Noul euxin nr. 11 / 2018

image001

image003

Ziditori ai Marii Uniri– o piesă-omagiu centenarului

Motto: (…)Românii şi-au păstrat naţionalitatea în cele mai grele timpuri şi o vor păstra şi în lupta cu actualul sistem de guvernămînt. Lupta îi opreşte însă în desvoltarea lor firească, îi umple de amărăciune şi-i înstreinează din ce în ce mai mult de concetăţenii lor maghiari, cari, seduşi şi preocupaţi de idealuri nerealizabile, au pierdut simţul comunităţii de interese, care leagă pe popoarele adunate sub ocrotirea Majestăţii Voastre şi risipesc puterile statului în opintiri zadarnice pentru anularea a tot ce nu e maghiar în statul ungar. Din datorie cetăţenească protestăm împotriva acestor opintiri, avînd conştiinţa că această datorie ne-am făcut-o în toate împrejurările şi nu ni se poate imputa că am încurajat guvernul să meargă spre prăpastia spre care se apropie, că nu i-am atras atenţia la timp asupra acestui mare pericol. (…) (Memorandul Românilor din Transilvania, Banat și Ungaria către Majestatea Sa Imperială și Regală Apostolică Francisc Iosif I, redactat la 25 mărțișor/martie 1892 de Iuliu Coroianu și elaborat la Sibiu de Ioan Rațiu, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băsești, Eugen Brote, Dionisie Roman, Patriciu Barbu, D. O. Barcianu, Gherasim Domide, Teodor Mihail, Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița, Dimitrie Comșa, Niculae Cristea și Septimiu Albini).

Primul dintre evenimentele la care am participat în anul 2018 – dedicat Centenarului Marii Uniri – a fost spectacolul teatral Ziditori ai Marii Uniri, prezentat de „Civic Art C.V.M.“ București, vineri, 23 făurar 2018, la sala Ministerului Afacerilor Interne – Centrul Cultural al M. A. I., oferită generos prin bunăvoința d-lui general Costică Voicu.

Textul de la care a plecat regizorul Marian Ciripan este mai vechea punere în scenă a lui Dan Tărchilă (n. 1923) Memorandiștii, a cărei premieră a avut loc la Cluj, la 1 decembrie 1999, în regia lui Ioan Ieremia.

Fiindcă de această dată s-a optat pentru nume fictive („neutre“ – sună adjectivul din

image004

argumentul regizoral; nu vreau să discut aici motivele acestei decizii), din respect pentru cititorii acestor rînduri îmi permit doar a reda parțial distribuția piesei inițiale la premiera din urmă cu nouăsprezece ani: Vasile Lucaciu, Paulina, Mihai, Todor, Szabo Arpad, Maria, Badea Cîrțan, un deținut sîrb, paznicul închisorii și funcționarul.

Distribuția actuală, identică aceleia a reprezentației de la Cluj, din 20 făurar 2018 (am reprodus aici o imagine preluată din publicația „Lumina“[1], în care apar, în dreapta, și trei dintre organizatorii spectacolului), a fost: Marian Ciripan– părintele profesor ortodox Ioan, Cristina Moldoveanu– Ana, soția preotului Ioan, Marian Despina– preotul greco-catolic Vasile, Dan Apăvăloaie– Ștefan Mușat, un fost elev al părintelui profesor Ioan, Petre Pletosu– Baci Todor și Adrian Anghel– temnicerul ungur de la Seghedin.

Ca în teatrul clasic, piesa respectă unitatea de loc (celula unde e deținut politic părintele Ioan) și, parțial, de timp (ajunul Crăciunului). Decorul minimalist – un fundal pe care este reprezentat vag un zid cu o fereastră oarbă (simbolul lagărului larg, fără orizont, în care era transformată întreaga Transilvanie în epoca dominației austro-ungare), o masă cu o lumînare arzîndă (simbolul speranței creștine mereu aprinse) și cu o carte deschisă (simbolul scrutării intelectuale – contextualizat, pus în slujba intereselor naționale), două taburete – sugerează sobrietatea specifică temniței și obligă spectatorul la introspecție.

Mai generoase au fost costumele (exceptînd, firesc, alb-negrul preoțești – preotul Ioan, preotul Vasile) însoțite de recuzita adecvată: uniforma elegantă a temnicerului, cu o pălărie cu panaș, cizme și o flintă pe umărul drept, costumul tradițional femeiesc transilvănean, cu nelipsita straiță și un coș de merinde (Ana), portul oieresc bărbătesc, cu bota, sarica, opincile și cușma neagră (Baci Todor); în fine, costumul gri-deschis, cu redingotă, de tînăr intelectual (Ștefan Mușat). În final, preotului Ioan i s-a înmînat de către soție – ca semn al revelației personale, care i-a adus împăcarea cu sine și cu destinul – un tricolor, pe care-l va ține îndelung în dreptul inimii.

Bine aleasă, în ton cu luminile și cu jocul actoricesc, sonorizarea a debutat cu două superbe piese folclorice instrumentale (fluier-solist) și a inclus, la un moment dat, un colind de copil.

Acțiunea e statică, accentul fiind pus pe ideație cu replicile, multe în versuri (altă notă clasică!), gravitînd în jurul tematicii, anume idealul național dublu: al unirii românilor și al libertății.

O temă secundară, anume  a familiei creștine aflate „sub vremi“, pe care o cred încă de actualitate, dacă mă gîndesc la asalturile LGBT – le-aș socoti ridicole, dacă n-ar fi programate încăpățînat, cu extraordinare eforturi financiar-politice dinafara țării! – este credibil inserată dramatic, grație abilităților Cristinei Moldoveanu în rolul Anei – consoarta preotului Ioan, mamă devotată, care tinde să-și condamne soțul pentru pierderea libertății și îndelungata absență de acasă și de la biserică. Abia cînd înțelege măreția țelului bărbatului și are prilejul de a opta, în cunoștință de cauză, punînd în balanță interesele personale imediate și acelea vizînd viitorul colectivității, se pronunță identic soțului ei, refuzînd înșelătoarea avansare în gradul de protopop venită din partea guvernanților maghiari – căci ea l-ar fi compromis dinaintea oamenilor care credeau în el și-l aveau ca reper moral. Statutul de reprezentant al idealurilor românimii este clar punctat prin cele două vizite primite în închisoare (complicitatea temnicerului îl umanizează, în rolul acestuia Adrian Anghel excelînd): tînărul intelectual Ștefan Mușat, fost elev eminent al preotului-profesor, și Baci Todor, corespunzînd legendarului Badea Cîrțan, cel care a răspîndit cuvîntul tipărit printre transilvăneni, fiind supranumit „țăranul cărturar“ care a stîrnit admirația lui V. A. Urechia și chiar pe a domnitorului Carol I.

[1]Cf.http://ziarullumina.ro/premiera-absoluta-la-cluj-napoca-piesa-de-teatru-ziditori-ai-marii-uniri-130986.html

Prietenia preotului ortodox Ioan cu preotul greco-catolic Vasile reprezintă, simbolic, dezideratul unirii „în cuget și simțiri“, mai ales la ceas de răscruce, a tuturor românilor, indiferent de convingerile personale, de statutul social ori chiar de credință.

Definitoriu pentru binevenitul mesaj fierbinte-patriotic al piesei (așa îl socotesc în contextul dezbinării actuale generate de interese personale și de grup, depășind, vai, granițele legalității!) este monologul final, în care am recunoscut fragmente din vibranta pledoarie a preotului greco-catolic Vasile Lucaciu, veritabil sfînt al românimii, cu dreptate adus în atenția conaționalilor de dramaturgul Dan Tărchilă în piesa-document Părintele Vasile Lucaciu –erou şi martir. Îmi permit să preiau un fragment din vestita, pe vremuri, acum aproape uitata pledoarie la Procesul Memorandiştilor de la Cluj din 1894:

Domnilor judecători, domnilor juraţi, onorată curte! Am fost aduşi aici, în faţa dumneavoastră pentru a răspunde de faptele noastre, dar mai ales de cugetul nostru care este autorul acestor fapte. N-ar fi trebuit să ne chemaţi la judecată! Ar fi trebuit ca mai întîi să vă cercetaţi propria conştiinţă şi să vă-ntrebaţi dacă un popor poate fi acuzat pentru că doreşte să fie liber; fiindcă  dumneavoastră vreţi, de fapt, să judecaţi poporul Român… Dar nici un popor nu are dreptul să judece un alt popor. Atîta timp cît trăim pe pămîntul nostru, ce argumente pot fi invocate pentru a ni se impune stăpîni dinafară? Permiteţi-mi să vă răspund: Nici unul! Pentru că nici un român nu s-a născut vreodată rob!

Domnilor judecători, noi avem două mii de ani de patrie! Există vreo forţă în lume care să facă istoria să uite aceşti două mii de ani??? Şi chiar dacă ar îndrăzni cineva, să-ncerce numai!!! Secolele  vor rămîne şi pe mai departe în noi, fiindcă le purtăm cu fiecare cuvînt pe care-l rostim şi în credinţa noastră.

Onorată curte! Priviţi aceşti oameni care au umplut această sală de judecată şi care vă privesc tăcuţi şi acuzatori; sînt preoţi şi ţărani, profesori şi studenţi care au venit din toate colţurile Transilvaniei pentru a asista la procesul nostru. Nu sînt ei, oare, o dovadă de netăgăduit că Memorandul a fost scris din voinţa întregului popor român??? Fiindcă Memorandul nu e altceva decît voinţa românilor de-a trăi liberi pe acest pămînt alături de celelalte popoare. Cauza românească îşi are legile ei mai presus de codul dumneavoastră juridic şi nici un paragraf nu i se potriveşte poporului român, fiindcă singura lege e Transilvania!  Dacă vreţi să călcaţi această lege călcaţi în picioare toate legile acestei lumi. Cu ce drept, domnilor judecători???

Nu vedeţi că e inadmisibil să ne judecaţi în propria noastră casă!?  Şi dacă ne acuzaţi pentru că luptăm pentru drepturile noastre, şi dacă ne găsiţi vinovaţi pentru că idealul nostru e Libertatea, atunci chemaţi la judecată şi Someşul, şi Mureşul, şi Crişurile, şi munţii, şi plaiurile, şi cerul de deasupra noastră… Condamnaţi-ne pe toţi şi faceţi din Transilvania o imensă închisoare pentru români; dar vă previn, domnilor judecători, că apele rîurilor noastre nu vor putea fi niciodată stăvilite de verdictul vreunui tribunal, iar munţii noştri vor rămîne şi pe mai departe înalţi şi neclintiţi ca şi credinţa noastră.

Domnilor judecători! După ce că jandarmii şi husarii s-au năpustit asupra mulţimii şi-au împrăştiat-o, deşi mulţimea venise aici doar pentru a-şi îmbărbăta propriii reprezentanţi; după ce că au fost plătiţi cîţiva oameni fără căpătîi  să ne arunce sudălmi şi vorbe de ocară, acum, ca o încălcare fără precedent a legii, nu ne daţi dreptul să ne apărăm în limba noastră? Vă e teamă de limba noastră, domnilor judecători?  Noi o vorbim de două mii de ani şi n-am ucis cu ea pe nimeni. Voiţi a ne opri să vorbim româneşte? Niciodată!  Pentru că în două mii de ani n-a trecut o zi în care să nu se vorbească româneşte în Transilvania! Limba noastră e cartea de istorie a poporului Român. În două milenii de existenţă nimeni şi nimic nu ne-a putut clinti de pe acest pămînt. Am rămas aici! V-aţi întrebat cum, oare, a fost cu putinţă?! Cotropirile s-au ţinut lanţ; neamuri de alte limbi au năvălit peste noi, dar noi am continuat să vorbim româneşte… Mulţi ne-au adus credinţele lor, felul lor de-a gîndi, dar noi ne-am păstrat cugetul curat şi necorcit. Am trecut prin Istorie purtînd în suflete această mare taină a Unirii Româneşti întru pămînt şi ideal, iar această taină este forţa cu care venim astăzi în faţa lumii întregi şi ne cerem drepturile, pentru că noi nu venim în faţa unui tribunal ci în faţa  întregii lumi şi o spunem răspicat: Noi sîntem români! Pămîntul acesta este românesc! Sufletul nostru este românesc! Trecutul românesc, şi vrem ca şi viitorul să fie tot românesc!

Domnilor judecători, există, mai presus ca dumneavoastră, un alt tribunal: al Istoriei! Care nu iartă. El hotărăşte pînă la urmă. Şi vine un timp  cînd el nu mai poate fi evitat. Acel timp se  numeşte LIBERTATE![1]

Îmi fac datoria de conștiință să supun in extensoaceste fraze nemuritoare atît atenției românilor care celebrează în 2018 centenarul Marii Uniri, cît și întru luare-aminte celor ce vor veni să viețuiască, din voia Domnului, pe pămîntul vechii Dacii!

[1]Din arhiva lui Paul Antoniu. Sursa: http://www.buletindecarei.ro/2014/11/vasile-lucaciu-comemorat-la-carei-pledoaria-lui-vasile-lucaciu-de-la-procesul-memorandistilor.html

image007

Revenind la spectacolul reușit din 23 făurar 2018, am de adăugat că, după aplauzele din final, Marian Ciripan a pregătit spectatorilor bucureșteni cîteva momente unice: citirea unui mesaj din partea Înaltpreasfinţitului Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, prezent la premiera de la Cluj-Napoca, din 20 făurar a.c., adresat dramaturgului Dan Tărchilă, urmată de înmînarea documentului nonagenarului prezent în sală (am imortalizat momentul în fotografia alăturată). A urmat înmînarea unei „Diplome de Excelență“ doamnei Cristina Georgeta Moldoveanu „pentru truda jertfelnică, închinată spiritualității, artei și pedagogiei românești spre mîngîierea sufletului și luminarea minții fraților întru Hristos“ din partea Companiei „Civic Art C.V.M.“ București, prilejuită de aniversarea zilei sale de naștere. Aceasta se adaugă – după cum am aflat ulterior – unei speciale „Diplome de aleasă cinstire pentru atașamentul față de credința ortodoxă și tradiția românească“, din partea Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, semnată de Întîistătătorul ei. 

La asemenea cuvinte formulate de personalități ale Bisericii Ortodoxe Române și ale culturii creștine contemporane, ce-ar mai putea fi de adăugat din partea modestului cronicar ce semnează rîndurile de față?

Desigur, calde felicitări întregii trupe, în special lui Marian Ciripan, sufletul acestei companii – regizor și actor deopotrivă de talentat! Creștinii se pot bucura că au prilejul unor trăiri înalt-patriotice mediate scenic, grație eforturilor susținute ale unor asemenea oameni iubitori ai artei dramatice, prin care nu rămîn doar în istorie și-n Sinaxare sfinții martiri și eroi ai neamului, precum Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu, Sf. Antim Ivireanu, Vasile Lucaciu ș.a., ci prind viață din viața actorilor creștini dedicați nobilei arte – exemple pentru întreaga breaslă, aș îndrăzni a scrie.

image008

București, 24 făurar 2018                                                                                      Mihai Floarea

Notă: Fotografiile a doua și a treia îmi aparțin.

Am publicat articolul pe blog, fără fotografii:

http://mihai-floarea.blogcreativ.ro/Primul-blog-b1/O-piesa-dedicata-Marii-Uniri-b1-p101.htm

image010

Bisericile ortodoxe din Paris

 

Catedrala „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ din Paris este situată aproape de Cartierul Latin. Este biserica la care m-am dus cel mai des în Paris, alături de cea situată nu departe, la cripta lui Saint Sulpice cu hramul Sfintei Cuvioasei Parascheva şi Sfintei Genoveva, protectoarea Parisului, dar şi Mânăstirea din Limours, Biserica rusească de la Institutul Saint Serge şi Biserica grecească, centre ale ortodoxiei în Oraşul Luminilor.

Biserica mare din strada Jean de Beauvais constituie de mai bine de o sută de ani a doua ambasadă culturală şi spirituală a României în capitala Franţei, oază de ortodoxism pentru toţi românii. Monument de arhitectură al Franţei secolului al XIV-lea şi mărturie de cultură şi spiritualitate pentru România, ea poartă această dublă încărcătură şi moştenire istorică.

Piatra de temelie a bisericii a fost pusă la data de 30 ianuarie 1374 de însuşi regele Franţei Carol Quintul,  în amintirea cancelarului său – cardinalul Jean II de Dormans, episcop de Beauvais. Acesta a întemeiat Colegiul de Dormans în anul 1370. Biserica urma să fie capela acestui nou colegiu al Cartierului şcolilor din Paris. Construcţia sa a fost acordată celebrului arhitect Raymond du Temple, care se ocupase de ridicarea Palatului Luvru şi a Catedralei Notre-Dame.

Zidirea Bisericii Colegiului Dormans-Beauvais s-a încheiat în anul 1380. În anul 1882 biserica a fost cumpărată de Regatul României. Arhitectura sa este cea  a goticului târziu.

În biserica aceasta s-au rugat mari personalităţi franceze precum: François-Xavier (1506-1552), Ignaţiu de Loyola (1491-1556),  cofondatori ai ordinului iezuit, apoi Cyrano de Bergerac (1619-1655), Nicolas Boileau (1636-1711), fraţii Perrault (sec. XVII), Charles Rollin (1661-1741) şi alte nume celebre ale lumii intelectuale şi ecleziastice franceze. Unii dintre aceștia au fost elevi, alţii profesori ai Colegiului Dormans-Beauvais.

În anul 1865 biserica a fost restaurată de călugării dominicani şi împodobită cu vitraliile extraordinare de azi. Dominicanii au vândut apoi peste câţiva zeci de ani acest locaş sfânt. Parisul a devenit între anii 1830-1840 principalul oraş universitar occidental, unde tineretul Ţărilor Române era trimis să se formeze. Tinerii au fost cei care au pus umărul la revoluţia română de la 1848. Biserica din strada Jean de Beauvais a fost cumpărată de guvernul Regatului României în luna septembrie a anului 1882, cu participarea financiară şi morală a tuturor românilor. Ea avea să devină o punte a schimbului spiritual între România şi Franţa.

După instaurarea regimului comunist la noi, a urmat o perioadă dificilă de rezistenţă creştină activă faţă de invazia comunistă, având susţinerea unor mari personalităţi române din diasporă precum scriitorii: Mircea Eliade, Emil Cioran sau Eugen Ionescu, Mitropolitul Visarion Puiu ş.a.m.d.

Mânăstirea Limours din l᾽Essonne reprezintă unul dintre cele trei centre importante ortodoxe româneşti din diasporă, alături de Bisericile din New York şi Geneva. Asemănarea constructivă poate fi doar cu Biserica de la Geneva. Este construită din lemn, după specificul bisericilor vechi maramureşene din nordul României. Stilul acestora este inconfundabil, apropiat celor din secolul al XIV-lea.

Mânăstirea Limours a fost ridicată recent, în anul 2009 prin strădaniile enoriaşilor şi ale Mitropolitului Iosif al Europei Meridionale şi de Nord. Are o înălţime de peste douăzeci şi cinci de metri. Intrarea în frumosul parc din curtea acesteia se face printr-o minunată poartă maramureşeană. Icoanele sunt specific bizantine. Am asistat de mai multe ori în vizitele făcute la Paris la slujbe duminicale sau de sărbători, apropiindu-mă mai mult de unul dintre monahi, Părintele Calistrat care a şi sfinţit casa fiului meu. Dintre călugăriţele de aici am cunoscut pe maica Doroteea de la Tismana. Călugăriţele sunt venite din aproape toate Mânăstirile din România. Hramurile bisericii sunt legate de ziua de 26 decembrie, a doua zi de Crăciun – Soborul Maicii Domnului dar şi ziua Sfântului Nicodim de la Tismana.

Moaştele acestui mare Sfânt au rămas ascunse până în prezent. Locul ascunderii a rămas neaflat prin trecerea la cele veşnice a Stareţului Gherasim Iscu, cel care a murit în închisoare martirizat de comunişti, singurul care cunoştea, se spune, secretul. Frescele din interiorul bisericii sunt unice. Chiar în curtea acesteia se găseşte o clădire veche datând de la începutul secolului al XX-lea, care în trecut a fost locul în care erau găzduiţi reprezentanţii diplomatici ai României aflaţi în trecere prin Paris.

Biserica Sfânta Parascheva din cripta Catedralei Saint Sulpice este un alt centru ortodox al Parisului. În cei şaptesprezece ani de când merg la Paris am asistat la diverse evenimente petrecute aici. Parohul acestei biserici, Preotul Răzvan Ionescu, este doctor în teologie al Institutului Saint Serge. Anul 2015 a adus cu el  apariţia „Fundaţiei Medicilor Ortodocşi Sfântul Luca al Crimeei“, cu sprijinul şi binecuvântarea preoţilor de la această Biserică  ortodoxă. În spitalele din Paris există personal medical şi catolic şi ortodox. Actului medical îi este dat astfel un sens creştin. Sfântul Luca al Crimeei a fost un contemporan, mare chirurg numit şi neurochirurgul fără de arginţi. A trecut la cele veşnice în 1961 la data de 11 iunie. A devenit Arhiepiscopul Crimeei şi Simferopolului în timpul guvernării bolşevice comuniste din Rusia.

S-a alăturat unor alţi medici sfinţi creştini începând cu Sfântul Apostol Luca, ucenic  al Domnului nostru Iisus Hristos până la Sfântul Pantelimon, Sfinţii Cosma şi Damian, Sfinţii Chir şi Ioan sau Sfântul Nectarie din Eghina.

În ultimii ani la această biserică au fost organizate conferinţe şi dezbateri bioetice sau pe alte teme.

Şi de Biserica rusă a Institutului Saint Serge trebuie amintit, fiind situată pe Strada Crimeei din Paris. Este creaţia primului val al emigraţiei ruse. La timpul acela, preoţi profesori teologi precum Serghei Bulgakov, Gheorghi Florovski, Nikolaï Afanasiev, Alexandre Schmemann, apoi Vladimir Lossky, Joan Break, Olivier Clement au fost între marii dascăli europeni ai acestui vestit centru ortodox.

M-am simţit atras să particip aici la unele liturghii sau diferite simpozioane, ori alte manifestări cum a fost hramul bisericii. Biblioteca acestui Institut este un adevărat tezaur. Am putut citi aici şi conspecta multe dintre lucrările Părinţilor Profesori Olivier Clement, Vladimir Lossky, Nicolai Berdiaev ş.a.m.d.

Mircea Florin Caracaș

 

Notă: Textul constituie capitolul 7 din Nopți pariziene, vol.I,  Un jurnal al marilor capitale europene, Editura ePublishers, 23 februarie 2017, cu o prefață a prof. dr. Mircea Cinteză, ilustrații, postfață pictor Lilioara Macovei. (Red.)

 

 

Zecimea dintre Înălțare și Cincizecime

 

După Înălțare, așteptăm cu nerăbdare sosirea Cincizecimii, fără a mai acorda importanță intervaluluidespre care slujba Pogorârii Sfântului Duh menționează că este închinat Proslăvirii.Din clipa în care auzim aceasta, atenția noastră se îndreaptă către semnificația celor 10 zile, în scopul unei cât mai  corecte raportări la ele.

Dacă proslăvire înseamnă: preamărire, adorare,  laudă, glorificare,  elogiere, mărire, canonizare,atenția acordată nouă de Făcătorul Cerului și al pământului, Care ne dăruiește șansa de a continua prin participarea noastră liturgică, împreună-lucrarea Sa în Veșnicie, stârnește uimire și naște întrebări asupra chipului în care putem aduce cu acest prilej contribuția noastră la Jertfa Laudei.

            Cum altfel putem realiza aceasta, decât împlinind Porunca Iubirii prin sacrificiul oferit pe altarul propriei inimi și pe cel al bisericii în chipul explicit al celor „nouă lucrători și cu Manole zece“, din legenda care detaliază rostul, necesitatea și desfășurarea temporală și personală a sacrificiului în Lucrarea mântuirii? Mai știm că pomenirea drepților și a sfinților, înainte de canonizare sunt întărite prin faptele de cinstire ale credincioșilor, or în cele zece zile fapta constituie cea mai bună dovadă a implicării.

De ce neapărat acest „zece“ și nu doi, sau cinci, sau oricare alt număr? Pentru că numărul „zece“ e simbolul participării la acțiune a ambelor mâini reprezentate de cei zece lucrători, iar rezultatul acțiunii lor consacră numărul zece ca pe un  simbol al reușitei, al lucrului bine făcut, al împlinirii Poruncii Iubirii, precum și al jertfei bine primite.

În zece zile, cu  participarea celor a căror credință, nădejde și mai ales iubire își arată contribuția, Făgăduința Mântuitorului Se împlinește.Decada devine nu numai un simbol al Teandriei ci, datorită evidenței potrivit căreia viața activă se desfășoară între Marile Sărbători Creștine, simbolul Lucrării neîntreruptea mântuirii, o Sărbătoare continuă cinstită de fapteleîmpreună-lucrării Cuvântului.

Întrucât majoritatea timpului nostru se desfășoară între Sărbători Creștine, pe temeiul Proslăvirii acordat de Sf. Biserică intervalului menționat, tot timpul dintre Sărbători trebuie cinstit prin fapte dreptslăvitoare și proslăvitoare.

 

12 iunie 2018,

Sf.Cuv. Onufrie cel Mare și Petru Atonitul

Adrian Harghel

image011

Recunoștință

 

Prinos v-aduc strămoși români

Ce ați luptat pentru UNIRE

Și ați făcut un neam „prea bun“

Într-o frumoasă Românie.

Prinos v-aduc strămoși români,

Un vis frumos ați împlinit,

Udat cu lacrime străbune

Când ați făcut marea UNIRE

Prinos v-aduc strămoși români,

Un neam de oameni drepți și buni

Ce-au arătat la lumea toată

C-au fost cu toții laolaltă.

Și au făcut MAREA UNIRE

Pecetluind-o pe vecie

Românii toți frate cu frate

Uniți pentru eternitate.

În suflet, gânduri și simțire,

Într-o credință mereu vie

Să fim de-a pururi pe vecie

Într-o divină Românie.

Recunoștință bravi strămoși,

Noi vă purtăm în suflet toți,

Românii de pe această glie

Ce ați numit-o Românie.

Și cei plecați peste meleaguri,

În lume azi ridică steaguri,

Așa își mai alină dorul

Păstrând în suflet tricolorul.

Vă spunem toți că vă iubim,

Din suflet arătăm că știm,

Recunoștință-n tot și toate

Ducând UNIREA mai departe

Diacon Daniel Gheorghe

Triptic la trecerea dinspre post spre Înviere

…când greul pământului

…când gheaţa se face picături de lacrimi pe sufletul înfrigurat în aşteptarea mugurilor, nici verdele nu se aşterne, nici negrul pământului nu este deplin, în haina sufletului pironită de chipul umbrelei cerului,… stă nădejdea iubirii Tatălui să îmbrăţişeze din nou pământul.

Mă deschid cu petalele luminii inundate de nectarul balanţei anotimpului, care s-a revărsat peste pleoape cu darul înţelepciunii păresimilor, nuntind cerul cu pământul. E logodnă când zorile au pus inel cu pecete de aur noii cerneri de lumină, aşteptând ca plugul să se desţelenească în şipote de dar peste frăgezimea sufletelor…

Sufletul aşteaptă pe Domnul să presare peste el taina încredinţării, în care omul se lasă purtat în rodire ca un mugure gata să plesnească spre Lumină, absorbind cu sete nespusă pogorârea, fremătarea izvorului… vino să Te aşezi în cuibul pe care Tu, Doamne, L-ai zidit!

…acolo să ştiu că e sfătuirea mea cu Tine, într-o şoaptă de iubire.

Fiecare dintre noi, oamenii, este o iubire. E unică. E înaltă precum albastrul infinit şi care înalţă mereu roua cuvintelor spre cei cărora timpul le-a hărăzit grai ori lumină.

Mă aşez în palma Ta răsădită din inima gândirii în negrul pământului, zugrăvind aurul soarelui pe chipul aşteptării, al răbdării mugurelui. Eşti cu mine. Te chem necontenit în umbrarul meu, făcând din trup un pridvor de taină în care să păşeşti cu pas lin spre darul pe care Tu l-ai aşezat. Luminează, Doamne al meu, cu raze de pace şi tihnă, umbrarul meu. Te aştept ca mireasa iubitul său Mire, pace, tihnă şi limpezire…

…răscumpărare din ger

Fiecare timp petrecut în rugă e o lumină ce se adaugă la altă lumină, un pas al meu îngemănat cu al semenului meu, o treaptă pe poteca dintre darul meu şi al tău, o pecete a Domnului rostuind mereu…

Îţi întind braţul meu. Eşti fratele meu şi zâmbesc. Eşti o petală dintr-un Chip izvorât din cer ce se aşterne în muguri, ca început de comuniuni ale rugăciunilor Bisericii, taină, dăruire, mister…

…acolo, Domnul e Calea, aşteptarea, voinţa desţelenită, ascultarea, temelia şi haina firii umane răscumpărate din ger…

Întâi de prier

Intrarea Domnului în Ierusalim

În pecetea cântărilor se aştern în tihna gîndului aşteptat al întâlnirii dialogului de taină slăviri ale pruncilor, suflete limpezite în ascultarea cântărilor sfintelor şi ale sfintei sfintelor din templul inimilor. Aici, în cerul coborât pe cărarea sufletelor, în îmbrăţişarea imnelor, Cuvântul presară mană, picături de lumină spre călăuzirea nedesăvârşirilor firii, întru răbdătoare pogorâri ale îndreptărilor noastre… lumânări de ceară arzând, licăriri în smerenia privirilor, ramuri de sălcii aşternute în calea intrării Domnului spre răscumpărările noastre…

Mihaela Pușcaș

image012

O expoziție de actualitate a Elenei Murariu:

„Fiul risipitor. Cântările Triodului“

Am vizitat și noi sîmbătă, 17 mărțișor 2018, de ziua Sfîntului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu, expoziția Elenei Murariu „Fiul risipitor. Cântările triodului“. Găzduită în sala „Gheorghe Focșa“ din cadrul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti“, această generoasă expunere de grafică și pictură creștină ne-a întîmpinat ca o Evanghelievie, deschisă ochilor și sufletelor iubitorilor de Frumos și de Adevăr. Sînt ca atinși de aripi îngerești cei receptivi față de această nouă mărturie copleșitoare a creațiilor Elenei Murariu că omul este zidit după chipul și întru asemănarea Creatorului său, Care îl primește iarăși și iarăși la pieptul Său iubitor oricîte păcate, oricîte greșeli, oricîte căderi ar fi suferit din proprie voință sau din îndemnul celui potrivnic, dacă se pocăiește murind acestor păcate și greșeli spre a învia virtuților întru mîntuire.

Oricît de împietrite ar fi ajuns ființele noastre să fie sub tracasările cotidiene, harul limpede-grăitor prin culori și forme ce irumpe din aceste ferestre către cer izbutite de mîna pictoriței-iconar lucrează vindecător-minunat. Pleci alinat, iluminat lăuntric și pus pe fapte creștinești aproape ca după ce-ai luat parte la o Sfîntă Liturghie, căci odată cu imaginile ți se perindă pe dinaintea ochilor minții pilde, psalmi, fapte desprinse din Pateric, crîmpeie din Viețile Sfinților, versete biblice…

Am selectat, pentru cititorii noștri, cîteva fotografii ale tablourilor minunatei mărturisitoare iconografic Elena Murariu.

Despre expoziția Elenei Murariu s-au scris și se vor scrie fraze frumoase și meșteșugite de către specialiști; dar îngăduit fie-mi să exprim și eu, cu naivitate, ca simplu iubitor de pictură și grafică, impresiile despre această nouă izbîndă artistică din capitala României Mari!

 

Tema pocăinței este ilustrată cromatic prin tonurile de la gri pînă la negru, simbolizănd teluricul și instinctualitatea, dar și spațial, prin amplasamentul unor picturi la nivel orizontal (le-am redat mai sus pe cele cu porci și roșcove, iar în continuare se poate observa un traseu simbolic).

 

Așa cum ne spunea în discuția purtată cu prilejul vizitării expoziției, Elena Murariu a îmbogățit ulterior sala pusă la dispoziție de organizatori cu un traseu simbolic explicit pentru mentalitatea conaționalilor noștri „rătăciți“, grație în primul rînd mass-media, printre porcăriile de toate zilele și (mai ales!) de toate nopțile. Așteptați la capătul drumului de… roșcove, mai există speranțe pentru cei dezmeticiți în ceasul al treisprezecelea!

Strigătul de suferință al artistei (care se vădește și o conștiință activă a cetății) este îndreptat și către cei peste 3.600.000 de români care încă mai speră ceva de la fetele Morgana ale lumii (atrași de fapt de „roșcovele porcilor“dați lor în pază!), rătăcind orbiți de sclipirile amăgitoare ale civilizației vestice și de cultura unor populații care, prin conducătorii lor, au spoliat vîrtos pe alții, de-a lungul istoriei, așa cum o fac fără jenă, prin firme „multinaționale“ și în prezent în România, socotită de un obraznic parlamentar austriac „un stat ieftin“ – e drept: cu largul concurs al unor autohtoni fără credință și fără sentimente patriotice.

Mărturisesc că mă regăsesc, vai, în acest strigăt civic către rătăciții actuali pe aiurea, căci o parte a familiei mele mănîncă pîinea amară a pribegiei din lipsă de perspective în propria țară!…

Pentru elevii mei de-a XII-a, care au în programa obligatorie pentru examenul de bacalaureat tragedia neomodernistă Ionade Marin Sorescu, am preluat cele două fotografii ale lucrărilor înfățișîndu-l pe proorocul Vechiului Testament(le-am inclus și în volumul meu de comentarii școlare, propus spre editare, dar, ca și manualul despre Sfinții închisorilor comuniste, el nu are reale perspective de materializare, căci tot ce scriu este contaminat de „incorectitudini politice“!)

Actualitatea mesajului foarte talentatei pictorițe merită pus în evidență și răspîndit, căci este datoria oricărui creștin să-și ajute semenii amăgiți de cele trecătoare ale acestei lumi. Din fericire, au început să apară ecouri favorabile, dintre care aleg în încheiere două.

O emisiune tv Trinitas a fost postată din 2 prier 2018 despre expoziția Elenei Muraiu pe https://www.youtube.com/watch?v=N2LmWhkGeG0&feature=youtu.be(este vorba despre realizatorul pr. Florin Șerbănescu al interviului televizat de circa 50 de minute „Comori ale Ortodoxiei” cu protagonista și Luiza Barcan, critic de artă).

De asemenea, am citit cu bucurie un interviu al artistei acordat Ralucăi Prelipceanu din care redau cîteva amănunte biografice edificatoare legate de această expoziție:

Prima mea lucrare, realizată în urmă cu 30 de ani, arată o altă perspectivă asupra temei pocăinţei și căutării spirituale. Fiul risipitor de acum era „copacul pribeag uitat în pustie” din Psalmul 3al lui Arghezi. Veriga următoare a acestui proiect s-a legat în anul 2000, când am realizat o altă parte din lucrări, toate icoane pe lemn. Începând cu 2000, au fost diferite popasuri în care am revenit asupra temei, dar ea a devenit secundară când a intrat în prim-plan tema Brâncoveanu, care mi-a dominat viaţa mulți ani. Odată finalizat proiectul Brâncoveanu, am revenit la temele vechi, de aceea apar foarte multe lucrări între anii 2015-2018. În 2016, datorită contextului familial, am fost stimulată către tema aceasta, căci necazurile te îndeamnă întotdeauna la pocăinţă. Proiectul a fost ca o luntre de salvare, în care m-am refugiat spre viaţă. Am vrut să fac expoziția anul trecut considerând atunci că acest proiect era finalizat, era rotund, dar lucrurile s-au legat abia acum. Bine că s-a întâmplat așa căci toate au intrat acum într-o mare armonie: tema, locul, sala, perioada din anul bisericesc, adică perioada Triodului. Apoi, în anul trecut am mai șlefuit la unele teme și Dumnezeu m-a ajutat dezvăluindu-mi alte și alte teme noi. Deci expoziția a ieșit mai bogată și mai nuanțată la nivelul discursului teologic.(Sursa: pagina de facebook a Elenei Murariu).

Calde felicitări, doamnă Elena Murariu și Dumnezeu să vă inspire în continuare spre a vă desăvîrși opera benefică neamului românesc!

Mihai Floarea

Ilustrațiile acestui număr: coperta 1: Lilioara Macovei, Icoană pe sticlă a Sfinţilor Arhangheli; coperta 4: Elena Murariu, Sfînta Maria Egipteanca mergînd pe apă.

Redacția:

Liana Floarea

Mihai Floarea – mihaifloarea53@yahoo.com

Eugen Toma –eugeniu.m.toma@gmail.com

image036

Reclame

Un răspuns to “Noul euxin nr. 11 / 2018”

  1. mihaifloarea Says:

    A republicat asta pe MihaiFloarea's Blog.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: