Noul Euxin Nr. 1 / 2016

noulelixir

Noul Euxin

Nr. 1 / 2016

Inaugurarea Cenaclului Euxin 2

poza1

          Începînd cu orele 17 în prima duminică a lui prier, a Sfintei Cruci, a treia din postul Paștilor, în care s-au făcut  pomenirile Sf. Cuv. Nichita Mărturisitorul și Ilirie, cu dorința noastră, la inițiativa și prin bunăvoința familiei Eugen și Ileana Toma,  „Cenaclul pluridisciplinar Euxin 2“ și-a început ființarea. Sediul (provizoriu) este situat în Intrarea Odobești, nr. 6, bloc V9, parter, ap. 2 (tel. 0737286948). Tematica discuțiilor și dezbaterilor va aborda domenii diverse: literatura, folclorul, filosofia, istoria, fizica, matematica, astronomia etc., toate în relație cu religia creștin ortodoxă, căci numai „unde se vor aduna doi sau trei în numele Meu voi fi și Eu cu ei“.

          La inițiativă au răspuns cu promptitudine familia dr. Adrian Harghel, dl Radu Jecu și familia Mihai și Liana Floarea.

          Tematica propusă a fost „Învățămîntul astăzi“, discuțiile pornind de la criza din 1948, după invazia bolșevică, Istoria și Religia fiind atunci scoase din programă.

poza2          Au pregătit materiale (în limbaj de specialitate:   „și-au făcut temele“!) gazdele noastre.

          Ca profesor titular de literatură și limbă română, Mihai Floarea a atenționat participanții asupra similitudinii dintre soluțiile adoptate în 1948 și propunerile de revizuire a „curriculei“ din zilele noastre: vizate sînt, la fel, în primul rînd, Istoria și Religia. În al doilea rînd, se pun accente hedoniste străine tradițiilor românești și, îndeosebi, moralei creștine, precum „educația sexuală“, „emanciparea religioasă“(?), „drepturile omului“ etc.  „Corectitudinea politică“ aplicată cu sîrg, în toate domeniile, inclusiv în învățămînt, de cei instalați la putere, constituie o primejdie pentru ființa națională.

        Ca periodicitate a participării la cenaclu, s-a hotărît ora 17 din prima duminică a fiecărei luni, excepție făcîndu-se în perioada post pascală și cu ocazia sfîrșitului / începutului de an.

           În funcție de contribuțiile membrilor cenaclului, se va tipări revista „Noul Euxin“.

           În numele participanților, colegiul de redație al revistei „Noul Euxin“ mulțumește din inimă gazdelor și urează succes întîlnirilor noastre duminicale.

          Dumnezeu să ne ajute!

          Redacția

O NOUĂ REFORMĂ A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

          Scrisoare  deschisă  adresată domnului Ministru al Educaţiei şi Învăţământului  şi  Comisiei de pregătire a unei reforme a învăţământului

          Îmi iau responsabilitatea de a vă scrie, fiind născută în 1935 şi o victimă – ca mulţi alţii – a reformei învăţământului din 1948, acţiune comunistă îndreptată contra poporului român.

          Învăţământul românesc, atât de bine conceput prin organizarea efectuată de echipa condusă de Spiru Haret în primii ani ai secolului al XX-lea în scopul formării unor învăţători şi profesori care să alfabetizeze şi să ridice prin şcoală nivelul pregătirii culturale şi ştiinţifice a populaţiei, a avut un aport important la educarea civică şi patriotică a întregii societăţi. Nu se poate nega că, într-o epocă pe care am trăit-o ca elevă, copilul venea de la şcoală mândru că învaţă şi comunica acasă problemele lui de şcolar. Exista şi un consens între idealurile părinţilor şi cele ale formatorilor noilor generaţii. Şcoala era respectată, ea organiza şi timpul liber al elevilor, recomandând lecturi care cultivau o etică sănătoasă şi concepţii normale privind lumea înconjurătoare. Se organizau concursuri pentru promovarea talentelor şi se acordau burse elevilor săraci merituoşi.

Reforma învăţământului din 1948 a distrus însă acest edificiu, introducând o prăpastie între ceea ce se învăţa în şcoală şi ceea ce ştiau părinţii că e bine. Voi ilustra acea situaţie prin două întâmplări.

          Un copil intrat la grădiniţă în 1948, după prima săptămână este întrebat la masa de prânz ce a învăţat acolo iar el răspunde entuziast: „O poezie“. Mama, văduvă de război, îi cere s-o spună şi copilul recită: „Stalin şi poporul rus / libertate ne-au adus“…

          Au urmat ani în decursul cărora regimul instalat a adâncit tot mai mult ruptura între ceea ce se învăţa la şcoală şi ceea ce trăia copilul acasă. În 1988, unui elev de liceu i s-a scăzut nota la lucrarea de istorie din motivul că nu conţinea nici un citat din cuvântările „tovarăşului“. Mama i-a reproşat: „Chiar n-ai putut să înveţi pe dinafară un citat? Nu ştii proverbul: «Fă-te frate cu dracul până treci puntea»?“, la care elevul a răspuns: „Crezi că are să vină cineva să-mi spună că puntea s-a terminat?“

          Generaţii întregi au fost traumatizate de politica oficială debitată şi prin şcoală, de restrângerile introduse în toate aspectele educaţiei şi învăţământului, situaţii care nu au rămas fără urme. De aceea, o reformă a învăţământului general trebuie să micşoreze distanţele dintre păturile sociale şi din interiorul familiilor, astfel ca binefacerile noului sistem să folosească întregii societăţi.

          Câteva discipline de învăţământ necesită o abordare mai atentă în ce priveşte restructurarea lor. Istoria trebuie să aibă parte de o predare corectă, pentru ca generaţiile viitoare să capete obişnuinţa  de a judeca situaţiile istorice cu discernământ, pe baza convingerii că în şcoală au aflat „adevărul, tot adevărul şi numai adevărul“. La rândul ei, cunoaşterea Limbii române,  de care depinde formarea unui om cultivat, moral, cu un larg orizont intelectual, care-şi poate exprima corect ideile, atât verbal cât şi prin scris, permiţând cetăţenilor ţării să se implice eficient în viaţa socială, trebuie să se situeze în primul plan al preocupărilor Comisiei de lucru. Limba română, însuşită în toată bogăţia ei, poate oferi oamenilor de mâine o chezăşie de bună convieţuire. În acelaşi sens, orele de Religie trebuie să fie prezente, ele contribuind la formarea personalităţii şi a sufletului elevilor, care, ajunşi la maturitate, vor şti să primească atât drepturile cât şi datoriile inerente existenţei în societate. În România există o preţioasă tradiţie în domeniul învăţării Matematicii, care s-a bazat pe manuale în care etapele de predare a noţiunilor erau structurate în ordine strict deductivă, pentru a se evita alunecarea spre învăţarea pe dinafară. Dar metoda practicată de alegere a răspunsului corect dintre mai multe „soluţii posibile“ dă elevului impresia că poate răspunde corect și la întâmplare. Ca să nu rămână pentru unii elevi un bau-bau, matematica nu trebuie să recurgă la jocuri diverse, ci să urmeze linia logică făcând-o, pentru alţii, atractivă.

          Reuşita unei reforme a învăţământului stă în calitatea conţintului manualelor, instrumente care îi ghidează pe elevi, dar şi pe profesori. Sperăm ca efectele posibile de durată ale adoptării unei noi viziuni de reformă să constituie o preocupare distinctă la formularea tuturor detaliilor din propuneri.

                               Ileana Toma

          Matematician şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, Laureată a premiului „Gh. Lazăr“ al Academiei Române.

Despre smerenie

 

          Articolul de față a fost publicat pe blogul http://mihai-floarea.blogcreativ.ro/Primul-blog-b1/Despre-smerenie-b1-p58.htm pe marginea unui scandal stîrnit de un cîntecel al unei formații oarecare, dar care a reușit performanța de a aduna peste treizeci de artiști care să cînte-rostească un fel de mantră privitoare la preferința lui Dumnezeu pentru spațiile mici din lemn (?!). Opinia aceasta, înșelător calificabilă a fi „de bun simț“, a polarizat diavolește oamenii în Postul Paștilor.


          Îmi fac datoria creștinesc-scriitoricească de a nu rămîne indiferent față de această aparent neînsemnată dispută din mass-media.

          Excepțional comentariu! Mulțumesc părinte! – am postat în contul articolului „Taxi, prietenii și bunul simț“, semnat de pr. Mihai-Andrei Aldea[1]. Îmi adaug opinia, nuanțîndu-mi și cele scrise deja pe marginea cîntecelului buclucaș: eu am considerat dintru început textul ca o mărturisire publică de credință a celor peste treizeci de artiști și sper că așa au gîndit inițiatorii demersului[2]. Nu aveam în vedere polemicile ce s-au generat pro/contra catedralei aflate în construcție – aceasta este o altă discuție, iar dacă o abordez, am de adăugat următoarele:

     Dacă am întoarce spatele semenilor, drepți ori păcătoși, nerăspunzîndu-le, desconsiderîndu-i – cu ce am fi mai buni decît necredincioșii? Neimplicarea, nepăsarea, superioritatea îngîmfată sînt apanajele diavolilor, nu ale creștinilor! Răspunzînd cu bunătate, încurajînd și cel mai mic gest, și cea mai mică tresăltare a conștiinței, încercăm să-L imităm pe Iisus, care a venit în lume pentru păcătoși, nu pentru cei drepți…

           Celor care invocă smerenia spre a combate construirea de noi biserici creștine ortodoxe într-o țară majoritar ortodoxă le mai scriu:

          Cu cît ați contribuit voi, cei care criticați totul, la ridicarea lăcașurilor de cult în ultimii douăzeci și cinci de ani? De ce le imputați altora contribuția benevolă, batjocorindu-i ori de cîte ori aveți ocazia? Oare nu avem cu toții dreptul de a ne exercita liber voința și credința? Mi-e greu să vă înțeleg, pe cei ce vreți „spitale în loc de catedrale“: cine vă împiedică să construiți spitalele jinduite? Altfel gîndit: oare Bisericii îi revine obligația construirii spitalelor, școlilor, autostrăzilor etc.? Eu știam că guvernanților… Dar mă rog: fiecare cu doctrina sa politică! Sînteți liberi să înjurați și să criticați ce poftiți: dar cu oarecare măsură și, mai întîi, privindu-vă în oglindă sufletele proprii, autoanalizîndu-vă cu maximă sinceritate…

          În privința cîntecelului care a stîrnit atîtea pasiuni, revin și îndrăznesc să-i felicit pe protagoniști: manifestă un start bun pe lunga cale a credinței veritabile; totul e să continue… Le urez deci din inimă să nu se oprească la jumătatea drumului! Să doneze, deci, din bunurile pe care le dețin săracilor măcar ceea ce le prisosește (deși vameșul din Biblie a calculat că merită să-și dea a treia parte din avere!), spre a-și demonstra SMERENIA! Așa au șansa de a-și dovedi dinaintea tuturor credința prin fapte, delimitîndu-se de fariseism!

Mihai Floarea

București, 14 prier 2016

Eseu

60 de ani de la reforma învăţământului în România[3]

            În domeniul învăţământului, în prezent domneşte la noi un sentiment de derută şi chiar disperare, mărturisit de mulţi profesori, părinţi şi intelectuali de diferite profesiuni. După instalarea comunismului şi după căderea acestuia, s-a ajuns la un impas evident. „Reforma învăţământului”, publicată prin Decretul 175 în Monitorul Oficial din 3 august 1948, a fost doar începutul aplicării ideologiei comuniste în domeniul învăţământului românesc, intenţie de bază care nu s-a mai modificat pe parcurs, ceea ce a lăsat urme vizibile în modul de a gândi al generaţiilor ce au urmat.

            România este o ţară în care sistemul de învăţământ s-a consolidat între 1862 şi primul război mondial, pe baza unei legislaţii bine formulate. Însă intervalul dintre cele două războaie mondiale este cel care marchează realizarea unui sistem modern de instrucţie şi educaţie, în mare parte inspirat din sistemele francez şi italian. Era echilibrat şi democratic şi a deschis calea multor tineri proveniţi din medii modeste să devină personalităţi ale culturii, afirmându-se şi în viaţa societăţii. Procesul educativ este un mod de transfer al experienţei unei generaţii spre generaţiile următoare, păstrându-se respectul faţă de tradiţii şi faţă de progresul realizat de societate între timp. Mica burghezie care s-a manifestat activ în România în intervalul interbelic se formase la o şcoală deja constituită după principii solide. Ruptura s-a produs în 1948, prin dezlocuirea brutală a conţinutului existent al educaţiei şi înlocuirea lui cu un altul, fixat în conformitate cu o doctrină totalitară impusă de un regim de ocupaţie străină. Statul sovietic, sub a cărui stăpânire intrase România, moştenea de la statul rus anterior nu numai aşezarea geografică şi limba oficială, dar şi duhul expansiunii teritoriale, al falsei diplomaţii şi al spolierii, care acum se mulau perfect pe caracteristicile ideologiei comuniste. Situaţia nu era nouă din punct de vedere istoric şi aminteşte de una din ocupaţiile Principatelor Române de către ruşi, când în 1812 comandantul armatei ruse, generalul Kutuzov, spusese că  „nu le va lăsa românilor decât ochii ca să plângă”. Ceea ce adăuga în mod esenţial comunismul era teroarea de stat, având ca principale scopuri desfiinţarea proprietăţii şi a religiei, aşa cum se enunţă în Manifestul Partidului Comunist de K. Marx şi Fr. Engels (1848).

            Ideologiile totalitare promit o societate perfectă, totodată ele nu-şi ascund intenţiile. Românii nu aveau nevoie să afle din cărţi definiţia leninistă a dictaturii proletariatului ca să-şi dea seama de ce îi aştepta: „Dictatura proletariatului este dictatura proletariatului împotriva burgheziei, dictatură bazată pe violenţă şi nelimitată de lege.” Rezultatele practice ale aplicării acestei doctrine aveau să se răsfrângă imediat asupra vieţii majorităţii populaţiei într-un mod tragic. Propaganda comunistă ce se făcea prin radio, ziare, cinema, instituţii şi în special prin şcoală conţinea ameninţări la adresa „duşmanilor poporului”, în paralel cu aţâţarea la ură împotriva „duşmanului de clasă”.

          Totodată, prin aceste canale, se zugrăvea starea de fericire a popoarelor sovietice, situaţie spre care eram dirijaţi şi noi. De mirare era că „orânduirea cea mai avansată din lume” avea atât de mulţi duşmani, care nu doreau fericirea promisă, încât, pentru convingere, erau necesare zeci de mii de arestări şi de dări afară din slujbe, mizeria economică avantajând construirea societăţii ideale.

            Principala armă a regimului era frica. Apoi, venea repetiţia neîncetată a lozincilor: prin mijloacele de informare; în instituţii şi întreprinderi, prin şedinţele de partid şi de sindicat, jurnalul de perete etc.; în şcoli, prin conţinutul lecţiilor, care cuprindeau obligatoriu „actualizarea politică” pentru injectarea ideologiei în mintea copiilor. În ce atmosferă învăţau aceştia, când peste tot aveau în faţă îngrădiri care îi obligau să meargă într-o singură direcţie! Să nu uităm că în ţară, arestările generalizau spaima şi dezechilibrau viaţa de familie, toate contactele umane erau supravegheate şi sărăcia era chinuitoare. Frontierele erau închise, chiar şi înspre „ţările socialiste prietene”, informaţii cărţi, ziare nu mai veneau din alte ţări şi corespondenţa era controlată. Anul 1948 este anul exproprierii marilor întreprinderi (11 iunie) şi al începutului desfiinţării celor mici. Venitul cetăţeanului angajat în muncă scădea la o treime din ce fusese înainte şi, de aceea, multe mame femei casnice au fost silite să-şi caute de lucru.

            Cum a lucrat asupra învăţământului acest tăvălug venit după modelul din răsărit? Prin desfiinţarea unor instituţii şi îndepărtarea unor oameni, prin eradicarea unor concepţii. În ce priveşte instituţiile, era în spiritul revoluţiei ca unele să nu mai existe, iar în privinţa oamenilor, trebuiau, bineînţeles, să fie eliminaţi profesorii care aveau o mentalitate „reacţionară” , adică aceia care învăţaseră în străinătate, cei care avuseseră funcţii de conducere în educaţie, cei care demonstrau un comportament demn, cei care erau prea buni profesional…  Trebuiau introduse manualele sovietice (unice), traduse din limba rusă (altele nu erau), care aveau la bază concepţia marxist-leninistă şi dialectica materialistă, ce garantau însuşirea „ştiinţei celei mai avansate din lume”, cea sovietică (se afirma, de pildă, că radioul este o invenţie rusească etc.). În această atmosferă, elevii simţeau dincotro bate vântul, se adaptau trăind în duplicitate, învăţau să mintă „politic”, să se plieze. În definitive, ce putea fi atât de rău?

Eram elev de liceu când am constatat din vara anului 1948 că denumirea liceului nu mai era „Titu Maiorescu” (liceu seminar pedagogic), ci liceul nr.7 din sectorul I.V. Stalin al Capitalei. În toamnă am trecut din clasa a V-a de liceu în clasa a IX-a, iar unii dintre profesorii noştri au început să dispară (excluşi, transferaţi, arestaţi). Profesorul de istorie, Aurel Iordănescu, foarte iubit de elevi, n-a mai venit şi am aflat că preda matematică la o şcoală elementară. După 1990 mi-a mărturisit cum fusese chemat în 1947 la Ambasada sovietică şi întrebat timp de câteva ore ce a vrut să spună în manualul său de istorie a românilor prin expresia „politică de mare putere”; a ajuns ulterior profesor la liceul „Gheorghe Lazăr”. Într-o iarnă am văzut cum profesorul de geografie, Nicolae Gheorghiu, autor cunoscut de manuale şi de atlase, rezemat în baston, cerşea la un colţ de stradă. Profesorul de franceză, Lucian Voiculescu, autor de manuale şi gramatici, rupea biletele la intrarea în cinematograful Patria şi era jenat că-l salutam. În locul său preda un profesor nou, Diaconu, care ne explica pronunţia în limba franceză astfel: ai se pronunţă e, deci verbul a munci (travailler) trebuie pronunţat traveie. Elevii făceau ce le stătea în putinţă, chiuleau cât puteau de la manifestaţii şi spuneau bancuri în cerc restrîns de prieteni.

            Şcoala în întregime devenise acum şcoală de Stat, tot ce se preda la clasă şi cum se preda fiind strict controlat. Ideologia comunistă, în vederea fabricării tipului de „om nou”, în exemplare identice, uşor de dirijat şi care să execute fără clipire indicaţiile primite de la partidul unic, concepea şcoala ca pe un vast laborator de experimentare asupra fiinţei umane.

            Iată cum suna articolul nr.1din Legea educaţiei şi învăţământului în România la 30 de ani de la „reforma” din 1948: „Învăţământul, factor principal de cultură şi de civilizaţie, de educaţie a omului nou, asigură punerea în practică a politicii Partidului şi Statului în ce priveşte formarea personalului pentru toate domeniile de activitate economică şi socială pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, formarea conştiinţei socialiste a tineretului, formarea unor generaţii bine pregătite pentru muncă şi viaţă, devotate patriei, partidului şi poporului, cauzei socialismului şi comunismului.” Pentru a nu ne învârti în jurul unor lozinci măreţe, să trecem la expunerea unor fapte ce au caracterizat evoluţia şcolii. Singurele statistici publicate sunt cele oficiale ale regimului comunist, iar paralel cu ele există amintirile supravieţuitorilor epocii şi studii efectuate după 1989. Potrivit datelor oficiale, în 1948 populaţia şcolară a crescut brusc de la 11% din populaţia totală la 14%, stabilizându-se apoi la 24% (tendinţa fiind reală). Proporţia învăţătorilor a crescut în 1948 de la un învăţător pentru o medie de 34 de elevi la un învăţător la 27 de elevi, unde se stabilizează pentru următorii 40 de ani. De la 50 de elevi în medie pe sală de curs în învăţământul preuniversitar se saltă, spun statisticile, la 36 (în 1948 eu însă învăţam la liceu în Bucureşti, având şi în anii următori peste 50 de elevi în clasă; în capitală, în urma desfiinţării liceelor particulare şi a celor confesionale, dar şi datorită afluxului mare de locuitori noi, s-a făcut zilnic şcoală în trei serii, ora de curs fiind scurtată la 40 de minute, astfel că la matematică, de pildă, reveneau unui profesor 4 minute de lucru cu un elev, pe săptămână !). Schimbarea impusă în învăţământ în 1948 servea transformării întregii societăţi: 75% dintre absolvenţii de liceu erau împinşi spre facultăţi inginereşti şi tehnice în vederea industrializării forţate a ţării, unul din obiectivele comuniste. Astfel, multor tineri li s-a croit o viaţă grea şi nepotrivită cu înclinaţiile lor. Singura consolare ar fi că meseriile tehnice erau în orice caz mai onorabile decât cele umaniste, care erau inundate de marxism-leninism.

            Un rezultat dezastruos al „reformei” s-a obţinut prin aplicarea principiului egalităţii şanselor, pentru profesori devenită în comunism egalitate obligatorie: 100% din elevi trebuiau promovaţi. Regimul fiind „perfect”, nu puteau exista rebuturi. Totul pornea de la neacceptarea elitelor. Profesorii îşi pierdeau din autoritate iar elevii pricepeau că trebuie să nu-şi facă griji. Rezultau nişte diplome utilizabile, ca şi astăzi, destul de des cu ajutorul relaţiilor şi pilelor. Principiul egalităţii oamenilor în societate s-a aplicat însă ca în Ferma animalelor de G. Orwell (Unii sunt „mai egali” decât alţii): fiii clasei muncitoare care, potrivit Constituţiei, era clasa conducătoare, erau „mai egali”. Este vorba de principiul discriminării pozitive, care a ajutat în serie elemente recrutate din sânul clasei muncitoare să ocupe posturile importante şi locurile numeroase lăsate „libere” prin arestări şi dări afară din servicii. Am ajuns astfel şi la principiul discriminării negative. De aceste două principii analiştii politici trebuie să ţină seama când vor să înţeleagă cauzele căderii comunismului în Uniunea Sovietică. Căci o urmare grea, dacă nu chiar cea mai distructivă a „Reformei învăţământului”, resimţită şi în piritu în societatea românească, s-a produs prin jocul celor două tipuri de discriminări: se opera cu două măsuri. La admiterea în facultăţi, candidaţii erau împărţiţi pe categorii după „originea socială”, „sănătoasă” sau „nesănătoasă”. Din prima categorie făceau parte copiii de muncitori, de ţărani săraci şi de intelectuali „progresişti”; din următoarele categorii făceau parte copiii de mici proprietari, de liberi profesionişti, de funcţionari de stat etc., pentru ca o treia categorie să-i desemneze pe ofiţeri, preoţi, mari proprietari etc., pentru copiii cărora se impunea obţinerea mediei de intrare de 9,50, dacă erau lăsaţi să se înscrie. Cel mai rău însă era să ai „probleme”, de exemplu să ai tatăl deţinut politic, având atunci mari şanse de a ţi se refuza dosarul la anumite facultăţi, ba chiar şi la liceu, chiar de la ghişeul de depunere a înscrierii. Se poate vedea intenţia de aruncare a „claselor de sus” către munci inferioare şi de săltare a „claselor de jos” spre posturi înalte. Dacă se mai au în vedere exmatriculările practicate în timpul anilor de şcolarizare (decise de Partid şi transmise verbal direcţiilor şcolare), tăierea de la burse a unor studenţi merituoşi dar „cu origine nesănătoasă” sau impunerea acestora la taxe şcolare excesive, este clar că, vizând îndepărtarea urmaşilor unor largi categorii sociale, revoluţia comunistă efectua şi pe această cale un genocid cu caracter social. În privinţa supravieţuirii ici-colo a unor copii de „exploatatori”, există şi în ziua de astăzi fanatici ai extremei stângi nemulţumiţi că revoluţia nu a fost perfectă  şi că „nu li s-a crăpat capul de năpârcă tuturor duşmanilor de clasă”. Era totuşi nevoie şi de elemente competente care să muncească şi, bineînţeles, fără să fie avansate în serviciu în cursul vieţii.

            Simultan se producea acţiunea „pozitivă”: copiii pentru care se făcea revoluţia puteau să facă studii fie intrând fără examen în facultăţi, fie cu note mai mici decât pragul de admitere. Până după 1960, examenul de admitere s-a dat în săli separate pe categorii: într-o sală, candidaţii „nesănătoşi”, cu subiecte de examen dificile şi notate cu severitate, într-o alta, cei „sănătoşi”, cu subiecte mai uşoare. Acestora din urmă li se rezerva după terminarea studiilor o ascensiune rapidă, fiind „ridicaţi în muncă” pentru ocuparea posturilor de conducere, primele eşaloane de directori produşi de „reformă” ieşind la pensie de abia în ultimii ani. Cu vremea, politica dublei discriminări a condus la compromiterea forţei de muncă, cei mai slab plătiţi micşorându-şi efortul de muncă („ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”). Nevoia de cadre „de încredere” a alterat învăţământul în însăşi menirea sa de a da cadre bine pregătite profesional. Se preferau şi incapabili, numai să fie „devotaţi”.  Decretul 175 menţionat anterior prevedea înfiinţarea de unități speciale de 2-3 ani care puteau înlocui şcolile medii de 8 ani; ele vor deveni „facultăţi” muncitoreşti în care erau admişi absolvenţii a 4 clase primare. Admiterea în învăţământul superior se făcea prin derogare de la media de admitere sau pentru candidaţi care nu făcuseră deloc studiile medii… La câţiva ani după „reformă” au apărut secţii fără frecvenţă pentru şcoala de 2 ani care au produs chiar cadre didactice universitare fără liceu terminat (!). Pentru cei care, după 1989, şi-au făcut iluzii în privinţa Justiţiei Române, menţionăm că pe baza aceluiaşi Decret 175 s-au înfiinţat în 1948 şcoli juridice de un an, cu cursanţi scoşi din „câmpul muncii”, cărora li se asigura pe viaţă repartizarea în Magistratură, Parchet etc.(1)

            Pentru învăţământul universitar s-a avut o deosebită grijă. În 5 iunie 1948 a fost desfiinţată şi Academia Română, instituţie reprezentativă pentru cultura noastră, mulţi dintre membrii ei, personalităţi piritua şi ştiinţifice, fiind şi profesori universitari. Academia a fost înlocuită cu o instituţie politizată, organizată „pe baze noi”, din care au fost înlăturaţi în jur de o sută de academicieni (cincizeci vor cunoaşte închisorile comuniste, mulţi murind în detenţie). Transformările din universităţi ar necesita o tratare de detaliu, mai ales în ce priveşte conţinutul materiilor predate. În toate facultăţile, indiferent de profil, se introduce studiul Istoriei Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S., economia politică şi filosofia piritu-leninistă, pe toată durata anilor de şcolarizare. De asemenea, după clasele de liceu, în primii trei ani de facultate, se introduce studiul limbii ruse. În privinţa liceelor, desfiinţarea catedrelor „inutile” (limbile străine, limbile clasice, logica, religia), introducerea de discipline politice şi politizarea tuturor celorlalte, adoptarea de manuale sovietice (de exemplu, în manualul de psihologie se repeta insistent că „nu există suflet”), au produs o ruptură între generaţii în ce priveşte nivelul de cultură, chiar între cei care învăţaseră cu puţin înainte şi cei care au fost izbiţi de primii ani ai „reformei”. Impactul cel mai puternic s-a simţit la învăţarea literaturii române şi a istoriei, cu urmări până în prezent.

            La limba română, pe lângă cei câţiva omniprezenţi scriitori autohtoni care şi-au pus prestigiul în slujba ocupanţilor, în manuale predominau scriitorii sovietici (nu neapărat ruşi) şi numeroşi trepăduşi ce intonau laude la adresa conducătorilor iubiţi. Astfel, manualul de limba română (!) pentru clasa a VI-a elementară, pregătit pentru tipar în 1948, cuprindea fragmente din Copilăria mea şi Mama de Maxim Gorki, Vremuri noi de F. Gladkov, Neînfrânţii de B. Gorbatov, Povestiri despre Lenin de  A. Kononov etc. În ciclul liceal se „studia” piritual Aşa s-a călit oţelul de N. Ostrovski, Tânăra gardă de A. Fadeev etc., dar nu se predau genurile literare şi nici gramatica. În schimb, o extensie pe un an şcolar i s-a dat inventatei balade Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu. O profesoară de limba română din Bucureşti, în vârstă de 90 de ani, îşi aminteşte astăzi cum a intrat plângând în cancelarie venind de la clasă, spunându-i directoarei: „Nu pot să predau Lazăr de la Rusca”. Nu mai vorbim de poezia „vremurilor noi” şi de reportajele sforăitoare pe care le înghiţeau elevii români. „Faimoasa limbă de lemn a intrat nu atât prin şedinţele de partid şi ale organizaţiilor obşteşti de masă, cât mai ales prin şcoală, din manualele cu numeroase pagini de publicistică sovietică şi română”…(2) Din fericire, au existat şi anul Eminescu (1950) şi anul Caragiale (1952), care, atât cât s-a putut, au adus pe băncile şcolilor o adiere de aer proaspăt şi au salvat literalmente minţile tinerilor de la alienare. Din nefericire, în anii aceia a început  ofensiva „revoluţionară” care a inoculat ideea că există „duşmanul de clasă”, care nu merită să trăiască şi trebuie lichidat prin violenţă. O mostră oribilă de literatură comunistă aţâţătoare la omucidere o constituie nuvela lui Petru Dumitriu, Vânătoare de lupi (1953), care se studia la orele de limba română şi în care se descrie împuşcarea unor chiaburi (lupii) fugăriţi prin păduri (după ce li se confiscase totul). Această invitaţie literară la genocid ar trebui reeditată pentru elevii de astăzi şi comentată la orele în care se învaţă despre drepturile omului. Apariţia la noi a „omului nou” o datorăm în mare parte acelor scriitori, „ingineri de suflete”, care au produs literatură „realist-socialistă” comandată, introdusă apoi în manualele şcolare pentru toate clasele.

    Între timp, se făcea curăţenie în cultură în general, căci ideologia comunistă şi ocupaţia sovietică nu lăsau să circule decât o literatură de propagandă marxist-leninistă. Drept consecinţă, în 1949, au fost difuzate în instituţii listele de cărţi cenzurate, 8000 de titluri care trebuiau epurate din biblioteci. Spicuim câţiva autori care exprimau idei nepotrivite cu sistemul comunist: Ioan Agârbiceanu (toate lucrările), Lucian Blaga (toate), A. J. Cronin (toate), Mircea Eliade (toate), C. C. Giurescu (toate), Ernest Hemingway (toate), Nicolae Iorga (28 de lucrări), Rudyard Kipling (toate), Octavian Goga (toate), Margaret Mitchell (Pe aripile vântului !), Cezar Petrescu (6 lucrări), Vasile Voiculescu (toate lucrările) etc.

            În domeniul istoriei, românii au rămas şi astăzi marcaţi de propagandă. Manualul de istorie cu care a debutat „reforma”, redactat de un grup condus de Mihail Roller, a apărut din 1948 şi a fost folosit până în 1956. „Istoria” lui Roller se reduce la istoria „luptei de clasă” iar falsificarea prezentării evenimentelor depăşeşte orice închipuire. Toată admiraţia pentru rapiditatea cu care au lansat comuniştii reforma învăţământului! Trei ani de pregătire, 1945, ’46,’47, au fost de ajuns pentru intrarea în plină viteză cu buldozerul în edificiul învăţământului românesc. S-a operat atunci o schimbare totală a conţinutului  învăţământului, dar nu s-a conceput o reaşezare după 1989 – oare din lipsa oamenilor capabili să îndrepte situaţia? Trebuia acum denunţat un fals istoric de mari proporţii, dar cei care „rezistaseră prin cultură” greu au mai luptat pentru cultură. Au rămas mulţi rezistenţi la cultură. Ne gândim, de exemplu, la un Manual de Istorie veritabil, care nu a fost redactat nici până astăzi, deşi nu mai avem tancuri străine în ţară. Dacă M. Roller n-ar fi avut gata manualul său în trei ani, ar fi fost exclus din partid.

            În concluzie, cei 60 de ani nu au rămas fără efecte. Dacă atunci au fost lichidate vârfuri profesionale din toate domeniile (ingineri, avocaţi, preoţi, meşteşugari, ţărani etc.), profesorii şi învăţătorii nu puteau să facă excepţie. Şocul primit în epoca „stalinistă” şi care în continuare a marcat puternic fiinţa românilor, a constituit principalul piritu pe care s-a „făurit socialismul”. Tot aşa cum statuia lui Stalin a rămas după moartea tiranului ani de zile la intrarea parcului Herăstrău din Bucureşti, românii au rămas de fapt şi acum dominaţi de reflexe moştenite şi de nesiguranţă. De atunci, funcţionează în minţile oamenilor diferite mentalităţi şi opinii… Ideologia introdusă zeci de ani pe toate căile şi mai ales prin sistemul de învăţământ se reflectă în nostalgia după epoca lui Ceauşescu, mai ales la unii vârstnici care au pierdut anumite obişnuinţe de trai. Să ne amintim de credulitatea în faţa zvonurilor lansate în 1989 şi după aceea de procentele mari cu care a fost votat Ion Iliescu (chiar pe acela care semnase ordinul de execuţie a lui Ceauşescu şi se declarase liber cugetător), de o populaţie ce spune că este creştină. De asemenea, denigrarea preocupărilor intelectuale este azi la modă, aceasta după ce munca fizică a fost mereu slăvită prin educaţia primită („noi cu sapa, ei cu mapa”); după 1989 au fost fabrici unde muncitorii au declarat că nu au nevoie de ingineri. Şcoala nu reuşeşte acum să convingă elevii să citească, să înveţe.

            În lungii ani care au urmat instalării comunismului, copiii, elevii, studenţii au tot defilat în coloane, repetând la infinit lozinci pe care acum ei cred că le-au uitat. Cântau, dansau, defilau, scandau, aplaudau, şiruri, şiruri, sub soare de august însetaţi, în lapoviţă de noiembrie îngheţaţi. („Că acolo, cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare”. Psalmul 136. Vechiul Testament). Oare, ajunşi astăzi părinţi, nu merităm să aflăm măcar din manualele copiilor noştri istoria adevărată a ţării în care trăim, a limbii pe care o vorbim,  a literaturii pe care o citim, să învăţăm împreună o religie a dragostei şi bunei înţelegeri? Astăzi, o adevărată pirit în educaţie nu are nevoie să se piardă în discuţii despre metodele de predare, ci în primul rând să îşi îndrepte atenţia spre conţinutul predat, care să asigure o educaţie solidă transmiţând oricărui tânăr dorinţa de a căuta valorile spirituale la care a ajuns omenirea.

  BIBLIOGRAFIE:

         (1) Maria Someşan şi M. Iosifescu. Legile din 1948 pentru reforma învăţământului. Analele Sighet 6. Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 439-444.

         (2) D. Balan. Literatura şi schimbarea de accente. Analele Sighet 6. Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 603- 622.

Eugen Toma

Perspective critice

Dureri mai vechi și mai noi de neuitat…

poza3          O carte îndurerată am avut ocazia de a (re)citi în această primăvară capricioasă meteorologic și agitată politic, sub banalul titlu Probleme nerezolvate[4].

          Dăruită de autorul ei – amabilul și, pe cît de modestul, pe atît de competentul analist Eugen Toma –, la prima ședință a Cenaclului Euxin 2, din 3 prier 2016, această ediție adăugită și îmbunătățită purtînd în plus, întru mai mare luare-aminte, niște semne manuscrise pe fila cuprinsului, făcute chiar dinaintea mea, m-a făcut să folosesc o strategie curentă în… justiția autohtonă postdecembristă! Astfel, precum unii dintre onor. angajații pretins apolitici din sistem care-și rearanjează dosarele în așteptarea prescrierii cauzelor (firește, conform cerințelor unei părți a cetățenilor „mai egali în drepturi“ decît restul muritorilor[5]!), mi-am reașezat și eu maldărul de cărți care-și așteptau rîndul la adnotări, recenzii, comentarii și analize punînd deasupra volumul proaspăt primit. Vinovăția mea, odată mărturisită public, sper să-mi fie iertată, căci, așa cum mă voi strădui în cele ce urmează să argumentez, problematica abordată de harnicul dar, din păcate, puțin cunoscutul publicist Eugen Toma e demnă de grabnica și întreaga noastră atenție, chiar dacă doar să ne rugăm ne-a mai rămas, în condițiile acaparării sfidătoare a puterilor statului român de către neocomuniștii de ieri și de fiii lor de astăzi…

          O simplă parcurgere a cuprinsului mi se pare dintru început convingătoare pentru lectorul de bună credință (utilizez din rațiuni stilistice și din politețe indicațiile autorului în această incompletă enumerare): Restituirea istoriei, 60 de ani de la reforma învățămîntului în România, Pactul Ribbentrop-Molotov sau Hitler-Stalin?, Nürnberg, la 60 de ani, Bombardamentul din 4 aprilie 1944 de la București, Uitarea și tăcerea, Ora exactă, Cît de crud să fi fost Vlad Țepeș?, Limba noastră de tranziție, Culți și desculți

          Desigur, s-a mai scris despre complacerea în minciună și-n uitare (căci de iertare nici nu poate fi vorba, atîta vreme cît vinovații – atîția cîți mai trăiesc – nu numai că nu-și recunosc faptele, dar nici nu mai vor să audă de ele, făcînd tot ce le stă în putință să le șteargă urmele!). Permisă-mi fie însă reiterarea unor idei, ca autor a unei suite de articole împrăștiate pe diferite site-uri și ca participant direct la așa-zisa Revoluție din decembrie 1989, înainte de abordarea propriu zisă a culegerii de articole datorată lui Eugen Toma.

          Acceptarea minciunii sub formula așa-zisei „reconcilieri“ (de dragul „păcii sociale“ – sic!) impusă românilor din 1990 încoace o consider cea mai mare dintre nenorocirile cauzatoare de insecuritate, fărădelegi, eșecuri economice, inechități flagrante, alegeri dezastruoase parlamentare și prezidențiale… Luînd, de pildă, doar acest din urmă eșec, se observă foarte clar că la vot s-au (auto)propus mereu, din 1990 pînă în prezent, candidați neocomuniști, în special din rîndurile foștilor securiști și turnători, primul criteriu al eligibilității lor fiind gîndit în cadrul partidelor menite să atingă pragul electoral în funcție de posibilitățile de șantaj aflate la îndemîna celor din umbra „aleșilor majorității“. La o repede ochire retrospectivă, mecanismul acesta (curat „democratic“!) a funcționat ireproșabil pînă acum, adevărații deținători ai puterii, adică acei oameni din umbră, nefiind nevoiți să apeleze decît în mod excepțional la șantaj pentru a-i aduce grabnic „pe linie“ pe reprezentanții – aceștia vizibili, dar de paie – ai statului. Dinaintea acestor realități, exercițiul „democratic“ s-a menținut constant în paradigma caragialiană, majoritatea oamenilor cu drept de vot acționînd ca niște bieți „cetățeni turmentați“: plimbați cu autobuzele pe la diferite secții de votare, cumpărați cu doi-trei mici și-o sticlă de bere, cu două-trei kilograme de făină sau de zahăr, cu un fular, un pix și o găleată – acestea din urmă, desigur, frumos colorate, după cromatica bine aleasă de liderii partidelor în cauză!… Dăinuie, prin urmare, din 1990 amestecul contra naturii dintre șiretenie și naivitate, profesionalism și impostură, necinste și onestitate, patriotism ardent și dispreț cinic, analfabetism cras și înaltă cultură, curaj și lașitate, sărăcie lucie și venituri „nerușinate“[6], amestec concretizat într-o tîrîielnică, puturos-păstoasă conviețuire malefică (gen „pupat toți piața endependenți“), la extreme aflîndu-se victimele și călăii vechiului regim, sintagma cel mai des utilizată spre a defini acest melanj uluitor fiind răsturnarea valorilor. E indubitabil că rolul covîrșitor în această confuzie generalizată la nivel național l-a jucat televiziunea („ați mințit poporul, cu televizorul!“ – le strigau de la obraz oficialităților unii tineri, înainte de a părăsi, scîrbiți, țara, pentru a-și încerca în pribegie șansele de supraviețuire. Fenomenul a fost plastic denumit „hemoragie de tineri“ și nu mă tem de a afirma că a fost minuțios planificat, Occidentul avînd acută nevoie de inteligență întrepridă, de forță de muncă tînără și ieftină. Un argument este și actuala politică față de refugiați a conducătorilor aceluiași turn Babel modern). Nu constituie simple neglijențe[7] istoria nescrisă ori prost scrisă a ultimelor șase-șapte decenii (chipurile din scrupule deontologice, existînd „neajunsul“ dispariției ori al „clasificării“ unor documente esențiale), inexistanța la nivel universitar al unei secții de istorie recentă, boicotarea unor cercetări particulare și a demersurilor unor entuziaști precum Marius Oprea, fost director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului…

          Acestea fiind scrise ca preambul, îmi încep comentariile cu cea mai dureroasă „problemă[8] nerezolvată“, anume cea rezultată din tîlhărirea unei treimi a teritoriului național al României, săvîrșită cu acordul celor doi satrapi ai secolului al XX-lea despre care am glosat și eu recent, pe marginea monumentalului volum primit de la Vasile Șoimaru, Dezmembrarea României. Anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța, 1940[9]. Subscriu la opinia din 2008 a autorului articolului Pactul Ribbentrop-Molotov sau Hitler-Stalin?, care socotea prima (și uzuala!) denumire ipocrită (…) numai bună pentru minimalizat efectele (…) catastrofale asupra țării noastre, ca și cum toată responsabilitatea ar reveni (doar – nota mea, M. F.) unor miniștri de externe (…) (cf. p. 112). Adevărul crud a fost și este că sintagma Hitler-Stalin este ocolită ca fiind prea angajantă… (cf. p. 116).  Denumirea ca denumirea, dar problema umană? România are refugiați interni, dar și supraviețuitori deportați prin Siberia. La ONU, în 1997, nu se auzise că România sau R. Moldova ar avea refugiați, pentru că nu fuseseră declarați (??!!). Consecințele iresponsabilității istoricilor și diplomaților deopotrivă români, ruși și vest-europeni merg mai departe, căci, dacă prin tratatele ulterioare între statele beligerante, pentru Hitler (…) a plătit poporul german, pentru Stalin, marele generalissim, cine plătește? (cf. idem). Îmi permit un exercițiu retoric avansînd aserțiunea că o întrebare legitimă de adresat de la tribuna parlamentului european ar fi: dat fiind adevărul conform căruia Pactul între două sisteme criminale (totalitare – nota mea, M. F.) este de asemenea criminal (…), oare tăcerea privind crimele generate de (…) Pactul Hitler-Stalin (…) nu compromite social-democrația europeană? (cf. idem). Tare curios aș fi să aud părerea uneia dintre „somitățile“ aparținînd numitei instituții!…

          O anomalie adiacentă eufemisticei denumiri a înțelegerii declanșatoare a celui   de-al doilea război mondial despre care am stăruit în paragraful anterior o constituie asimetria juridică postotalitară din secolul nu demult încheiat. Dacă e adevărat că în 11 decembrie 1946 Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat o rezoluție definind genocidul   (negarea dreptului la viață unei colectivități rasiale, religioase, politice etc.), adoptată definitiv în 1948 (cf. articolul Nürnberg, la 60 de ani…, p. 125), iar în 10 decembrie același an se adoptă Declarația universală a drepturilor omului (cf. idem), de ce nu a existat un proces similar în ceea ce privește actele criminale comise de regimurile comuniste totalitare? (cf. p. 126). Există, oare, vreo deosebire între convingerea nazistă că, pentru progresul omenirii, „rasele inferioare“, „neariene“ trebuiau exterminate prin gazare și ideea bolșevică a îndepărtării din societatea în curs de comunizare a „dușmanilor de clasă/ai poporului“ prin întemnițări, schingiuiri, deportări, crime? Avea dreptate Eugen Toma cînd afirma public, în 16 decembrie 2006, în articolul din suplimentul nr. 549 „Aldine“ al cotidianului „România liberă“ (reluat în volumul pe care îl analizez aici): Procesul de la Nürnberg a statuat principii juridice clare, asimilate de legislația lumii civilizate, care pot constitui și baza unui proces al comunismului, ideologie totalitară ca și nazismul, care a durat mult mai mult timp și mai durează în unele țări, a generat la fel regimuri de teroare, ajungînd la genocid. (Cf. p. 129). Florin Mătrescu denumea holocaust roșu[10] aceste regimuri criminale și deopotrivă antinaționale instaurate experimental în centrul și estul Europei cu acordul și sprijinul politic al „marilor puteri“ și încerca o explicație: Una dintre cele mai perverse și ticăloase diversiuni practicate timp de mai multe decenii a fost încercarea de a explica primar „Holocaustul roșu“ și una din primele sale „ghilotine“, bolșevismul introdus în Rusia, „printr-o sinteză dintre Marx și Ivan cel Groaznic“ (Bujor Nedelcovici), iar transplantele sale în întregul imperiu comunist, ca un export al unui produs rusesc (nici măcar sovietic!). S-a eludat astfel, cu perseverență, că în spatele acestui „Finkelstein devorator“ stau societățile secrete (experimentatorii) și instrumentele lor de tortură și ucidere[11]. Adevărul, chiar dacă e parțial, trebuie totuși consemnat cu prilejul acestui comentariu referitor la reeditarea binevenită a cărții-document datorate lui Eugen Toma: în 2015, așa greoi și aservit cum este, sistemul judiciar din România a cunoscut o dublă premieră, anume condamnarea definitivă a doi torționari[12]… Iată că, deși tîrziu, se mai poate – aș comenta, fără bucurie, aceste acte de justiție, căci nu moartea păcătoșilor e dorită de creștini, ci pocăința lor și, pilduitor, îndreptarea Vieții lor și a altora ca ei pe Calea cea spre Adevăr!…

          Tot de la adevăruri creștine pornește autorul și în eseul Restituirea istoriei, publicat mai întîi în revista „Memoria“, din decembrie 1998: În creștinism, uitarea e un păcat. (Cf. p. 53). Împreună cu rugăciunea neîncetată care presupune priveghere / trez(v)ie, antonimul uitării – amintirea – constituie virtuți de căpetenie: Îndemnul la trezie este predominant în viața creștină. Sf. Ioan Scărarul pune scăderea rîvnei noastre pe seama împietririi sufletului, pe seama nepăsării, care, la rîndul ei, este „maica uitării“. (Cf. idem). Pentru că întîrzie încă alcătuirea unui manual de istorie fără imixtiuni ideologice pentru școlari și, mai mult, fiindcă există „indicații prețioase“ dinafară[13] de a se scoate în curînd studiul acestei discipline din Școală, avem obligația ca măcar prin rînduri de revistă ca acestea să reiterăm, odată cu Eugen Toma, fapte precum: România și-a plătit înzecit despăgubirile de război impuse după al doilea război mondial și (…) nu a fost numai stat învins, ci și cobeligerant (cf. p. 56); existența „reduitului“ Jilava unde circa 200-250 de oameni, majoritatea fără decizii judecătorești, privați fiind de libertate în baza unor acte administrative, erau obligați să stea într-un spațiu de 350 metri cubi (cf. p. 57); „raționalizarea“ consumului de zahăr, ulei, carne, ouă, unt etc. pentru populația țării, în special după 1981, cînd se pierdeau nenumărate zile și nopți prin șederea pe la cozi (cf. p. 59); îndoctrinarea obligatorie – ședințe, învățămînt politic –, munca voluntar-patriotică în agricultură și defilările menite slujirii cultului personalității (cf. idem);  admiterea în anumite facultăți doar a tinerilor cu „dosare bune“/ „origine sănătoasă“ (cf. idem);  Împușcarea la frontieră a celor care încercau să fugă din paradisul amenajat de comuniști, procesele cu „asesori populari“ plătiți, „ridicările“ (arestările) pe timp de noapte, regimul cutremurător din închisori și din timpul transporturilor arestaților (…) (cf. p. 60);  răscoalele țărănești împotriva colectivizării  (cf. p. 62) etc.

          La același domeniu al istoriei adevărate se referă și Bombardamentul din 4 aprilie 1944 de la București, text reluat din revista „Memoria“ nr. 1-2, 2007. Puțini  dintre noi mai știu astăzi că expresia rostită subversiv „vin americanii“ a fost un fel de gură de oxigen pentru moralul românimii supuse experimentului bolșevic. Probabil însă că și mai puțini sînt aceia care să fi scris despre ororile provocate tocmai de venirea americanilor în România! Alături de scriitorul Dan Dumitru Lucinescu, de la care am aflat oral[14] date terifiante despre bombardamentele americane și de autoarea tulburătoarei cărți Părintele Alexie, închinate de Ileana Toma tatălui său, Eugen Toma mă informează despre tragicele evenimente, deloc întîmplătoare, din 4 aprilie 1944 de la București  (anul acesta s-au împlinit 72 de ani de la masacru), trimițîndu-mă la cîteva lucrări pe care am datoria să le menționez nu fără strîngere de inimă: Istoria dramatică a teritoriilor românești ocupate (2000), Bombardamentele americane asupra României (1995), De la moarte la viață (1996). Rînd pe rînd, martori precum Stela Dumitrache din prima carte-document, ori autori ai celor două cărți citate, respectiv Șerban Constantinescu și Paulin Lecca, precum și publiciștii Aristide Ionescu și Mihai Pelin depun mărturii din care se desprinde carnagiul operat de americani asupra civililor neînarmați (acum astfel de crime se numesc „pierderi colaterale“!), refugiați basarabeni și locuitori ai capitalei. Indiferent de explicații (autorul folosește sintagme și termeni precum doctrină strategică, capitulare fără condiții, ostilități), realitatea este că uciderea acestor 2942 de oameni, rănirea altor 2126, distrugerea a 1892 de clădiri și avarierea a încă 1489 (conform comunicatului oficial) se vrea uitată, din moment ce locul destinat înmormîntării victimelor denumit inițial „4 Aprilie“, ulterior „9 Mai“ (?) acum… inexistent, din moment ce i s-a suprapus „Cimitirul calvin“! În schimb, în Cișmigiu, există „Monumentul dedicat memoriei celor 378 militari americani care şi-au pierdut viaţa pe teritoriul României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Reprezintă o carte deschisă (simbol al memoriei eterne) pe ale cărei file de piatră sunt încrustate numele eroilor americani. Este situat aproape de intrarea dinspre Bvd. Schitu Măgureanu“[15]. Să mai aruncăm o privire analitică asupra faptelor, să mai comparăm o dată cifrele: ne poate explica vreun oficial flagrantele disproporții?… Or fi făcînd, poate, și acestea parte din logica tot americană a „corectitudinii politice“?…

Prin aceste scrieri Eugen Toma se dovedește una dintre conștiințele vii ale românilor.

Mihai Floarea

          Nota redacției: Reluăm sub această formulă nouă demersul nostru publicistic întrerupt temporar. Invităm cu acest prilej pe cei doritori de a participa, ca și pînă în octombrie 2015, la cenaclul lunar „Euxin 2“, în fiecare primă duminică a lunii, cu începere de la orele 17, la discuțiile pe teme culturale, teologice, literare etc. în spirit creștin ortodox.

          Pe coperta acestui număr am reprodus  Icoana pe sticlă de la Mînăstirea Necula, preluată de pe site https://www.google.ro/search?q=icoane+pe+sticla&hl=en&rlz=1T4NNVC_enRO495RO506&biw=1024&bih=724&site=webhp&tbm=isch&imgil=0RL42jGHBOUdqM%253A%253By8l_qjZJ8-

Redacția

Cuprinsul nr. 1/2016:

Redacția, Inaugurarea Cenaclului Euxin 2

Ileana Toma, O nouă reformă a învățământului

Mihai Floarea, Despre smerenie

Eugen Toma, 60 de ani de la reforma învăţământului în România

Mihai Floarea, Dureri mai vechi și mai noi de neuitat

Redacția:

 

Liana Floarea – lianafloarea@yahoo.com

Mihai Floarea – mihaifloarea53@yahoo.com

Eugen Toma – eugtoma@yahoo.com


[1] Cf. http://www.atitudini.com/2016/04/pr-mihai-andrei-aldea-taxi-prietenii-si-bunul-simt/

[2] Ulterior, s-a și dovedit că aveam dreptate, prin atitudinea lui Grigore Leșe, care s-a delimitat de companionii săi de videoclip, cf. http://www.mediafax.ro/cultura-media/trupa-taxi-reactioneaza-dupa-ce-grigore-lese-a-cerut-sa-fie-scos-din-clipul-piesei-despre-smerenie-15229334

[3] Publicat în 12 septembrie, 2008, în „România liberă”, Suplimentul Aldine, nr. 638, pp. 17-18.

[4] Ediția a II-a revăzută și adăugită, Brașov, Editura „Suflet Transilvan“, 2015, 232 p.

[5] Îmi permit să preiau în treacăt, dintr-o trimitere electronică recentă, următoarea frază: Suntem în fiecare zi în război cu justiția, care e nedreaptă și a ajuns o unealtă a păpușarilor în a pedepsi preferențial pe cei care le stau împotrivă și a grația corupți și criminali. (Cf. Daniel Mihai, Oare suntem liberi? Oare este pace, așa cum credem noi? în „Santinela ortodoxă“, https://prosistemhaha.wordpress.com/).

 

[6] Deși am mari rezerve asupra autorului rîndurilor următoare, le redau considerîndu-le relevante în contextul însemnărilor de față:

Stimate domnule Daniel Dăianu,

Vă scriu dumneavoastră pentru că sunteți singurul dintre membrii Consiliului ASF pe care îl cunosc și singurul care, mi-am zis, mi-ar putea răspunde competent și onest la întrebările care mi-au venit în minte după ce am citit textul apărut în HotNews despre veniturile salariaților ASF, apoi răspunsul și precizările dumneavoastră. Scriindu-vă, încerc să-mi stăpânesc șocul de primă instanță pe care i-l dă oricui întâlnirea cu cifrele acelea salariale aproape magice, desprinse parcă dintr-un basm arab al zilelor noastre (14 mii de euro pe lună! 72,000 de euro sau 68,000 de euro pe noiembrie și decembrie 2013, rezultați din „suplimentarea cu prime de vacanță și prime de sfârșit de an”!). Și culmea! într-un interviu pe care l-ați dat în 2013 cu ocazia înființării ASF, afirmați că „veniturile unor executivi din fostele entități erau de-a dreptul obscene”. Dar, Dumnezeule, acestea, m-am întrebat, cum sunt? (…) Fragment din scrisoarea lui Gabriel Liiceanu către Daniel Dăianu ,,salariat“ ASF din 8 februarie 2016, sursa: http://www.contributors.ro/fara-categorie/despre-fiara-lacomiei-scrisoare-deschisa-lui-daniel-daianu/

[7]Părerea lui Radu Theodoru este că: sionismul nu și-a schimbat cu nimic metodele folosite împotriva României cu începere de la 1866, metode prin care și-a asigurat stăpînirea economică și politică a țării, înrobirea poporului, încercarea de a-i distruge instituțiile fundamentale, cultura și spiritualitatea. Autorul, general de aviație în rezervă, veteran de război, în prezent nonagenar, adeptul școlii istorice revizioniste inițiate, printre alții, de francezul R. Faurisson, adaugă patetic: Merg pe linia apărării intereselor naționale, așa cum au făcut-o intelectualii patrioți ai acestei țări, oferind cititorilor un punct de vedere larg asupra fenomenului evreiesc, a sionismului universal, după părerea mea constituind pericolul mortal căruia România trădată i-a căzut victimă după războiul electronic și lovitura de stat din decembrie 1989 (cf. Motivație în vol. România ca o pradă, București, Editura Alma, 1996, p. 4).

[8] Personal, socotesc prea vag-arid termenul „problemă“, fiind vorba, de fapt, de strigătoare fărădelegi, de mari, ticăloase și mușamalizate erori, de odioase uneltiri totalitariste, de cinice măsuri genocidare etc. În fine, recunosc neputința limbajului omenesc de a acoperi vastul evantai de nedreptăți cu pricina…

[9] În revista „Art – emis“,  nr.8 /3 februarie 2016, cf. http://www.art-emis.ro/

http://www.art-emis.ro/cronica/cronica-literara/3344-dezmembrarea-romaniei-un-asasinat-social-politic-inca-nesanctionat-cum-se-cuvine-de-istorie.html

[10] V. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu. Crimele comunismului internațional în cifre, vol. I-II și Holocaustul roșu. Crimele comunismului internațional în cifre. Addenda, București, Editura Irecson, 2008.

[11] Florin Mătrescu, Holocaustul roșu. Crimele comunismului internațional în cifre. Addenda, ed. cit., p. 55.

[12] V. http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Justitie/Alexandru+Visinescu+afla+sentinta și http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/dupa-visinescu-a-venit-randul-tortionarului-ion-ficior-sa-isi-afle-sentinta-procurorii-au-cerut-25-de-ani-de-inchisoare.html

[13] A se consulta, de pildă http://cyd.ro/lumea-nu-va-ma-fi-la-fel-iar-presa-tace-ni-se-pregateste-ceva-monstruos-de-la-1-mai-2016/

[14] Am avut privilegiul, ca membru al Fundației Creștine „Părintele Arsenie Boca“, de a participa la cîteva pelerinaje și acțiuni cultural-filantropice la care m-am bucurat de prezența distinsului octogenar, care de la 16 ani deținea toate brevetele de zbor și, printre altele, a suferit regimul penitenciar de la Pitești.

[15] Cf. http://ampt.ro/monument/monumentul-eroilor-americani


poza4

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: