Noul Euxin Nr. 4 / 2016

poza1_3_2016

Noul Euxin

Nr. 4 / 2016

Actualitatea

Comemorarea românilor căzuți la Cotul Donului în 1942

          poza2_3_2016Cu aceeași înțelegere superioară a misiunii lor, au fost și-n acest 19 brumar 2016 slujitori ai altarelor care și-au amintit de jertfa conaționalilor noștri de-acum aproape trei sferturi de veac. Pînă la data la care încredințez paginilor (virtuale) aceste gînduri de mulțumire, cunosc două nume care fac cinste statutului de preot român: pr. Emanuel Florin Ganciu și pr. Sorin Ovidiu Mititean.

          Participînd alături de soția mea și de alți credincioși, ca și-n anii anteriori, la parastasul oficiat de poza3_3_2016pr. paroh Sorin Ovidiu Mititean și pr. diacon Ioan Hlihor dedicat românilor jertfiți la Cotul Donului în 1942 la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi“ din cartierul bucureștean Berceni, unde locuiesc, am avut de această dată o surpriză pregătită de prietenul și fratele întru Hristos Marian Neagu: la slujba din biserica noastră a venit și doamna Minodora Rădulescu, fiică de combatant. La rugămințile mele, mi-a trimis ulterior următoarele pagini emoționante pentru care-i mulțumim.

                                                                              Mihai Floarea

                                                                                 †

          Bunul Dumnezeu să-i odihnească pe cei care nu au mai venit acasă din război! Nu știu dacă au fost numărați toți, dar Dumnezeu îl știe pe fiecare în parte.

          Sîmbătă, 19 noiembrie 2016, mai mulți credincioși s-au gîndit să comemoreze sufletele celor plecați în veșnicie în timpul luptelor de la Cotul Donului. M-am alăturat împreună cu prietena mea, Veronica.

          Am aflat că există „Cotul Donului” înainte de a merge la școală, căci ne povestea tata, martor și participant direct la acele zile istorice.

          Fac o paranteză din neputința stăpînirii emoțiilor: pînă să trec de „ecuatorul vieții”    (l-am citat pe dl. Vlad Pohilă), probabil că mă minunam de unele „întîmplări” și… atîtpoza4_3_2016. După vreo alți douăzeci de ani mă minunez de cît de delicat îmi prilejuiește Domnul cîte ceva din care să mă încredințez că nimic nu este „întîmplător”.

          Nu-mi amintesc anul, dar a fost nevoie să fie chemat un meșter pentru o defecțiune la instalația sanitară. După ce a facut reparația, domnul Constantin a fost servit cu o cafea și a stat de vorbă „bătrînește” cu tata, care purta același nume. Au descoperit amîndoi că erau aproape de aceeași vîrstă și că au luptat la Cotul Donului, fără să se fi cunoscut în acei ani ai războiului. Fără legătură cu subiectul discuției, domnul Constantin s-a întors spre mine și m-a întrebat dacă am fost la moaștele Sfîntului Dimitrie de la Patriarhie. Cum nu aveam astfel de „preocupări”, m-a îndemnat să mă duc.

          „Întîmplare”????!!! A fost un început în viața mea de creștină practicantă.

          La începutul anilor ’90 am aflat despre părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului. Într-o zi m-am dus împreună cu prietena Veronica la biserica Sf. Gheorghe Nou ca să ne întîlnim cu părintele Nicolae. Sfinția sa ni l-a prezentat pe fratele întru Hristos, Marian Neagu, cu care urma să păstrăm legătura pentru probleme privind Asociația Pro Vita de la Valea Screzii și Valea Plopului. (Tot „întîmplare”????)

          Nu-mi amintesc să-i fi povestit vreodată fratelui Marian despre tata, ca participant la cel de-al doilea război mondial.

          În octombrie 2015, „întîmplător”, fratele Marian mi-a spus că la sfînta mînăstire Comana urmează să se sfințească o Troiță ridicată în memoria luptătorilor români de la Cotul Donului și mi-a indicat persoanele care organizau transportul spre mînăstire.

          Abia atunci și acolo i-am povestit despre tatăl meu, ca ostaș.

          Tata a fost infanterist, deci a parcurs drumul pînă la Cotul Donului pe jos, cu ranița și armamentul de război în spate. Ne povestea ca ajunsese să „doarmă” în timp ce mergea, din cauza epuizării fizice. Luptele erau crîncene și distanțele atît de mari, încît cei de la intendență[1] nu reușeau să fie mereu în spatele luptătorilor. S-a „întîmplat” [ghilimelele sînt pentru tatăl meu] ca, timp de zece zile, ostașii din compania din care făcea parte tata, să nu primească hrana. Le lipseau ostașilor nu numai hrana, ci și apa. Erau, uneori, nevoiți să bea apă din adînciturile lăsate în pămînt de către copitele cailor – o apă stătută, care avea la suprafața   așa-numita „mătasea broaștei”, pe care o înlăturau ca să poată bea.

          Uneori ostașii erau încartiruiți în locuințele întîlnite pe drum. Nici localnicilor nu le era ușoara viața. Lipsurile îi determinau să se „adapteze” condițiilor concrete.

          Povestea tata că lipseau chibriturile și grija să nu se stingă focul îi obliga pe localnici, majoritatea femei, să păzească focul și în timpul nopții. Mame și copile, dormeau cu rîndul pe timpul nopților, pentru că vecinii, de la care ar fi putut împrumuta foc, aveau casele la distanțe de kilometri. Săpunul, gazul erau foarte greu de procurat. Cînd tata a plecat de la una dintre aceste case, a lăsat săpun, chibrituri, gaz, iar femeile-gazde, cu bucurie, au umplut gamelele soldaților cu lapte în loc de apă, în semn de mare mulțumire.poza5_3_2016

          Pentru tatăl meu, lipsa hranei timp de zece zile a fost o mare binefacere de la Dumnezeu. În timpul luptelor, un singur glonț a secerat șase soldați, cel de-al șaselea a căzut în brațele tatălui meu, iar din această cauză tata nu a simțit cînd a trecut glonțul și prin abdomenul lui. Și-a dat seama că și el este împușcat cînd a simțit că îi curge sînge pe picior. A reușit să ajungă la cortul sanitar și a căzut la pămînt. Lupta continua și tata a fost strigat de către soldatul sanitar să vină la camionul care ducea răniții la spital. Pericolul era să fie lovit și acel camion de către obuzele care erau trase de inamici și de aceea nu putea să întîrzie plecarea. Tata nu mai putea să meargă, dar l-a întărit Dumnezeu pe ostașul sanitar să intre în cort, să-l ia pe tata pe umeri și să-l arunce, la propriu, în camion, chiar cînd acesta a pornit. Așa a ajuns tata la un spital din Lemberg, Polonia. Doctorul i-a spus tatei că, dacă ar fi mîncat și ar fi avut intestinele pline, nu scăpa cu viață. Zilnic îi „curăța” rana tatălui meu cu o „vergea” prevăzută cu un pansament la capătul care era introdus în rană, provocînd dureri cumplite. Chinul acesta a durat atîtea zile, pînă cînd acel pansament a ieșit perfect curat din rană.

          Deși nu le știu numele, mă rog în timpul liturghiilor, cînd se scot Sfintele Daruri, pentru cei șase soldați, pentru cei cărora tata a fost nevoit să le curme viața, pentru sanitarul și doctorul care au salvat viața tatălui meu.

          Cînd mi se părea că e greu să țin post, mă gîndeam că, dacă tata nu ar fi fost nevoit să ajuneze zece zile, nici eu nu m-aș fi născut…

          Citind în cartea Cotul Donului – 1942 relatarea despre cîinii care rodeau mîini și picioare omenești, mi-am amintit că tata ne-a povestit ceva similar.

          Ostașii s-au oprit undeva unde nu se vedea decît pămînt gol. Era nevoie de apă și au fost trimiși în recunoaștere doi soldați. Nu s-au mai întors și atunci au fost trimiși alți doi camarazi, ca să vadă dacă au căzut prizonieri sau au dezertat. La un moment dat, unul dintre cei doi a strigat celuilalt să se oprească pentru că aveau în față o movilă mișcătoare. Erau șerpi, care îi încolăciseră pe primii plecați în căutarea apei și cărora li se mai vedeau doar părți din mantale.

          În școală, am avut o colegă al cărei tată fusese rănit la un picior în război și nu a mai putut avea meseria dorită, ci s-a făcut croitor. Îl chema Dumitru. Pe atunci nu era voie să discutăm acest subiect și nu știu altceva despre soldatul Dumitru, tatăl fostei mele colege.

          Pe tata, Constantin, pe meșterul Constantin și pe croitorul Dumitru i-am pomenit pe 19 noiembrie 2016, la parastasul pentru cei 150.000 de ostași români căzuți la Cotul Donului, pentru că numai aceste trei nume le cunosc și le pot scrie pe pomelnice.

          Nu m-am gîndit niciodată că mi se va dărui bucuria de a participa la astfel de evenimente-comemorări, că atît de mulți oameni se gîndesc cu recunoștință și simțăminte creștine la miile de români anonimi care și-au servit țara și neamul și îmi imaginez cîtă bucurie și emoție ar fi trăit tata, dacă ar fi fost de față și el.

          Tata ar fi împlinit anul acesta 100 de ani. Sper că, dacă îi este îngăduit să afle despre Troița de la sfînta mînăstire Comana și despre comemorarea din 19 noiembrie a.c., se va bucura sufletul tatălui meu, acolo unde i-a rînduit Dumnezeu odihna de veci.

          Mulțumesc în numele tatălui meu tuturor celor care s-au implicat în aceste acțiuni și mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru că mi i-a scos în cale pe toți cei care m-au ajutat să pot participa și eu la comemorarea ostașilor români căzuți în luptele de la Cotul Donului.

          Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Minodora Rădulescu

[1] Contaminat de „întîmplările“ pe care le tot pomenește autoarea acestor amintiri, mă trezesc și eu obligat să menționaz „una“ (contexul mă obligă să repet o zicere memorabilă a părintelui Constantin Galeriu: „nimic nu e întîmplător, totul e proniator“):

Am avut cinstea de a-l cunoaște și de a-l asculta ore întregi povestindu-mi despre cumplita conflagrație pe bunul prieten, între timp trecut la Domnul, Vasile Valușescu, locotenent de intendență în această confruntare. În degringolada creată în urma „spargerii frontului“ – cum se exprima el –, a preluat comanda unui pluton și, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reușit să scape din încleștare. A ajuns în patrie constatînd dezastrul social-politic în curs de instaurare de către URSS și, drept „recunoștință“ pentru cele făptuite pe front, dar mai ales fiindcă se împotrivise comunizării țării cu arma în mînă, ca partizan în Munții Banatului, a fost condamnat la „muncă silnică pe viață“. Amnistiat în 1964, după Revoluția din 1989 a participat la reorganizarea Partidului Național Creștin Democrat și a Asociației Foștilor Deținuți Politici, în măsura în care i-au permis-o puterile și conjunctura creată de comuniștii și securitatea ce-au preluat eficient frîiele puterii,…

Fie-i neștearsă amintirea și Dumnezeu să-l odihnească în pace! (M. F.)

Notă: Articolul l-am ilustrat cu fotografii din timpul slujbei de la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi“. Din păcate, autoarea paginilor redate aici mi s-a prezentat după terminarea slujbei, cînd i-am putut înmîna un exemplar din cartea lui Vasile Șoimaru Cotul Donului 1942 și s-a retras cu modestie înainte de fotografia finală de grup. (M. F.)

Remember

          Între Rusia și noi nu este vorba de o înțelegere trecătoare, nici chiar de una din acele necugetate pe care vremea poate să o topească tot așa precum a făurit-o. Nu.

          Este aici ceva mai profund. Este vorba de două vieți care se exclud reciproc, sau mai bine zis, de o existență, de aceea a neamului românesc, care nu poate rămâne în picioare decât dacă Rusia este forțată să pună frâu ambiției sale.

          Într-o astfel de problemă nu poate fi chestia de vreo înțelegere, de compromis, de concesii. Dacă trăim, Rusia nu reușește în ceea ce, de două veacuri, a încălzit inima poporului rus; dacă imperiul vecin reușește să-și realizeze visul pe care l-a urmărit cu atâta încredere și tenacitate, statul român și neamul românesc nu vor mai fi decât o amintire.

         Iată adevărul. Locul pe care-l ocupăm pe harta Europei nu este al fericiților care pot să trăiască fără griji și fără trudă.

Take Ionescu

          Extras din cartea Axa Noua Românie la Marea Neagră, coordonator Victor Roncea, București, Editura Ziua, 2005, cap.VI, p. 357. Take Ionescu a fost om politic român, care a fondat în 1908 Partidul Conservator-Democrat, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1891-1895), prim-ministru (1921-1922), ministru de Externe (1920-1921), creatorul Micii Înțelegeri.

Eugen Toma

Eseuri

Depresia-simptom al duhopatiei

                                         

            În tratate ocupă un loc important dar, bolnavii depresivi depășesc cu mult arealul spitalelor de psihiatrie, încât o reflecție asupra acestui subiect se impune. Ce se petrece de fapt și în ce măsură ne afectează? La o privire de ansamblu, observăm coexistența unor manifestări și fenomene îngrijorătoare, ce par a nu avea legătură directă cu depresia dar care, în realitate, sunt adevărate simptome însoțitoare precum: 1) Agresivitatea, 2) Iresponsabilitatea, 3) Exacerbarea instinctelor de tip: libido sau distroy, 4) Nepăsarea față de exercitarea rolurilor în societate și a normelor de conviețuire, 5) Absența oricărei reacții în fața agresiunii,  6) Pervertirea instinctului de conservare, în opoziție cu exagerarea egoismului, 7) Răsturnarea intenționată a valorilor prin resuscitarea unui soi de „neo-dadaism” acompaniat de o furibundă „demitizare” a religiei, istoriei și culturii împinsă până la absurd, 8) Cultivarea viciului, 9) Secularizarea, 10) Promovarea libertății fără frontiere prin artă și mijloacele de răspândire în masă, 11) Împietrirea sufletului prin: neiubirea aproapelui (alienare, fatalism, ură), hedonism, 12) Promovarea complexului de inferioritate prin surparea coordonatelor istorice sau personale, 13) Deznădejdea, 14) Pervertirea normalului, 15) Dezumanizarea susținută și amplificată de lansarea bombelor conceptuale și de cibernetizarea creierului, 16) Războiul în cuvânt, care a lărgit perspectiva strategică prin anexarea ideologiilor generatoare de terorism verbal.

            „A crescut nivelul radioactivității, frecvența nașterii de monștri, a virusurilor transformate genetic sau a agresivității lor, a sterilității cuplurilor umane, în timp ce se constată naufragiul culturii și «fuga de sacru»” – după cum constată antropologul Marius Radu (cf. „Formula As”, nr. 1232, sept. 2016).

            Aspectele menționate nu epuizează numărul de cauze și efecte ale sindromului depresiv, dar atrag atenția asupra unei etiologii complexe și a unei simptomatologii polimorfe  care capătă conturul unei noi afecțiuni,  amintind ciuma secolului al XIV-lea. Nu ne referim  nici la o boală organică, nici la una psihică ci, la  un ansamblu de  manifestări mixte având la temelie o gravă suferință duhovnicească,  o duhopatie  născocită în laboratoarele Potrivnicului și răspândită de dușmanii Crucii-vectorii potrivnicului. Punerea în aplicare a acestui mecanism  nu este nouă, ci inspirată de episodul biblic în care oamenii, după despărțirea limbilor, s-au risipit nemaiînțelegându-se. Văzând râvna lor în încercarea de a zidi o cale proprie către Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul îi risipește despărțindu-le limbile. Lucrările încetează, zidurile se prăbușesc, lucrătorii suportând rușinea nereușitei și consecințele neîmplinirii angajamentelor. Deși în acele vremuri nu existau mijloace de comunicare în masă, rolul nefast al comunicării și-a atras pedeapsa. Extrapolând cele scrise în Sf. Scriptură la zilele noastre, observăm  cum comunicarea de joasă extracție, beneficiara unei înalte tehnicități, ia amploare deși societatea suferă vizibil de pe urma ei. De teama încălcării „libertății omului”, deja copios încălcată prin abolirea moralei, mecanismele de autocontrol social au fost înlăturate. Ce înseamnă morala și care morală trebuie urmată? – se  întreabă  cei care L-au uitat pe Dătătorul de Viață și de principiile în care aceasta trebuie trăită. Gândul ne poartă la nereușitele inițiale ale echipei de lucrători a meșterului Manole care, și în secolul XXI, rămân ținta luării în râs de către cei pentru care și Crucea a rămas o simplă spânzurătoare. Această rămânere în urmă face casă bună cu disprețul față de Tradiție. În  cazul legendei menționate, acești frânari ai dezvoltării societății, rămân blocați în secvențele de început ale lucrării în care este descrisă neputința echipei și suferința provocată de nereușite. La fel, în cazul Crucii, răucredicioșii nu au capacitatea de a-și însuși noile sensuri ale limbajului revelate de  Adevărul Însuși.

poza6_3_2016

          Puterea de mobilizare a cuvântului poate servi unor scopuri bune sau rele. Cuvântul poate fi dinamita mijloacelor de informare angajate în manipulare prin lansarea unor noțiuni sau concepte agresive. Cuvântul  nociv supune, înrobește, distruge și omoară. Somnoroșii care nu reacționează la „cuvântul urât” de care vorbea Maica Tereza, vor trăi vremea în care  acesta va fi impus. Intervenția Mântuitorului înlătură aspectele  coercitive și restrictive ale literei legii instaurând Libertatea Harului. Scepticismul recent este expresia defetismului  celor împăcați cu înfrângerea. Mass-media și mogulii din spatele ei pot dirija dezbaterile în direcții adesea imorale sau agresive. Diversiunea, minciuna, presiunea, șantajul și sabotajul se ascund în spatele unui zid al: păcii false, pasivității, lipsei de grijă, „urmării instinctelor”(?!) sau „gândirii libere”(?!) Orice colet lingvistic cu potențial exploziv, poate fi strecurat ca „democratic” în condițiile lipsei de autoritate a instituțiilor.

            Generația noastră a început prin a  trăi democrația ca pe o „democrație populară” dar impusă prin „dictatura proletariatului”!? Acesteia i-a urmat „democrația socialistă”, care ne-a împins pe culmile ei „multilateral dezvoltate” de care, pentru a scăpa, a trebuit să moară în 1989 mii de oameni. Noul ei avatar, cel de „democrație capitalistă” ne evocă filmul lui  Herbert Ross din 1977 sugestiv intitulat: „Adio, dar rămân cu tine”. Cenzura comunistă e înlocuită de libertatea mereu „democratică” în noul ei avatar înarmat de noul limbaj al: „globalizării”, „drepturilor omului”, „nediscriminării”, „toleranței”, „fundamentalismului”, „extremismului” și „ecumenismului”. Pe acest teren anomia sau neaplicarea legii stimulează înmulțirea saprofiților sociali, odată cu creșterea patogenității lor și a instalării consecințelor de felul destabilizării societății, al reevaluării unor concepte fundamentale precum dreptatea, normalitatea și sănătatea, credința, și altele, aspecte ce provoacă insatisfacții profunde, înscriindu-se ca agenți etiologici ai depresiei. Păcătoșii noii democrații pot fi încadrați ca: fasciști, legionari, extremiști, naționaliști, fundamentaliști, rasiști, ceea ce lărgește prin precizările aduse, atât termenul bolșevic de „revizionist”, cât și pe cel de „păcătos”. Potrivit zicalei: „nimic nu e perfect”, „comuniștii” sunt omiși. Dacă „pomul, după roade se cunoaște”, roadele acestei triste realități se văd în: depresie, pasivitate, frica și obediența față de sloganele „corecte politic”, defensiva normalului în fața „corectitudinii” și neputința sau compromisul în fața fărădelegii. Depresia este starea înfrânților, a  celor aflați sub ocupație, a perdanților, în timp ce optimismul, cântecul și jocul și luarea în râs devin semnele de recunoaștere ale învingătorilor.

          „Depresia se clasează pe locul 4, la nivel mondial, drept cauză a dizabilității și a morții timpurii”, conform „Studiului asupra poverii globale a bolii” (Global Burden of Disease Study – GBD). Răspândirea acestui sindrom poate fi corectă dar, cum am mai afirmat, el aparține unui cadru nosologic mult mai grav, încă necodificat, asupra căruia vom mai zăbovi. Ne referim la depresia individuală care se răsfrânge asupra unei întregi colectivități, provocând un lanț de suferințe. Cauza evidentă, dar insuficient analizată e criza spirituală a Occidentului, în fața unui Orient care respinge adeseori cu violență credința în Sfânta Treime și într-un Dumnezeu întrupat. Erodată de secularizare timp de secole, lumea își pierde temeliile creștine, referențialul autorității și al puterii, ajungând în situația în care golul nu justifică beneficiile unor decizii incerte. Unitatea credinței, de care auzim la fiecare Sfântă Liturghie, fiind singurul liant care poate aduce Pacea, este ignorată, iar lumea zace neputincioasă pe Pluta Medusei, purtată de torentele îndepărtării de Dumnezeu.

          Mario Vargas Llossa, câștigătorul premiului Nobel pentru Literatură în anul 2010, în cartea  intitulată: „Războiul sfârșitului lumii”, pune în  evidență două aspecte dominante și anume: 1) confuzia  generală sau „sminteala” ca  efect al eludării Noului Testament – singurul referențial care menține în viață specia umană  și 2) spiritul gregar care cuprinde tot mai mulți indivizi. O combinație nefericită pe care societatea, în condițiile obnubilării conștiinței, o asimilează inertă confirmând cele spuse de Mântuitorul la Muntele Măslinilor: „Bate-voi păstorul și se vor risipi oile” (Mc.14,27). Consecințele se văd în apariția unei noi patologii, în depresie, acedie, abolirea reflexelor de apărare și dispariția instinctului de supraviețuire. Numai condamnatului la moarte, aflat pe drumul către locul execuției, nu-i mai pasă dacă e bolnav sau nu, dacă i s-a făcut sau nu dreptate, dacă lumea e în criză sau nu, dacă a mâncat sau nu…

            Societatea grav bolnavă poate și trebuie să beneficieze de tratamentul adecvat, de fermitatea legii sociale subordonate celei Divine care a menținut normalitatea peste 2000 de ani. Etapa investigației diagnostice de care, în mare măsură depinde și tratamentul, se prelungește, amânând  remediile. Nodul gordian creat, numai Dumnezeul cel adevărat îl poate descurca prin aleșii Săi. Din pântecele chitului, numai  firele credinței, nădejdii și dragostei  în singurul Dumnezeu adevărat, ne pot salva. Cum  să facem să-Și întoarcă Fața către noi, pentru a ieși din disperare și depresie? În plan personal, păstrându-ne luciditatea, clarificându-ne conștiința,  apelând la Biserică, la puterea rugăciunii și a postului. În plan social, trebuie recunoscut impactul bolii asupra colectivității, trebuie formulat diagnosticul complet cu precizarea etiologiei și – foarte important – cu informarea societății în vederea recunoașterii stării de boală în care se află și a măsurilor urgente de terapie colectivă. Tratarea cu indiferență a depresiei, ca sindrom izolat cu o etiologie difuză, imprecisă și cel mai adesea pusă pe seama stresului, lasă lucrurile în voia întâmplării. Nu e normal să nu răspunzi  când ești atacat. Nu e normal să devii complicele agresorului tău. Nu e normal „să te faci frate cu dracul până treci puntea”. Nu e normal să cobori sub nivelul ființelor unicelulare cărora totuși nu le lipsește răspunsul la agresiune. Ce boală este aceasta care fiind redusă la una din manifestările ei, este tratată simptomatic? Poate fi trecută cu vederea? E ca și cum niște vărsături ar fi tratate ca semne ale unei simple suferințe gastrice, neluându-se în calcul că  ar putea ascunde o meningo-encefalită, o perforație gastrică sau un infarct miocardic. Dacă depresia nu este corelată cu manifestările semnalate, cu precizarea cauzelor și cu gravitatea efectelor, realitatea scapă diagnosticului deschizând calea unei evoluții nefavorabile și a apariției complicațiilor.

          În concluzie, subliniem că în patologia trupului și mai cu seamă a sufletului, primum movens îl constituie disfuncțiile duhului, și facem această afirmație în  spiritul observațiilor noastre susținute în diverse lucrări dintre care menționăm: „Strategia eficienței în Medicină” (Cristian & Adrian Harghel). Există suficiente motive să recunoaștem în suferința semnalată existența unei duhopatii cu toate implicațiile ce decurg din această perspectivă, în reconsiderarea fizio-patologiei și a principiilor terapeutice. „Trebuie să ieșim din iadul acesta al absenței lui Dumnezeu și să ne întoarcem în casa Tatălui, pentru a stârpi legea păcatului din noi și a lăsa să se sălășluiască în inima noastră legea poruncilor lui Hristos” – scrie arhim. Zaharia Zaharou în „Omul cel tainic al inimii” (Edit. Basilica, 2014, p.11).

                Cenaclul Noul Euxin, 4.09.2016

Dr. Adrian Harghel

          Notă: În cadrul cenaclului, comentînd tema disperării, la care dl dr. Adrian Harghel a contribuit cu un eseu reprodus în acest număr de revistă, doamna Ileana Toma a povestit cum a fost rugată de tatăl său, pr. Alexie Bârcă, paroh la Biserica Bucur, să-l ajute pe un pictor, al cărui duhovnic era:

          Omul fusese arestat și bătut îngrozitor. Era căsătorit, avea și un copil. Întors prin 1954 acasă, și-a găsit nevasta recăsătorită. N-a mai putut dormi, venea acasă la noi, la biserică, la vecernii, unde îl punea tata să slujească. Era de o frumusețe remarcabilă. Tata mi l-a încredințat mie. Aveam 17 ani. „Să-i povestești verzi și uscate, mereu, să nu-l lași să se gîndească la nimic”. Eu așa am făcut. Îi spuneam cîte-mi trecea prin cap, dar realități. El tăcea. Cu timpul s-a făcut bine, a început să picteze. Tata l-a pus ca restaurator de biserici. A ajuns într-o relație cu o femeie cu care s-a căsătorit. Eu am adus cu mine dintr-o călătorie din Iugoslavia, de undeva de pe coasta Dalmației, un diapozitiv cu Înălțarea Domnului unde erau detalii ale unei fresce care o înfățișa pe Maica Domnului. În fresca aceasta Maica Domnului avea o expresie de împlinire totală. Ea vedea că Fiul ei este ce este, după voia Tatălui. Era asumarea totală a Înălțării. Eu i-am arătat și pictorului diapozitivul. „E greu să fac așa ceva” a zis. Înainte de a pleca în provincie, unde avea de restaurat el biserici, a trecut pe la tata și i-a lăsat un tablou, o natură moartă. El pictase și Biserica tatei, și portretul tatălui meu. „Tabloul acesta să i-l dați Ilenei, cînd se va mărita”… Am auzit după aceea că a căzut de pe schelă și a murit. Am dat acest exemplu de disperare ca să vedeți că se poate vindeca. Eu nu-l iubeam pe pictorul acela, dar conta pentru mine, voiam să-l ajut, să scape. Depresia e și rodul necomunicării directe. Nu prin internet, cum se face astăzi, de unii… 

(A consemnat M. F.)

                  Columna lui Traian certificatul de botez al poporului român.

Argumente pentru dăinuirea neabătută întru adevăr a neamului românesc

          Ne propunem o întrebare care, aparent, nu și-ar avea rostul: să fi fost creștini în secolul întâi după Hristos o parte dintre daci? Mulți dintre românii ortodocși, chiar dintre cei cu o minimă pregătire, ar da răspunsul fără ezitare: „poporul nostru a fost încreștinat de Sf. Apostol Andrei, care pentru acest motiv a și fost ales ocrotitor al românilor și al României (în locul Maicii Domnului și al Sfântului Ioan Botezătorul, ale căror nume le purtau majoritatea românilor!)“. De la început precizăm că subscriem la această ipoteză bazată aproape exclusiv pe tradiția locală, tradiție pe care nu avem niciun motiv să nu o luăm în considerație. Cu toate acestea, sînt mulți care contestă creștinarea românilor de către Sf. Apostol Andrei. Ei pretind că nu există mărturii certe scrise. O mică paranteză: oare ei și alții ca ei au mărturii scrise despre strămoșii direcți ai familiilor lor de acum două mii de ani? Și,  totuși, se pare, că ei au existat și în lipsa acestor dovezi.

          Pentru predicarea Sf. Apostol Andrei prin părțile sciților – Dobrogea de astăzi se numea în Antichitate Sciția Mică – mărturisesc scriitori bisericești din primele veacuri creștine, precum Hipolit Romanul, martirizat în timpul persecuției împaratului Deciu (249-251 d.Hr.), în lucrarea sa Despre Apostoli, apoi Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, în cartea sa Istoria bisericească, scrisă în prima jumătate a secolului al IV-lea, „Secolul de Aur al Bisericii“. Tot despre evanghelizarea „sciților“ de către Sf. Apostol Andrei, în primul veac creștin, vorbește și călugărul Epifanie, în secolul al VIII-lea și Nichifor Calist, scriitor bizantin, în secolul al XIV-lea. Pe lângă aceste consemnări ale scriitorilor bisericești și alte câteva (Sinaxarul Bisericii constantinopolitane și Viața și petrecerea sfinților a mitropolitului Moldovei, Dosoftei) trecerea pe meleagurile noastre a Sf. Andrei, ca aducător al Veștii celei bune a împăcării omului cu Dumnezeu, a rămas în numeroase tradiții locale: legende, colinde și nume de locuri sau ape, în Dobrogea și Basarabia.

          De curând (2016) a apărut informația, aflată în lucrarea de 1000 de pagini intitulată El a ridicat crucea pe gheață a autorului grec George Alexandrou, că Sfântul Apostol Andrei a petrecut douăzeci de ani în Dacia. Acest autor, după ani de cercetări, a constatat că Sfântul Apostol Andrei, în misiunea sa de evanghelizare care a cuprins un teritoriu imens aflat între Asia Centrală, nordul Finlandei, Scoția, nord-vestul Africii, sudul Africii (Zambia) și stepa rusească, a propovăduit Evanghelia lui Hristos timp de douăzeci de ani geto-dacilor, în Dacia, poporul și pământul cel mai iubit de el.

          Într-o serie de izvoare istorice apusene, s-a găsit menționată și trecerea și predicarea Cuvântului Lui Dumnezeu, prin părțile noastre de la Dunăre și mare a Sf. Apostol Filip. Apoi putem adăuga predicarea Sf. Apostol Pavel în Macedonia, în Filipi, Tesalonic și Bereea/Veria, orașe locuite de o populație ce se declara, până nu demult, în majoritate aromânească. Iată ce spunea Părintele Stăniloae („Părintele Dumitru Teologul“) într-un interviu dat lui Marian Munteanu, în 1993:

          Eu cred că trebuie să rămânem în creștinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creștinism. Vedeți Faptele Apostolilor capitolul 16: 9-12, unde Sfântul Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia și ne ajută; treci Bosforul și te du, că se deschide o poartă nouă“. Și a în ajuns în Filippi care era  colonie romană-vers.12. Deci noi avem creștinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat și închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai târziu și îl duc legat la Roma. Și la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.

          El spune că era colonie romană. Iar noi avem termeni latini proprii, nu de la Roma, de dinainte de cei care s-au format la Roma. Eu zic că noi suntem protolatinitatea. Nici o limbă nu este atât de latină ca limba noastră; este foarte apropiată de limba latină scrisă, aproape toate cuvintele. Și avem cuvintele latine cele mai substanțiale, cele mai pline de sevă, de exemplu: inimă este de la anima, noi spunem Atotțiitorul, traducerea exactă „Pantocrator”, în Occident ei zic Atotputernicul: Atotoputernicul e mai rece; Atotțiitorul parcă te îmbrățișează. Noi zicem Tată, ei zic Pater; tată parcă e altfel… noi zicem Fecioară, ei zic Virgo, mai fizic așa. Ei zic „regnum” – stăpânire, parcă mai lumește; noi zicem Împărăție, parcă mai plină de taină, de basm, așa… împărăție… Noi zicem biserică, de la „basiliki”, adică în clădirea împărătească; Hristos e Împăratul… ei zic „ecclesia”; iar toți termenii aceștia au trecut la popoarele din Occident de la Roma, dar la noi nu. Și ceva din duhul acesta răsăritean, de taină, se vede în toate cuvintele noastre. Noi nu le-am luat de la Roma, noi avem o limbă proprie; latină dar proprie, noi am fost protolatini, aici s-a format latinitatea.[…] Noi suntem primii creștini din Europa.

          Se pare că nu numai acești sfinți apostoli: Andrei, Pavel și Filip au evanghelizat pe strămoșii noștri din nordul și sudul Dunării, ci a mai fost unul care se prea poate să fi fost din neamul nostru. Acesta a fost Sfântul Apostol Carp, unul dintre cei 70, ucenic și ajutor al Sfântului Apostol Pavel. El era originar din Troada – Troia, unde l-a și găzduit pe apostolul neamurilor, în una din călătoriile sale și căruia îi slujea și drept curier pentru unele din epistolele sale. Aflăm despre Sf. Apostol Carp doar din Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel: „Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum și cărțile, mai ales pergamentele“ (2 Tim. 4, 13). Sfânta Tradiție a mai păstrat consemnat și faptul că Sfântul Ap. Pavel l-a hirotonit pe Carp ca episcop în Bereea/Veria, oraș din Tracia, care până în zilele noastre a rămas majoritar românesc. Avem mai multe motive să îl considerăm pe Sf. Apostol Carp de un neam cu noi. Mai întâi, cercetându-i numele, observăm că până în vremea noastră se întâlnește în țara noastră ca nume de familie. Apoi, el este identic cu denumirea etnică a celei mai puternice ramuri, să îi spunem „geto-dace“, carpii, care stăpânea teritoriul dintre Carpați și Nistru, neam care a dat sau care, mai puțin probabil, și-a luat numele de la lanțul muntos Carpați, ce-i mărgineau teritoriul la est. Deci, foarte probabil, numele personal de carp derivă dintr-un patronim, care și el la rândul lui își are originea în etnonimul „carp“. Chiar în zilele noastre, când lumea e mult mai amestecată și mai puțin atentă la identitatea etnică, atunci când întâlnești persoane purtând nume precum: Rusu, Leahu (polonez), Frâncu (francez sau franc), Szasz, Maghyaroș, te gândești mai degrabă la o origine etnică, mai mult sau mai puțin îndepărtată, decât la o simplă poreclă devenită nume de familie. Cu atât mai mult acum 2000 de ani când, deși prin cosmopolitism, se tindea spre ideea de „cetățean universal“, totuși, etnic oamenii țineau să-și păstreze identitatea. Dar ar mai fi două motive care ar pleda pentru originea dacică, chiar dacă îndepărtată în timp, a Sf. Apostol Carp. Primul ar fi orașul natal Troada, iar al doilea, orașul pentru care a fost hirotonit, Bereea/Veria, din Tracia. Cetatea Troia a avut nu doar o fondare, ci mai multe, urmate fiecare de perioade de înflorire și apoi de decădere și distrugere, precum Troia VI din poemul Iliada de Homer (datată între 1500-1000 î.Hr.). Și Troia homerică, de altfel, a fost fondată și stăpânită tot de traci (obiectele de podoabă găsite de Schlieman s-a constatat că erau făcute din aur din Munții Apuseni). Însă, de pe la anul 1000 î. Hr. apare o altă Troie în care arheologii (informațiile le avem din articolul „Dacii la Troia“[1] al lui Vasile Pârvan) găsesc numeroase obiecte, vase de ceramică și arme de bronz de tip neîndoielnic geto-dacic. După cum afirmă V. Pârvan (Dacii la Troia, București, ed. Saeculum I.O., 2011, p. 237): „Ele nu au fost importate, ci fabricate pe loc“. Tot Pârvan, pe lângă dovezile arheologice, adaugă și numeroase toponime geto-dace în Misya, Bithynia, Phrigia și Galatia din Asia Mică. Ceea ce îl face să afirme la finele studiului său: „Astfel dară, pe ruinele cetății miceniene, în care poetul cântase pe Hector eroul și pe Andromache cea tristă, dacii năvalnici ridicaseră din nou, la câteva secole după grozava cădere, o altă cetate; și făurarii Nordului Carpatic turnau acum arme de bronz și olarii getici modelau vase în pământ ars, ele ale căror modele fuseseră odinioară create în văgăunile munților noștri și pe malurile roditoare ale Dunării și Tisei“. (p. 242)

          Cercetările genetice din ultimii ani confirmă înrudirea strânsă dintre populația din actuala Anatolie turcească (Asia Mică), mai ales pe țărmurile Mării Negre și cele ale Mediteranei și macedo-românii din zilele noastre, ai căror strămoși au fost aceiași cu ai noștri.[2]

          În sfârșit, cetatea pentru care a fost hirotonit episcop Sf. Apostol Carp a fost Bereea, Veria de astăzi care și atunci ca și acum, era și este macedo-română, etnic vorbind. Posibil ca Sf. Apostol Pavel, inspirat de Dumnezeu, să-l fi trimis pe Apostolul Carp să-i evanghelizeze pe cei de-un neam cu el. Mai ales dacă ne reamintim, așa cum am afirmat mai sus, că Sfântul Apostol Pavel spune: „Am fost la Troia și mi s-a arătat în vedenie un macedonean care mi-a spus: „treci în Macedonia și ne ajută“ (cf. Fapte 16, 9-12).

          Și totuși, dacă presupunerile noastre în privința unui creștinism de origine apostolică la strămoșii noștri sînt fondate, de ce nu avem probe materiale sau relatări mai concrete care să ateste această creștinare timpurie? Ba avem, cum de nu! Dar trebuie puse în evidență și explicate. Astfel, Columna traiană (fig.1), care pe nedrept e numită de unii

fugura1

„Actul de naștere a poporului român“, cred că ar trebui numită mai degrabă „Actul de

botez al poporului daco-român“ – e adevărat, postdatat, cu circa jumătate de secol. Columna traiană a făcut parte dintr-un mare complex, Forul lui Traian, format din clădiri, monumente și statui grupate în jurul unor mari incinte, în mijlocul căreia se afla statuia ecvestră a Împăratului Traian (98-117 d.Hr.). Din lipsă de spațiu, Traian a fost nevoit să

Figura nr.1

poruncească escavarea unui pinten de piatră al unei coline stâncoase ce se cobora din Quirinal spre Capitoliu. Cu această ocazie, circa 850 000 de metri cubi de piatră și pământ au fost îndepărtați prin efortul a mii de sclavi[3].

După șase ani de muncă, în 113 d.Hr., cu aurul prădat din Dacia și cu brațele sclavilor din care, poate, majoritatea erau daci, cu zeci sau chiar sute de meșteri constructori și sculptori greci și din Orientul Apropiat, conduși de vestitul arhitect Apollodor din Damasc, Traian și-a putut inaugura Forul. Dar Columna a fost inițial ridicată doar ca mărturie a înălțimii muntelui – aproape 40 de metri – care fusese escavat. Ceva mai târziu ea va fi împodobită cu scenele sculptate și pictate din cele două războaie dacice după planurile aceluiași Apollodor, inspirate, probabil, de lucrarea Dacica scrisă de Traian. În anul 117 d.Hr. Columna avea să devină și monument funerar, primind urna de aur cu cenușa împăratului, mort în războiul cu parții. Pentru informații mai detaliate despre Forul lui Traian, Columnă și statuile monumentale de daci care au împodobit Forul, pot fi consultate excelentele lucrări: Columna lui Traian de Radu Vulpe,  editată de Institutul de Memorie Culturală în anul 2002 și Dacii în cultura romană, studiu de iconografie antică, de Leonard Velcescu, edition Les Presses Literaires, 2008.

figura2Ca generalități despre Columnă mai afirmăm doar că ea este, cu metopele sale ce se întind pe aproape 200 de metri și cu cele peste 2500 de siluete și figuri umane, cea mai amplă sculptură în piatră din toată antichitatea greco-romană.

Figura 2

Dar ceea ce ne trezește interesul în momentul de față și vrem să scoatem în evidență în acest articol este faptul că pe Columnă se pare că apar informații concrete despre creștinarea foarte timpurie a strămoșilor noștri. Și nu a unora oarecare. Începutul, ca în multe alte cazuri, în cadrul acestei cercetări, l-a constituit o „simplă“ observație. Am sesizat că pe metopa în care este reprezentată scena „sinuciderii“ lui Decebal, aflat înconjurat de călăreți romani,

figura3

Figura 3

căzut într-un genunchi și cu sicca la gât (fig. 2), călărețul aflat în spatele său se închină (fig. 3). După cum se poate vedea, soldatul roman aflat în spatele regelui dac, aplecat peste capul calului, ține mâna dreaptă în dreptul frunții cu degetele strânse exact ca în semnul ortodox al închinării. Ne-am străduit să găsim altă semnificație a gestului și nu am reușit. Soldatul roman se închină și, deci, se roagă. Dar oare, pe un monument cu peste 2500 de figuri, orice poziție a capului, corpului sau a mâinilor trebuie neapărat să însemne ceva anume? Ne lămurește istoricul Radu Vulpe, în lucrarea deja citată Columna lui Traian, când aduce argumente în favoarea importanței documentare covârșitoare a Columnei, printre altele, atrăgând atenția asupra „absenței oricărui gest lipsit de semnificație”[4] și asupra „exprimării de stări psihologice prin gesturi convenționale, dar elocvente.”[5]

Acum ne punem o întrebare firească: de ce și-ar fi riscat Apollodor din Damasc situația privilegiată și chiar viața, arătând un oștean roman creștin pe însuși monumentul triumfal al Împăratului Traian, unul dintre marii prigonitori ai creștinilor? Poate cineva răspunde: ca să arate posterității că pe vremea lui Traian erau creștini în armata romană. Acesta ar putea fi un tip de raționament contemporan nouă, iar nu al primilor creștini. Credem că motivul reprezentării în această postură a oșteanului roman a fost unul foarte important, pentru că, dacă gestul lui ar fi fost înțeles de păgânii dușmani, s-ar fi putut declanșa o razie sângeroasă în trupele de elită care participaseră la prinderea și, credem, uciderea în luptă a regelui dac. În perioada la care ne referim, ultimii ani ai domniei lui Traian (113-117 d.Hr.), după cum îi scrie prietenul său Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bithyniei, creștinii erau aproape pretutindeni – sigur exagerat – dar, tot pretutindeni, în imperiu, erau vânați dacă nu aduceau „cuvenita“ cinstire a împăratului ca zeu.

Și nu o aduceau! Să analizăm puțin situația după sfârșitul celui de-al doilea război dacic. Decebal murise, iar o mare parte din nobilii săi ori căzuseră în luptă, ori se predaseră, dar dacii, ca popor, nu au fost definitiv înfrânți și nu vor fi niciodată. Majoritatea dacilor și a teritoriilor locuite de ei din moși strămoși nu vor fi cucerite niciodată de romani. Decebal, dacă ar fi scăpat din încercuire, în orice direcție ar fi fugit în afară de sud, ar fi ajuns la frați sau chiar aliați, care l-ar fi adăpostit și, de unde, ar fi putut întreprinde după un timp, o tentativă de eliberare a țării pierdute. În condițiile acestea, a te ruga, tu, un oștean roman, pentru regele dușman, dușmanul cel mai periculos al imperiului, după atâția ani de războaie cumplite, constituia un act de o gravitate extremă, un act de trădare a împăratului și a imperiului. Un motiv în plus pentru care doar un neînțelept ar fi pus pe cel mai important monument al imperiului (așa avea să rămână până în zilele noastre) un cavalerist roman în această postură. Și, deși a făcut-o, Apollodor nu a fost nici neînțelept, nici trădător. Este posibil ca el, ca mulți alții din vremea lui, să fi fost creștin în ascuns și să fi dorit să transmită creștinilor din generațiile ce aveau să vină ceva cu mult mai important decât prezența unui soldat roman încreștinat, pe care, dacă ar fi vrut, putea să-l reprezinte mult mai discret în oricare altă scenă decât cea a prinderii regelui Decebal.

Să revenim la soldatul care se închina. De ce s-ar ruga un soldat roman pentru regele dușman, care e pe cale să-și taie gâtul, la capătul unor războaie extrem de sângeroase, în timpul cărora – sigur – mulți dintre camarazii și prietenii lui au murit? Poate mi se va spune: „pentru că era creștin și un creștin trebuie să se roage pentru vrăjmașul său, mai ales când e pe cale să se sinucidă“. Totuși, nu e chiar așa! Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan nu le recomandă fiilor săi duhovnicești să se roage nici măcar pentru creștinii care au făcut păcate de moarte (I Ioan, 5,16). Un păgân murind se duce în iad, chiar dacă nu se sinucide. Dar dacă cel care e pe cale să-și taie singur gâtul e creștin, atunci sigur mântuirea lui e în mare pericol și trebuie să te rogi pentru el. Această taină cred că a vrut, cu voia lui Dumnezeu, Apollodor să o transmită creștinilor din vremea lui și posterității: Decebal era creștin! Și vom vedea că nu numai el. De ce era totuși așa de importantă aceasta informație?

Dacă ne gândim la perioada la care ne referim, circa 80 de ani doar de la întemeierea bisericii lui Hristos, credința chiar dacă se răspândea, creștinii erau mult mai puțini decât păgânii și erau urmăriți, prigoniți și foarte adesea condamnați la moarte. În aceste condiții, venirea la Hristos a regelui unui popor vestit în toată antichitatea pentru puterea, vitejia, dreptatea – ne-o spune Herodot – bogăția  dar și pentru religiozitatea sa, constituia, credem, un îndemn puternic la a rămâne tari în credință, mai ales pentru cei pe care prigoana prelungită i-ar fi făcut să le slăbească încrederea în viitorul și biruința Bisericii.

Dar mai înainte de a ne continua investigația, vom aduce la cunoștință cititorului o mărturie primită de la un cuvios cu viață sfântă, român contemporan cu noi. Cu darul lui Dumnezeu, ici și colo, în lumea aceasta în care mulți cred că răul își face de cap, se mai găsesc oameni care duc viață îngerească, luptători până la sânge cu răul și biruitori ai lui. Astfel de oameni, îndeobște, sînt prea puțin luați în seamă de lumea care are ochi și nu vede, are urechi și nu aude cele ce i-ar fi de folos pentru mântuire. Asemenea oameni sînt însuflețiți de o dragoste fierbinte și lucrătoare atât pentru Dumnezeu, cât și pentru semenii lor. Acești îngeri în trup, de fapt oameni ca și noi, dar care își duc viața după modelul hristic, la care toți suntem chemați, pentru dragostea lor și pentru adevărul în care trăiesc, primesc de la Dumnezeu o seamă de daruri, de puteri deosebite, dumnezeiești, numite harisme. Cea pe care o aducem aici în discuție pentru că este relevantă în cadrul temei pe care o tratăm, este harisma străvederii sau a vederii duhovnicești. Această harismă este o însușire a unora dintre creștinii îmbunătățiți, care le dă posibilitatea să cunoască atât gândurile celorlalți, cât, deopotrivă, trecutul și viitorul în măsura și în momentul hotărâte de Dumnezeu. Acești creștini cu viață mult îmbunătățită știu să deosebească între cuvântul sau imaginea care vine de la Dumnezeu și o înșelăciune de orice fel trimisă de cel viclean.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ocazia să întâlnesc câțiva dintre acești oameni rari, iar pe doi dintre ei să-i cunosc mai îndeaproape.

Am făcut această introducere pentru ca aceia care nu cunosc asemenea oameni binecuvântați să înțeleagă că, atunci când un om care își duce viața în sfințenie îți spune ceva, tu trebuie să-l crezi pentru că ceea ce îți spune e de la Dumnezeu. Mai ales când te-ai dus la el rugându-te înainte lui Dumnezeu. Astfel, cercetându-l într-o anumită problemă pe unul dintre acești oameni deosebiți, anume pe părintele Protosinghel Nicodim Bujor, care acum cu siguranță este printre sfinții lui Dumnezeu, acesta îmi spune la un moment dat: „Părinte, L-am rugat pe Dumnezeu să îmi arate unde e Decebal și mi l-a arătat pe Decebal luminos ca un sfânt. Decebal este un sfânt al neamului nostru!“ Auzind lucrul acesta, am fost atât de uimit încât nu am fost în stare să-l mai întreb nimic. Cum ar putea să fie sfânt nefiind botezat? Și cum poate fi sfânt dacă s-a sinucis? Sau dacă i-a mai dat Dumnezeu să mai afle și alte lucruri despre el? Ulterior am aflat de la un alt preot, fiu duhovnicesc al Părintelui Nicodim, că acesta i-a spus că nu este adevărat că Decebal s-a sinucis; ci că a murit în luptă. Tot părintele Nicodim ne-a spus și despre Mihai Eminescu că i-a dat Dumnezeu să-l vadă tot în aură de sfânt. Asemenea oameni – și părintele Nicodim nu a fost singurul – iubindu-și înflăcărat, dar nepătimaș poporul din care fac parte, își pun întrebări și Dumnezeu le răspunde, spre luminarea lor și a noastră.

Această convorbire cu părintele Nicodim a avut loc cu câțiva ani înainte de a începe cercetarea Columnei.

Pr. Emanuel-Florin Ganciu

(va urma)

 

[1] Pârvan Vasile, Dacii la Troia, ed. Saeculum, București, 2011.

[2]Prof. Dr. Rodewald Alexander și Dr. Cardoș Georgeta, Genomul Uman, Ed. Curtea Veche, București.

[3]Cf. Radu Vulpe, Columna lui Traian, CIMEC, 2002, p. 15

[4]Vulpe, Radu, op.cit. p.17.

[5] Ibidem, p. 15.

poza7_3_2016

 La mulți ani României și românilor
cu prilejul Zilei Naționale!

Redacția:

Liana Floarea – lianafloarea@yahoo.com

Mihai Floarea – mihaifloarea53@yahoo.com

Laurențiu Negruț –  laurentuiun3000@yahoo.com

Eugen Toma – eugeniu.m.toma@gmail.com



Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: