înaintea cuminecării (împărtăşaniei), ce încununează postul. Gestul este asemănător iertării cerute ritualic, precum în cazul evocat mai înainte, dar e contrară aceleia în proximitatea morţii, despre care scria prefaţatorul cărţii lui Ioan Ianolide, căci, la ortodocşi, împărtăşania primită cu vrednicie, deşi implică o omorîre direcţionată către păcate şi plăceri lumeşti trecătoare, presupune în esenţă o renaştere, o viaţă nouă „în Duh“, potrivit învăţăturii bisericii.

Fiinţele raţionale – nu neapărat atee –, ce se cred situate înafara creştinismului şi se consideră iniţiate/iluminate etc. pun şi ele mare preţ pe iertare. Un exemplu la îndemînă este Steven M. Greer[3] ce afirmă cu dreptate că iertarea sinceră eliberează o cantitate enormă de pace şi energie internă pentru că atunci ne eliberăm de energia negativă. Actul iertării şi actul iubirii sînt cu adevărat una din expresiile cele mai înalte ale cunoaşterii spirituale. Ce am descoperit este că iertarea şi iubirea necesită o reală lipsă de egoism, prin care poţi privi dincolo de tine. În timp ce priveam lumea, ca adolescent, mi-am dat seama că cea mai mare parte a problemelor se datorează egoismului. Există o frază minunată atribuită lui Abdu’l-Baha[4] care sună în felul următor: „Unde e iubire, nimic nu e prea greu şi e întotdeauna timp.“

Iertarea-uitare cerută/impusă… „democratic“ în România postrevoluţionară de majoritatea ex-comuniştilor activişti, deveniţi politicieni, a divizat malign societatea. Criza s-a cronicizat în lipsa unei legi a lustraţiei, văzută ca necesară de celebra Proclamaţie de la Timişoara publicată în 12 martie 1990, în care „Punctul 8“ cerea textual: Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursa a tensiunilor şi suspiciunilor care frămîntă astăzi societatea românească. Pînă la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională pînă la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte (…). Ignorînd această prevedere de bun simţ, „clasa politică românească“ (i.e. foştii activişti şi securişti) s-a orientat rapid, promovînd „jocul democratic“ şi „alternanţa la guvernare“ – în definitiv un alt fel de „rotaţie a cadrelor“ obişnuită în ceauşism. Spectacolul ar fi comic dacă n-ar aduce, prin incompetenţa protagoniştilor, un declin social-economic ameţitor ce ne afectează pe toţi. 

Refuzînd recunoaşterea vinei şi neputînd primi iertarea victimelor de mai ieri, „emanaţii“ aceştia actuali (ce… emană de la o poştie duhori pestilenţiale pentru grila olfactivă a oamenilor cinstiţi ai acestei ţări!), lăsaţi fiind să trăiască, se încăpăţînează a nu te lasa să trăieşti, spre adeverirea cunoscutei zicale! De aceea, cei trăitori în proximitatea unor cazuri dramatice, precum Ileana Toma[5], au tot dreptul de a glosa pe tema iertării ignorate, ducînd la imposibilitatea unui proces al comunismului atîta vreme cît foştii securişti şi activişti comunişti ne conduc destinele, astfel: mi-am dorit un proces al comunismului, un proces adevărat care în primul rînd să demonstreze că deţinuţii numiţi politici din anii ’47-’64 au fost condamnaţi fiind nevinovaţi. Să se dea o lege generală de amnistie, adică de ştergere a vinei, ca să înţeleagă oricine că oamenii aceia au fost nişte victime, doar atît, victime. Să înţeleagă şi cei care i-au condamnat că au greşit făcînd-o şi să încerce să se pocăiască. Nu putem să facem din trecutul unui popor o groapă comună şi să aruncăm pămînt peste toate crimele comise. Să punem şi flori, ca să fie „frumos“, declarîndu-i pe criminali patrioţi? Nu-mi doresc o „vînătoare de vrăjitoare“ şi nici nu-mi pot dori, pentru că toată viaţa mea am fost eu cea vînată. (…) O digresiune necesară celor ce nu cunosc acest caz se impune: socrul celei care a formulat opiniile amintite, marinarul comandor Toma Matei, doctor în ştiinţe economice şi politice, membru al baroului militar, autor al unui tratat de Drept maritim internaţional, eliberat în 1964, după şaisprezece ani de temniţă, i-a cerut, referindu-se la torţionarii săi de la Gherla: „Să nu-i ierţi niciodată!“. Nu-mi permit aici să comentez situaţia: e dreptul celui în cauză să ierte sau nu pe cei ce i-au mutilat fiinţa, trupeşte şi spiritual. Pot doar să fac o paralelă cu spusele-testament ale altui condamnat pe nedrept, de această dată celebru: Mircea Vulcănescu. Aşa cum mi-a reconfirmat fiica acestuia, Măriuca Vulcănescu, la unul dintre cenaclurile din foişorul Bisericii „Pogorîrea Sfîntului Duh“ din Titan, tatăl său a rostit pentru posteritate celebrul îndemn: „Să nu ne răzbunaţi!“Paleta se poate extinde. Astfel, un suflet ales ca al Aspaziei Oţel-Petrescu se confesează: prin puterea credinţei şi prin dragostea pentru aproapele nostru am transfigurat suferinţa, făcând-o suportabilă şi, uneori, chiar prilej de bucurie.[6] Paralela ce se impune de astă dată e Jurnalul fericirii datorat lui Nicolae Steinhardt: Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, e singura cheie de care dispunem. Crucea înseamnă, bineînţeles, asumarea suferinţelor individuale, ca pedagogie spre mîntuire, implicînd şi iertarea necondiţionată.

Iisus e, desigur, înainte de orice, atoateiertător. Însă la El este vorba de un tip special de iertare: cea supraomenească, sau, altfel formulat, acesta e tipul iertării divino-umane, potrivit dublei firi a lui Iisus Hristos, Care, aflat pe cruce, după cum mărturisesc Evangheliile, a rostit: Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac. De asemenea, potrivit aceloraşi surse, Iisus învesteşte cu puterea iertării pe apostolii Săi, după Înviere: Luaţi Duh Sfînt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. (Ioan 20, 22-23). În plus, în Evanghelia lui Marcu (2, 1-12) se precizează, la un moment dat: Atunci, văzînd credinţa lor [a prietenilor celui bolnav, patru la număr, care l-au adus dinaintea Mîntuitorului, încredinţaţi că-l va vindeca], Iisus a zis slăbănogului: Fiule, iartă-se ţie păcatele tale! Trecînd peste tulburătoarea conlucrare a prietenilor la mîntuirea individuală, observăm că doar harul conferă putere iertării, iar cel vrednic de iertare devine concomitent fiu duhovnicesc al lui Dumnezeu. Extraordinară valoare se atribuie, aşadar, din perspectivă divină, iertării – ierarhizabilă, am afirma, imediat în vecinătatea trecerii de-a dreapta Judecătorului.  

Revenind la cele omeneşti, iertarea o socotesc înainte de toate un drept al celui asuprit, batjocorit, mutilat trupeşte şi sufleteşte; nu-i, va să zică, nicidecum o obligaţie din partea victimei şi cu atît mai puţin vreun drept al torţionarului, al criminalului (fie el chiar ajuns la putere, cum a fost cazul, întru totul condamnabil în perspectivă istorică, al protagoniştilor-beneficiari ai regimurilor FSN-PSD din România). Călăii ar trebui mai întîi să-şi conştientizeze erorile de a fi îndeplinit nedreptăţile, ororile, crimele asupra semenilor. Apoi, cerîndu-şi iertare, de-ar dori mîntuirea, asumîndu-şi aceste fapte ale trecutului, să fie gata să le actualizeze prin acceptarea fie a ispăşirii vinei, fie a darului iertării din partea victimelor. Atîta vreme cît aceşti vinovaţi tot invocă însă „obligaţiile de serviciu“, „ordinele primite de la superiori“, „contextul istorico-politic“, „interesul general“, „secretul de stat“ ori alte criterii politico-juridice străine, de fapt, problemei iertării (care se pune de la individ la individ, de la călău la victimă), problema cade sub incidenţa ridicolă a unui dialog de surzi! Ce să mai vorbim de situaţii de-a dreptul satanice precum procesul „organizatorilor foametei“ din fosta republică a sovietelor, despre care scrie Alexandr Soljeniţîn, în Arhipelagul Gulag, ori despre samavolniciile fără seamăn din România care au primit denumirea „fenomenul Piteşti“?…

Relaţia iertare-uitare m-a preocupat îndeajuns imediat după Revoluţia din decembrie 1989 (la care am luat parte fără să mi se clintească un fir de păr – mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta, căci mi-a întărit îngerul păzitor în acele clipe de confuzie şi haos din Piaţa Universităţii şi, ulterior, din alte zone fierbinţi ale capitalei!), încît să-mi fi publicat eseul intitulat chiar aşa, dihotomic, spre a atrage atenţia asupra viciului de perspectivă din care politicianiştii vremii, cu bogate state de activişti ori securişti, perorau – ce-i drept, cam cu frica-n sîn – despre „vînătoare de vrăjitoare“, „vidul de putere“ ori „reconciliere naţională“, în timp ce ţărăniştii, liberalii, mai toţi regalişti, supravieţuitori ai partidelor de odinioară, lăcrimînd bătrîneşte prin adunările Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, prin cenacluri ori prin studiourile de televiziune, se lăsau îmbrobodiţi de tulburea demagogie a foştilor tovarăşi care, instinctiv, strîngeau rîndurile într-un cuget şi-o simţire să preia toate frîiele puterii politice din ţară. Ajutaţi, fireşte, de „tatăl minciunii“, au şi reuşit, pînă-n zilele noastre, să domine, aflîndu-se cînd la putere, cînd în opoziţie, într-un soi de balet al năpîrcilor ce-şi hipnotizează, periodic, la vremea hrănirii, victimele.

Desigur, în cei douăzeci de ani scurşi într-un fel de proces interminabil de tranziţie-travaliu – istovitor pentru majoritatea populaţiei, dar propice ca apa pentru peşti unui număr impresionant de foşti activişti şi securişti – au existat voci de intelectuali care au şoptit ori au clamat, după temperament şi posibilităţi, adevăruri dureroase ori au propus chiar măsuri economico-sociale echivalînd unor intervenţii chirurgicale menite a curma odată durerile macrofacerii acesteia. Ca nişte moaşe perverse, mass-media au compromis, între timp temele majore – precum partidul România Mare ideile naţionaliste –, aducînd în prim plan veleitari numiţi pompos şi agramat „analişti politici“, ei fiind în realitate rumegători de fapte minore sub denumirea de „EVENIMENTE“. De la corupţie (de regulă fără corupţi şi anchetaţi penal!) şi reformă în învăţămînt, pînă la reformarea clasei politice şi condamnarea crimelor comunismului, de la religie şi reaşezarea valorilor, pînă la cuantumul pensiilor şi rata şomajului, totul a fost morfolit-promis-eşuat-maculat-minimalizat-bagatelizat-anulat caragialian prin torente de dejecţii alternînd cu apă de ploaie – toate verbale. Între timp, făptuitorii îşi vedeau de ale lor, subteran ori chiar la lumina zilei şi în văzul fiscului (uneori chiar cu textul de lege subsuoară!): jefuirea sistematică a ţării aflate în chinurile facerii (i.e. „tranziţiei“)! Hemoragia continua: oamenii de valoare, în special tineri, care, îngreţoşaţi de „încremenirea în proiect“ semnalată de cineva, emigrau aiurea, în căutarea normalităţii. Efectul colateral al acestor valuri de imposturi a fost, pentru un filolog ca mine, semnificativ-devastator limbii române contemporane: dovadă stînd zecile de fişe în care mi-am notat anacoluturi, dezacorduri, improprietăţi, confuzii paronimice, cacofonii, tautologii, bîlbîieli şi contururi intonaţionale aiuritoare (ceva între maghiară, arabă şi anglo-americană!) – başca scrierea cu „î“ şi „sunt“!

Ce se mai poate face, acum, după douăzeci de ani?

Înainte de formularea concluziilor, aş vrea să evoc şi o excepţie în acest carusel de eschive de la fondul problemei iertării. Anume, e cazul lui Franţ Ţandără, excelent conturat în cartea Doinei Jela Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar. Omul este singurul comunist torţionar al Ministerului de Interne, al închisorii Văcăreşti, al Spitalului nr. 9 etc. în perioada 1949-1957 care, după 1990, cuprins de remuşcări, a vrut să fie judecat şi condamnat pentru abuzurile săvîrşite din ordinul superiorilor săi. În lipsa procesului comunismului, mărturia lui se adaugă demersurilor credibile ale memorialiştilor, istoricilor, politologilor, jurnaliştilor, scriitorilor aflaţi în căutarea adevărului ce trebuie ştiut. Pilduitoare mi se par cîteva pasaje ale cărţii. Mai întîi unul despre coşmarurile lui F. Ţandără: Cîteodată visează, învălmăşite, chipurile ţărăniştilor pe care i-a ucis şi care-i spun, înainte de a muri: „Domnule, iartă-mă, nu mă omorî“. Astea sînt visele cele mai chinuitoare (…). Îi cîştigase unuia, care avea nevastă şi trei copii, 20 de mii de lei [la jocuri de noroc] (…). Acesta se ţinea după el în vis şi-l ruga să-i dea banii înapoi, că are nevastă şi copii. Decît că omul din vis nu avea figura celui care pierduse la joc. Avea figura unuia dintre ţărăniştii pe care-i omorîse. El, ţărănistul, spunea că are nevastă şi copii, şi să-i dea banii, ca şi cum lui i-ar fi luat banii, şi nu cartoforului. S-a trezit întors pe dos şi s-a dus şi i-a dat nevestei aceluia banii pierduţi de bărbatul ei. Prima dată în viaţa lui cînd a făcut asta. (…) Într-o vreme visa treaba asta: „Dacă crezi, noi te iertăm“. Al doilea citat ales este despre destinul comuniştilor-asasini: Mai toţi comuniştii au murit comunişti. Cu moarte rea, dar comunişti. Este unul, Leonida Cristescu, a făcut doi copii; pe unul l-a găsit împuşcat, în şanţ, acum tîrziu, tot sub comunişti, dar tîrziu încoace, nu se ştie cine l-a împuşcat, celălalt i-a murit spînzurat. Altul, căruia îi spunea mereu: „noi toţi o să murim rău“, şi el: „Vezi-ţi, mă de treabă, bine n-o sfîrşeşte nimeni.“ Se întîlneau ei încoace, după revoluţie, acela se arăta foarte liniştit: „Stai, mă, potolit, ce să spui, de ce să spui?“ S-au întîlnit acum, spre sfîrşit, da, înainte de ’89. Are o gaură în gît şi voia să-i zică ceva lui, lui Franţ Ţandără, dar nu mai avea voce deloc: „Scrie, bre“, i-a zis Ţandără. Şi ăla a luat caietul şi i-a scris: „Ai avut dreptate. Toţi o să murim rău.“ În fine, unul confesiv, al curajoasei autoare: Nu l-am mai văzut de atunci pe Franţ Ţandără. A urmat pentru mine un fel de perioadă de dezintoxicare. Nu vorbesc psihologii despre o intoxicare cu cruzimea, la cei care practică tortura, sau la cei traumatizaţi de război? Îmi spuneam degeaba că stima, înţelegerea, compasiunea mea se îndreaptă spre Franţ Ţandără cel „de acum“, şi oroarea spre cel „de atunci“. Că Franţ Ţandără cel de atunci nu este decît un străin care-l chinuie pe cel de acum şi de care acesta trebuie să se elibereze, mărturisind. Că sînt atîţia care au comis aceleaşi orori ca şi el, şi-şi duc liniştiţi şi fericiţi viaţa. Unii chiar şi-au încheiat-o apoteotic, ca eroi ai clasei muncitoare intonînd acelaşi imn în sunetul căruia, uciseseră, tot ca Franţ Ţandără, pentru a ajunge la putere. De ce el, care-şi dă seama că i-a slujit, dar şi-a pierdut sufletul, n-are dreptul la compasiunea noastră. Conchideam, pentru o clipă, că are. Apoi mă întrebam: Şi victimele lui?

Dacă problema iertării faţă către faţă, în raportul călău-victimă, n-a fost şi evident, după două decenii de la recîştigarea libertăţii, nu este şi nici nu va fi iniţiată individual, din laşitate, iresponsabilitate, oportunism etc. – în termeni socio-psihologici –, din necredinţă, orbire demonică etc. – în terminologie spirtual-creştină –, atunci obligaţia unei ţări ce are prevăzut în chiar articolul 1 al Constituţiei sale fraza România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sînt garantate (Titlul I, art 1, 3), este de a demara procedurile judiciare implicate de orice abuz, de orice crimă înainte de prescrierea faptelor. Numărul mare al criminalilor nu poate fi nici argument şi nici măcar o circumstanţă atenuantă; nici poziţiile sociale la care au parvenit mulţi dintre ei nu pot fi invocate, căci nimeni nu este mai presus de lege (Idem, Titlul II, art. 16, 2). Orînduirea comunistă în sine, odată condamnată, în privinţa crimelor ei, prin vocea preşedintelui în exerciţiu Traian Băsescu, nici argumentul juridic al încadrării legale a samavolniciilor, arestărilor, torturilor, uciderilor din intervalul 1947-1989 nu mai poate opera. Cum adevărul este universal valabil, iar o societate nu poate evolua prin ignorarea adevărului, perpetuarea minciunii care a înveninat mediile sociale din 1990 încoace trebuie stopată. De aceea, soluţionarea dosarului revoluţiei este o prioritate pentru sistemul juridic şi, deopotrivă, pentru legislativul, guvernul şi preşedinţia ţării.

[1]Cf. 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 57.

[2]Ediţie îngrijită după manuscrisele lui Ioan Ianolide la Mînăstirea Diaconeşti, Bucureşti, Editura Christiana, 2006; consilier editorial Gabriela Moldoveanu, director literar Răzvan Codrescu.

[3] Steven M. Greer, Adevărul ascuns – Informaţii interzise,  Bucureşti, Editura Daksha, traducător, Ruxandra Comşa, 496 p., 2008.

[4] Abdu’l-Bahá (عبد البهاء‎) (23 May 184428 November 1921), born `Abbás Effendí, was the son of Bahá’u’lláh, the founder of the Bahá’í Faith. In 1892, `Abdu’l-Bahá was appointed in his father’s will to be his successor and head of the Bahá’í Faith.

His journeys to the West, and his Tablets of the Divine Plan spread the Bahá’í message beyond its middle-eastern roots, and his Will and Testament laid the foundation for the current Bahá’í administrative order.

`Abdu’l-Bahá’s given name was `Abbás Effendí, but he preferred the title of `Abdu’l-Bahá (servant of the glory of God). He is commonly referred to in Bahá’í texts as „The Master”…

[5] O condamnare neamnistiată, în suplimentul „Aldine“ al ziarului „România liberă“ din 9 decembrie 2006 republicat cu titlul Întoarcerea acasă  în revista Memoria“, nr.4/2007.

[6] Interviu luat de Olimpia Popescu, în curs de publicare în vol. colectiv dedicat literaturii arestate.

Mihai FLOAREA

Bucureşti,

28 februarie 2010

P.S.: Desecretizarea dosarelor Revoluţiei despre care anunţă mass-media zilele acestea este o veste bună. Să aşteptăm, cu încredere, rezultatele pozitive ale demersului cu pricina.

M. F.

Bucureşti,

10 martie 2010

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

 

TU EŞTI, MAMĂ!

Cînd eram copil odată, mama mea, învăţătoare,

M-a luat cu ea la şcoală, doar aşa, într-o plimbare,

Şcoala mi-a părut castelul, iară clasa cu fereşti

Poză mîndră întîlnită într-o carte cu poveşti,

Ea, ţinîndu-mă de mînă, mă purtă spre banca-întîi

Şi o scurtă mîngîiere mi-aşeză la căpătîi.

Banca’naltă, eu mai singur decît cucul mă simţeam

Şi-nălţat aşa pe vîrfuri tot la mama mea priveam;

Aş fi vrut să fiu acolo, lîngă ea şi nu aici

Lîngă-aceşti copii din clasă, mult mai mari, dar tot pitici.

Am oftat chiar fiindcă mama tuturor le surîdea

Cînd ştiam că numai mie ea acasă îmi zîmbea,

Dar am înţeles că-n clasă mama e învăţătoare

Iar eu nu ajunsesem vîrsta claselor primare.

Rînd pe rînd învăţătoarea povesti atît de multe…

Inima-mi bătea năvalnic şi aprins şi ea s-asculte.

Mai apoi pornit-a vremea să alerge fără veste,

Unul spuse-o poezie, altul zise o poveste.

După-un timp pe care astăzi poate doar l-am tălmăcit,

Clasa-ntreagă, întrebată, a fost pusă la ghicit:

– Dragii mei, să-mi spuneţi mie – a-nceput învăţătoarea –

Cine muntele-l întrece-n înălţime, iar marea

O întrece în mărime prin atîta bunătate,

Ce fiinţă este-n lume cea mai scumpă dintre toate,

Care mîngîie cînd doare, care cîntă cînd mîngîie,

Stînd de strajă suferinţei pruncilor la căpătîie,

Cine este-acea fiinţă fără care nu se poate,

Cea mai dragă, cea mai mare şi mai bună decît toate?!

Clasa-ntreagă se gîndeşte, ochii mari, mintea-ncordată,

Un băiat parcă e gata să răspundă… şi o fată.

Nu ştiu ce fior mă prinse şi pe mine-ntr-o suflare,

Am uitat că sunt în bancă, mama că-i învăţătoare

Şi pe cînd băieţi şi fete mîna ridicau în sus,

Eu cu voce îndrăzneaţă, cu iubire de nespus,

Le-am luat-o înainte şi-am strigat fără de seamă:

– Cea mai scumpă din fiinţe-n lumea asta, tu eşti, mamă!

Petru Demetru Popescu


[1]Cf. 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 57.

[2]Ediţie îngrijită după manuscrisele lui Ioan Ianolide la Mînăstirea Diaconeşti, Bucureşti, Editura Christiana, 2006; consilier editorial Gabriela Moldoveanu, director literar Răzvan Codrescu.

[3] Steven M. Greer, Adevărul ascuns – Informaţii interzise,  Bucureşti, Editura Daksha, traducător, Ruxandra Comşa, 496 p., 2008.

[4] Abdu’l-Bahá (عبد البهاء‎) (23 May 184428 November 1921), born `Abbás Effendí, was the son of Bahá’u’lláh, the founder of the Bahá’í Faith. In 1892, `Abdu’l-Bahá was appointed in his father’s will to be his successor and head of the Bahá’í Faith.

His journeys to the West, and his Tablets of the Divine Plan spread the Bahá’í message beyond its middle-eastern roots, and his Will and Testament laid the foundation for the current Bahá’í administrative order.

`Abdu’l-Bahá’s given name was `Abbás Effendí, but he preferred the title of `Abdu’l-Bahá (servant of the glory of God). He is commonly referred to in Bahá’í texts as „The Master”, and received the title o

[5] O condamnare neamnistiată, în suplimentul „Aldine“ al ziarului „România liberă“ din 9 decembrie 2006 republicat cu titlul Întoarcerea acasă  în revista Memoria“, nr.4/2007.

[6] Interviu luat de Olimpia Popescu, în curs de publicare în vol. colectiv dedicat literaturii arestate.

Ecclesia euxina 33 / ianuarie 2010

februarie 11, 2010

Cuprinsul:

ACTUALITATEA

Mihai Floarea, Despre avorturile din România … p. 2

Mihai Floarea, Din nou despre Revoluţie, după douăzeci de ani … p. 5

ESEU

*** Codul „Bibliei” … p. 10

PERSPECTIVE CRITICE

Mihai Floarea, O nouă carte: „Voievodul” de Dan Lucinescu … p. 17

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

Marilena Istrati, Colinde, în temniţele comuniste … p. 22

Petru Demetru Popescu, Atunci m-am despărţit de Moş Crăciun … p. 34

ACTUALITATEA

Despre avorturile din România

 

În şedinţa Camerei Deputaţilor din 22 septembrie, Marius Cristinel Dugulescu a depus la secretariatului un material conceput de Sebastian Moldoveanu, profesor activînd în Provita, pe tema avortului. Considerăm necesară informarea cititorilor noştri cu privire la acest demers politic în speranţa unui ecou mai larg:

Problematica avortului în România

De două decenii, România continuă să se situeze printre ţările cu cea mai înaltă rată a avorturilor din lume. Din datele statistice oficiale se poate aprecia că, deşi a depăşit faza acută din anii 1990-1996, avortul a devenit un fenomen cronic, stabilizîndu-se între o sută şi două sute de mii de avorturi chirurgicale la cerere, declarate, pe an (datele oficiale ale Ministerului Sănătăţii nu cuprind şi numărul de avorturi din clinicile şi cabinetele particulare, nici avorturile induse medicamentos). Mai semnificativ decît numărul total al avorturilor, de un deceniu, aproape jumătate dintre sarcini sînt întrerupte prin avort, ceea ce arată că avortul a intrat în practica obişnuită de viaţă a românilor. Unul dintre cele mai îngrijorătoare aspecte ale fenomenului avorţionist din ţara noastră îl reprezintă creşterea numărului de avorturi la adolescente. În anul 2008 au fost înregistrate oficial 535 de întreruperi de sarcină la tinere de pînă la 15 ani.

Progresele mari ale fetologiei şi embriologiei umane din ultimii 30 de ani au transformat existenţa umană în perioada prenatală dintr-o taină cunoscută doar Creatorului (Ps. 138,13-15) într-un capitol tot mai important al medicinii preventive şi terapeutice. Copilul nenăscut este considerat „al doilea pacient“, alături de mamă, în orice sarcină, iar embrionului şi fătului i se acordă importanţă sporită în deontologia cercetării pe subiecţi umani şi în textele convenţiilor internaţionale privind drepturile omului, precum Convenţia ONU asupra Drepturilor Copilului sau Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Există reglementări actuale, cum sînt cele ale Consiliului Europei şi ale Asociaţiei Medicale Mondiale, care cer drepturi pentru embrion şi făt ca şi pentru mamă.

De asemenea, faptul că embrionul sau fătul nu e o parte a mamei, ci o fiinţă autonomă, o persoană căreia trebuie să-i fie respectate drepturile, pornind de la cel mai important – dreptul inviolabil la viaţă – este un punct de vedere împărtăşit tot mai mult de comunitatea ştiinţifică din întreaga lume, ai cărei reprezentanţi afirmă că momentul începerii vieţii este momentul fertilizării şi nu cel al naşterii.

Cu toate acestea, legislaţia din România recunoaşte total insuficient caracterul personal şi ca atare inviolabil al vieţii umane înainte de naştere. Noul Cod penal continuă să protejeze viaţa copilului nenăscut doar începînd cu 14 săptămîni, iar reglementările specifice ale Ministerului Sănătăţii privind întreruperea de sarcină lasă şi ele nenumărate porţi deschise abuzului dincolo de această limită.

Ministerul Sănătăţii se face vinovat şi pentru faptul că nu a instituţionalizat, cu eficienţă reală, consilierea femeilor înainte şi după avort. Tot prin actuala legislaţie, medicul este pus în situaţia nu de a apăra viaţa, ci de a o distruge, încălcîndu-şi astfel statutul profesional. El este pus în situaţia de a trata sarcina ca pe o boală a cărei vindecare cere uciderea unui copil şi, în ansamblu, să nu poată aplica principiul medical de bază, conform căruia „în primul rînd, nu trebuie să faci rău“.

La nivelul percepţiei publice, remarcăm de asemenea o stare de fapt îngrijorătoare şi care discriminează, voit sau nu, nenăscutul. Situaţiei din perioada 1966-1989, cînd copilul nenăscut era considerat „proprietate a statului“, expresie a unei politici de creştere demografică forţată şi adesea lipsită de umanitate, i-a succedat actualul model proavortist al „societăţii democratice“, materialistă şi egoistă, în care copilul nenăscut este „proprietatea mamei“, fiind complet la discreţia acesteia. Ambele modele, la fel de eronate, ignoră complet statutul de persoană al nenăscutului, primul considerîndu-l pe copil doar un instrument în construcţia unei societăţi utopice, celălalt, un adevărat duşman, care trebuie eliminat ca o condiţie a atingerii fericirii şi împlinirii personale.

La două decenii de la Revoluţia din 1989, situaţia avortului continuă să fie deosebit de grea, iar consecinţele acestei obişnuinţe nefaste se regăsesc din plin în starea de sănătate, economică şi demografică tot mai dificile ale României.

Mentalitatea proavortistă instalată în România constituie şi unul din principalele motive pentru degradarea climatului moral şi social care afectează tot mai virulent viaţa de familie şi care pune în pericol însăşi fiinţa neamului românesc.

Aceste realităţi triste ne obligă pe noi, ca legiuitori, cetăţeni şi părinţi, să ieşim din starea de indiferenţă şi să propunem soluţii urgente pentru reducerea reală a numărului de avorturi, pentru încurajarea natalităţii şi a familiei în general.

*

 

Spre cinstea lui, acelaşi deputat a depus la secretariatul de şedinţă din 29 septembrie 2009 următoarea declaraţie politică:

 

Avortul – una din cauzele principale ale scăderii demografice

 

Consecinţele legislaţiei deficitare şi ale mentalităţii favorizate de aceasta se resimt în mod dramatic. Avortul a devenit unul dintre fenomenele care macină cel mai mult sănătatea femeilor, afecţiunile provocate de acesta fiind unii din factorii cei mai însemnaţi ai degradării stării de sănătate a populaţiei din România.

Printre cele mai grave efecte pe termen lung ale avortului se numără creşterea riscului de cancer de col şi mamar, creşterea riscului de naştere prematură sau de pierdere de sarcină; depresii, afecţiuni psihice, tulburări de fertilitate şi chiar infertilitate.

Conform datelor oficiale, cancerul de sîn prezintă o tendinţă de creştere continuă în România. De asemenea, România are cea mai mare rată a mortalităţii cauzate de cancerul de col uterin din Europa, constituind la ora actuală principala cauză de deces prin cancer la populaţia feminină din ţara noastră.

„Sindromul postavort“, a cărui existenţă este total ignorată în România, face ca numărul femeilor care suferă din punct de vedere psihic să crească alarmant.

Climatul de relaxare a moralităţii şi promovarea masivă în cultură şi mass-media a mentalităţii unei sexualităţi „sigure“ şi „neinhibate“ sînt principalii responsabili, atît pentru numărul foarte mare de avorturi, cît şi pentru recrudescenţa bolilor venerice. În ţara noastră situaţia este ilustrată nefast de faptul că în România incidenţa sifilisului este cea mai mare din Europa!

Din nefericire, ca reacţie la realitatea teribilă expusă mai sus, autorităţile de stat promovează, în numele dreptului la „sănătatea reproducerii“ , o politică în care avortul, respectiv contracepţia şi „educaţia sexuală“ nu sînt decît aparent incompatibile, în realitate ambele producînd acelaşi rezultat.

Începînd cu 1990 sîntem martorii instalării unei fertilităţi foarte scăzute, mult sub limita de înlocuire a populaţiei (1,3 faţă de 2,1 naşteri/femeie) .

Deşi consider că avortul în sine este un act nefast, indiferent de conjunctură, trebuie să subliniez că „epidemia avorturilor“ este una din componentele principale ale actualei scăderi demografice care a condus România la o situaţie demografică aproape catastrofală, semnalată de cei mai reputaţi specialişti români.

Nu putem, aşadar, ignora perspectivele sumbre ale următoarelor decenii, în care populaţia României nu doar că va scădea numeric foarte mult, ci va şi îmbătrîni, lipsind societatea de forţă de muncă şi spulberînd sistemele de asigurări sociale şi pensii de stat.

Ca prim exemplu, consider că în România se impune cu necesitate o lege care să dea femeii dreptul de a fi informată – dar să-i şi creeze obligaţia de a se informa – în mod real cu privire la efectele nefaste ale avortului pentru ea şi copil, dar şi asupra alternativelor pozitive la acesta. „Legea consimţămîntului informat“, cum este ea numită popular, există în numeroase ţări ale Uniunii Europene şi în state din SUA, principiile sale fiind în perfect acord cu obligaţiile internaţionale pe care România şi le-a asumat.

De asemenea, consider de datoria Ministerului Sănătăţii să conceapă strategii pentru informarea populaţiei despre consecinţele fizice, emoţionale şi psihice ale avortului asupra femeii, şi nu să promoveze agresiv o iluzorie „educaţie sexuală“ care nu face decît să încurajeze activitatea sexuală precoce, cu toate consecinţele acesteia – avortul ca urmare a eşecului contraceptivelor, bolile venerice ş.a.m.d.

Discutînd despre alternative la avort, nu putem trece cu vederea numeroasele asociaţii de tip „pentru viaţă“ (provita), dedicate promovării valorilor creştine tradiţionale cu privire la viaţa de familie în noul context posttotalitar. Îmbunătăţirea situaţiei copilului nenăscut şi a familiei şi societăţii în general nu poate şi nu trebuie să se oprească la modificarea cadrului legislativ, ci trebuie să ţină cont de munca şi experienţa acestor organizaţii confruntate zilnic, de 20 de ani, cu nevoile educaţionale, economice şi sociale ale tinerilor şi adulţilor implicaţi în viaţa intimă sau de familie. Ele oferă sprijin material, consiliere psihologică şi spirituală femeilor şi familiilor aflate în situaţia de a apela la avort. Cooperarea între instituţiile statului şi aceste organizaţii, culte, etc. reprezintă un imperativ.

Legislaţia actuală privind avortul, după cum se arăta chiar într-un comunicat al Colegiului Medicilor din România, este una dintre cele mai liberale din Europa şi este expresia ignoranţei generale cu privire la consecinţele grave ale avortului. Pentru această stare de fapt se fac vinovate, în primul rînd, instituţiile statului, printre care, din punctul meu de vedere, cea dintîi este Parlamentul României.

Doamnelor şi domnilor parlamentari, proiectarea populaţiei României în ipoteza menţinerii fertilităţii actuale (1,3 copii la o femeie) prefigurează un inevitabil derapaj demografic instalat după anii 2025-2030, odată cu atingerea vîrstelor de 20-40 de ani de generaţiile mici, născute după 1989. Raportul dintre populaţia adultă şi cea vîrstnică ar urma să aibă valori dramatice. O a doua proiectare, cea a populaţiei active economic, aduce argumente suplimentare pentru dimensiunea derapajului demografic şi consecinţele sale economice.

Este imperativ ca actualul legislativ să găsească soluţii urgente pentru împiedicarea depopulării masive a ţării, prin reducerea numărului de avorturi şi încurajarea susţinută a familiei!

„Fiecare fiinţă umană are dreptul inerent la viaţă. Acest drept va fi protejat prin lege. Nimeni nu va fi privat arbitrar de viaţă.“ (Articolul 6.1 al Convenţiei Internaţionale asupra Drepturilor Civile şi Politice, 1966).

*

 

Cunoscînd faptul că asupra neamului românesc apasă aceste păcate grele atrăgînd mereu alte şi alte pedepse divine, avem o întrebare pentru preşedintele actual: ce veţi face în mandatul de cinci ani pentru a restabili armonia statului cu legile lui Dumnezeu?

 (M. F.)

Din nou despre Revoluţie, după douăzeci de ani

Cu interesul participantului la Revoluţia din decembrie 1989, am citit deunăzi şi analiza semnată de H.-R. Patapiavici în numărul pe decembrie 2009 al revistei „Idei în dialog“, al cărei director este, şi încep acest remember prin a reproduce pasajele care mi-au atras atenţia, urmate de succinte comentarii. Voi continua cu detalii din perspectiva trăitorului acelor zile şi cu referiri edificatoare la cartea de importanţă excepţională a lui Florin Mătrescu Holocaustul roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre, ediţia a III-a revizuită (Bucureşti, Editura IRESCON, 2008).

Revolta populară a constituit pretextul declanşării unei acţiuni de preluare a puterii de către o grupare marginală din interiorul Partidului Comunist Român (…), grupare uzurpatoare [care] a reuşit să se legitimeze în ochii populaţiei care nu a participat la revoluţie decît stînd la televizor drept „emanaţie a Revoluţiei“. Just. De aici reproşurile ulterioare ale celor din Piaţa Universităţii (supranumiţi „golani“ de unul dintre profitorii acestui moment istoric!): „Aţi minţit poporul cu televizorul!“

O originalitate sinistră a revoluţiei române este că înlăturarea lui Ceauşescu de la putere a făcut de şapte ori mai puţini morţi decît aducerea la putere a noii echipe de nomenclaturişti. Nimeni n-a fost încă judecat pentru aceste atrocităţi, deşi justiţia aflată sub oblăduirea tuturor regimurilor perindate pe la putere pînă acum este declarată liberă!

În analiza revoluţiei române, trebuie să distingem între partea care ţine de revolta străzii şi partea care ţine de complotul nomenclaturist. (…) La început, firul revoluţiei populare şi firul complotului nomenclaturist nu s-au aflat în conflict. Am putea spune că, dacă revolta a declanşat revoluţia, atunci complotul a cîştigat-o. Apoi complotul s-a legitimat în faţa populaţiei ca fiind toată revoluţia, ceea ce l-a împins spre o logică a restauraţiei, ceea ce l-a obligat să se ridice împotriva revolte. Şi cum, după mascarada teroriştilor, complotul nomenclaturist a reuşit să acapareze toată puterea în stat, ocupînd tot spaţiul public, revolta a rămas, un timp, fără voce. Din primele momente ale lui 22 decembrie, oamenii care au format un scut ce făcea de neparcurs drumul spre trecutul comunist au fost abandonaţi, trimişi acasă, ori atraşi diversionist în diferite locuri ale capitalei „ameninţate de terorişti“, pentru a se facilita „emanaţilor“ să profite de „vidul de putere“ instaurat. Aceşti oameni aflaţi în stradă, la vedere, expuşi oricînd şi oricui, printre care m-am numărat, apărau de fapt prin numărul şi prezenţa lor naivă zidurile dindărătul cărora neocomunismul renăştea „cu faţă umană“. Aşadar, conflictul s-a ivit de la început, dar a ars mocnit.

Este aici un paradox (…), care ţine de misterul celor fără de putere. Tot ce putem sociologic constata este că, în ansamblu, mişcarea socială cu cel mai mare succes politic din România a fost mişcarea politică legată de aceste grupări intelectuale, care nu au funcţionat niciodată nici disciplinat (ca un partid, de pildă), nici după criterii manageriale, nici în regim de activism social (cu eficienţa unui ONG profesionist, de pildă) şi al căror succes, din aceste motive, era nu doar improbabil, ci părea de-a dreptul imposibil, în condiţiile în care acestea erau complet lipsite de mijloace, nu aveau acces la resurse materiale publice, fiind supuse unui total blocaj mediatic la televiziune şi fiind, în plus‚ mereu batjocorite de puterea constituită. Cum au reuşit să-şi impună agenda? Mister. Or, cum spunea Apostolul, Dumnezeu a chemat lucrurile slabe ale lumii ca să le facă de rîs pe cele puternice. Într-un sens, aceasta ar putea fi o cheie explicativă a revoluţiei române, deoarece, fără nici un fel de bigotism ori de referinţă explicită la religie, sloganul-tip aflat spontan pe buzele demonstranţilor seceraţi de gloanţe, a fost „Vom muri şi vom fi liberi“. Slogan care este o parafrază transparentă şi graţios nonşalantă a cuvintelor lui Hristos din Evanghelie: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“. Ceea ce consideră autorul paradox este perceptibil doar de inima creştină. Am să revin pe larg asupra acestui punct de vedere.   

Originalitatea anului 1989 reprezintă exact contrariul originalităţii anului 1789. (…) Spre deosebire de Revoluţia Franceză, care a avut nevoie de Teroare pentru a scăpa de cel mai blînd şi mai politicos regim din istorie, revoluţiile anticomuniste din 1989 au scăpat de cel mai odios şi mai brutal regim din istorie fără violenţă, fără victime, fără represalii, fără lagăre, fără persecuţii, fără reeducare (…) Victimele au fost din rîndul revoluţionarilor, nu din rîndul învinşilor (…). Trecînd peste ambiguitatea opiniei privitoare la victimele revoluţiei, e memorabilă paralela 1789-1989 cu o precizare esenţială: în Franţa revoluţia a fost prosatanică, în România, peste două sute de ani, revoluţia a fost antisatanică.

Cum materialului sec din care am spicuit pasajele redate cursiv pînă aici îi lipseşte fiorul autenticităţii, autorul nepropunîndu-şi a surprinde trăiri, fapte, sentimente umane, necum elementul de forţă al mişcării revoluţionare unicat în secolul al XX-lea european, anume componenta extramundană, inspiraţia divină ce-a mobilizat mulţimile, voi accentua tocmai aceste aspecte subiective.  Deşi contextul era la îndemîna unuia care vorbeşte ca un cunoscător al Scripturii, se pare că tocmai evidenţa i-a scăpat. De aici şi mirările domnului H.-R. Patapievici.

Ei bine, trebuie reiterat că ne aflam în postul Crăciunului, la doar patru zile de celebrarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Într-o proporţie covîrşitoare tînără, populaţia citadină conştientă – hrănită politic, ce-i drept, cu analizele difuzate la postul de radio „Europa liberă“ – rezonase însă lăuntric, prin vrere divină, ca o singură fiinţă, la chemarea Istoriei. O frăţietate neobişnuită, euforică am trăit în acele zile, descoperind noi laturi umane în semenii pînă-n acele împrejurări şterşi, plictisiţi, îmbrăcaţi ponosit, apăsaţi de nevoi, cu speranţele ca şi inexistente. În metrou, în tramvaie, pe străzi, lucrurile se schimbaseră radical. Relaţii pînă atunci îngheţate, refulate, ieşeau acum năvalnic la iveală: frica dispăruse! Comunicam liber, fără reţineri, fără introduceri, ca între vechi camarazi, împrumutîndu-ne impresii şi tipărituri! Paşnică, aşa cum pe drept cuvînt au constatat, dimpreună cu H.-R. Patapievici, toţi cercetătorii istoriei recente, Revoluţia română s-a întemeiat pe exemplul Mîntuitorului: „Pacea Mea o dau vouă“. De aici neteama de securişti, de regimul comunist şi mai ales de moarte, ilustrată, în seara de 21 decembrie 1989 în Piaţa Universităţii, de acea strigare „Vom muri şi vom fi liberi“ nu spontană, domnule Patapiavici, aşa cum afirmaţi, în necunoştinţă de cauză, ci ivită din mintea aprinsă a poetului creştin Ioan Alexandru, în preajma căruia, ca recunoscător şi umil învăţăcel, am avut cinstea să mă aflu în acele clipe extraordinare (am evocat momentele şi cu alt prilej, într-un articol din „România literară“). Acolo, pe asfaltul pieţei, proaspăt udat de apa zvîrlită de tunurile de apă ale armatei, ce voia să ne intimideze, ori pe treptele dinspre Teatrul Naţional, comunismul agoniza sub genunchii noştri plecaţi: Tatăl nostru carele eşti în ceruri… Şi Tatăl ne auzise şi ne trimitea, în continuare, semnele Sale: o lumină trandafirie, ca de apus prelungit – deşi era trecut de ora 20 – colora mirific cerul (pe-atunci, mă simt obligat să scriu pentru eventualii cititori tineri de astăzi, oraşul ce se apropia de Sărbători plutea în beznă, sub pretextul economiilor, aşa că o sursă de lumină artificială pe seama căreia să poată fi pus efectul luminiscent, aproape boreal, pe care nu-l pot uita, era exclusă!); o temperatură mediteraneană, fără nicio boare; şi, mai presus de toate, acea linişte interioară imposibil de transpus în cuvinte, acea neteamă de nimic din lumea aceasta, acel zîmbet frate cu cel pe care-l ghicim însoţind spusele Răstignitului: „Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac!“ În acea stare de spirit, nu s-ar fi putut auzi strigăte belicoase precum: „moarte comuniştilor“, ori „moarte Ceauşeştilor“ etc. Cei ce ne aflam acolo, în Piaţa Universităţii, venisem nu să cerem moartea cuiva, ci să ne cerem dreptul la viaţă. De la această inexplicabilă raţional convingere unanimă pînă la jertfă pentru cauza libertăţii era doar un pas! La un moment dat, cei care, veniţi parcă la o slujbă, nicidecum la o confruntare, trecuseră pe la Biserica Enei ori pe la Colţea să cumpere lumînări, le aprinseră şi, cu ele-n mîini, pe treptele dinspre Naţional, în nemişcarea aerului aceluia primăvăratic, alcătuiau o privelişte de catedrală! „Vom muri şi vom fi liberi!“, „Fără comunism!“, Tatăl nostru carele eşti în ceruri… ţineau loc de psalmi. Mai tîrziu, după ce, în disperarea neputinţei lor, autorităţile aflate sub consemn trimiseseră nişte bezmetici care, din cuştile lor metalice ermetic închise, prinseseră curajul de a năvăli în viteză peste mulţime şi striviseră în buimăceala creată, sub şenilele transportoarelor amfibii blindate, pe cineva (a murit, oare Acela? Mai trăieşte? – cine poate şti?… L-au ridicat prietenii cît s-a putut de repede şi l-au dus cu un automobil către spital), s-a strigat: „Ieri în Timişoara, azi în capitală, mîine-n toată ţara!“, „Comunismul pică, nu vă fie frică!“, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!“, „Jos comunismul!“, „Jos Ceauşescu!“, „Jos dictatorul!“…

Spiritul acesta jertfelnic al celor tineri adunaţi în faţa Intercontinentalului, „la baricadă“, cum s-a numit locul, în seara de 21 decembrie 1989, spirit observat de cei atenţi la astfel de subtilităţi, dar afirmat, dacă nu cu o maliţiozitate sceptic-ateistă, măcar cu o timiditate explicabilă, poate, psihologic – smerenia autentică nu e compatibilă cu literaturizarea, cu popularizarea –, neauzită în vacarmul mediatic al acelor zile, însă impardonabil de a fi trecută sub tăcere memorialistic, a fost indubitabil inspirat din Pacea şi Iubirea infinite  pogorîte de Sus, de unde vegheau, desigur, şi cei ucişi în închisori, la canal… Spiritul acesta hristic a fost, de bună seamă, cel care a topit îndîrjirea comandanţilor ce îi tot bruftuluiau pe soldaţii purtînd scuturi, care, înarmaţi pînă-n dinţi, întîrziau să ne împrăştie luîndu-ne cu asalt ori secerîndu-ne cu gloanţe. În aşteptarea aceea densă, dar mirată, ca de copil încrezător, în aşteptarea darurilor de Crăciun, pe care mi-e dat s-o retrăiesc an de an, în decembrie, gestul îngeresc al unei studente ce, la un moment dat, luînd pe toţi prin surprindere, se avîntase către zidul încremenit al scutierilor şi oferise o floare albă unui soldat, la întîmplare,  scoţîndu-l din masa impersonală a servitorilor unei cauze pierdute, umanizîndu-l instantaneu, l-am socotit, de asemenea, o minune. Într-adevăr, peste cîteva minute, semnele agresivităţii soldaţilor dispărînd, îi determinaseră pe revoluţionarii din apropiere să exclame, privindu-i în ochi pe adversarii lor potenţiali: „Fraţilor! Armata e cu noi!“ A fost momentul psihologic ce-a întors soarta confruntării! Am preluat cu toţii strigătul care curînd s-a amplificat dintr-un entuziasm explicabil, desigur, din perspectiva psihologiei mulţimilor, după acea tensiune teribilă ce fracturase românii din piaţă timp de-atîtea ceasuri istovitoare. „Armata e cu noooi!“, „Armata e cu nooooi!“ – s-a auzit izbucnind din miile de piepturi. Această fraternizare istorică nu fusese prevăzută pe hîrtiile celor care plănuiseră reîmpărţirea sferelor de influenţă prin căderea regimurilor comuniste europene (eu nu mă îndoiesc astăzi a fi existat asemenea planuri, din moment ce Silviu Brucan, ca unul dintre maşinistii-şefi în amplul spectacol organizat, într-o intervenţie publică prea timpurie, devoalase accidental o cifră înspăimîntătoare: 60.000 de morţi!! Atîţia fuseseră estimaţi pentru România de către… „iluminaţi“!!! Dar Dumnezeu avusese, de bună seamă, alte planuri!

Momentul 21-22 decembrie 1989 ne aparţine nouă, românilor – scrie Florin Mătrescu în volumul I al cărţii sale, la pagina 193 –, mai bine zis acelor români, preponderent tineri, care, preluînd flamura Timişoarei, au umplut pieţele şi străzile Bucureştiului, fără a avea alte arme decît curajul disperării, entuziasmul şi speranţa. Nu ştim cine a avut extraordinara idee de a extrage, ca pe o tumoare malignă, stema comunismului din mijlocul tricolorului românesc, dar un lucru este sigur: extirparea tumorii cu însemnele Răului a dezvăluit, mai limpede decît orice altceva, structurile arhetipale ale acelui „inconştient colectiv“ (Carl Gustav Jung) existente, nu numai în spiritualitatea românească, ci şi în cea a tuturor oamenilor. Dovadă că, de atunci încoace, la toate mişcările anticomuniste din diferite părţi ale lumii au început să fluture steaguri „pure“; în locul însemnelor damnării, tăiate cu foarfeca, rămînînd o gaură: hidoasă şi găunoasă, ca orbita unei ţeste descărnate.

În zilele următoare, un alt simbol care urma, şi el, să facă înconjurul planetei, a venit să probeze fenomenul arzătoarei dorinţe de eliberare de sub dictatură: un „V“ indicat de arătătorul şi mijlociul mîinii semnificînd „victorie“. Lui i se va alătura în zilele şi nopţile următoare melodiosul „Oleee, ole, ole, oleee! Ceauşescu nu mai eee!“ – demonstraţie elocventă a valenţelor poetice ale limbii cu rădăcini multimilenare în Carpaţi şi ale majorităţii actorilor: tinerii, care transferaseră cu naturaleţe melodia de pe stadioane, adaptînd-o noilor împrejurări… Televiziunea, obligată, începînd cu 22 decembrie, de presiunea străzii, să ţină pasul evoluţiei evenimentelor, se va dovedi însă malefică, măsluind realităţile în folosul „emanaţilor“ (reiterez anticipînd acum acel reproş al revoluţionarilor din aceeaşi Piaţă a Universităţii: „Aţi minţit poporul cu televizorul!“ Lui i se va adăuga, tot atunci, un fel de bocet scandat: „Pă-cat, pă-cat, pă-cat, de sîn-ge-le văr-sat!“).

Revin la opinia întemeiată pe lecturi numeroase şi pe mărturii demne de crezare a lui Florin Mătrescu: aprinderea scînteii revoluţiei – devenite ulterior o adevărată revoluţie naţională – este rezultatul activităţii îndelungate a unui complot a cel puţin patru servicii secrete, în care rolul KGB-ului a fost decisiv. La această mizerabilă înscenare s-a adăugat explozia teribilă anticomunistă a timişorenilor, urmată de aceea a bucureştenilor şi a locuitorilor altor oraşe din ţară. (Op. cit., p. 216). Autorul continuă cu amănunte semnificative, marcînd trecerea la o nouă eră: dărîmarea statuilor şi a simbolurilor comunismului internaţional (la noi asta s-a întîmplat cu statuia din fosta Piaţă a Scînteii şi cu săgeata de pe oribila Casă a Poporului, arderea carnetelor de partid şi a volumelor omagiale dedicate „conducătorului iubit“), interzicerea partidelor comuniste etc.

Din nefericire, cum am văzut cu toţii, ceea ce s-a obţinut prin rezistenţa celor ce ne-am aflat pe 21-22 decembrie în Piaţa Universităţii a fost nu debarcarea vechilor structuri comuniste, ci doar a cîtorva inşi compromişi, care au fost înlocuiţi cu eşaloanele doi şi trei ale aceleiaşi orientări malefice, după modelul clasic al epurărilor staliniste… Cu alte cuvinte, comunismul a fost înlocuit de neocomunism.

Analistul Florin Mătrescu menţionează în cartea sa şi trei „momente astrale“ pe care democraţia românească le-a ratat, autocondamnîndu-se de a rămîne „originală“. Ca participant (din ce în ce mai dezamăgit) la două dintre ele, le voi enumera doar. Primul, reluat după Barbu Nicol, martor ocular, ca şi mine, la mitingul anticomunist din 29 ianuarie 1990, îl are ca protagonist pe Corneliu Coposu. Al doilea îl are în prim plan pe Ion Raţiu, într-un episod din cea de-a patra mineriadă din 24-28 septembrie 1991 (la acesta n-am mai luat parte). În fine, cel de-al treilea „moment astral“ îl constiuie vizita regelui Mihai, din 1993 (m-am numărat şi eu printre cei 1.000.000 bucureşteni – alături de provinciali, desigur –, care l-au întîmpinat pe regele României, ilegal detronat  în 1947). Dintre explicaţiile analistului reţin pe cea resimţită ca fiind cea mai dureroasă pentru mine, cel înscris, la un moment dat, în Partidul Alianţei Civice condus de profesorul Nicolae Manolescu: obedienţa elitei româneşti faţă de masoneria franceză (de orientare socialistă), care a agreat crearea unei artificiale societăţi civile popperiene (în loc de a se baza pe tradiţia creştin-ortodoxă, care ar fi activat o alianţă creştin-democrată, intelectualitatea noastră a preferat ateismul „luminat“!). Ce-a rezultat, am putut cîntări cu toţii: la scurt timp, după ce eu însumi m-am dumirit, la congresul de la Timişoara, unde s-a votat statutul, întemeiat, atenţie: „pe morală“ (întrebasem atunci, exasperat: „Care morală, domnilor? A proletariatului? A furnicilor? Cui i-e teamă de morala creştină într-o ţară predominant creştină?“ Răspunsul neconvingător al lui N. Manolescu: „Vrem ca în P.A.C. să poată intra – dacă vor – şi evreii, şi ateii, şi musulmanii“ m-a făcut să demisionez din partid imediat ce-am ajuns în Bucureşti, convins că o experienţă eclectică de tip New Age nu răspundea convingerilor mele. Abia peste ani am aflat că intuiţia mea a funcţionat corect: „România liberă“ din octombrie 1997 publica un articol-necrolog dedicat pictorului Sever Frenţiu, de origine evreiască, fost preşedinte al filialei Bucureşti a P.A.C. Desprind din articol doar o propoziţie: în ultimii ani a îndeplinit funcţia de Mare Maestru al marii Loji Naţionale române a Masoneriei. La nici doi ani după Congresul de la Timişoara, însuşi P.A.C. s-a autodesfiinţat, neavînd suflu popular. Din fericire, ţelul principal pe care-l avusesem ca membru al acelui partid fusese atins: pe agenda priorităţilor filialei sectorului 3 fusese înscrisă construirea bisericii din Titan şi atragerea în proiect, alături de părintele Adrian Niculcea, a cît mai multor cetăţeni din rîndul membrilor P.A.C. (Nu m-am limitat, însă, la acele structuri politice neoliberale, deoarece frecventam în acea vreme şi cenaclul pluridisciplinar „Gîndirea românească“ al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. Pe lîngă poetul Ioan Alexandru, mă atrăsese acolo şi fostul partizan Vasile Valuşescu, prieten al meu din anii ’80 şi, deopotrivă, al profesorului meu Enache Nedela, ce-mi fusese diriginte la liceu. Îndrumător al cenaclului era filosoful şi scriitorul Victor Isac, pe care l-am cunoscut bine, colaborînd la redactarea unor volume precum Napoleon şi problemele istoriei– apărut la Editura Romfel, Bucureşti, 1994 şi avîndu-l ca autor pe însuşi Victor Isac – ori Naţionalism luminist de Victor Ungur Zlăşteanul – apărut la Editura P.N.Ţ.C.D., Cenaclul ,,Gîndirea românească“, Bucureşti, 1994 – şi vizitîndu-l chiar la domiciliul din Bucureşti, din bulevardul Tineretului. Făcînd cunoscută şi popularizînd nobila noastră intenţie şi printre ţărăniştii cenaclişti, dar şi printre cei de la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, din strada Mîtuleasa, cea amintind de Mircea Eliade, s-a putut lua legătura cu arhitectul Nicolae Goga, ce va deveni autorul proiectului Bisericii maramureşene Pogorîrea Sfîntului Duh. Aceluiaşi arhitect, fost deţinut politic, i se datorează şi biserica-monument de la Aiud).

Închei reproducînd – fără comentarii – un alt pasaj din care rezultă, probabil, eşecurile democraţiei din România, potrivit lui Florin Mătrescu: Noi credem însă că în cazul celor trei momente astrale prezentate (…), ca şi în actele de legitimare a noii puteri comuniste ce le-au urmat (…), rolul Masoneriei de stînga („roşie“) sau al reprezentanţilor „Ritului scoţian“ (Masoneria neagră, în cadrul jocului „armoniei“ dintre cele două aripi) au jucat un rol determinant. Astfel, devine de înţeles conduita lui Ion Raţiu (mason de Rit scoţian), a lui Radu Câmpeanu (mason încorporat din anii de exil parizian la „Marele Orient“), a lui Nicolae Manolescu (care, destul de timpuriu, în interviuri date presei germane, afirma că „democraţia creştină nu-i un model politic potrivit României actuale“, conduita sa ulterioară nefăcînd decît să-i confirme afinităţile socialiste) şi a d-lui Coposu (răsplătit în 1995, în incinta ambasadei Franţei, cu distincţia „Legiunii de onoare“, rezervată exclusiv masonilor). (Op. cit., p. 242).

Viitorimea va judeca mai bine toate acestea… 

Mihai Floarea

 

ESEU

Codul Bibliei

Cu gîndul la destulele dezbateri din cadrul cenaclului nostru pe tema dialogului dintre ştiinţă şi religie, am recitit zilele trecute articolul anonim pe care-l prezint cititorilor noştri cu mici modificări de punctuaţie, ortografie şi stilistico-morfologice. Nu-l găsesc depăşit, deşi l-am primit de pe internet în urmă cu doi ani. Îmi place să cred că nu i-am descoperit nimic subversiv, ori – ferească Dumnezeu! – anticreştin, spre a-l face incompatibil unei publicaţii de factura revistei de faţă.

Comentarii nu se pot face înainte de parcurgerea atentă a acestor pagini: 

 

Motto: „Iar tu Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea pînă la sfîrşitul lumii.“ (Daniel, 12:4).

Cercetările unor oameni de ştiinţă au confirmat, în ultimii ani, o ipoteză (de altfel mai veche, dar nedemonstrată) care susţinea că în Biblie există inclus, alături de informaţiile spirituale evidente şi un anumit cod secret care poate dezvălui evenimente care au avut loc cu mii de ani după ce a fost scrisă Biblia. Codul biblic a fost descoperit în versiunea originală a Bibliei, în limba ebraică, în Vechiul Testament. Cel care a descoperit codul biblic este Dr. Eliyahu Rips, care este la ora actuală unul din cei mai mari experţi din lume în teoria grupurilor, un domeniu al matematicii care stă la baza fizicii cuantice.

Eliyahu Rips este un om modest. El are, mai mereu, tendinţa de a acorda altora meritul pentru propriile sale realizări, astfel încît la prima vedere nimeni nu ar bănui că de fapt el este un matematician de renume mondial. Majoritatea ziariştilor care l-au văzut au fost tentaţi să susţină că descoperirile sale nu au nimic de luat în seamă. Descoperirea lui Rips a fost însă confirmată de matematicieni de renume de la Harvard, Yale şi Universitatea Ebraică. Acest cod a fost verificat, de asemenea, şi de un specialist în cifruri şi coduri de la Ministerul Apărării al SUA şi a mai trecut cu succes trei expertize efectuate de specialişti la care a făcut apel o importantă revistă de matematică din SUA.

Teoria legată de codul biblic a devenit mai cunoscută în mass-media şi a fost luată mai în serios, abia după un  tragic eveniment prezis cu ajutorul codului şi care, datorită faptului că nu a fost luat în seamă de persoana direct vizată, s-a adeverit mai apoi, din păcate. Iată derularea evenimentelor: la 1 septembrie 1994, ziaristul american Michael Drosnin a plecat la Ierusalim pentru a-i înmîna lui Ytzhak Rabin următoarea scrisoare:

„Un matematician israelian a descoperit în Biblie un cod secret care pare să dezvăluie amănunte ale unor evenimente care au avut şi au loc la sute şi mii de ani după ce a fost scrisă Biblia. Motivul pentru care vă aduc la cunoştinţă acest fapt este acela că singura dată cînd numele dumneavoastră complet, Ytzhak Rabin, apare în Biblie, el este intersectat de expresia «criminal va asasina». Faptul n-ar trebui tratat cu indiferenţă, deoarece atît asasinarea lui Anwar el-Sadat, cît şi atentatele cărora le-au căzut victime John şi Robert Kennedy sînt, de asemenea, codificate în Biblie

Cred că sînteţi într-un real pericol, dar acest pericol poate fi evitat.“

La 4 noiembrie 1995, a venit cumplita adeverire: un glonţ în spate, tras lui Yitzak Rabin, de către un om care se credea învestit cu o misiune divină. Aceasta era o crimă codificată în Biblie acum peste 2000 de ani.  

Acelaşi ziarist – Michael Drosnin – a mai urmărit să-l avertizeze pe şeful Cartierului General al Serviciului de Contrainformaţii al Israelului despre războiul din Golf şi de  intenţia Irak-ului de a lansa rachete asupra Tel-Aviv-ului. Rips îi arătase ziaristului o secvenţă din codul biblic unde cuvintele „Hussein“, „Scud“ şi „rachetă rusească“ apăreau codificate împreună. De asemenea „Hussein a ales o zi“ era o expresie  ce apărea în acea secvenţă. Aprofundînd căutările în acest sens, Rips a găsit în cod „foc în 3 Şevat“ – dată din calendarul ebraic ce corespundea zilei de 18 ianuarie 1991. Aceasta a şi fost ziua în care Irak-ul a lansat prima rachetă Scud împotriva Israelului confirmînd datele oferite de cod. La întrebarea lui Drosnin „Cine poate şti cu 3000 de ani înainte că va fi un război în Golf, ca să nu mai vorbim de lansarea unei rachete împotriva Israelului pe 18 ianuarie?“, Rips a răspuns foarte tranşant: „Dumnezeu!“

După aceste evenimente prezise de cod şi mai apoi adeverite, Michael Drosnin declara următoarele: „În mod cît se poate de limpede, codul nu este la fel ca profeţiile lui Nostradamus, nu este ceva de genul «o stea se va arăta pe cer de la Răsărit şi un mare rege va cădea» cuvinte ce pot fi interpretate ulterior, astfel încît să corespundă oricărui eveniment care se petrece în realitate. Nu, aici este vorba de detalii la fel de precise ca acelea din ştirile transmise de CNN, toate acestea fiind descoperite înainte ca evenimentul să se producă.“

Teoria lui Rips despre codul biblic consideră Biblia ca o gigantică grilă de cuvinte încrucişate. Pentru a găsi codul, Rips a eliminat toate spaţiile dintre cuvinte şi a transformat întrega Biblie originală într-un şir continuu de litere, cuprinzînd 304.805 caractere. Informaţiile sînt obţinute prin selectarea a fiecărei a N-a literă, unde N are o valoare precisă şi corespunzător aleasă – de exemplu: 4,5,12,18 etc. Un exemplu foarte simplu ar fi următorul: avem propoziţia „Cum să obţii date…“, pe care o compactăm şi ea devine „cumsăobţiidate“ din care vom selecta, începînd cu prima, fiecare a cincea literă: „cumsăobţiidate“ şi rezultă astfel cuvîntul „cod“.

Cu ajutorul unui calculator, sînt căutate în această matrice formată de textul biblic adus în forma descrisă mai sus, cuvinte şi fraze ascunse de codurile de intervale. Se începe de la prima literă a Bibliei şi se caută pentru fiecare secvenţă de intervale posibilă cuvintele pe care noi le solicităm, care sînt descifrate cu intervale de una, două, trei litere, ş.a.m.d. pînă la cîteva mii. Apoi se repetă aceeaşi operaţie de căutare începînd de la cea de-a doua literă şi continuînd astfel pînă la ultima literă a Bibliei. După ce găseşte cuvîntul-cheie, calculatorul începe să caute informaţii asociate aflate cît mai aproape de acesta. Astfel, de exemplu, unde a fost găsit numele Rabin, se aflau alături şi alte date: Amir (care s-a dovedit ulterior a fi chiar numele asasinului), Tel Aviv, anul ebraic 5756 care începea în septembrie 1995, toate aceste  informaţii reale fiind codificate în acelaşi pasaj.

Primul indiciu modern al codificării Bibliei a fost găsit, cu peste cincizeci de ani în urmă, de către H. M. D. Weissmandel, un rabin din Praga. Acesta observase că, dacă sărea cincizeci de litere, şi apoi alte cincizeci şi apoi alte cincizeci, găsea cuvîntul „Tora“, înscris la începutul Genezei. De asemenea , observase că aceeaşi secvenţă de intervale ortografia din nou cuvîntul „Tora“ în Ieşirea, Numerii şi Deuteronom. Weissmandel nu a dat niciodată această descoperire publicităţii. Discipolii săi au publicat însă, ulterior, o carte cu tiraj limitat Torat Hemed, în 1958, în care se făcea pe scurt referire la cercetările rabinului Weissmandel în legătură cu codul, pe care acesta le efectuase în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial. Unul dintre aceşti discipoli, rabinul Azriel Tauber, a relatat că în acei ani, dinaintea apariţiei calculatoarelor, Weissmandel transcrisese întregul text al Torei pe fişe cuprinzînd cîte 100 de litere, dispuse pe 10 rînduri de cîte 10 litere, şi apoi căutase cuvinte  ortografiate cu litere aflate la intervale echidistante.

Primul savant modern, omul care a înţeles mecanica sistemului nostru solar şi a descoperit forţa gravitaţiei, Sir Isaac Newton, era şi el încredinţat de faptul că în Biblie există un cod secret care dezvăluie viitorul. Newton a învăţat ebraica şi a urmărit aproape jumătate din viaţă să descopere acest cod. Isaac Newton considera acest cod mult mai important decît legea atracţiei universale.

J. M. Keynes, biograful lui Newton, susţine că acest cod biblic a fost o obsesie pentru marele savant. Cînd Keynes a văzut documentele lui Newton a avut un şoc: cea mai mare parte a lucrărilor lui Newton nu se refereau aşa cum se aştepta el, la matematică sau la astronomie ci la teologie esoterică. Acele scrieri dezvăluiau faptul că marele fizician era încredinţat că în Biblie era ascunsă o profeţie a istoriei omenirii. Newton avea certitudinea că Biblia, de fapt chiar întregul univers, era o criptogramă alcătuită de Dumnezeu, pe care el voia să o descifreze.

Newton nu a reuşit însă să descopere acest cod. Munca sa nu a dat nici un rezultat, oricare au fost formulele matematice aplicate. Descoperirea care i-a scăpat lui Newton a fost făcută de Eliyahu Rips, pentru că matematicianul israelian dispunea de un instrument esenţial pe care Newton nu-l avea: un calculator.  Se pare că textul ascuns al Bibliei a fost  codificat cu un fel de „zăvor“ temporizat, care nu a putut fi deschis pînă la descoperirea calculatorului.

Cu tot scepticismul unor matematicieni, nimeni nu a putut găsi vreo eroare în demonstraţia matematică. Nimeni nu a putut să infirme cu argumente solide faptul uluitor că Biblia era codificată şi că dezvăluia evenimente care ulterior s-au petrecut după descrierea ei.

Unii oameni de ştiinţă, mai convenţionalişti, nu au acceptat codul. Un astfel de exemplu a fost cel al lui Avraham Hasofer, care a atacat codul biblic înainte ca Rips să fi publicat demonstraţia matematică. Hasofer a argumentat că este posibil ca anumite tipuri de configuraţii să existe în orice ansambluri mari de date.

La atacul lui Hasofer, Rips a replicat că este posibil ca, de exemplu, să găseşti într-un ansamblu de date suficient de mare numele lui Saddam Hussein. Dar este aproape imposibil să găseşti termenii „Scud“, „rachetă rusească“ precum şi data declanşării războiului, în acelaşi loc, dezvăluite într-un mod anticipat.

Nimeni nu poate înţelege încă modul în care a fost creat codul. Toţi oamenii de ştiinţă care au constatat realitatea codului biblic sînt de acord cu faptul că nici cele mai rapide calculatoare de care dispunem astăzi şi nici toate computerele de pe pămînt lucrînd împreună n-ar fi putut să codifice Biblia, aşa cum a fost ea codificată cu trei mii de ani în urmă. Rips declara că: „Este vorba de o minte care depăşeşte cu mult orice imaginaţie a noastră. Informaţia inclusă în cod este probabil infinită.“

Nimeni nu ştie dacă, nu cumva, fiecare dintre noi, cu tot trecutul şi viitorul său, figurează în vreun cod de nivel superior şi încă necunoscut al Bibliei şi dacă aceasta nu este într-adevăr o „Carte a Vieţii“. Toţi marii conducători ai lumii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial – Roosvelt, Churchill, Stalin, Hitler – sînt menţionaţi în cod. America, „revoluţie“ şi anul 1776 apar la un loc. Napoleon este codificat alături de Franţa dar şi de Waterloo şi Elba.

„Cînd am folosit un calculator, am dat lovitura“, relatează Rips. El a povestit că a găsit mult mai multe cuvinte codificate decît prevedea domeniul statisticii în virtutea „legilor hazardului“, iar atunci a fost cel mai fericit moment din viaţa sa. Rips a elaborat un model matematic complex care, atunci cînd a fost implementat pe un program de calculator, a confirmat faptul că Vechiul Testament este,   într-adevăr, codificat. Rips s-a împotmolit însă în drumul spre „victoria finală“, care trebuia să fie o metodă simplă şi elegantă de a dovedi realitatea codificării Bibliei. Pentru a reuşi, a fost ajutat de fizicianul israelian Doron Witzum, care a completat modelul matematic.           

În rezumatul de pe pagina de deschidere a referatului asupra experimentului lor iniţial, intitulat Secvenţe de litere echidistante în „Geneză“ se menţiona: „Analiza indică faptul că în textul Genezei sînt intercalate informaţii ascunse sub forma unor secvenţe de litere echidistante. Rezultatul este semnificativ în proporţie de 99,998“. Rips şi colegii lui căutaseră numele a 32 de mari învăţaţi, înţelepţi, din epoca biblică pînă în vremurile moderne, pentru a determina dacă numele şi datele calendaristice ale naşterii şi morţii lor erau codificate în prima carte a Bibliei. De asemenea, căutaseră aceleaşi nume şi date şi în traducerea ebraică a romanului Război şi pace, al lui Tolstoi, precum şi în alte două texte originale ebraice. În Biblie, numele şi datele erau codate laolaltă, pe cînd în Război şi pace şi în celelalte două cărţi, nu. Probabilitatea ca informaţiile codificate să apară datorită unor coincidenţe accidentale s-a dovedit, în cele din urmă, a fi de 1 la 10 milioane. În cadrul experimentului său final, Rips a luat cele 32 de nume şi 64 de date şi   le-a amestecat în 10 milioane de combinaţii diferite, astfel încît 9 999 999 dintre ele să nu corespundă şi doar o singură combinaţie să fie corectă. Apoi a efectuat o verificare pe calculator, pentru a vedea care dintre cele 10 milioane de combinaţii dădea cel mai bun rezultat şi a constatat că numai în Biblie numele şi datele corecte apăreau împreună. „Niciuna dintre combinaţiile aleatorii nu era corectă. Rezultatele erau 0 contra 9 999 999 sau, altfel spus, 1 la 10 milioane.“

Astfel de experimente, cum este cel descris anterior au mai fost realizate folosind şi alte opere literare cum ar fi Crimă şi pedeapsă, de Dostoievski, un text ce cuprinde 304.805 litere, fiind deci comparabil cu şirul de litere din Biblie. Aici numele Yitzac Rabin nu apărea deloc, în nicio secvenţă de intervale. Alte nume codificate în Biblie, cum ar fi Shakespeare sau Kennedy apăreau şi aici. Cu toate acestea, în timp ce în Biblie cuvintele ce apăreau după numele lui Kennedy erau „va muri“, iar oraşul Dallas era codificat în acelaşi pasaj, în Crimă şi pedeapsă nu apărea nici un fel de asociaţie logică. La fel, „Shakespeare“ apărea o singură dată în romanul lui Dostoievski, dar nicidecum asociat cu numele unor opere ale sale cum apare acesta în Biblie.             

***

„Distincţia dintre prezent, trecut şi viitor este doar o iluzie, oricît ar fi de persistentă.“

                  (Albert Einstein, 1955).

Experimente de căutare a unui cod, asemănător celui biblic, au fost realizate şi  pentru alte lucrări literare a căror text a fost introdus pe computer, cum ar fi, de exemplu Crimă şi pedeapsă, un alt roman al lui Dostoievski, avînd un text ce cuprinde 304.805 litere, fiind deci comparabil cu şirul de litere din Biblie. În acest caz, numele lui  Yitzac Rabin nu apărea deloc, în nici o secvenţă de intervale. Alte nume codificate în Biblie, cum ar fi Shakespeare sau Kennedy apăreau şi aici. Cu toate acestea, în timp ce în Biblie cuvintele ce apăreau după numele lui Kennedy erau „va muri“, iar oraşul Dallas era codificat în acelaşi pasaj, în Crimă şi pedeapsă nu apărea niciun fel de asociaţie logică. La fel, „Shakespeare“ apărea o singură dată în romanul lui Dostoievski, dar nicidecum în asociere cu numele unor opere literare care i-au aparţinut. Testele realizate pentru a verifica dacă există diverse codificări şi în alte scrieri l-au ajutat pe Rips să-şi susţină teoria şi să tragă concluzia:

„Fireşte că dacă s-ar căuta suficiente exemple într-o altă carte, s-ar găsi pînă la urmă unele cuvinte asociate logic sau apărînd la un loc. Dar numai în Biblie apar informaţii asociate în mod constant şi coerent. Nimeni nu a descoperit nimic asemănător în nici o altă carte, în nici o traducere şi în nici un alt text ebraic original, cu excepţia Bibliei.“

Un criptograf veteran de la strict secreta National Security Agency din SUA, Harold Gans era sigur că putea dovedi falsitatea demonstraţiei realizată de Rips pentru codul biblic. Gans a realizat propriul său program de calculator şi a refăcut căutările făcute de Rips în codul biblic, în legătură cu datele despre cele 32 de personalităţi care apăreau codificate în Biblie. Spre marea uimire a lui Gans, informaţiile existau: datele la care se născuseră şi muriseră acele personalităţi, erau codificate în Biblie împreună cu numele lor. Lui Gans nu i-a venit să creadă, dar tot mai era convins că nu există nici un cod în Biblie. Astfel, el a hotărît să caute şi alte informaţii în legătură cu cele 32 de personalităţi care apăreau codificate în Biblie, în speranţa că va găsi ceva cu care  să dea la iveală falsul din experimentul lui Rips, eventual chiar şarlatania matematicianului israelian. Gans a pornit de la ipoteza că, dacă există un cod adevărat, atunci el ar trebui să conţină şi informaţii exacte despre localităţile unde s-au născut cele 32 de persoane codificate. După aproximativ 400 de ore de căutări, Gans a verificat concordanţa celor 32 de nume cu localităţile lor natale. În plus, Gans a mai realizat o căutare asemănătoare  pentru alte 34 de personalităţi cunoscute, pentru care a verificat concordanţa nume-loc de naştere, iar rezultatul a fost exact. Concluzia lui Gans a fost că în Biblie sînt codificate informaţii despre trecut şi viitor într-un mod care exclude din punct de vedere matematic, orice coincidenţă, iar acest gen de informaţii nu se găsesc în nici un alt text. După spusele lui Gans, experimentele pe care le-a realizat în legătură cu codul Bibliei l-au transformat  dintr-un ateu convins într-o persoană profund religioasă.

Rips şi Wiztum au prezentat articolul lor uneia dintre cele mai importante reviste americane de matematică, „Statistical Science“. Mai mulţi matematicieni care lucrau pentru acea revistă au verificat demonstraţia matematică ce susţine existenţa codului. Teoria codului Bibliei a trecut cu succes şi toate aceste teste, fiind astfel acceptată de „Statistical Science“.

Iată unele exemple de personalităţi marcante ce apar codificate în Biblie, precum şi menţiunile despre acestea pe care le oferă codul. Homer apare codificat ca fiind „poet grec“; Shakespeare apare codificat ca „reprezentant pe scenă“, alături fiind codificate şi unele opere a lui: Hamlet şi Macbeth. Şi Beethoven şi Bach apar codificaţi în Biblie, pentru fiecare apărînd menţiunea „compozitor german“. Mozart apare şi el în cod alături de cuvintele „compozitor“ şi „muzică“, iar Rembrant este codificat „pictor olandez“.

Fiecare progres al tehnologiei moderne a fost înregistrat în codul biblic. Astfel, fraţii Wright apar codificaţi alături de cuvîntul „avion“, Edison este codificat cu „electricitate“ şi „bec electric“, iar Marconi este codificat cu „radio“. Newton apare codificat cu „gravitaţie“. După cum am menţionat anterior, Newton intuia existenţa unui cod ascuns în Biblie, pe care însă nu l-a aflat; codul, însă, „ştia“ de Newton, deoarece, în codul biblic, alături de expresia „codul Bibliei“ apare şi numele lui Newton.

Einstein apare codificat în Biblie doar o singură dată. Enunţul „s-a prezis o persoană cu mintea ageră“ apare în acelaşi loc. Cuvîntul „ştiinţă“, căruia i se suprapune expresia „o nouă şi excelentă înţelegere“ intersectează numele savantului. Şi chiar deasupra lui „Einstein“, textul ascuns menţionează „el a răsturnat realitatea prezentă“. Teoria relativităţii, principala descoperire a lui Einstein, este, de asemenea, codificată. Este posibil ca şi teoria „cîmpului unificat“ să fie codificată în Biblie. Împreună cu numele lui Einstein, în matricea în care figurează unica  lui menţiune, împreună cu teoria relativităţii, codul oferă şi indiciul „adăugaţi o a cincea parte“, lucru pe care l-a urmărit şi Einstein în studiile sale despre „a cincea forţă“.

În iulie 1994, lumea a asistat la cea mai mare explozie observată în sistemul nostru solar. O cometă a supus planeta Jupiter unui bombardament echivalent cu forţa a peste un miliard de megatone, generînd globuri incandescente de mărimea Pămîntului. Coliziunea cometei cu Jupiter este codificată de două ori în Biblie, o dată în Geneza şi o dată în Isaia. Cometa Shoemaker – Levy, apare de ambele dăţi cu numele complet – numele astronomilor care au descoperit-o în 1993, iar impactul cu Jupiter este codificat aproape ca o reprezentare grafică. În codul Bibliei, numele cometei şi numele planetei Jupiter se intersectează de două ori, iar data impactului era menţionată anticipat: 16 iulie. Astfel, evenimentul pe care astronomii fuseseră în măsură să-l prevadă doar cu cîteva luni înainte de a se produce, a fost prezis în codul Bibliei cu 3000 de ani înainte de a avea loc.

Despre ocuparea Tibetului de către chinezi, în codul biblic apare textul: „Şi i-a pus sub pază în temniţă“, propoziţie care intersectează cuvîntul „Tibet“.

Marea criză economică prin care a trecut SUA, în 1929, este codificată împreună cu prăbuşirea pieţei bursiere. „Colaps economic“ şi „criză“ apar laolaltă în Biblie, alături de cuvîntul „acţiuni“. Anul în care s-a declanşat criza, 1929 – adică 5690 în calendarul ebraic – este codat în acelaşi pasaj. Un alt eveniment bulversant petrecut pe scena politică a Statelor Unite, căderea lui Richard Nixon în urma afacerii Watergate, este, de asemenea, codificat în Biblie. „Watergate“ apare împreună cu „Nixon“ şi cu anul în care acesta a fost silit să demisioneze – 1974. În pasajul în care a fost codat „Watergate“, textul codat al Bibliei formează o întrebare: „Cine este el? Preşedinte, dar a fost alungat“.

De asemenea, cu şase luni înaintea alegerilor pentru preşedinţia SUA din 1992, codul a dezvăluit alegerea lui Clinton. Alături de „Clinton“ apărea viitorul său titlu: „preşedinte“.

Aselenizarea primei nave pămîntene pe Lună este codificată şi ea în Biblie. „Om pe lună“ apare în cod împreună cu „navă spaţială“ şi „Apollo 11“. Pînă şi data la care Neil Amstrong a făcut primul pas pe Lună – la 20 iulie 1969 – se regăseşte în Biblie. Cuvintele lui Amstrong: „Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire“ îşi găsesc şi ele ecoul în codul biblic: în pasajul unde apare data aselenizării, „Luna“ este intersectată de expresia „Realizat de omenire, realizat de om“.

Cu acest gen de exemple am mai putea continua, însă cele oferite pînă acum sînt suficiente pentru a demonstra realitatea codului. Ar mai fi totuşi interesant de aflat rezultatele unor căutări în codul Bibliei ce au avut drept scop obţinerea mai multor informaţii despre România. Astfel, au fost găsite informaţii impresionante despre ţara noastră, chiar dacă nu s-a folosit un program foarte performant de căutare în codul biblic. Textele biblice pe care noi le-am avut la dispoziţie pentru căutare au fost următoarele:

 –  textul original în ebraică al Genezei, aşa cum apare el în cea mai cunoscută ediţie a Bibliei –  Biblia de la Ierusalim;

– o traducere în greceşte a Noului Testament, recunoscută ca fiind foarte valoroasă;

– cea mai veche şi mai importantă traducere în engleză a textului Noului Testament, ce aparţine versiunii cunoscute sub numele King James Version, publicată în 1611.

Chiar dacă cele mai numeroase şi autentice informaţii pot fi găsite apelînd în special la textul original al Bibliei, cel în ebraică, datorită încărcăturii spirituale excepţionale pe care o are, anumite date se pot afla chiar în cazul în care apelăm la unele traduceri inspirate ale Bibliei. Cu toate că în cele trei surse conţinute în programul de căutare în codul biblic nu am avut la dispoziţie traducerea integrală a Bibliei, chiar şi o bază de date limitată a fost de natură să ofere unele informaţii profunde. Pentru traducerea în română a pasajelor din Biblie a fost folosit textul în limba română. 

În textul ebraic original al Genezei, numele României apare codificat de 17 ori. Cele mai relevante informaţii le-am considerat a fi prezente în următoarele trei exemple:

– în secvenţa de mai jos, alături de „România“ (ortografierea ebraică a numelui ţării noastre este încadrată în text) apar următoarele citate: „Iată Eu (Dumnezeu) sînt cu tine şi te voi păzi pe orice cale vei merge… “ şi „nu te voi lăsa pînă nu voi împlini toate cîte ţi-am spus.“ (Geneză, cap. 28, versetul 15);

– într-o altă secvenţă din originalul Genezei în care apare codificat numele „România“, textul care intersectează numele ţării este următorul: „Şi cutremurîndu-se Iacov a zis: «Cît de  misterios este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!»“ (Geneza, cap. 28, versetul 17);

– în cea de-a treia situaţie, numele codificat „România“ este intersectat de citatul următor: „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.“ (Geneza, cap 2, versetul 15).

În textul Noului Testament tradus în greceşte, numele „România“ apare de două ori. Informaţii mai importante au fost găsite în secvenţa: „Zis-a lui Stăpînul: «Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău.»“ (Matei, cap 25, versetul 21).

În cazul Noului Testament tradus în engleză, numele „România“ apare, de asemenea, de două ori. O secvenţă concludentă şi pentru această căutare în codul Bibliei ar fi cea în care apare expresia „His own house Jesus“, care se traduce prin „însăşi casa lui Iisus“ şi care intersectează numele României. Toate aceste informaţii din codul biblic vin să confirme profeţiile despre ţara noastră, şi anume că România a fost aleasă de Dumnezeu să fie centrul spiritual al planetei în epoca ce va urma. 

Majoritatea oamenilor consideră că Biblia este o simplă carte, eventual literară.  Avînd în vedere informaţiile despre codul biblic, putem spune că mijeşte un nou mod de explorare a Bibliei. Toţi cei care au avut posibilitatea să se convingă de existenţa codului Bibliei consideră acum că, ceea ce numim noi Biblie – cartea propriu-zisă – este doar primul său stadiu (nivel). Biblia s-a dovedit a fi şi un program de calculator, nu doar o carte pe care Rips a introdus-o într-un computer, ci un program pe care Autorul său l-a conceput ca interactiv şi mereu adaptabil! Codul Bibliei se prezintă, aşadar, ca o serie de revelaţii temporizate, fiecare dintre ele fiind programată pentru a corespunde nivelului epocii din care se face interpretarea. Eliyahu Rips spunea referitor la cod: „Cantitatea de informaţii din codul biblic este incalculabilă şi probabil infinită. Iar acesta nu este decît începutul, primul nivel şi cel mai simplu al codului biblic. Codul este mai puţin asemenea unui joc de cuvinte încrucişate, cît mai degrabă asemeni unei holograme. Noi observăm doar matrice, adică tablouri bidimensionale, cînd probabil ar trebui să privim în cel puţin trei dimensiuni, dar nu ştim cum.“

*

 

Tulburătoare mi se par aceste cuvinte ale unui om de ştiinţă citate de anonimul autor al acestui articol! Conchid că ar fi vremea unui pact religie-ştiinţă în care să fie reaşezate, „ştiinţific“, relaţiile dintre cele două domenii. Aflaţi de atîta vreme în dispută, ba chiar în conflict (începînd cu Renaşterea, continuînd cu iluminismul şi sfîrşind cu materialismul dialectic şi istoric), oamenii dedicaţi religiei – teologi, slujitori ai altarului, pedagogi şi moralişti creştini etc. – şi aceia preocupaţi de diversele ramuri ştiinţifice – de la filosofie, astronomie şi matematică pînă la biologie, chimie şi fizică nucleară – au de profitat conlucrînd, armonizîndu-şi opiniile întru progres.

În speranţa că am stîrnit curiozitatea şi chiar am incitat spiritele cititorilor, aşteptăm, ca şi în alte rînduri, reacţii la cele de faţă.

(Material prelucrat de

Mihai Floarea)

PERSPECTIVE CRITICE

O nouă carte: Voievodul de Dan Lucinescu

Cu o prietenie mişcătoare, dl Dan Lucinescu şi-a întîmpinat în seara de joi, 24 septembrie a.c., cu zîmbetul pe buze, cuvinte calde, strîngeri de mînă şi cîte o îmbrăţişare, pe fiecare dintre invitaţii la evenimentul organizat în clasica sală a Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei de către Fundaţia Creştină „Părintele Arsenie Boca“. N-a fost unica abatere de la secile lansări de carte cu care laicitatea ne-a obişnuit. Spre plăcuta mea surprindere, nici reporterii criticaţi în ultima recenzie din paginile publicaţiei noastre, dedicată lansării cărţii Ştefan cel Mare şi Sfînt, n-au mai tulburat manifestarea cu aceeaşi cutezanţă. Însă cea mai importantă pricină pentru care scriem aceste rînduri despre cele petrecute la data menţionată o constituie perspectiva literar-creştină din care e privită viaţa lui Mihai Viteazul.

Rareori patriotismul, tăria de caracter, munca perseverentă, optimismul vizînd reaşezarea justă a valorilor în România s-au împletit atît de pilduitor-convingător în persoana cuiva în deceniile de după Revoluţia din 1989. Trecut prin închisorile comuniste – inclusiv prin teribila „reeducare“ de la Piteşti – dl Dan Lucinescu, specialist în fizica nucleară şi deţinător al mai multor brevete în domeniul ultrasunetelor, cadru didactic universitar şi totodată membru al Uniunii Scriitorilor, este una dintre acele personalităţi ce-ar fi trebuit demult să măture de pe micile ecrane pseudovalorile aservite unor interese meschine şi stricătoare de suflete. Punerea în lumină a scrierilor acestui intelectual creştin este unul dintre meritele pomenitei fundaţii avînd printre obiectivele declarate „cunoaşterea şi promovarea elitelor naţionale şi a cultului eroilor“. 

Voievodul, ediţia a II-a (Bucureşti, Siaj, 2009, 300 pagini) e compusă din opt capitole cu titluri sugestive: Iani epirotul, Mihai în Ţara Banilor, Domn al Ţării Româneşti, Drumul spre culmi, Unirea cu Transilvania, Apogeu şi declin, Steaua care cade şi Se aşterne timpul. Cui s-ar aştepta la o compunere istorică uscată, eventual actualizată, despre uluitorul traseu biografic încheiat tragic al domnitorului unanim venerat, de la paşoptiştii în frunte cu Nicolae Bălcescu la naţional-comuniştii secolului al XX-lea, le-am oferi dintru început cîteva mostre de autentică literatură:

[Doamna Stanca] primi camera cea mai frumoasă, din dreptul terasei mari, în faţa căreia se etala splendoarea naturii montane. Pe fundal sclipea în reflexe diamantine zăpada de pe colţii Bolaceni, proiectată pe cerul de un colorit ce-ţi inunda sufletul de bucurie şi emoţie nestăvilită. Nu se putea spune că era vorba de un anumit colorit, ci de un miracol al luminii, interferată cu straturile ionizate ale aerului înălţimilor şi refractată de zonele marilor altitudini, cu umiditate stratificată, creînd imaginea unui val diafan, ce rcă spre căile infinitului. Apa Sîmbetei susura la mică distanţă de conac, flancînd una din laturile marelui spaţiu îngrădit, cu iarbă crudă, de un verde intens, în care se mişcau nestingheriţi, zeci de cai din vestita rasă lipiţană. (pp. 256-257) – primul gînd al meu, de cititor situat pe rîndul inferior al receptării, a fost că autoul a avut prilejul admirării nemijlocite a colţului de natură descris, el consemnîndu-şi, probabil, observaţiile de scriitor-fizician chiar la faţa locului! De aici prospeţimea şi acurateţea detaliilor care conving.

În acea perioadă, sălciile de pe maluri erau înflorite, creînd un farmec unic văii bătrînului Danubiu. […] Domnitorul [Pătraşcu cel Bun] era blînd şi sensibil, dotat cu multă intuiţie şi inteligenţă. El era fascinat de atmosfera dată de năvala apelor ce coborau din mijlocul continentului. Numai cine nu a ascultat acea voce, ascunsă pentru oamenii de rînd, a miilor de metri cubi de fluid enigmatic, cumul de istorie şi de energii nebănuite, nu era copleşit de măreţia spectacolului. (p. 10) – subtilă descriere de natură-portret moral, analogia literară fluviu-domnitor fiind originală, după ştiinţa mea.

În fine, iată un peisaj hiperbolic de cîmpie, anticipînd supranumele „grînarul Europei“ pentru binecuvîntatul ţinut, combinat cu o realistă viziune despre ceea ce pare un miracol pentru unii istorici – supravieţuirea mult încercaţilor locuitori:

Alaiul domnesc se îndreptă spre apus, urmînd cursul Ialomiţei, în plină cîmpie deschisă, acolo unde, în perioadele de pace, grînele aveau întinderea marilor ape, iar turmele de dropii erau în împărăţia lor. Caii şi călăreţii se făceau nevăzuţi în acele culturi luxuriante. Aşezările omeneşti erau atît de rare, încît niciun călător nu îndrăznea să aleagă alt drum decît cel al negustorilor şi al poştalioanelor. Populaţia era supusă permanentelor atacuri care includeau, în afara hoardelor, pe cele ale lotrilor, ale haiducilor şi ale aventurierilor vremii, a căror singură pricepere era lupta armată, crima şi jaful. Ea se adăpostea în zona bălţilor, a codrilor seculari cu ascunzişuri tăinuite şi în zona montană. Pe drumurile comerciale, numite şleauri, erau instalate, la distanţe de 60-80 km, aşa numitele poşte, puncte de pază şi adăpost, unde curierii domneşti îşi schimbau caii. (pp. 13-14).

Aşadar, pe urmele cronicarilor moldoveni (Oh, oh, vai di ţară!), dar asimilînd lecţia lui P. B. Hasdeu (istoricul este un uvrier şi un artist totodată), a lui A. D. Xenopol (istoria presupune un stil plin de imagine) sau a lui N. Iorga (Într-o operă istorică sînt patru elemente: material, critică, organizare, stil. Cele dintîi două determină soliditatea şi adevărul, celelalte frumuseţea), Dan Lucinescu a folosit atît imaginaţia şi sentimentul  necesare romancierului, cît şi acribia omului de ştiinţă (după cum ne mărturisea la evenimentul lansării acestei a doua ediţii a cărţii, a răscolit ani îndelungaţi prin arhive şi biblioteci  – inclusiv în cele din străinătate – în căutarea acelor detalii recomandate de Braudel şi Veyne în stare de a crea scînteietoare viaţă (…), oameni vii.  

Într-adevăr, eroul paginilor cărţii capătă viaţă sub ochii noştri graţie aceluiaşi condei îndemînatic şi-n ale naraţiunii. Bunăoară, prima luptă, pe mare, a viitorului ban al Craiovei e demnă de a figura sub orice semnătură din galeria prozatorilor realişti: Velierul ieşi din marea de Marmara, traversă Marea Egee, strecurîndu-se printre multitudinea de insuliţe cunoscute sub numele de Kykladera, după care intră în plină mare Mediterană. Cea mai dificilă porţiune ce o aveau de străbătut era cuprinsă între sudul Siciliei şi nordul Africii, unde era baza piraţilor, Bizerta. Nu era un secret pentru nimeni că vasele care nu ştiau să se apere erau o pradă uşoară pentru aceştia. Ei se apropiau cu bărci rapide, fiind nişte aşi ai velelor, aşteptînd reacţia celor de la bordul vasului ce-l întîlneau. Dacă nu sesizau o forţă demnă de considerat la bordul respectiv, abordau vasul, ucideau şi prădau, după care dispăreau fără urme. Ajunşi în zonă, cei zece luptători ai lui Iani intrară în alertă văzînd o ambarcaţiune apropiindu-se de ei cu o viteză mult mai mare decît cea obişnuită. Atacul se dezlănţui fulgerător, trezindu-se cu doisprezece bărbaţi cu eşarfa neagră, pe puntea de la proră. Ei nu se aşteptau să întîlnească nişte apărători special pregătiţi în acel scop, avînd însă de partea lor avantajul surprizei. Din primele secunde, trei apărători fură aruncaţi peste bord, iar alţii doi înjunghiaţi cu cuţite aruncate de la distanţă. Situaţia fu considerată pierdută de cei de la bord cu excepţia lui Mihai care, conform mărturiilor echipajului, se transformă brusc în ceva ce te înnora. Din ochii săi negri ţîşnea un gen de foc al groazei, iar faţa îi deveni întunecată şi săpată parcă în piatră, într-o concentrare rar întîlnită. În momentul cînd s-a dezlănţuit, el părea o sabie de arhanghel. În mai puţin de un minut, două capete de piraţi zăceau pe punte, alături – trei muribunzi, în timp ce restul atacatorilor săriră în mare. Atît de crunt era tînărul în acele momente, încît nimeni nu îndrăzni să se mişte pînă nu-l văzură că-şi şterge spada şi o pune în teacă. (pp. 30-31).

La fel se reţin celelalte acte vitejeşti ce i-au adus binemeritatul supranume: (…) voievodul conducea direct atacul, fiind transfigurat, cînd, înălţat pe imensul său cal, cu barda deasupra capului, intra în plin în masa de ostaşi duşmani, făcîndu-şi pîrtie în jur, ca la defrişările de pomi. Atît de năvalnic era domnitorul, încît panica se forma aproape imediat, oştenii lui fugărindu-i şi nimicindu-i pe turci fără milă. (despre lupta de la Nicopole – p. 135) ori: În acel moment, reeditînd reacţia din lupta de la Călugăreni el sări cu gigantul său cal, ca o nălucă, în mijlocul armatei lui Bathory, lovind năprasnic cu securea în tot ce era în jur, în timp ce armăsarul său, ridicat pe picioarele din spate, înspăimînta la fel ca o apariţie din alte lumi. (…) Nunţiul papal Germanico Malaspina, care asistase la luptă, relata ulterior că nu văzuse în viaţa lui ceva mai fantastic (sic) decît atacul voievodului care parcă se multiplicase de mii de ori, apărînd gigantesc şi invincibil, impunînd supunere oricui i-ar fi stat în cale. (p. 146) sau: Aripa dreaptă a frontului era condusă direct de Mihai care, văzînd apropierea dezastrului, se înălţă pe imensul său cal, căpătînd brusc dimensiuni supranaturale. El se lansă cu un ţipăt de atac ce făcu să răsune văile din apropiere, intrînd în armata duşmană cu marea lui secure ce reteza totul în jur. Oştenii din spatele său îl urmară ca hipnotizaţi, fără să se mai uite că la un moment dat ajunseseră în mijlocul trupelor lui Bathory. Atît de crunt şi supraomenesc fu acel atac, încît primul care o luă la fugă fu Bathory. Martorii oculari menţionează că nimeni şi nimic nu-i mai putea rezista acelui voievod înaripat care în mijlocul armatei duşmane nimicea de la înălţime totul în jurul său. Din marea armată a lui Bathory nu mai rămăseseră pe cîmpul de bătălie decît morţii şi răniţii şi un imens material de război. Supravieţuitorii goneau cu disperarea morţii unde vedeau cu ochii. Prada cea mai importantă rămasă pe locul luptei fu artileria lui Bathory, formată din 45 de tunuri, care zăceau abandonate printre cadavre. (pp. 227-228).

Voievodul de Dan Lucinescu nu îndeplineşte însă toate caracteristicile unui roman: conţine prea multe referinţe biografice, acestea apropiind cartea de monografie (însă una diferită de cea datorată, să zicem, paşoptistului Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai Voievod Viteazul). Deşi multe, datele riguros preluate din surse demne de încredere nu conferă scrierii nici statutul unui tratat istoric în genul acelora scrise de Nicolae Iorga, bunăoară. În fine, graţie referirilor subiective la timpul prezent, scrierea capătă şi accente eseistice, fără a fi totuşi un eseu.

Incert, aşadar, ca specie, demersul de faţă oferă însă cititorilor simpli, de toate vîrstele, suficiente elemente biografice dramatice spre a le face lectura atractivă: de la naşterea fiului natural al voievodului Pătraşcu cel Bun, pînă la eliberarea familiei lui Mihai Viteazul, celui trădat de invidiosul Basta şi asasinat. 

În primul capitol, avînd valenţele unui bildungsroman, adolescenţii pot afla că fiului natural al voievodului Pătraşcu, pe lîngă dobîndirea artei mînuirii sabiei, i se asigurase o educaţie solidă: şapte ani de şcoală germană la Constantinopol, lecţii zilnice de italiană şi spaniolă, contabilitate practică în birourile comerciale patronate de prestigiosul exportator şi dregător Iani Epirotul, unchiul său, cîteva ore pe săptămînă de practică de secretar pe lîngă diplomaţii Porţii etc.

Un model de cavalerism medieval, cu nimic mai prejos de literatura occidentală de capă şi spadă, ni se oferă în finalul scrierii. Eroul este Stroe Buzescu. Incognito (cu o barbă tipică luptătorilor germani din acel timp, adoptînd o îmbrăcăminte adecvată, la care se adăugară actele bine ticluite la Braşov, de ofiţer lefegiu în corpul halebardierilor – p. 280), el se interesează despre asasinarea voievodului direct de la doi dintre autori, lefegii valoni, apoi îi răpune în luptă dreaptă, pe rînd, pe patru dintre ei, deşi Stroe ştia că nu-şi poate învia voievodul şi prietenul, dar umilinţa la care acesta fusese supus în timpul asasinării trebuia plătită – p. 287. Generalului Basta îi cruţă viaţa, însă după ce-l umileşte: Stroe îi crestă faţa de cîteva ori, în final apărîndu-i pe fruntea însîngerată litera M. Cînd transpiraţia începu să-i curgă şiroaie iar picioarele şi mîinile să-i tremure de oboseală, generalul îşi dădu seama că sfîrşitul îi era iminent. La un moment dat, îl rugă pe Stroe să-l ucidă, încetînd acel chin pe care nu-l mai putea suporta. În loc de răspuns, veni întrebarea dură dacă şi lui Basta îi fusese milă, atunci cînd trimisese un detaşament de 300 de oameni să ucidă un om în timpul somnului şi dacă îi plăcea să vadă corpuri decapitate, aruncate fiarelor din jur (…) În cele din urmă, Basta auzi vocea lui Stroe, spunîndu-i că, pentru iertarea păcatelor marelui voievod, îl lasă în viaţă, dar cu semnele care-i vor aminti tot timpul vieţii de odioasa asasinare a marelui voievod (pp. 189-290) etc.

Nu ne-am propus aici o analiză stilistică prin care să evidenţiem, pe lîngă calităţi, şi stîngăciile prozei lui Dan Lucinescu (de pildă adjectivările şi adverbierile stereotipice din ultimele pasaje citate, ţinînd cel mult de stilul publicistic), dar, în încheiere, un cuvînt de reproş tot am avea de rostit: foarte supărătoare ni s-au părut erorile de tehnoredactare ale „DOCUPRINT“, Bacău (numele alcătuitorilor echipei tehnice rămîn pentru noi un mister! Le facem cuvenita trimitere măcar la un sfert dintre ele: v. p. 135, 194, 196, 199, 201, 205, 209, 213, 215,  217, 221, 222, 223 etc.).

Cît depre greşelile de limbă ale acestui text, ele sunt, vai, şi mai numeroase spre a mai stărui (indicăm, în treacăt, p. 51, 84, 86, 93, 96-97, 121, 127, 135, 160, 161 etc.).

În pofida scăderilor pe care, repetăm, nu e cazul aici să le discutăm, volumul Voievodul scris de Dan Lucinescu îl apreciem ca scriere înainte de toate necesară în contextul socio-cultural actual, cu tendinţele deplorabile ale unora ce văd în denigrarea sistematică a valorilor naţionale o ocupaţie hazoasă (în realitate, această atitudine e determinată, după opinia noastră, de varii complexe de inferioritate individuale, ce-ar putea fi tratate psihoterapeutic, beneficiind de compasiune şi discreţie, nicidecum manifestate public!).

Indubitabil, scriitorul patriot Dan Lucinescu, autor, între altele, şi al volumelor Spre război, Jertfa, Lupta, Întoarcerea din Neguri, Sfîrşit de lumi etc. merită întreaga noastră admiraţie. 

Mihai Floarea

 

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

                                   COLINDE ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE

            Bucuria Naşterii Domnului a fost trăită de cei închişi în temniţele comuniste la un înalt nivel spiritual. Chiar dacă trăiau vremuri grele, pline de suferinţă, departe de familiile şi casele lor, în preajma marilor sărbători creştine, condamnaţii din temniţe reînviau un timp sacru.

            Spaţiul întunecat, izolat de lume prin obloane, gratii, porţi păzite de soldaţi înarmaţi  şi rînduri de sîrmă ghimpată, devenea un topos divin în care colindele realizau o legătură tainică a deţinuţilor cu strămoşii, cu cei dragi care erau departe. Prin cunoaşterea acestor colinde de către noi, cei de azi, se împlinineşte şi legătura lor cu viitorul pe care o nădăjduiau. Ar fi traducerea cuvintelor memorabile ale lui Mircea Vulcănescu: Să nu ne răzbunaţi!” în SĂ NU NE UITAŢI!

În temniţe, s-au cîntat în şoaptă şi s-au compus colinde, cu toate că se încălcau interdicţii şi urmau zile de carceră, izolare, neagra. Fiorul sfînt al „veştii minunate“ că „s-a născut prunc“ trecea dintr-o celulă în alta prin pereţii mucezi, prin alfabetul morse, bătut sau tuşit.

Colindele create în condiţii grele de poeţii temniţelor comuniste, alături de tema Naşterii Domnului şi motive comune cu creaţiile populare, conţin motive specifice universului concentraţionar: singurătatea, lanţul, cătuşele, gratiile, lacrima, frigul, foamea.

Descoperind universul compensatoriu al creaţiei, deţinutul politic descoperă o libertate, un mod de a celebra omenescul, divinul din el, pe care sistemul de represiune se sileşte să-l ucidă. Eul întemniţatului are o relaţie salvatoare cu Dumnezeu, o comunicare ce se transpune în colinde şi-n creaţiile ce mărturisesc lupta interioară. Relaţia personală instituită prin Harul divin între cel închis şi Hristos, are ca urmare crearea unei poezii-rugăciune, o arcă de salvare atît pentru creator, dar mai ales pentru ceilalţi deţinuţi.

De cîte ori cîteva versuri încrustate pe uşa carcerei, zgîriate pe zidul celulei sau ascunse pe o coajă de săpun n-au adus în suflete nădejdea, credinţa, puterea de a rezista?

 

Valeriu Gafencu                               

Colind                                                          

 

Pe malul Trotuşului                  

Cîntă robii Domnului,              

Înjugaţi la jugul Lui.                 

Dar cîntarea lor e mută,                      

Că-i din suferinţă multă

Şi-i cu lacrimi împletită.                       

                                              

În inima robului,                      

Domnu-Şi face ieslea Lui,       

În noaptea Crăciunului.           

                                              

Flori de crin din ceruri plouă    

Peste ieslea Lui cea nouă        

Şi din flori picură rouă.            

 

Stă un copilaş în zare              

Şi priveşte cu mirare               

La fereastra de-nchisoare.

Lîngă micul copilaş                  

S-a oprit un îngeraş,

Ce-i şopteşte drăgălaş:              

„Azi Crăciunul s-a mutat           

Din palat la închisoare,                        

Unde-i Domnu-ntemniţat“.      

                                              

Şi copilul cel din zare                                      

A venit la închisoare                                       

Să trăiască praznic mare.                                

 

            Redăm comentariul lui Ioan Ianolide, publicat în volumul Sfîntul închisorilor: În prima strofă Valeriu face referire la închisoarea din Tîrgu-Ocna, pe malul Trotuşului, care adăposteşte pe robii Domnului ce „colindă“, muţi de suferinţă. Apoi trece înlăuntrul robului, unde se naşte Hristos ca într-o nouă iesle. De data aceasta crinii semnifică darurile duhovniceşti ce însoţesc naşterea în Hristos a omului.

Copilul care priveşte uimit spre fereastra temniţei – căci şi temniţa are modul ei de a comunica cu lumea – este o metaforă a omului neprihănit, credincios, a omului în care nu a fost ucis Dumnezeu. Un înger – fiinţă nepămînteană, dar perceptibilă celor curaţi cu inima – îi vorbeşte, dezvăluindu-i că naşterea lui Hristos nu se mai săvîrşeşte în forma strălucirii publice, ci în prigonirea credinţei prin întemniţare. Creştinii fiind întemniţaţi, Iisus Însuşi este întemniţat. Înnoirea în Hristos prin suferinţă şi prigonire este o lucrare mare, profundă, strălucitoare.

Această poezie Valeriu a închinat-o arhimandritului Gherasim Iscu, spunînd că la el   s-a gîndit cînd a ales simbolul copilului venit să participe la Crăciunul din temniţă. Noi credem că autorul însuşi ar putea fi potirul în care s-au petrecut real aceste transformări lăuntrice şi poezia „Colind“ ar putea fi socotită o mărturisire personală. (pp.304-305)

Radu Gyr

Colind

 

A venit şi-aici Crăciunul

luminîndu-ne surghiunul.

Cade alba nea

peste viaţa mea,

peste suflet ninge.

Cade albă nea

peste viaţa mea,

care-aici se stinge.

Lumea-n cîntec se deşteaptă

pe Mesia îl aşteaptă.

Zîmbete cereşti

intră pe fereşti

vin în orice casă.

Şi în orice gînd

arde tremurînd

cîte-o stea sfioasă.

Tremură albastre stele,

peste lacrimile mele.

Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus

numai lacrimi grele.

Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus

pîlpîiri de stele…

Numai temniţa posacă

a-mpietrit sub promoroacă.

Stăm în bezna grea,

pentru noi nu-i stea,

cerul nu s-aprinde.

Pentru osîndiţi,

îngerii grăbiţi

nu aduc colinde.

O, Iisuse Împărate,

iartă lacrimi şi păcate.

Vin’ să-nchizi uşor

rănile ce dor,

visul ni-l descuie.

Noi te-om aştepta,

căci pe Crucea ta

stăm bătuţi în cuie.

Maica Domnului Curată,

ad’ o veste minunată.

Înfloreşte-n prag

zîmbetul tău drag

ca o zi cu soare.

Zîmbetul tău drag

îl aşteaptă-n prag,

cei din închisoare.

Peste fericiri apuse,

tinde mila Ta, Iisuse.

Cei din închisori

Te aşteaptă-n zori,

pieptul lor suspină.

Cei din închisori

Te aşteaptă-n zori,

să le-aduci lumină.

Steaua prinde să lucească

peste ieslea-mpărătească

şi din nou trei magi,

varsă din desagi

aur şi tămîie.

Îngerii de sus

magilor le-au pus

Cerul sub călcîie.

 

 Ion Popescu

În loc de colindă

 

Lerui-Ler peste păduri,

cîntă parcă munţii suri!

Nu ştiu, stele-albastre ard?

Poate lacrimile cad,

plînge cetina de brad…

Lerui-Ler, a fost odată

Ţara asta minunată

că nici basmul n-o cuprinde.

Din adîncuri care pier,

veneau îngerii din cer

peste ţară să colinde.

Auzeai lîngă bordei

cîntece de clopoţei;

cîntau clopote de-argint

la palat de mărgărint,

şi lăsau atîta pace,

pe bătrînele conace…

Cobora şi Domnul Sfînt

cu Sîn-Petru pe pămînt,

doi moşnegi cu mîini de ceară,

îi vedeai umblînd prin ţară.

Nu ştiai că prin nămeţi

trece sfînt Izvor de vieţi,

nici ştiai că ai la cină

Sfînt, izvorul de lumină!…

Lerui, basmul ar tot creşte,

de-l începi, nu se sfîrşeşte!

Lerui-Doamne, dalbe flori!

În ţara colindelor,

numai vîntul mai colindă;

spartă-i uşa de la tindă

de prigoana răilor.

Casa nu e luminată,

copilaşii s-au culcat

necîntînd ca altădată!

Mama plînge-ncet la vatră,

tata-i dus întemniţat.

Lerui-Doamne, dalbe flori!

Pentru cei din închisori

nu sînt clopote să sune

astăzi pentru rugăciune.

Eu aştept colindători

croncănind, un stol de ciori…

N-am nici nuci,

nici mere dulci,

nici colaci, nici pîine, mamă!

Le-oi da pieptul de aramă

ca să-i smulgă inima;

s-o sfîşie – pradă grea

hrană pentru Ţara mea!

Le-oi da ochii mei de cer

licărind – albastre stele –

peste anii grei de ger

ca să-i ducă ţării mele,

pentru dorurile-i grele,

pentru tot amarul ei!…

 

 

Ştefan Tumurug

Colindul prizonierilor români din U.R.S.S.

 

Sub fereastra amintirii ne-adunăm

cîntecul de altădată-l colindăm,

Şi-a cernut un înger florile tiptil

peste fruntea mea senină de copil.

Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim,

flori de măr într-o cunună, velerim!

Brazii ard în vatra vechiului cătun

noi cîntăm colindul unui nou Crăciun.

Doamne, arde-n focul inimii zăpezi

fruntea noastră, mamă, iarăşi s-o dezmierzi.

Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim,

flori de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!

Răbufneşte-n vaier stepa către cer

brazi îşi leagănă în vîrfuri Lerui Ler!

Trec în caravană magii dorului

peste fruntea rece-a luptătorului.

Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim

fără nume, fără ţară, velerim!

 

Maica Teodosia – Zorica Laţcu

Lerui, Doamne, Ler                                     

Lerui, Doamne, Ler,                                       

Din înaltul Cer,                                               

Cerne Maica, cerne,                                      

Fulgi moi îi aşterne,                                         

Nimeni să nu-i vadă                            

Urma prin zăpadă,                  

Să nu se cunoască                  

Ce fiu va să nască 

 

Lerui, Doamne, Ler,               

Din înaltul Cer,                        

Coboară, coboară,                 

Preasfînta Fecioară;                

Dar pe unde merge,                

Urma i se şterge,                     

Taina din vecie,                                  

Nimeni să n-o ştie.                  

Lerui, Doamne, Ler,               

Din înaltul Cer,

Intră-n staul, iată,

Maica Preacurată,

În staul de vite,                                     

Pe paie strunjte,                                               

Să nu se cunoască,

Ce fiu va să nască.                              

Lerui, Doamne, Ler,                           

Din înaltul Cer,                                   

Cerne luna, cerne,                              

Raze albe-aşterne,                              

Lumina cerească                                 

Din iesle să crească,                           

Razele-n zăpadă                                 

Îngeri să le vadă,                                

Din înaltul Cer.                                   

Lerui, Doamne, Ler!…

Lerui, Doamne, Ler,               

Din înaltul Cer,                        

Coboară, coboară,                 

Preasfînta Fecioară;                

Dar pe unde merge,                

Urma i se şterge,                     

Taina din vecie,                                  

Nimeni să n-o ştie.                  

Lerui, Doamne, Ler,               

Din înaltul Cer,

Intră-n staul, iată,

Maica Preacurată,

În staul de vite,                                   

Pe paie strunjte,                                             

Să nu se cunoască,

Ce fiu va să nască.                              

Lerui, Doamne, Ler,                           

Din înaltul Cer,                                   

Cerne luna, cerne,                              

Raze albe-aşterne,                              

Lumina cerească                                 

Din iesle să crească,                           

Razele-n zăpadă                                 

Îngeri să le vadă,                                

Din înaltul Cer.                                   

Lerui, Doamne, Ler!…

Andrei Ciurunga

Crăciun penitent

 

Cuvine-se-n genunchi a ne supune

acestei nopţi de-ntoarcere la noi,

cînd mîinile-nfloresc în rugăciune

şi curge-n matcă timpul înapoi.

Visăm podoabe-n pomii ce ne-mbie,

întindem, goale, degetele-n zbor,

dar brazii noştri s-au făcut sicrie,

uitarea ninge-n cetinile lor.

Purtînd pe buze spuza ce mai arde

al unui încă neucis mister,

învinşii cîntă-n lanţuri pe brancarde,

învingătorii fumegă spre cer…

Victor Stoica

Sfîntul Nicolae

 

Să-ţi lăsăm bocancii-n uşi,

Darnic Sfinte Nicolae,

Ca în vremea cu păpuşi

Şi cu buclele bălaie?

De cîţi ani îi tot pitim

Pe la zăbrelite uşi

Ca în zori să-i regăsim

Cu-o pereche de cătuşi.

Poate-i prea de dimineaţă

Cînd ne scot în jug la roabe

Şi pulpana ţi se-agaţă

Ca s-ajungi la noi cu boabe.

Şi vergele de zaharuri

Sau la porţi te-au fost prădat

Paznicii şi-n loc de daruri

Ţi-au pus fiare cu lăcat.

În alt an cînd fu să treci

Dealul Galeş – smîrc de ploaie –

Te-au legat cu traista-n beci,

Darnic Sfinte Nicolae;

Dar acum nu ţi-au găsit

Într-un colţ un vîrf de vargă

Şi cu el ai risipit

Norii grei în lumea largă.

Poate-am fost mai buni acum

Şi-ai deschis spre noi iar cerul

Scoţînd soarele în drum

Şi gonind din ţară gerul.

Că pe trepte de-nălţare

S-au smintit atîţi vînduţi

Şi zadarnic pungi cu soare

Le arunci, cercînd să-i cruţi.

Şi nici mintea noastră-ntreagă

N-a găsit un aşternut

Ca să vii cu o desagă

Fără lanţuri, fără cnut.

Iartă-ne de erezie

Şi din temniţe desparte

Cărămida în făclie,

Lut şi apă-n cîte-o parte.

Şi, văzînd pe toate-ntr-una,

Împlinite ca-ntr-un rod,

Să stîrpim din nou minciuna,

Înfruntîndu-l pe Irod.

Ca în vremea cu păpuşi

Şi cu buclele bălaie,

Cînd umpleai ghetuţa-n uşi,

Darnic Sfinte Nicolae.

                                               Valea Neagră, 6 decembrie 1953

Ionel Zeană

Noapte de Crăciun

 

Ieşim ca nişte cîrtiţe din hruba

În care picuri grei de apă cad.

În faţa porţii ne aşteaptă duba

Să ne transporte undeva-n alt iad.

Îngrămădiţi pe coridor de-a valma,

Păşim în gînd cu semnul sfintei cruci.

Ne-mproaşcă cu ocara şi sudalma,

Cordoanele de cerberi politruci.

Şi, înfăşcîndu-ne cu lăcomie,

Ne-nghite duba ca un căpcăun.

În tot oraşu-i linişte pustie,

În noaptea asta tristă de Crăciun.

Sub streaşina cu ţurţuri şi cu vată,

Nu mai vibrează glasuri argintii.

Dintr-o copilărie-ndepărtată,

Răsună-n noi colindele tîrzii.

Nu-şi mai vesteşte nimeni bucuria

Că s-a născut în noaptea asta Crist.

Doar îngerii îi cîntă-n cer solia

Crăciun amar, însîngerat şi trist.

Copiii azi se roagă sub icoane

Să le aducă Moş Crăciun în zori

Mălai în locul pungii cu bomboane

Şi taţii îngropaţi în închisori.

Grigore Zamfiroiu

Anul Nou

 

Anul Nou…şi stă să cearnă

            aspru şi mărunt

peste cîte rele sînt

            cerul ploi de iarnă…

Iar pe-a zilei rece moină

            pune seara vînt,

lacrimile pun cuvînt

            şi alean în doină…

La fereastră eu ascult

            picurii cum cad,

inima cum lasă vad

            vremii de demult…

Cîtă rană lîngă răni

            anii care-au fost

i-au adus în loc de rost

            şi amar în căni!…

Şi în anii care vin,

            noapte sfîntă, zi-mi:

ce bătrîni Ierusalimi

            voru-mă vecin?…

Ori e cerul care-apleacă-n

            umbra ta cu bură

zare lină…şi se-ndură:

            lună pe-un mesteacăn?…

Ion Constantinescu Mărăcineanu

Scrisoare către Moş Crăciun

 

Prădat de cerurile-albastre

din an în an această zi petreci

sub bîntuirea viscolelor reci

întroienit de visele sihastre.

O, brad frumos, o falnic vis

cu cetini nevăzute

pe ramurile verzi ţi-am scris

colind din freamătele mute.

De-un pîlc de ani tînjesc mereu

spre dîra albă de lumină

să-mi vindece aleanul greu

ce zace-n neguri fără vină.

De cîte ori cu chipul blînd

şi ochii plînşi îndurerata mamă

pe prispa serii depănînd

odorul prigonit îl cheamă.

Că îngeraşul bucălat

cu-obrajii moi scăldaţi în floare

de cîte ori n-a întrebat

„ne mai aduci tăticul oare?“

Noi nu trăim să ne alinte

colindele cu flori de iarnă

numai aducerile-aminte

încearcă-n vise să le cearnă

Sperînd că nopţile de hulă

şi viforniţe avane

pentru vecii se vor topi

în cubiloul zorilor umane.

Închisoarea Botoşani, 25 decembrie 1963

Constantin Aurel Dragodan

Colind

 

Colindăm flămînzi şi goi

În pridvor de gînd,

Anii cern zăpezi pe noi,

Vise aprinzînd.

Zac la uşă drugii grei,

Rănile ne dor,

Lanţurile-s clopoţei,

Ruga noastră-i cor.

Magii merg, tustrei, acum        

Către Vicleim.

Numai steaua noastră-i scrum,

Drumul nu-l mai ştim.

Doamne, mîna să-ţi întinzi

Peste robii tăi,

În adîncuri să ne-aprinzi

Stea de vîlvătăi.

Vom porni din închisori,

Fulguiţi de nea,

Ca s-ajungem pînă-n zori

Lîngă ieslea ta.

Drept tămîie-am pregătit

Lacrimi grele-n căni,

Aur – lanţul ruginit,

Smirnă – sînge-n răni.

Suferinţa vom uita

Sub cereşti lumini,

Serafimii vor cînta

Încărcaţi de crini.

Inimile, în cununi,

Vom aduce-n dar,

Peste jertfa lor s-aduni

Nimburi mari de har. *

                                               *N.A. Acest colind de închisoare are un refren:

                                                         Linu-i lin cîntă la geam/Noi colinde pentru neam.

Petru C. Baciu

Noapte de Crăciun

 

Ferecat în lanţuri, sfîşiat de ger,

Mă veghează-n noapte crîncen temnicer,

Mi-au luat fereastra, hainele-mi luară,

Mă rotesc de una, frigul mă doboară.

Temnicerii toarnă apă pe podea;

Iisuse, mă doare, crucea mi-e prea grea.

Noapte de Crăciun, nu mai cînt Domn, Domn,

Iisuse, mi-e foame, Iisuse, mi-e somn…

Haig Acterian

Colind de strigoi

 

Mamă,

cineva îmi cere vamă.

Am tot coborît

de mi s-a urît.

În grabă nu mi-am dat samă,

n-am luat un ban de-aramă.

Iute, steaua stă să-mi cadă;

sînt afară prin zăpadă.

Of, mamă,

cine a lăsat

afară din sat

o scară?

Aseară,

cine m-a luat

ca pe-un aluat,

m-a închinat,

m-a luminat?

Cine m-a întins?

Cine iar m-a stins?

O treaptă din scară

m-a făcut din ceară.

Mă încurc,

mă descurc

şi printre plopi şi stafii urc.

Şi treptele din ce în ce mai roase

pier…şi prin aer calc pe chiparoase.

Cu cît mă-ndrept în soare,

mă topesc…Şi cocoare

multe şi mari cocoare,

cînd oboseala doare,

se aşază

 – bună piază –

de-a curmezişul drumului drept,

să-mi odihnesc privirea şi s-aştept

spînzurat de stolul lor

stînd în văzduh ca un nor…

Îmi dai

ori nu-mi dai, mamă?

Gheorghe Popescu-Vîlcea

Colind din robie

 

A venit şi sfînta noapte de Crăciun,

Să ne-aducă Leru-i Doamne în surghiun.

Picură printre zăbrele-un colţ de stea

Miruind cu raza-i blîndă viaţa mea.

La fereastra amintirii stau şi-ascult

Velerim şi Veler Doamne de demult.

Lîngă temniţa de plumb şi mucegai,

Poposit-au un moşneag şi cu trei crai;

Au cătat să vază feţe omeneşti

Şi-au văzut doar oblonitele fereşti.

Maica sfîntă toată noaptea a umblat,

Ca să afle un sălaş pentru-noptat.

Cad tăcerile de nea şi-apasă greu,

Peste ieslea unde-i pruncul Dumnezeu.

Sufl-amarnic, suflă crivăţul hain,

Peste ţară numai jale şi suspin.

Plînge mama-n vatră, plîng copii-n blid,

Tot mai cruzi, irozii stepei ne ucid.

Zăvorîte uşile tac în ţîţîni,

Nu mai vin colindători ca-n anii buni,

Moş Crăciun nu mai aprinde-n pom făclii,

Iar coliba şi sălaşul sînt pustii.

Numai sfintele colinde îngereşti,

Se revarsă, undelemn, din slăvi cereşti,

Vin heruvi şi vin serafi cu mîini de crin,

Să ne mîngîie pe frunţile de chin.

Şi-n cătuşele robiei ce ne strîng,

Velerim din amintire-ngîn şi plîng

Şi spre maica, din sătucul troienit,

Cu arhanghelii în noapte am pornit.

Selecţie şi texte de Marilena Istrati

 

Atunci m-am despărţit de Moş Crăciun

Eu am crezut în Moş Crăciun mereu,

Bătrînul cel cu barbă şi alune,

Creştea în mine, parcă era zeu

Sau un altar curat de rugăciune.

Cînd naşterea lui Hrist se-apropia,

Copil fiind, îl aşteptam să vină,

Şi-ntotdeauna Moş Crăciun venea,

Să-mpodobească pomul de lumină.

Nu îl vedeam, doar îl simţeam intrînd

În casa noastră cu un sac în spate,

Credeam în el şi-n sufletul lui blînd,

În marea şi cereasca-i bunătate.

Dar într-o noapte, noaptea de Ajun,

Zăpada se-aşternuse în troiene,

Şi hotărît să-l văd pe Moş Crăciun,

Luptam cu pleoapa grea a lui Moş Ene.

Şi-am izbutit să stau aşa, pierdut,

La sfat cu ceasul ticăind în noapte,

Şi-am auzit aievea, cum să spun,

Că Moş Crăciun vorbea parcă în şoapte.

Şi tatăl meu, cu barba ca de nea,

În catifeaua roşie ca focul,

Un brad înalt cu dînsul aducea

Şi-mpodobindu-l  îşi făcea tot jocul.

Înfiorat, tot sufletu-mi plîngea,

Că-n Moş Crăciun îmi distrugea iubirea,

Dar el sfîrşi de-mpodobit curînd

Şi singur m-a lăsat cu-nchipuirea.

A doua zi în zori cînd m-am sculat

Şi bradul l-am văzut ca pe-o minune,

Uitînd de ce văzusem sau visat,

Lui Moş Crăciun i-am zis o rugăciune!

Apoi, cînd tatăl meu a apărut,

Colindătorii cînd rosteau cîntarea,

I-am spus cu glasul stins şi abătut

Că taina îşi aflase dezlegarea:

„Ştii, tată dragă, astă noapte-n vis,

Tot aşteptînd pe Moşul care vine,

M-am deşteptat şi parcă mi-a părut,

Că Moş Crăciunul semăna cu tine!“

A tresărit şi-ntreaga-i bucurie

S-a risipit la vorba ce-o spuneam,

Mi s-a părut că parcă o făclie,

Nesocotit, din suflet i-o stingeam.

A spus încet: „Băiete, nu-i de glumă,

Că Moş Crăciun trăieşte-adevărat,

Dar prea grăbit fiind, pînă la urmă,

Să-mpodobesc eu pomul, m-a lăsat!“

Ştiam acum că nu făcusem bine,

Că raza lui eu o prefac în scrum,

Dar sufletul prindea să se aline,

Că Moş Crăciun e tatăl meu de-acum!

Şi anii alergînd pe nesimţite,

Legenda a trecut în nimb curat

Şi continuînd să îl iubesc pe tata,

Pe Moş Crăciun în suflet l-am păstrat.

Cînd a sosit în viaţa mea furtuna

Şi a apus tăicuţul meu cel bun,

S-au tot închis cărările ca una.

Atunci m-am despărţit de Moş Crăciun!

Petru Demetru Popescu

 

(N. red.: Extrasă cu acordul autorului din Cîntece la Naşterea Domnului Iisus. Poezii, Bucureşti, Editura Coresi, [1998]).

Redacţia:

Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail  mihai.floarea53@yahoo.com

Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail  romanconstantin@yahoo.fr

Ecclesia euxina 32 / 2009

februarie 11, 2010

Cuprinsul:

ACTUALITATEA

M. F., „Gripa nouă” … p. 3

             Iarăşi prostituţia … p. 4

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

Marilena Istrati, Pentru o istorie a literaturii din temniţele comuniste. A. Poezia … p. 6

PERSPECTIVE CRITICE

Petru Demetru Popescu, [„Dubitaţii, interogaţii şi certitudini” de Gavril Cornuţiu] … p. 11 

ACTUALITATEA

„Gripa nouă“ 

Care este realitatea despre „gripa nouă“?

Ca răspuns la această legitimă întrebare a momentului, reproducem în continuare conţinutul pliantului alcătuit cu profesionalism de dr. Christa Todea Gross, autoarea cărţii Îndrumarul medical şi creştin despre viaţă al Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România (Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2008):

Virusul gripei porcine a fost creat

în laborator

Noul tip de virus gripal A H1N1(„virusul gripei porcine”),care a ajuns recent şi în ţara noastră, nu se aseamănă cu nici un alt virus precedent, fiind sintetizat în laborator. Pentru sinteza lui s-a folosit virusul gripei spaniole din 1918 (când au murit 50 milioane de oameni) care a fost readus cu succes la viaţă prin decongelarea victimelor şi depistarea materialului genetic viral; virusul a fost apoi combinat în mod artificial cu tulpina virusului comun H3N2 şi H5N1 (tulpina gripei aviare). În final, virusul A H1N1 conţine material genetic de la două tulpini de gripă porcină, două tulpini de gripă umană şi o singura tulpină de gripă aviară; a fost denumit „novel flu“ (incorect spus gripă porcină) de către Centrul pentru Controlul Bolilor din S.U.A.(CDC) [1].

Cît de gravă este gripa porcină?

Simptomele de gripă porcină sînt cel mult moderate; gripa porcină este cu mult mai blîndă decît s-a aşteptat, notează „The Times“, ceea ce face ca boala să nu se manifeste mai drastic decît o răceală severă şi deci ca vaccinarea să fi e pusă sub semnul întrebării. Nu este recomandată vaccinarea celor care suferă de boli are plămînilor, inimii sau rinichilor sau a celor cu sisteme imune slăbite, a femeilor însărcinate şi a copiilor sub cinci ani [2]. În România se preconizează să fie vaccinate tocmai aceste ultime două categorii. Aşadar vaccinul se testează pe mamele noastre şi pe copiii noştri!

În Marea Britanie, cea mai afectată ţară din Europa se înregistrează o mortalitate de 0,03 % [3], cu mult mai scăzută decît în cazurile de îmbolnăviri cu o gripă obişnuită tip A, deci nu este justificată vaccinarea în masă a populaţiei, cu atît mai puţin în România unde s-au înregistrat doar 322 de cazuri [4].

Un vaccin periculos!

Vaccinul creat împotriva „gripei porcine“ se dovedeşte a fi periculos:

a.) provoacă cancer (oncogeneză):

– studii recente au demonstrat că injectarea de material genetic străin direct în sînge conduce la mutaţii genetice şi oncogeneză în organismul care primeşte acel material;

– celulele umane utilizate curent în producţia de vaccinuri sînt de fapt celule canceroase provenite din diferite tipuri de tumori umane sau celule fetale provenite din embrion uman avortat, singurele capabile să supravieţuiască in vitro şi să se dividă

fără limită de timp şi spaţiu; se folosesc şi celule animale (embrion de pui, etc.) [5];

– vaccinul „Optaflu“ contra gripei porcine al Companiei Novartis va folosi celule umane provenite din tumori canceroase! [6]

b.) adjuvanţi toxici în vaccin:

– cele mai multe vaccinuri au un conţinut periculos de mare de mercur sub formă de thimerosal (un conservant letal) de 50 de ori mai toxic decît mercurul însuşi. O doză destul de mare poate cauza disfuncţii pe termen lung la nivel imunologic, senzorial, neurologic, motor şi comportamental. Otrăvirea cu mercur duce la autism, sindrom de atenţie deficitară, scleroză multiplă, deficienţe de vorbire şi limbaj. Un alt adjuvant comun pentru vaccinuri este hidroxidul de aluminiu care cauzează alergie şi şoc anafilactic [7];

pentru vaccinul gripei porcine sînt folosiţi adjuvanţi noi în scopul reducerii dozei de vaccin, cu acordul OMS-ului; cei mai mulţi adjuvanţi noi incluzînd MF59, ISCOMS, OS21, AS02 şi AS04 sînt mai toxici decît hidroxidul de aluminiu. Adjuvantul MF59 este de natură uleioasă şi conţine Tween80, Span85002 şi squalena. Studiile efectuate pe şoareci au arătat că adjuvanţii uleioşi induc probleme motorii şi paralizie. Adjuvantul ASO3 conţine, de asemenea, Sqalena (cauzatoare a sindromului războiului din golf) care provoacă şi boli autoimune [8]. Adjuvanţii Sqalena şi Tween80 provoacă şi infertilitate la animale [9].

c.) alte boli grave pe care le poate provoca vaccinul:

– sindromul Guillain-Barré (GBS) care este o boală autoimună ce cauzează paralizia braţelor şi a picioarelor, iar în cazuri rare, a întregului corp. În unele cazuri, GBS poate duce la paralizie completă sau chiar la moarte [10]. În 1976 s-au înregistrat cîteva cazuri de gripă porcină (comună, dată de virusul natural şi nu cel sintetic actual) în rîndurile soldaţilor de la Fort Dix, New Jersey şi numai unul dintre ei a decedat, cel mai probabil din cauza eforturilor fizice prea mari decît din cauza gripei. Aceasta a dus la lansarea unei vaccinări în masă a 40 milioane persoane împotriva unei pandemii care nu s-a materializat. Mii de oameni au cerut despăgubiri pentru leziunile cauzate de vaccinare. Cel puţin 25 de oameni au murit şi 500 au 

paralizat [11]. În unele cazuri, GBS a dus însă la paralizie completă sau chiar la moarte. Cercetările ulterioare au estimat că a existat un caz de GBS la fiecare 100.000 de administrări ale vaccinului [12]. „Actualul vaccin împotriva gripei porcine este creat după acelaşi model [13].

– agravează astmul la copii [14] etc.

O.M.S. (Organizaţia Mondială a Sanătăţii) introduce dictatura medicală!

„O.M.S.-ul încearcă să introducă o dictatură medicală, ca şi sănătatea publică (DSP), care a început să încalce drepturile naturale ale omului. A introdus carantina, a interzis libera circulaţie, a introdus vaccinarea obligatorie, s-a încălcat autonomia pacientului care nu poate refuza tratamentele obligatorii. Noi fetişizăm nişte concepte în medicină, care iarăşi introduc dictatura, cum sînt, de exemplu, ghidurile, protocoalele şi medicina bazată pe dovezi“ [15].

Întrebări… fără răspuns:

• De ce sînt copiii cei care trebuie să primească cei dintîi un vaccin experimental?

• Ce răspuns va da statul pentru cazurile în care copiii şi femeile însărcinate vor fi lezate?

• De ce în SUA (probabil şi în România) se acordă imunitate totală în faţa legii, împotriva oricăror plîngeri în instanţă care ar putea rezulta în urma vaccinării? De ce se permite companiilor farmaceutice, oficialităţilor din sistemul de sănătate şi oricui care se ocupă de administrarea vaccinurilor experimentale, ca în timpul unei stări de urgenţă, să fie protejaţi legal în cazul în care populaţia suferă leziuni în urma vaccinării? [16]

• De ce se impune vaccinarea obligatorie cînd riscurile bolii sînt mici, iar riscurile vaccinării sînt enorme?

Nu acceptăm să fim cobaii vaccinului AH1N1 în România!

Referinţe:

1. Raportul Wayne Madsen – 21 mai 2009. Wayne Madsen este un jurnalist de investigaţie din Washington DC, autorul acestui Raport.Copyright © 2009 WayneMadenReport.com apud http://alexaionescu.wordpress.com/2009/07/24/istoria-virusului-h1n1-siviitorul-nu-prea-roz/; 2, 10, 14. http://www.badin.ro/2009/07/vom-deveni-cobai-pentrutestarea-vaccinului-a-hn-t.html

3. „Swine fl u website overwhelmed by demand as new cases double in a week“, Owen Bowcott and Severin Carrell, The

Guardian, 23 July 2009, http://www.guardian.co.uk/world/2009/jul/23/swine-flu-website-overwhelmed;

4. http://www.razbointrucuvant.ro/2009/09/11/dictatura-medicalasi-in-romania-sanatatii-vrea-vaccinare-obligatorie-anti-gripaporcina-pentru-toti-copiii/

5. Anker P, Stroun M. Bacterial ribonucleic acid in the frog brainafter a bacterial peritoneal infection. Science 1972 Nov 10; 178: 621-3.şi Stroun M, Anker P. Transcription of spontaneously released bacterial deoxyribonucleic acid in frog auricles. J Bacteriol 1973 Apr; 114. 114-20.

6. http://www.wodarg.de/politikfelder/gesundheit/2651826.html;

7. H1N1 ‘swine fl u’ vaccine, postnote, May 2009, number 331, http://www.parliament.uk/documents/upload/postpn331.pdf;

8. Ho MW. „How to stop bir fl u instead of the vaccine-antiviral model. Science in Society 35. 40-42, 2007 şi “Vaccines may be linked to Gulf War Syndrome”, Chiroweb.com, June 12, 2000, http://www.chiroweb.com/mpacms/dc/article.php?id=31730

9. http://www.swinefl uupdate.us/%E2%80%9Cswineflu%E2%80%9D-vaccine-has-adjuvants-that-impair-fertility.php  şi

http://infertility.suite101.com/article.cfm/polysorbate_80_causes_infertility

11. http://en.wikipedia.org/wiki/1976_swine_fl u_outbreak şi Haber P, Sejvar J, Mikaeloff Y and DeStefano F. Vaccine and Guilaain-Barre syndrome. Drug Saf 2009, 32, 309-23.).

12. Ho MW. How to stop bir fl u instead of the vaccine-antiviral model. Science in Society 35. 40-42, 2007.);

13. http://www.wodarg.de/politikfelder/gesundheit/2651826.html;

15. Articolul apărut în numărul 6/2009 al Revistei „Presa Ortodoxă“: Gripa AH1N1 – O propagandă pentru O.M.S.? Dr.

Vasile Astarastoae, Preşedintele Colegiului Medicilor

16. http://www.isis.org.uk/fastTrackSwineFluVaccineUnderFire.php.

Asociaţia Filantropică Medical-Creştină Christiana Cluj – Proiectul „Pentru-Viaţă“.

http://www.pentruviatacluj.ro

Vaccinul împotriva „gripei porcineUn atentat la viaţa umană!

 

(Pentru conformitate: Mihai Floarea)

 

Iarăşi prostituţia!

 

Despre legalizarea prostituţiei am mai scris în această rubrică şi nu mi-am schimbat opiniile. Prezint, de aceea, materialul următor preluat de pe adresa electronică fără semnătură. Îl îndrept stilistic, sintactic şi morfologic şi mi-l asum rămînînd în aşteptarea reacţiilor cititorilor:

Legalizarea prostituţiei şi a drogurilor uşoare – folos sau PAGUBĂ?

            Se discută în ultimul timp despre legalizarea drogurilor uşoare şi a prostituţiei. Celor care văd un eventual folos în încurajarea unor astfel de practici prin legalizarea lor le atragem atenţia şi le adresăm îndemnul de a ţine cont de următoarele evidenţe în momentul luării unei decizii în ceea ce priveşte cele două chestiuni dezbătute:

            1. Să vedem exemplul altora, păţiţi, al Norvegiei, bunăoară, care este cea de-a treia ţară europeană care a scos prostituţia în afara legii, după ce aceasta fusese mai mult sau mai puţin „legală“ sau cel puţin tolerată.

            „Cumpărarea de servicii sexuale este inacceptabilă, deoarece favorizează traficul de fiinţe umane şi prostituţia forţată“, declara ministrul adjunct al Justiţiei, citat pe site-ul organizaţiei medicale sud-africane „Doctors for life“ şi preluat de Provita Media.

            Aşadar, prostituţia favorizează infracţiuni de o gravitate deosebită, precum traficul de fiinţe umane, abuzul asupra copiilor şi crima organizată şi, prin urmare, ea trebuie să ramînă o infracţiune penală. (cf. Altermedia)

            2. Mai aproape de noi geografic e Bulgaria:

            Sofia, Bulgaria, 5 oct. 2007:  GUVERNUL BULGAR, care avea în plan să legalizeze prostituţia,  şi-a schimbat radical poziţia, ca urmare a unui curent larg răspîndit în Europa, acela de a impune interdicţii ca mod de combatere a traficului sexual.

            „Ar trebui să fim foarte fermi şi să spunem că vînzarea de persoane este o infracţiune“, a spus ministrul de interne, Rumen Petkov, la un forum despre traficul de persoane, unde au participat şi preşedintele Bulgariei, ministrul justiţiei şi ambasadorul Statelor Unite în Bulgaria.

            Încercări de legalizare a prostituţiei similare celei din Bulgaria şi-au schimbat direcţia şi în Republica Cehă şi în cele trei republici baltice.

            3. De asemenea, există exemplul Olandei:

            Chiar şi în Amsterdam, conducerea locală a propus închiderea a mai mult de un sfert din faimoasele bordeluri cu vitrină din Cartierul Roşu, zonă renumită de bordeluri şi localuri de striptease. Evacuarea prostituatelor din Cartierul Roşu nu e singurul program al autorităţilor din Amsterdam. Municipalitatea încearcă să scoată în afara legii marijuana, care acum se vinde în cafenele.

            4. În fine, evocăm exemplul S.U.A.:

            Mişcarea anti-prostituţie a primit sprijin semnificativ din cauza legăturii dintre prostituţie şi traficul de fiinţe vii. Conform departamentului de stat al S.U.A., un număr estimativ de 800.000 de oameni sunt traficaţi peste graniţe în fiecare an, dintre care 4 din 5 sunt femei. În decembrie 2002, Statele Unite au adoptat o poziţie de politică externă împotriva prostituţiei legalizate, tocmai din cauza legăturii acesteia cu traficul uman.

            Acum iată şi părerea specialiştilor:  

            a) Atunci cînd o ţară lega­lizează prostituţia, „practic legiferează mul­te aspecte care ţin de criminalitate şi de in­dustria sexului“, a declarat dr. Janice G. Raymond, profe­sor emerit al Universităţii din Massachusetts, în cadrul con­ferinţei Consecinţele legali­zării prostituţiei în România.

            Una dintre consecinţele imediate ale legiferării pros­tituţiei e camuflarea şi ex­tinderea spălării banilor, mărirea consumului de droguri, dar mai ales legiferarea şi ex­tin­derea traficului de fi­inţe umane, în primul rând a traficului de femei.

            Aşadar, ideea că legalizarea prostituţiei limitează şi controlează fenomenul prostituţiei şi puterea criminalităţii organi­za­te este total falsă. Efectul este exact opus.

            Legalizarea prostituţiei este o politică greşită, consideră din ce în ce mai mulţi specialişti, după ce au studiat fenomenul în mai multe ţări. Prin legalizarea prostituţiei, peştii devin oameni de afaceri, industria sexului ia amploare, aşa cum s-a întâmplat în multe dintre ţările în care prostituţia a devenit legală.

            Directorul Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV), prof. dr. Cătălin Zamfir, consideră că dezincriminarea consumului de droguri ar duce la o explozie a acestui fenomen, în timp ce legalizarea sexului comercial este văzută ca fiind o propunere „extremistă şi inacceptabilă“.

            „Propunerea privind dezincriminarea consumului de droguri este o eroare absolută, practicarea ei ar reprezenta o crimă împotriva societăţii româneşti. Cred că dezincriminarea drogului se produce în ţările cu extensie mare a problemei şi nici măcar la majoritatea acestora. În România, o asemenea atitudine reprezintă un teribilism absolut“, consideră prof. dr. Cătălin Zamfir.

            În privinţa legalizării prostituţiei, directorul I.C.C.V. spune că mult mai nimerită ar fi „o intervenţie de eliminare a condiţiilor care împing femeile în situaţii degradante şi de suport pentru ele, decât de marketizare a sexului (…)“.

            În anul 2002, Grupul de Iniţiativă pentru Apărarea Familiei a publicat studiul „Faţa ascunsă a prostituţiei legalizate“ din care cităm:

            „Am putea oare să acceptăm ca surorile sau fiicele noastre să practice vreodată «meseria» de prostituată? Dacă întrebarea ne jigneşte, atunci trebuie să recunoaştem că, validînd prostituţia ca «meserie», nu facem decât un act de nedreptate, considerînd femeile care practică prostituţia ca fiinţe de rangul al doilea, ce aparţin unei lumi subumane, vrednice de dispreţ, de exploatat şi de folosit ca marfă sau instrument de satisfacere a plăcerii bărbaţilor. Statul, ca şi oamenii care validează prostituţia ca «meserie», nu sînt produsul unei civilizaţii a dreptului şi a echităţii, ci doar garanţi ai ipocriziei, ai violenţei, ai încălcării demnităţii umane şi a celor mai elementare drepturi.

            b) Legalizarea prostituţiei conduce la proliferarea bolilor cu transmitere sexuală (inclusiv SIDA) şi nu la controlul lor.

            c) Legalizarea prostituţiei nu elimină violenţa, ci doar legitimează abuzul la care sunt supuse femeile.

            d) Cît priveşte dezincriminarea consumului de droguri, absenţa unor prevederi legale represive ar duce la încurajarea acestuia şi la mărirea numărului de consumatori, consecinţele sociale fiind incalculabile.

            În concluzie, dezincriminarea consumului de droguri şi legalizarea prostituţiei nu vin în niciun fel în sprijinul celor afectaţi de aceste dureroase realităţi sau a celor din jurul lor.

            Întrebarea din titlu este, aşadar, retorică: legalizarea prostituţiei şi a drogurilor uşoare sau de alt fel ar folosi doar celor care fac bani din aceste activităţi, însă ar păgubi întreaga societate, care trebuie să-şi rezolve probleme mult mai stringente şi mai importante şi nicidecum să caute să încurajeze direct sau indirect propriul declin şi propria dezintegrare.

            Aşadar, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (A.S.C.O.R.) filiala Tîrgu-Jiu se opune ferm şi fără echivoc oricărei dezincriminări a consumului de droguri de orice tip, precum şi oricărui fel de legalizare a prostituţiei, indiferent cum ar fi denumită această activitate.

(Pentru conformitate: Mihai Floarea)

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

          

PENTRU O ISTORIE A LITERATURII DIN TEMNIŢELE COMUNISTE

 

            A. POEZIA

            Să fi existat oare în lume pînă la tribunalele comuniste, instanţe care să condamne la moarte un autor pentru o singură poezie al cărei manuscris nici nu a fost descoperit? Aşa a fost cazul lui Radu Gyr, care a aşteptat unsprezece luni să fie executat pentru poemul-manifest anticomunist Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, fără să i se comunice timp de 11 luni că pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. Printre victimele terorii comuniste au fost şi scriitorii români. Din sutele de scriitori arestaţi în lotul ziariştilor şi al scriitorilor, în lotul Rugului Aprins, lotul Noica-Pillat, al doilea lot al ziariştilor şi cîte alte serii de condamnări, mulţi au murit în anchete, torturaţi la securitate sau în puşcării sau şi-au găsit sfîrşitul la puţin timp după eliberarea din închisoare în urma regimului de exterminare la care au fost supuşi. Aceşti scriitori au reprezentat aproape o treime din scriitorii activi în acea perioadă. Cine să mai ţină atunci seama că „a ucide un scriitor fiindcă nu-ţi place azi o frază scrisă de el într-o împrejurare, alta decît cea de azi este a suprima o posibilitate de cultură?“ (Nichifor Crainic).

            Comunismul de orientare stalinistă instaurat de Luca, Pauker, Dej şi-a propus să distrugă elitele naţionale, să-i condamne pe cei care se opuneau regimului şi pe cei care îşi afirmau credinţa şi dragostea de ţară, pe cei care simţeau româneşte exprimîndu-şi trăirile în creaţii lirice de o deosebită expresivitate.

            Au fost închişi poeţi tradiţionalişti, autori aflaţi sub axa iradiantă a revistei „Gîndirea“: Dumnezeu-Neam-Ţară, dar şi scriitori modernişti, aflaţi sub influenţa mişcării sincroniste a lui Eugen Lovinescu, alături de reprezentanţi ai valorilor liberale, membrii Cercului de la Sibiu. S-a urmărit distrugerea valorilor naţionale, dar au rămas „celulele stem“ ale acestui popor într-o Istorie literară nescrisă a temniţelor comuniste româneşti.

            Dintre cei închişi, unii au continuat să scrie şi după gratii, aşa cum au fost poeţii martiri Radu Gyr şi Nichifor Crainic. Aceştia au întemeiat o adevărată şcoală poetică în temniţele comuniste. Alţii, care erau foarte bine cunoscuţi înainte de întemniţare, au devenit în universul concentraţionar simboluri ale poeziei, aşa cum a fost Vasile Voiculescu ale cărui sonete au fost memorate pentru a fi salvate, în situaţia în care manuscrisele confiscate de securitate ar fi fost distruse. Virgil Carianopol, Sandu Tudor, Zorica Laţcu, devenită Maica Teodosia, Dem Iliescu, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Caratană şi mulţi alţii erau autori cunoscuţi prin volume şi din publicaţiile vremii. Dar au fost şi foarte mulţi care au scris pentru prima oară în închisoare: Marcel Petrişor, Virgil Maxim, Aspazia Oţel Petrescu, Ioan Victor Pica. 

Au trăit şi creat, înlănţuiţi şi încătuşaţi cei ce au devenit simbol al jertfei: Sfîntul închisorilor comuniste Valeriu Gafencu şi filosoful-poet Constantin Oprişan a cărui Epopee noologică a fost memorată de trei colegi de celulă (Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi Marcel Petrişor) înainte de sfîrşitul său martiric. 

            Pe lîngă aceştia, au fost sute de oameni care nu scriseseră pînă la intrarea în închisoare niciun vers, dar au scris după aceea. Aproape fiecare celulă îşi avea poetul ei, aşa cum relatează şi Preotul Liviu Brânzaş în volumul Raza din catacombă: „Vorbim prin Morse. În celula lor, toţi cei patru componenţi scriu poezii. În consecinţă David (Pîlcuţ) îmi transmite cîteva din producţiile sale. Două dintre ele m-au impresionat profund“. Aceeaşi activitate de receptare poetică şi creaţie are loc şi în celula memorialistului citat: „În orele de împărtăşire poetică (expresia este cît se poate de reală, căci în fiecare zi se rostesc poezii care sînt pentru suflet o cuminecătură întăritoare), eu recit cu preferinţă rondelurile neuitatului meu învăţător Vasile Bucur. Costache Onu începe să compună şi el rondeluri.“

            Împletirea trăirii cu credinţa şi creaţia a dus la realizarea unor poezii care, dincolo de funcţia estetică şi referenţială, dobîndesc o funcţie soteriologică. În acest iad trăit, fie că se numeşte Aiud, Piteşti sau Gherla, cei încătuşaţi se bucură de o adevărată hrană estetică şi spirituală care îi descătuşează. Deţinuţii care erau liberi să sufere şi să moară descoperă şi libertatea spiritului, a creaţiei. Dacă trupurile şi idealurile erau înlănţuite, poezia ţîşnea din suferinţă, talent şi har, trecea prin ziduri şi gratii, prin obloane şi ochelarii negri de pîslă.

            Poezia spaţiului concentraţionar este simplă şi firească, alternînd teme şi motive specifice acestui univers închis: moartea, foamea, soarta, lanţurile, credinţa, lacrima, frigul, îngerul, crucea, cătuşele. S-au creat valori literare definitorii pentru identitatea noastră naţională şi spirituală. Poezia a învins moartea, a şters graniţele sociale şi ideologice, fiind o ieşire în afară a talentelor care au ţîşnit către ceilalţi, dar şi punţi spre interiorul creatorilor. Suferinţa, umilinţele au activat resurse interioare nebănuite, fiinţa fiind mîngîiată de cea mai diafană aripă de înger, darul poeziei.    

            În universul concentraţionar textul liric a existat în două forme: orală şi scrisă pe alte materiale decît hîrtia care era considerat material subversiv şi deţinerea ei se pedepsea foarte aspru cu tortură şi trimiterea la izolare.

            Creaţia poetică orală era compusă în memorie de către autor, apoi transmisă şi colegilor de celulă. Radu Gyr i-a spus lui Atanasie Berzescu cum creează: „Stau în pat pe spate şi mă uit în plafon. Fiind alb, mi-l închipui hîrtia mea. Acolo, în faţa ochilor scriu versurile, aşa cum vin ele din inspiraţie. Relu Stratan este biblioteca mea. El ştie toate poeziile mele de aici.“

            În Memoriile sale, Valeriu Anania mărturiseşte despre propria operă creată în închisoare: „Am lucrat astfel cu regularitate şi îndărădnicie, zi de zi, vreme de şase ani, oriunde m-am aflat, şi am ieşit din închisoare purtînd în memorie două piese de teatru complete şi o mulţime de poezii, totalizînd aproape 12 000 de versuri“.  

            Dacă scriitorii liberi scriau pe hîrtie o pagină pe zi ca să-şi întreţină condeiul, în închisori s-a creat în memorie pentru a se întreţine pulsaţia inimii, pentru a se realiza catharsisul, comuniunea şi comunicarea. Nucleu care a polarizat şi coagulat, creaţia poetică din închisori a pus în evidenţă o metodă de a face literatură cu adevărat.

            Din această masă a deţinuţilor din închisorile comuniste suferind de frig, foame, torturi şi umilinţe, elementul plin de viaţă şi putere este memoria, o memorie vie care a înregistrat şi transmis mai departe poezii, volume întregi. Sînt mulţi care învaţă poeziile lui Radu Gyr, Nichifor Crainic fiindcă, dacă se întîmplă ca unii să moară, să fie alţii care să le salveze. O adevărată reţea de transmitere s-a creat prin viu grai. Cînd poetul nu era izolat, ci stătea în celulă, versurile erau memorate de cei care sufereau aproape de el. Cele mai multe versuri ale lui Radu Gyr au fost memorate de Dumitru Cristea. Atunci cînd a ieşit din închisoare le-a transcris în trei caiete, care i-au fost descoperite de securitate şi a fost condamnat iarăşi la 25 de ani, temniţă grea. 

Cînd între emiţător şi receptor se interpuneau zidul, peretele, gardianul, mesajul avea traiectorii ocolite, iar codul nu mai era limba română, ci alfabetul Morse, bătut în calorifer, cu pumnii în perete, cusut pe un petic sau în noduri înşirate pe fire de aţă. Cînd lui Harry Brauner, izolat de mulţi ani în celulă, i s-au transmis prin Morse creaţiile lui Nichifor Crainic, care s-a nimerit să fie adus în celula alăturată, acesta a pus pe muzică versurile, care s-au transmis mai uşor cu ajutorul suportului melodic.

În ciuda tuturor bruiajelor, poezia circula oral, în acelaşi timp cu dubele deţinuţilor în lanţuri, de la Jilava la Canal, de acolo la Aiud, Piteşti, Gherla, Sighet, Miercurea-Ciuc, Mislea, Cavnic, Baia-Sprie. În închisoarea Dumbrăveni, Mica, o deţinută venită de la Canal, le-a învăţat pe celelalte colege de celulă poeziile lui Radu Gyr pe care le memorase acolo.

Forma scrisă a poeziei a fost întîlnită în închisorile comuniste sub două aspecte. Unul efemer, care urmărea doar memorarea versurilor, ele fiind „scrise“ pe tot felul de materiale care durau foarte puţin: cîteva minute sau cîteva ore pînă la următoarea percheziţie. Cea mai fragilă era „scrierea“ pe gamelă, după ce se punea o peliculă de săpun sau pe bucăţi de sticlă pe care se sufla DDT, praful pentru deratizare, şi se scria cu o aşchie. Se folosea şi scrisul pe fundul căniţelor de tablă sau al ligheanelor peste care se punea humă umezită şi se scria cu un beţigaş.Virgil Maxim  relatează cum „se scria pe talpa bocancilor unşi cu săpun şi pudraţi cu DDT (primeam DDT ca să nu ne umplem de pureci şi de păduchi, în felul acesta să fie feriţi şi miliţienii). O aşchie din scîndura priciului servea de condei“. 

            Aspazia Oţel Petrescu descrie scrierea folosită: „un timp s-a folosit săpunul pe care se imprimau cuvintele sau plăcuţele formate din tuburile de pastă de dinţi pe care se aşternea un strat subţire de humă dacă se putea «şterpeli» din găleţile din care se spoiau celulele. Cît de preţios era un bulgăraş de humă şi cîtă grijă de a-l trece cu bine prin percheziţii! Pe tăbliţe, cu ajutorul unui beţigaş foarte subţire se puteau scrie cuvinte. Dar hîrtia cea mai utilizată în închisori a fost memoria pe care s-a scris cu gîndul.“ În închisoarea de la Mislea, Aspazia Oţel-Petrescu primeşte în dar de ziua ei versurile unei colege de celulă, scrise cu acul pe un petic de pînză, în Morse cusut.

            Există şi o scriere ce rezistă un timp mai îndelungat. Versurile scrise pe peretele celulei, pe uşi, obloane sînt adevărate testamente spirituale moştenite de toţi deţinuţii care treceau pe acolo. Se scria şi pe căptuşeala hainelor şi au fost şi poezii înşirate pe aţe smulse din saltea sau zeghe, fie ca mătănii de pîine uscată, fie ca noduri.

            Cine şi-ar fi putut închipui că în plin secol XX, se scriau volume de poezii pe papirusuri… de mesteacăn, ca în lagărele de la Oranki, Mănăstîrca  sau pe tăbliţe din săpun, la Piteşti şi-n celelalte închisori? Volumul lui Mihai Buracu, publicat după căderea lagărului comunist are chiar titlul Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP.

Preotul Dimitrie Bejan povesteşte despre absenţa hîrtiei în perioada războiului. Administraţia lagărului de la Mănăstîrca o confisca şi-i pedepsea pe cei care o aveau. În locul hîrtiei, în lagăr se folosea papirusul din coajă de mesteacăn, cei închişi fiind puşi să taie pădurile. Autorul redă procedeul: „Tăiam, pe dimensiuni mici, tulpina mesteacănului şi apoi îi desprindeam coaja argintie. În bordei, cu atenţie mărită desfăceam coaja pînă la foiţele subţiri, fine, ca hîrtia olandeză. Tăiată pe dimensiuni mici şi cusută cu aţă, formam volume, extrem de atrăgătoare. Papirusurile noastre erau de culoare albă, roz-pal şi adeseori galben-verziu, ca gălbenuşul oului de raţă. Ca să citeşti trebuia, cu atenţie mărită, să dezvălui filă cu filă. Volumul se usca şi dacă umblai cu neglijenţă foile se măcinau. Noi am reeditat pe               de-a-ntregul povestea papirusurilor Alexandriei, dar pînă la finele captivităţii numai pe această hîrtie am scris, şi multe volume de acest fel au reuşit să fie aduse în ţară.“

            Ioan Z. Boilă îşi aminteşte din gulagul comunist că „oameni care în viaţa lor nu au scris un rînd sau un vers îşi petreceau ore şi zile scriind poezii. Desigur hîrtia era memoria. În puşcăriile de ispăşire a pedepselor se confecţionau uneori tăbliţe pe fundul gamelelor unse cu săpun şi stropite cu Dero. Creionul era o aşchie de lemn. Era un exerciţiu extraordinar acela al scrierii în gînd. Căutai mai întîi ideea, apoi primul vers la care adăugai altele şi altele. Fiecare vers şi strofă era repetată de sute de ori pînă se imprima în memorie. Schimbări nenumărate modificau mereu versurile. Pînă se ajungea la forma definitivă. S-au scris astfel mii şi mii de poezii. Ceea ce am descoperit scriind poezii nu era un talent sau o uşurinţă de versificare (care nu existau), ci o dorinţă arzătoare de a descoperi frumosul în propriul tău spirit.“

            La Gherla, în iulie 1961, într-o zăpuşeală cumplită, Nicolae Steinhardt învăţa Cîntecul potirului al lui Nichifor Crainic şi mărturiseşte efectele benefice ale poeziei: „Ca prin minune încep să simt o răcoare, o umezire a gurii arsă de sete (nici la Gherla nu pot bea apa sălcie); şi o imensă recunoştinţă, niciodată n-am ştiut mai bine ce e smerenia, cît de «săracă» şi «ticăloasă» e condiţia umană.“

            Deţinuţii îşi regăseau astfel „demnitatea interioară în harul dumnezeiesc al poeziei.“ (Alexandru Condeescu). Această creaţie poetică orală se transmite în universul concentraţionar prin memoria tuturor prizonierilor. Este un fel de afirmare a libertăţii fiecăruia atunci cînd le era oamenilor interzis să se privescă, să comunice. Într-un univers caracterizat prin dezumanizare, abrutizare, creaţia poetică devine argumentul fiinţei omeneşti sensibile, delicate, în faţa neantului disperării. Nichifor Crainic subliniază faptul că nici o forţă materială nu putea opri circulaţia spiritului pentru că „exista un gol în spirit ce trebuia umplut, o nevoie de a evada din scîrba cotidiană, o groază de animalizare, o probă dată ţie însuţi că mai eşti capabil de a fi om, o sete de purificare ozonată, o pornire aproape organică de a te identifica în ceva frumos. (…) În pauperizarea absolută a spiritului din condiţiile de puşcărie, poezia devenea o necesitate. O necesitate chiar la oamenii care n-au cultivat-o niciodată.“

            Pentru a se putea transmite mai uşor majoritatea poeziilor din închisori sînt scrise în prozodia clasică, cu rimă şi ritm, redînd sincronizarea cu starea sufletească a creatorului. Nichifor Crainic făcea, în Memoriile sale cîteva consideraţii asupra creaţiilor cu versificaţie clasică  „Ritmul în poezie e transpunerea sau mai bine zis imprimarea în materia verbală a bătăilor inimii, a pulsului sîngelui. Ritmul verbal e o expresie poetică prin care omul se răsfrînge în afară.“ 

            După eliberarea din detenţie, poeţii au ajuns în închisoarea cea mare, ţara peste care stăpînea „fiara roşie“ a comunismului. O parte au fost siliţi să aleagă calea exilului. Multe dintre creaţiile universului concentraţionar au murit odată cu cei care le memoraseră. Poeziile salvate n-au putut apărea decît după decembrie 1989. Autorii, fiind urmăriţi de securitate îşi ascundeau creaţiile, unii trimiţîndu-le cu mari riscuri în lumea liberă. Ioan Ianolide îi scria la 10 august 1985, doamnei Marin prin intermediul căreia transmitea Părintelui Gheorghe Calciu, în America, paginile sale (apărute abia în 2009, în ţară, sub titlul Deţinutul profet): „Consider că Părintele Calciu este omul ce poate redacta aceste lucrări, le poate traduce şi le poate publica, deocamdată sub numele lui, iar cînd eu n-o să mai trăiesc, atunci e necesar să apară şi numele meu, căci sînt legat de evenimentele ce au produs această lucrare.“

            Chiar şi atunci cînd au apărut în exil, autorii care încă mai trăiau în România comunistă, urmăriţi pas cu pas de securitate, terorizaţi, temîndu-se să se întîlnească şi să vorbească unii cu alţii, au fost publicaţi cu pseudonim. Astfel în culegerea Poezii din închisori a lui Zahu Pană, apărută în Canada, în 1982, aceşti poeţi poartă nume de stele din constelaţia Lirei: Achernar, Arcturus, Betelguese, Bungula, Capella Procyon, Rigel, Sirius, Vega.

            Virgil Maxim scoate în evidenţă în volumul Imn pentru crucea purtată importanţa poeziei pentru cei care au trecut prin infernul închisorilor comuniste: „Cei mai mulţi ştiam pe de rost poeziile lui Gyr şi Crainic (…). Poeziile erau cerute prin morse şi transmise mai departe. Lumea închisorii se hrănea cu aceste daruri cereşti care ţineau nu numai spiritul treaz, chiar şi trupul căpăta puteri de rezistenţă în aceste înfricoşătoare încercări. Poeziile, prin însuşi conţinutul lor erau rugăciuni ce se rosteau la sfîrşitul acatistelor şi paracliselor pe care le făcea fiecare în gînd sau cu toţii în şoaptă. Au fost hrană spirituală de care puţini întemniţaţi din întreaga lume au avut parte.

            Iată nestematele sufletului martirilor neamului şi lumii creştine din acest veac de întuneric, care au devenit hrana noastră, pe care v-o punem pe masa sufletului, să gustaţi şi să vă umpleţi sufletele de sfinţenie.“ AMIN!

                                                                       Marilena Istrati

PERSPECTIVE CRITICE

[Dubitaţii, interogaţii şi certitudini de Gavril Cornuţiu]*

 

[Cartea intitulată semnificativ Dubitaţii, interogaţii şi certitudini de Gavril Cornuţiu dovedeşte că autorul este un cercetător pluridisciplinar – istorice, filologice, demografice, etnografice şi mai ales arheologico-lingvistice – a cărui activitate este] în plin proces de desfăşurare. [Autorul a căpătat de-a lungul cercetărilor sale] unele certitudini, dar mai [are] şi unele îndoieli, iar mintea iscoditoare şi conştientul sufletesc este cuprins de întrebări care caută răspuns [în virtutea calităţilor sale de] însetat de Duhul adevărului şi de preocupat de stabilirea cît mai exactă a deplinei identităţi a poporului român în arcul carpatic odată cu legitimitatea lui în aceste teritorii străbune.

În parohia [Pogorîrea Sfîntului Duh – Titan], pe lîngă obişnuita activitate eclesiastică, [se desfăşoară şi întîlnirile lunare ale] unui cenaclu literar-creştin la care iau parte oameni cu reală pregătire şi care pot aprecia lucrarea dv. [putînd] să emită judecăţi de valoare. Supunînd lucrarea [semnată de Gavril Cornuţiu] dezbaterii unor membri avizaţi, [sîntem de părere că ea] se înscrie în eforturile [oamenilor] de cultură de a dovedi [adevărul] prin prisma vechii şi actualei teorii a continuităţii elementului băştinaş pe cuprinsul patriei noastre, din cele mai vechi timpuri şi pînă astăzi. Cartea capătă astfel tradiţie şi aură multiseculară şi chiar multimilenară prin referirea la istoricul acestui meleag străbun şi chiar putere de actualitate.

Pe acest plan, ne referim la procesul integrării noastre în Europa cînd trebuie să dovedim nu numai pe plan economic, social şi politic progrese, [ci] şi în domeniul culturii şi civilizaţiei, domeniu în care poporul român a excelat în istoria Europei prin mari şi esenţiale contribuţii.

Or, a dovedi rolul primordial al limbii geto-daco-tracice în formarea poporului român şi a limbii sale înseamnă a reliefa elementele fundamentale lingvistice ale străbunului nostru direct lămurind totodată şi poziţia pe care o ocupă limba latină în structura limbii române şi în vocabularul ei (fondul principal de cuvinte) pe baza înrudirilor etnice indubitabile. Înseamnă în sfîrşit [înscrierea] în „şcoala dacică“ ce funcţionează astăzi ca o entitate. Merită astfel să subliniem că problema „dacismului“ devine nu numai o problemă de natură etnică, ci şi de natură politică europeană. Eforturile nu sînt noi. Sorgintea cercetărilor trebuie căutată la Nicolae Densusianu (Dacia preistorică), la Vasile Pârvan (Getica şi Dacia), la Xenopol (chiar dacă marele istoric îşi intitulează masiva sa lucrare Istoria Românilor din Dacia Traiană, la Nicolae Iorga şi la mulţi din marii noştri istorici înaintaşi. Aceştia au făcut începutul; noi, cei de astăzi avem datoria să le continuăm cercetările.

Un fapt devine însă evident: în elaborarea unor teorii privind „dacismul românesc“ nu se mai poate merge pe vechea structură în explicarea etnogenezei româneşti şi [a formării] limbii române, nu mai pot fi eludate două mari probleme: a) problema indoeuropeană (cu toate implicaţiile ei); b) procesul istoric al etnogenezei româneşti (nu redus la spaţiul carpato-danubiano-pontic, ci privit pe un teritoriu mult mai larg şi pe ambele maluri ale Dunării. Aceste două direcţii de dezvoltare revin tot mai mult în activitatea cercetătorilor, sînt şi izvorul explicaţiilor ştiinţifice şi chiar răspund la unele întrebări ale dv.

Aş sublinia aici unele contribuţii esenţiale ale cercetătoarei în domeniu, d-na Micaela Orăscu la fel ca şi aportul revistei de notorietate şi valoare „Dacia magazin“. În coloanele acesteia apar articole foarte interesante semnate de cercetători de prestigiu cum ar fi: Domniţa Raţiu (Edificii dacice de cult în defileul Otlului, la Racoş); Napoleon Săvescu (O istorie care… doare?!; Piramidele de la Şona), Zenovie Gârlogea (Regalian – restauratorul Daciei libere. De la Dacia restituto la Dacia aureliana), Gligor Haşa (Tracoromânia şi transromânii în publicistica eminesciană; Guganii (gugulanii), urmaşii uriaşilor?), Mioara Căluşiţă-Alecu (Cuvinte vechi I, II, III), Gheorghe Şeitan (In memoriam – Artur Silvestri. Opera scrisă şi cea faptică a unui get; Malanca de la Ruginoasa – un ritual antic, dedicat zeului get al războiului), Timotei Ursu („Kogaion“ sau „Sarmizegetusa“?), Timotei Ursu (Limba „danubiană“?!), Barbara Deppert-Lippitz (Spirala de aur din Munţii Grădiştei autentice artefacte ale spiritualităţii dacice), Adriana Pescaru (Stoparea flagelului numit braconaj arheologic, o prioritate naţională) şi exemplele pot continua.

[Ne propunem] în cele ce urmează cîteva note la cartea Dubitaţii, interogaţii şi certitudini fără a avea pretenţia angajării unei discuţii mai ample aşa cum ar merita problema în discuţie.

-Limba română nu este o continuatoare a limbii latine clasice, ci a limbii latine prisce (bătrîne, pelasga europeană);

-Dacii nu au fost romanizaţi, ci ei au distrus în anumite spaţii de ocupaţie romană elementele culturalizatoare;

-Este evidentă continuitatea biologică a populaţiei dacice, continuitatea arheologică, cea toponimică, costum popular, antropomorfică, precum şi continuitatea lingvistică;

-Graniţele (hotarele) statului lui Burebista (de fapt un adevărat imperiu) la care trebuie, teritorial vorbind, să constituie puncte de referinţă şi nu cele reduse ale statului condus de Decebal, au fost depăşite permanent prin limbă, toponimie, hidronimie, mituri şi tradiţii bazate pe elementele precreştine;

-Urmele lingvistice asemănătoare celor celtice sînt explicabile prin existenţa celţilor la nordul Mării Negre şi pe spaţii întinse ale Europei. Faptul este valabil şi pentru alte etnii (înrudite ca şi latinii) cu lumea mirifică traco-geto-dacă. Există indiscutabile influenţe reciproce şi fenomenul de difuziune.

-Este un fapt real puternica difuziune dintre dacă spre alte limbi (p. 26, 3,4); întotdeauna fondul autohton (substratul) a dominat, în defavoarea împrumuturilor (idem, 3,5); dominaţia puterii difuziunii poate avea loc de la elementul puternic, de rădăcină către elementul mai slab întemeiat. Este acelaşi proces care se petrece şi la nivelul etniei cînd cea mai slabă este asimilată de elementul puternic ce devine dominant (idem, 3,6);

-În antropologie şi biologie se configurează modelul concomitenţei, derivînd din „unitatea“ rasei umane; modelele de procesare a informaţiei nu s-au dezvoltat concomitent. Tradiţia exprimării şi pronunţiei este foarte puternică faţă de factorul de corecţie care îşi poate manifesta influenţa după mai multe generaţii; deci modelul concomitenţei este discutabil, avîndu-se în vedere evoluţia neconcomitentă a diferitelor rase umane (p. 28).

 -Dezvoltarea unei limbi este în raport de necesităţi dar şi de evoluţie socială (p. 28);

-Mitologiile popoarelor antice dezvoltate sînt mult distanţate de mitologiile popoarelor primitive şi aceasta nu din pricina îndepărtării în timp şi în spaţiu între ele (p. 29);

-Drumul de la „mimesis“  la „catarsis“ nu a fost foarte scurt. Egiptul însuşi a moştenit cultura şi mitologia carpatină. Evreii au preluat şi au mimat totul; de la religie la scriere etc. de la civilizaţiile pe care le-au găsit în Palestina – şi ele, la rîndul lor, de sorginte carpatică – o dovedesc, printre altele, toponimele, hidronimele etc. ale acestui spaţiu, călcat şi de celto-gali, şi de Philistieni, care nu erau alţii decît fenicienii (canaaneenii, mai tîrziu cartaginezi) şi ei proveniţi din spaţiul carpatic, pelasgo-trac (p. 29);

-Din moment ce originea stătea la baza evoluţiei civilizaţiei, era oricum superioară şi întemeietoare şi era deţinută de conducători şi de sacerdoţi în exclusivitate (p. 30);

-Numele României avea de ce să fie deosebit: au existat „Romanii“ în Italia antică. Deci numele de ROMÂNIA MARE era justificat nu numai ca pămînt al originii, dar şi ca întindere. Moştenirea euro-indo-europeană justifică foarte multe asemănări, ca să nu mai vorbim de mituri, legende, toponime, hidronime etc. Vechile legende germane au preluat (moştenit) foarte multe elemente din străvechile „istorii mitologice carpatice“ (p. 31);

-Foarte adevărat (şi nu este o întrebare nesoluţionată) faptul că „fondul vechi al limbii, fond comun unei arii geografice europene largi“ este confundat cu împrumuturi ale limbilor, între ele, adică o origine cîndva comună. Slavii aveau unele elemente comune cu tracii din care şi se trăgeau (p. 34);

-Euro-indo-europenii, grecii, prin ramurile lor: dorieni, ionieni, aheeni, au plecat începînd cu 1800 î. Hr. (primii au fost aheenii, apoi ionienii şi galienii şi ultimii – dorienii) tot din spaţiul carpato-pontic, substratul lor comun fiind latina palasgo-tracică, de unde şi preromâna dacică (p. 42);

-Performanţele gîndirii, conţinutul ei depind de cuvintele limbii respective? Credem că este exact invers! (p. 43);

-Limba latină clasică descinde din limba latină priscă (bătrînă) a pelasgo-tracilor europeni, cei mai importanţi descendenţi fiind dacii, care au reprezentat primul centru european de civilizaţie după glaciaţie (p. 60);

-Dovezi ale scrierii dacilor: tăbliţele de la Tărtăria, tăbliţele de la Sinaia, tăbliţele cerate dacice, tăbliţele de la Homorîciu ş.a. (p. 60);

Desigur că limba dacă ar trebui considerată ca făcînd parte din grupul kent (p. 60);

-În timpurile arienilor, cuceritori şi civilizatori ai Indiei (şi ai spaţiului dintre Marea Neagră şi Indus) – 5000 î.Hr. – nu era vorba de latini (clasici) şi nici de Roma (desigur), dar era vorba despre limba latină priscă. Încă o dată: limba română nu a descins din latina (clasică), ci din latina priscă (limba dacică) (p. 62);

-O continuitate lingvistică dinspre spaţiul carpatic spre est şi vest, influenţată ulterior de infiltraţii şi cuceriri; nu se poate vorbi despre o influenţare a limbii dacice dinspre latină (autorul înţelege latina clasică) aceasta configurîndu-se mai tîrziu, pe bazele latinei prisce, cu intervenţii etrusce etc. de aceeaşi provenienţă priscă; celelalte limbi latine s-au format ca limbi neolatine, pe aceleaşi rădăcini prisce (pp. 62-63);

-Distanţa la care se afla spaţiul geto-dacic de arienii (sanscrita era doar limba iniţiaţilor) Indiei a fost acoperit de aceiaşi europeni carpatici, pînă la Indus şi mai departe; din moment ce europenii nordici şi occidentali s-au refugiat din faţa gheţarilor în spaţiul carpatic, ei au constituit aici un creuzet de limbă şi de rudenie; nu se poate pune problema excluderii rolului limbii geto-dace în formarea limbii române. Ar fi o absurditate! Autorul are perfectă dreptate cînd afirmă înrudirea limbilor europene, ca o rezultantă a „creuzetului“ format în spaţiul carpatic şi de asemenea cînd afirmă continuitatea lingvistică şi continuitatea culturilor. Este de fapt problema esenţială! (pp. 63-64);

-Avii-Abii-Sciţi-aramei (p. 65);

-Denumirea de boier-boer provenea din faptul că bogaţii erau stăpîni ai multor cirezi de vite (bouri); stăpînul boarilor (bogaţilor) era Boerebista, în niciun caz cuvînt cuman, aceşti asiatici ajungînd abia în secolul al XI-lea la Kiev şi în secolul următor (al XII-lea) în Ţările Române (p. 66);

-Valahia-Valhala – deformare lingvistică argumentată prin aceea că zeii germanici au descins din zeii carpatici (cu numele schimbat), după cum şi regii (căpeteniile) germanice erau considerate regi daci „ex patriam“; desigur că popoarele germanice ca înrudite şi refugiate în spaţiul carpatic au preluat multe (cîte nu putem şti) elemente de la autohtonii carpatici care posedau o cultură sedentară din mileniul XI î. Hr. (p. 68);

-Dravidienii erau autohtonii indieni, desigur pre-indoeuropeni, cuceriţi de arienii europeni, deci neidentificaţi cu ei (p. 69);

-Comati nu şi cumati (care ar putea lăsa loc la confuzia „cumani“) (p.69);

-Fondul principal al limbii române este cel dacic care provenea din latină priscă (bătrînă), mama limbii latine clasice. Fondul lexical german şi englez se explică prin aceleaşi rădăcini latine-prisce, aceasta fiind originea euro-indo-europeană. Homer în Iliada vorbeşte de Typhon, fiu al lui Saturn, din ţara Arimilor – un trecut îndepărtat chiar pentru Homer şi Hesiod. Arimii, în prima epocă istorică, formau cea mai întinsă populaţie pelasgă din ţinuturile Traciei, de la Dunărea de Jos şi din Sciţia, aflaţi şi lîngă Alpii muntoşi şi dincolo de Valea Rinului. Typhon era deci arim, ariman, numit astfel ca Ariman (preluat Ahriman, ca principiu al răului în vechiul Iran) ca influenţă osirică (de la Osiris) egipteană. Ariman în Zendavesta lui Zoroastru-Pliniu cel Bătrîn evidenţia la ţărmurile Mării Negre populaţia arimphaeilor, aceeaşi cu hiperboreii, locuind lîngă munţii Riphaei (Carpaţi). Atenţie: ARIMPHAEI-ARAMEI-ARIMI-ARIMANI-ROMANI. Ptolemeu vorbeşte de vechiul oraş anteroman, în Dacia, Ramidava (în Geografia IIIc.8), cetatea rîmilor, în apropiere de rîul Buzăului. Ramii sau Rîmii preistorici sînt întîlniţi lîngă lacul Meotic (M. Azov). Cezar în expediţia lui dincolo de Rin vorbeşte despre remi sau rhemi, una dintre cele mai nobile şi puternice populaţii ale galiei belgice, aliaţi ai poporului roman; cei mai vechi locuitori ai Egiptului se numeau şi romi, mai tîrziu felahi (valahi), decăzuţi în clasa de jos. Romi-rami – de unde romani au fost triburi cu mult înaintea Romei. Spre deosebire de uzi şi cumani – năvălitori asiatici, goţii erau geţii pe care istoricul Iordanes care se referea la geţi îi numea goţi (p. 70);

-Există un fond comun pentru română, latină şi rusă. Ruşii sunt consideraţi traci-tintă-tireta (ital.) moştenire lingvistică veche, comună celor două popoare (p. 73);

-Grecii vechi au coborît, ca euro-indo-europeni, din spaţiul carpatic, începînd cu 1800 î. Hr. (origini comune cu dacii şi cu latinii clasici), dar şi cu basarabenii. Hill, Height, Hij, primele două în engleză=culme, deal înalt, ultimul întîlnit la români pe Valea Barcăului, cu sens asemănător, au origini comune pelasge (p. 74);

-Binevenită aserţiunea Mihai-Mihail (p. 80);

-A turica-zurük – înrudire foarte veche, desigur (p. 81);

-„Hie“ – origine pelasgă (p. 82);

-Orăştie – loc de rugăciune (preromân, tracic) (p. 86); […]

-Denominaţiei „român“ i se dă explicaţia din care reiese ideea de mai sus şi anume că este autohton dacic şi el nu vine de la roman şi de la Roma (p. 96);

-Sufixe ex.: -scu (tribul dac Oresci), de unde Orescu, Popescu, Dumitrescu, Ionescu etc. (p. 97);

-Brînză, barză, pîine, cîine (origine tracică) (p. 98);

-„Saca“ (sabie curbată scito-dacică) (p. 101);

-„Oina“, cel mai vechi joc din Europa, abandonat total, se menţine în ţara de unde s-a răspîndit, adică în România, fiind jocul de tradiţie el românilor (p. 102).

Neamul şi limba fac parte şi se impun de la sine ca [fiind] cele mai de preţ comori în cadrul tradiţiilor şi datinilor străbune. Ca oameni ai Bisericii însă, aşezăm alături de ele şi nedespărţit tradiţia credinţei seculare – cea a Bisericii creştine de rit ortodox (dreapta credinţă). Formăm în felul acesta tripleta de aur DUMNEZEU-ŢARĂ-STRĂMOŞI (limbă)! În acest sens, pornim tot de la originea comună a unor popoare, pe baza razei de acţiune indo-europene. Faptul acesta va conduce la originile omenirii, la vremurile primitive cînd omul înapoiat fizic, dar mai ales mental se închina forţelor naturii. Acestea – aer, apă, pămînt, foc etc.)aveau naturi diferite, bază a apariţiei unor zeităţi specifice şi a unor totemuri (inclusiv magia). Popoarele antichităţii au avut o religie politeistă şi fireşte păgînă. Nici poporul nostru nu a fost lipsit de aceste două atribute ale credinţei vechi. Din acest punct de vedere, influenţele reciproce se presupun ca şi legendele corespunzătoare: zeul focului, al pămîntului, al mărilor, al vegetaţiei, al pădurilor, al vînturilor etc. Conform unui sincretism, sînt adorate în paralel, în mai multe credinţe politeiste, aceleaşi zeităţi dar cu nume diferite de la credinţă la credinţă. O excepţie de la regula politeismului o aflăm la un moment dat în monoteismul iudaic (cultul lui Iehova/Iahve). Observăm însă că la alte popoare, fără a exclude politeismul, apar zei supremi: la egipteni Rha – zeul soarelui, la greci Zeus, la chinezi zeul cerului senin. Cînd vor apărea doctrine religioasă specifice unui anumit popor sau unei rase, apare un monoteism corespunzător pe plan politic cu monarhiile. Exemple: în India (brahmanismul, cu zeul suprem Brahma) iar după cîteva secole budismul, ce înlocuieşte  treptat brahmanismul  avînd ca zeu suprem pe Buda, al cărui cult se răspîndeşte la popoarele asiatice; tîrziu, în secolul al VII-lea, Mahomed, prin unificarea triburilor arabe, pune bazele statului arab şi în calitate de profet propovăduieşte mahomedanismul (islamismul), avînd ca zeu suprem pe Allah.

Subiectul nostru înfăţişează trei probleme:

a)      despre monoteismul dacilor;

b)      despre caracterul antropomorfic al religiei;

c)      măsura în care monoteismul dacic a servit sau a uşurat trecerea (în procesul de formare a poporului român şi a limbii sale) la credinţa de tradiţie (pornind de la cea dacică la creştinismul ortodox românesc).

Privind caracterul antropomorfic al zeităţilor, pînă acum considerăm că grecii au excelat în această direcţie. În concepţia mitologiei greceşti, zeii aveau înfăţişarea oamenilor dar şi sentimente şi îndeletniciri omeneşti: le plăcea să mănînce şi să bea, să petreacă şi să dănţuiască, se căsătoreau şi aveau copii etc. Atîta doar că, deosebit de oameni, erau nemuritori. Antropomorfismul se mută şi în monoteismul dac. Herodot este cel dintîi care arată originea etnică tracică a geţilor şi oferă primele date privind religia iniţiatică, de tip mister a acestora în următoarele cuvinte: credinţa lor este că ei nu mor, ci că acela care se duce la Zalmoxis, divinitatea lor (daimon) pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis (Herodot, Istoriile. Cartea a IV-a). Din relatarea lui Herodot reiese în continuare că Zalmoxis, om ca toţi ceilalţi din neamul său, fusese sclav al lui Pitagora. Redevenind om liber, propovăduieşte printre geţi doctrina învăţatului grec cu privire la nemurire. Dar un alt istoric, Hellanicos din Lesbos, în lucrarea Obiceiurile pămîntului (prima jumătate a secolului al V-lea î. Hr.), combate afirmaţia lui Herodot în sensul că Zalmoxis a trăit cu mult înainte de Pitagora. De altfel, Herodot însuşi ne înfăţişează mai departe viaţa getului bogat Zamolxis[1], care, după ce a călătorit prin Egipt, Grecia şi alte tărîmuri, s-a întors printre ai săi pentru a-i învăţa păe oamenii de frunte (nobili=tarabostes) doctrina sa. În timpul ospeţelor date, îi învăţa pe discipoli că nici el, nici oaspeţii săi şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. El a poruncit să se construiască o locuinţă sub pămînt. Cînd locuinţa a fost gata, s-a retras în adîncurile încăperilor subpămîntene unde a stat trei ani. Jelit de discipoli, a apărut iarăşi pentru a le dovedi acestora menirea sa. Apoi a dispărut definitiv şi a devenit zeul subpămîntean. – Dacii apărau în luptă pe Zalmoxis, care reprezenta pămîntul pe care trăiau şi cine murea în luptă pentru Zalmoxis, era primit la el de zeul suprem. – Intervine şi colaborarea lui Gebeleizis, care reprezenta cerul senin şi pentru care geţii trăgeau cu săgeţile în nori pentru a-l elibera pe Zalmoxis (Gebeleizis) de duhurile rele ale norilor.

Cu timpul, dualitatea Gebeleizis-Zalmoxis (care era ca şi Ianus cel cu două feţe) a fost contopită într-o singură divinitate numită în greceşte „henoteism“ (eis=unu şi theos=zeu) sau monoteism. Considerînd că monoteismul dacic ar fi putut constitui un cîmp liber spre monoteismul iudaic, adăugăm şi faptul că dacii devin după moarte „nemuritori“, iar conducătorii (regii) erau socotiţi zei. De aceea Dacia mai poartă în anumite documente şi supranumele de Ţara Zeilor. Astfel, au fost consideraţi zei Burebista şi toţi urmaşii lui pînă la Decebal şi Regalianus. Mircea Eliade, în lucrarea De la Zamolxis la Genghis-Han, apreciază că dincolo de raţionamentul lui Herodot (sau al informatorilor lui) se întrezăreşte caracterul misteric al cultului.

Mai adăugăm faptul că urmaşul lui Burebista, marele preot şi rege Deceneu, a acţionat în sensul refacerii cultului lui Zamolxis. Unele dintre preceptele învăţăturii lui Deceneu îşi găsesc exprimarea într-un fel sau altul în învăţătura creştină.

Mai putem formula şi ideea „Zei daci în odăjdii creştine“. În dorinţa de a urmări rolul dacilor în opera istorică fundamentală a formării poporului român şi a limbii sale – de data aceasta sun aspectul religios al lucrurilor (şi el proces fundamental) – ideea trecerii de la monoteismul dacic la creştinismul de rit ortodox, deci în esenţă de la păgînism la creştinism, ne aduce în faţa ultimei probleme care porneşte de la asemănări (nu întîmplătoare) dintre credinţa strămoşilor noştri traco-geto-daci sau cu un termen generic daci şi credinţa de tradiţie a românilor creştin-ortodoxă.

Pornim tot de la monoteismul dacic, fie sub forma henoteismului, aşa cum îl caracterizează Vasile Pârvan în Getica (pp. 156-157): geţii sînt henoteişti, adorînd cu precădere un zeu ceresc fără nume propriu şi doar cu atribute explicative (Gebeleizis ori Zamolxis –n.n.), fie după părerea emisă de curînd de cercetătorul Teofil Bradea care se exprimă în felul următor: Este binecunoscut faptul că religia strămoşilor noştri geto-daci a fost monoteistă, Dumnezeul dacilor fiind Gebeleizis, iar marele preot Zamolxis, care a oficiat ritualurile strămoşilor noştri, lăsîndu-ne o bogată moştenire rituală, din care vom aminti doar cîteva sărbători ce seamănă izbitor cu sărbătorile creştine. (T. Bradea, Datini şi obiceiuri ale strămoşilor geto-daci păstrate în creştinism, în „Crinul satelor“, nr. 21, sptembrie 2009, pp. 21-25).

Aceste sărbători sînt: Naşterea Domnului, Ignatul, Stretenia sau Ziua ursului (2 februarie), Dragobetele, Evdochia, Moşii, Floriile, Drăgaica.

Naşterea Domnului s-a suprapus sărbătoririi zeului Mithra, preluată de geto-daci prin Zalmoxis de la perşi, care s-a născut cu cîteva veacuri înainte de Mîntuitorul.

Ignatul, sărbătoarea Sf. Ignat, protectorul păsărilor şi porcilor, corespunde cu începutul sărbătorilor de iarnă şi impune interdicţii, mai ales femeilor la tors, ţesut, tăiat cu foarfeca, spălatul rufelor la vale curgătoare. Nu se toarce pînă la Bobotează ca să le meargă bine vitelor şi fetele să aibă peţitori. Există şi legenda Sf. Ignat care nu avea mărire la curţile Raiului, dar era făcător de minuni. Mergea seara din casă în casă lăsînd cîte ceva trebuincios gospodarilor. Ajunse odată la casa unui om sărac pe care-l chema tot Ignat şi îl întrebă ce are îngropat sub pat. Omul răspunse că nu are nimic. Sfîntul i-a cerut un hîrleţ şi săpînd, a dat peste un porc mare şi gras care era viu. Gospodarul se sperie, dar Sf. Ignat îi spuse: „Taie-l şi dă şi la alţi săraci din carnea lui.“ În creştinism, Sf. Ignatie a fost martirizat în anul 107, fiind condus la locul execuţiei de zece soldaţi romani. Este sărbătorit în calendarul bisericesc.

[Stretenia e sărbătorită în 2 februarie, odată cu Întîmpinarea Domnului]. E o divinitate meteorologică feminină, răspunzătoare de modificările intervenite în natură în luna februarie, care are un comportament imprevizibil, contradictoriu. Tradiţia orală spune că în această zi Trif Nebunul a tuşit în spatele Streteniei care i-a zis: „Trif, nebune, fie ziua de azi a ta, c-a mea va fi mîine.“ Trif este strămoşul legendar al Sf. Trifon, căruia Dumnezeu i-a dat putere peste viermi, omizi, lăcuste. În moliftelnicul acestuia există o rugăciune adresată de Sf. Trifon lui Dumnezeu pentru distrugerea dăunătorilor şi protejarea recoltelor. Cît priveşte Stretenia, divinitate asemănătoare Babei Dochii, legenda spune că este o sărbătoare lăsată de Dumnezeu pentru a face bine oamenilor cînd aceştia se roagă la ea. Ziua se ţine pentru sănătate, ferirea de boli, schimonoseli, pocituri, arsuri, înec, slăbiciuni şi [pentru] protejarea cîmpurilor de lăcuste. Stretenia se mai numeşte şi Ziua Ursului, deoarece, dacă în această zi ursul îşi vedea umbra, el se întorcea în bîrlog, iar iarna avea să mai dureze cel puţin şase săptămîni.

Dragobetele este unul dintre cele mai îndrăgite personaje ale folclorului românesc ce vine în creştinătate de la daci. E cunoscut şi sub numele Sîntion de Primăvară, Ion Dragobete, Dragomir, Logodna Păsărilor, Cap de Primăvară, Drăgostitele. E identificat cu Eros (la greci), Cupidon (la romani). În persoana lui Dragobete se împleteşte legătura curată a tinerilor (încununată în taina nunţii) cu legătura perpetuă a păsărilor cerului. Ziua Dragobetelui e considerată ca început al primăverii şi se sărbătoreşte la 24 ianuarie, ziua comemorării aflării capului Sf. Ioan Botezătorul. Tradiţia orală păstrează o legendă […] creştină: „După tăierea capului Sf. Ioan, din ordinul lui Irod, Irodiada a aruncat tipsia cu capul în podul casei, în 30 august, a doua zi după tăiere. La şase luni după aceea, Irodiada găsindu-l în pod, şi-a zis lovindu-l cu piciorul: „Mai zi şi acum că a făcut păcat Irod că m-a luat în căsătorie pe mine, soţia fratelui său“. Capul sfîntului a început să vorbească: „Şi acum zic tot aşa“.

În folclorul românesc Dragobetele este fiul Babei Dochia, reprezentînd principiul pozitiv. În ziua de 11 februarie, calendarul ortodox îl aşează pe Sf. Vasile (Vlasie), sfînt îndrăgit de tineri, ca ocrotitor al păsărilor şi al femeilor însărcinate. Se crede că în această zi, păsările migratoare se întorc, li se deschid cioculurile şi încep să cînte. Peste două săptămîni, la Dragobete, ele se strîng în stoluri, se iubesc, se logodesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburi pentru pui. Cele neîmperecheate rămîn solitare pînă la Dragobetele anului viitor. Gospodarii aruncă seminţe păsărilor cerului sau celor din curte. Logodna păsărilor este model şi pentru dragostea tinerilor. Este vorba de un cult străvechi, al totemului avimorf (al păsărilor ce au avut un rol însemnat în viaţa oamenilor).

Ca purtător al dragostei şi veseliei, Dragobetele este identificat cu Năvalnicul, un fecior frumos, care ia minţile fetelor şi nevestelor. Se spune că el a speriat-o şi pe Maica Domnului, care mergea cu pomenirea pentru 40 de zile, să-i facă moliftă. Pentru necuviinţă, Maica Domnului l-a preschimbat într-o plantă plină de dragoste, un fel de ferigă care este pusă în sîn de femei ca simbol al sentimentului de dragoste. Dragobetele este una dintre cele mai vechi şi mai frumoase sărbători ce s-a păstrat de-a lungul creştinătăţii, în care se împletesc sentimentele oamenilor cu ritmurile naturii.

[Evdochia este sărbătorită asemănător Mariei Egipteanca], prăznuită în Duminica a V-a din Sf. şi Marele Post şi este suprapusă [legendei Babei Dochia]. Aceasta, în primele legende, era o fată de împărat care, voind să scape de o căsătorie nedorită, fuge [odată cu turmele de oi] în munţi. Înşelată de vremea schimbătoare a primelor zile din martie, ăşi leapădă cojoacele şi în vîrful muntelui e cuprinsă de frig. În loc să se roage, plînge şi blesteamă pe Dumnezeu, care drept pedeapsă o preschimbă în stană de piatră.

[Moşii au nouă zile în calendar]. Sînt zile dedicate moşilor şi strămoşilor noştri, aducîndu-li-se ofrande pentru sufletele lor. „Tîrgul de Moşi“ este de origine traco-dacă, iar pluralul „Moşii“ indică o sărbătoare precreştină, cînd se ţinea „Tîrgul Moşilor“. Pînă astăzi a rămas obiceiul de a mînca şi a bea spre pomenirea la mormintele acestora a sufletelor lor.

[Floriile se sărbătoresc] în Duminica a şasea din Postul Păresimilor (intrarea în Ierusalim a Mîntuitorului). [Sărbătoarea] îşi are originea în cultul zeiţei preistorice Flora, [ocrotitoarea] florilor. În cinstea ei se organizează [petreceri], iar cel ce le-a inaugurat a fost regele get Dromichete (secolul al III-lea în Hr.). Sărbătorile florilor s-au contopit cu Duminica Floriilor.

Drăgaica [este] un moment de răscruce în ritmurile naturii, cînd vara se întoarce cu faţa spre iarnă, miez calendaristic al anului. Pe plan laic, se sărbătoreşte încheierea muncilor agricole şi pregătirea pentru recoltă. Numită şi Sînziene, Drăgaica a fost creştinată sub numele de Naşterea Sf. Ioan Botezătorul.

La capătul acestor notaţii, putem spune că românii, care în decursul timpului au avut un rol istoric în Europa, ca apărători ai Apusului de năvălitorii migratori, au avut o misiune apostolică. Nu trebuie să uităm că am avut şi misionari martiri, episcopi şi scriitori patristici (părinţi ai Bisericii) şi mai ales că Sf. Andrei, cel dintîi chemat, a propovăduit creştinismul aici, la gurile Dunării. Niceta de Remesiana este socotit apostolul nostru naţional. Dacă acceptăm rolul hotărîtor al străbunilor noştri daci în [formarea] poporului român şi a limbii române, putem trage concluzia şi că procesul de creştinare a poporului român nu a avut loc în perioada de „romanizare a dacilor“ şi, deci, prin intermediul Romei, ci „creştinarea poporului român s-a impus şi s-a desfăşurat de la sine, ca rezultat al trecutului“ […] sau cum se exprimă plastic poetul Radu Gyr: cum trec fîntînile-n fîntîni. După exprimarea noastră: „trecut-au dacii în români“, deci poporul român este singurul de pe pămînt născut creştin, astfel încît predica Sf. Andrei [a fost] sămînţa cea bună care a rodit însutit.

Cartea [Dubitaţii, interogaţii şi certitudini a psihologului orădean Gavril Cornuţiu] ne-a dat prilej de reflecţie la noile cercetări privind originea neamului nostru şi a limbii sale şi cu specială privirea asupra fenomenului ce decurge organic din ele – cel religios. Ca atare, am făcut [aceste] scurte adnotări ca răspunsuri la „dubitaţiile“ şi „interogaţiile“ autorului şi [totodată] ca aprobare a certitudinilor pe care ni le însuşim.

Petru Demetru Popescu                   

____________________

*Textul – la origine epistolar – a fost adaptat rubricii revistei noastre de către redacţie. Intervenţiile făcute din raţiuni stilistice le-am inserat prin […] (M. F.).

Redacţia:

Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail  mihai.floarea53@yahoo.com

Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail  romanconstantin@yahoo.fr


[1] Autorul grafiază oscilant numele zeului dac. Opţiunea lui Mircea Eliade, la care se va face referire mai departe, a fost, după cum se ştie Zamolxis. (M. F.).

3

februarie 1, 2010

Citesc teatru de Paul Claudel. Notez:

            Cel puţin despre dumneata se ştie cine eşti şi omul ştie cu cine are de-a face.

            Dar închipuie-ţi pe cineva cu tine, în toată fiinţa ta, pe toată viaţa, pe vecie… Să fii tu, în tine însuţi, şi să trebuiască, tot în tine însuţi, să găzduieşti şi pe un altul.

            Acel altul trăieşte; trăiesc şi eu; el gîndeşte şi eu îi cîntăreasc în suflet gîndirea.

            De vreme ce el mi-a dăruit ochii, pot să mă fac că nu-l văd? Tot el mi-a dăruit şi sufletul.

            Nu mă pot scăpa de acel altul…

            (Partage de midi / Cumpăna amiezii. Actul întîi, traducere de I. Igiroşianu, Editura Minerva, colecţia ,,Biblioteca pentru toţi“, Bucureşti, 1973, pp.442-443).

(17 ianuarie 2001; 12:05).

            Psalmistul Paul Claudel debordează însă altundeva:

            Atîtea am îndurat! Am trăit într-o atît de mare singurătate printre oameni!

            Nu mi-am găsit locul meu printre ei.

            Nu am nici ce să le dau şi, nici de primit ceea ce vor ei.

            Nu sînt de folos la nimic şi nimănui.

            De aceea Lui voiam să-I dau tot ce aveam.

            Iată însă că trebuie să iau totul înapoi. Am pornit atunci iarăşi ca să mă întorc de unde plecasem.

            Totul a fost deci zadarnic. Nimic nu am izbutit. Purtam în mine

            Tăria unei mari nădejdi.


           

            Pe care nu o mai am. Am fost găsit lipsit de ceea ce se vede că se cuvenea. Mi-am pierdut deci rostul şi menirea.

            Astfel că iată-mă trimis înapoi, despuiat, secătuit, doar cu viaţa dinainte, şi cu nici o altă sarcină

            Decît de a reîncepe de la capăt acea viaţă de mai înainte, de a reîncepe, o, Doamne, viaţa despărţit de viaţă

            Fără să am de aşteptat decît tot pe Tine, Doamne, Care nu vrei să mă primeşti în sînul Tău!

            Să reîncep aceeaşi viaţă cu un suflet pustiit şi cu o tărie strîmbată! […] (Idem, p. 445).

            Şi încă:

            Tu singur în mine, dintr-o dată, la izvorul Vieţii

            Ai fost în mine izbînda, şi vestirea şi universul şi uluirea şi puterea şi minunăţia şi sunetul!

            Iar asta, cealaltă, ea, femeia, credem noi oare în ea? Şi fericirea se află oare în braţele ei?

            Cîndva am născocit să fiu al Tău, Doamne, şi să mă dărui.

            Ştiu, dăruirea mea prea sărăcăcioasă era. Dar ceea ce mie mi-a stat în putere, am făcut.

            M-am dus la Tine să mă dărui.

            Dar Tu nu m-ai primit şi atunci femeia m-a cules.

            Într-o clipă am să-Ţi văd faţa şi mă înspăimînt la acest gînd

            Şi groaza îmi pătrunde în Osul oaselor mele!

            Şi-mi vei pune întrebări. Dar şi eu Te voi întreba!

            Eu nu sînt oare Om? Atunci de ce faci pe Dumnezeu cu mine?

 

            Nu, nu, Doamne! Fii pe pace: n-am să Te întreb nimic.

            Exişti acolo unde exişti, şi asta îmi e de ajuns. Taci numai,

            Doamne, pentru ca cel ce de Tine a fost făcut, să mai poată auzi.

            Cine a gustat o dată tăcerea,

            Acela nu mai are nevoie de explicare.

 

            Fiindcă Te-am iubit,

            Aşa cu iubeşti aurul cel atît de frumos la vedere, sau un fruct rar.

            Dar atunci trebuie să te arunci deîndată asupra lui.

            Gloria respinge cerurile, dragostea respinge jertfele ude de lacrimi!

            Doamne, mă cutremur şi mi-e groază de trufia mea!

            Cu siguranţă nu Te iubeam precum se cuvenea, ci numai ca să-mi cresc ştiinţa mea de lucruri

                                                                                                                                 şi plăcerea.

            Şi cînd am venit spre Tine, m-am simţit în faţa Ta asemeni celui ce se trezeşte că e singur.

            Am făcut atunci din nou cunoştinţă cu nimicnicia mea, am gustat din nou din materia din care eram plămădit.

            Am păcătuit greu.

            Dar acum, mîntuieşte-mă, Doamne, fiindcă e de-ajuns.

            Din nou eşti Tu şi din nou iată-mă şi pe mine. Şi Tu eşti Dumnezeu şi ştiu că ştii totul.

            Şi Îţi sărut mîna părintească şi iată-mă, în căuşul mîinilor Tale, ca o zdreanţă însingurată şi strivită

            Ca trestia de zahăr sub zdrobitor, ca drojdia sub teasc.

            Şi, fiindcă nu mă gîndeam decît la mine, m-ai pedepsit aşa cum sînt pedepsit.

            Cu înspăimîntătoarea iubire pentru altă făptură.

 

            Ah! ştiu acum

            Ce este iubirea. Şi ştiu ce a trebuit să înduri pe cruce şi în inima Ta

            Dacă ne-ai iubit pe fiecare dintre noi

            Cumplit, aşa cum am iubit eu pe această femeie, eu care îmi închipui acum cum va fi fost şi

                                                                                      horcăitul şi înăbuşirea şi cleştele.

            Dar o iubeam, o, Doamne, şi iată ce mi-a făcut! O iubeam şi nu mi-e teamă de Tine.

            Mai presus de iubire

            Nu e nimic, nici măcar Tu însuţi, şi Tu ştii, Doamne, cu ce sete, cu ce scrîşnet din dinţi,

            Cu ce secetă în mine, cu ce spaimă şi smulgere

            Cuprinsesem în braţe această femeie. Şi mi-a făcut ceea ce ai văzut!

            Ah, Tu ştii ce înseamnă asta, Doamne! iubirea înşelată! De aceea nu mi-e teamă de Tine.

            Crima mea e mare dar iubirea mea e şi mai mare şi numai moartea, o, Părinte, numai moartea cu care mă vei milostivi ar fi pe măsura noastră, a amîndorura!

            Să murim deci, să ieşim din acest trup jalnic.

            Să ieşim, suflete, şi să facem să plesnească dintr-o dată colivia asta trupească demnă de hulă.

            Iat-o, de altfel, pe jumătate frîntă, arătînd ca o ciozvîrtă de carne atîrnată într-un cîrlig, iat-o doborîtă şi zăcînd la pămînt ca un fruct aruncat după ce ai muşcat din el.

            Eu sînt această rămăşiţă? Acest zob?

            E opera femeii: s-o păstreze pentru ea. Cît despre mine, eu mă duc pe alte tărîmuri.

            Nu-i fusese de-ajuns că-mi nimicise lumea mea şi că, pentru mine,

            Nimic nu mai exista în afară de ea: acum trebuie să mă nimicească şi pe mine.

            Şi iată că îmi scurtează drumul.

            Fii martor, Doamne, că nu-mi plac mie însumi.

            Vezi bine că nu mai este cu putinţă!

            Şi că nu mă mai pot lipsi de iubire şi asta numaidecît, chiar în clipa prezentă, nu mîine, ci totdeauna şi că îmi trebuie viaţa însăşi şi izvorul însuşi şi că nu mai pot,

            Nu mai pot îndura să fiu surd şi mort!

            Vezi bine că aici nu mai sînt bun de nimic şi necăjesc pe toată lumea

            Şi că pentru toţi sînt o ruşine şi o nedumerire.

            De aceea, ia-mă înapoi la Tine şi ascunde-mă, o, Părinte, în poala Ta!                  

(Idem, Actul III, pp. 525-526).

            Nu-mi aduc aminte să fi citit pagini mai zguduitoare despre relaţia Om – Dumnezeu, despre relaţia om – semeni!… Piesa e cu atît mai cutremurătoare, cu cît are accente autobiografice puternice.

(24-28 ianuarie 2001).

1

ianuarie 29, 2010

Trecut de miezul nopţii.

Lectura din „Formula AS“ despre longevivii din Abhazia mă obsedează. Cum se poate evita stresul cotidian spre a putea beneficia cît mai mult de darul oferit de Dumnezeu?

Alimentaţia nu este singura pîrghie de folosit pentru aceasta, desigur. O viaţă liniştită nu este compatibilă cu ritmurile europene ce ne sînt impuse şi nu ştiu deocamdată cum ne-am putea sustrage. De meditat.

(25 aprilie 2009; 00:25).

2

ianuarie 29, 2010

Un fenomen de interferenţă radio.

Ascult Dvorjak la radioul din bucătărie, în timp ce mi se încălzesc sarmalele de la mama soacră.

Deodată, ca la un cataclism, huruie-pîrîie-trosneşte-bufneşte-duduie o hardughie 80-85% metalică. Dvorjak se îneacă, se tînguie, alunecă tot mai mult spre zgomote indescriptibile…

Nu numai acum, ci de fiecare dată cînd trec astfel de utilaje grele – acestea sînt de la primăria capitalei (mai au mult de lucru la spaţiile verzi, parcări, reparaţii de trotuare, de străzi etc. – „infrastructură“ este denumirea nouă de care li se umplu gurile edililor ce mai vorbesc, peste normele limbii literare, despre „reabilitări“ şi „locaţii în curs de amenajare“, „dare în folosinţă“ etc.) – în difuzoarele vechiului aparat mi se zguduie ritmuri maneliste de toată oroarea (o mostră de text nazalizat precum reuşesc ţiganii să alcătuiască: Eşti mai şmecher dăcît mine… Sui-te-n maşina mea… etc.). Mă amestecă oamenii aceştia simpli gunoiului lor auditiv şi nu ştiu dacă ar trebui să rîd ori să plîng ascultînd vocabule scandaloase lălăite pe o tărăgăneală fanariotă înghiţind preţ de cîteva secunde acordurile savante ale cehului adoptat de America tuturor posibilităţilor pe la începutul secolului al XX-lea…

Mă duc, deocamdată, să-mi mănînc sarmalele şi am să continui pe alte subiecte…

(28 aprilie 2009; 18:31).

Hello world!

ianuarie 29, 2010

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.