Noul Euxin
Nr. 2 / 2016
†
Actualitate
Lansare de carte
Pe 31 florar, la apusul soarelui, la Biserica Mînăstirii Antim, Roxana Cristian, veche membră a Cenaclului Euxin, și-a lansat culegerea de articole Însemnări la apusul soarelui (București, Editura Rosmarin, 2016).
O parte dintre texte sînt cunoscute cititorilor revistei „Ecclesia euxina“ și ne bucurăm că numele acestei publicații este menționat, alături de prestigioase denumiri, pe pagina a doua a cărții.
Mulțumind și pe această cale pentru invitația de a lua parte la eveniment, alături de personalități clericale și culturale legate sentimental și intelectual de d-sa, redăm în continuare.
Cuvîntul autoarei
Este o mare cinste, pentru mine, să fiu astăzi împreună cu dumneavoastră în Biserica tuturor Sfinţilor.
Cum deviza noastră este „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”, am adus şi eu o carte care aparţine Antimului, mai exact, binecuvântărilor Antimului.
Am vrut să public mai demult această carte şi mă întrebam de ce apariţia ei întârzie atâta. Acum îmi vine să cred că însuşi Sfântul Antim a împins-o în 2016, ca să i-o ofer cu dragoste în anul lui omagial. Aşa că, iată cartea: Însemnări la apusul soarelui!
Acest moment pe care îl împărtăşesc cu Dvs., cei mai dragi şi apropiaţi ai sufletului meu, reprezintă pentru mine o adevărată recapitulare a vieţii. Vreau să ştiţi că în inima mea sunt acum prezenţi toţi cei cu care m-am intersectat vreodată (pe mulţi care sunt acum aici îi vedeam şi în urmă cu mai bine de 30 de ani). Aş dori ca această recapitulare s-o transmutăm împreună în dimensiunea în care să nu mai fim niciodată vulnerabili faţă de împrejurările contingente. Sper că simţiţi că nu fac filosofie.
Mi-a plăcut foarte mult ce a spus despre pictură, odată, pictorul Horea Paştina: „Plin este cerul şi pământul! Pictura trebuie s-o auzi ca să poţi s-o asculţi. Trebuie s-o priveşti ca să poţi s-o vezi. Trebuie s-o miroşi ca să poţi să te orientezi. Trebuie s-o pipăi ca să poţi s-o simţi. Trebuie s-o guşti ca să poţi s-o apreciezi…“ Toate aceste sentinţe sunt exact valabile şi pentru carte. Aşa încât, aş vrea să completez cuvintele prietenului pictor – el este aici, şi acest lucru mă bucură nespus – cu următoarele: „Cartea trebuie s-o citeşti ca s-o înţelegi. S-o înţelegi ca s-o asimilezi. S-o asimilezi ca s-o cunoşti. S-o cunoşti ca s-o iubeşti“.
Aş dori foarte mult ca Însemnări la apusul soarelui să fie o carte pe care să o iubiţi!
Însemnările sunt pentru cel care le scrie, dar şi pentru cel care le citeşte, exerciţii de mărturisire.
Cred că v-aţi dat deja seama că titlul mi-a fost inspirat de imnul Lumină lină de la vecernie, în care se cântă „Venind la apusul soarelui“.
La apusul soarelui, însemnările exprimă starea omului între ziua care a trecut şi noaptea care vine. Pe acest îngust prag crepuscular, pe care suntem şi noi acum – kairos! – încercăm să surprindem clipa în care, dintr-o icoană, dintr-un psalm, dintr-un verset sau o cântare sau chiar dintr-o simplă stare de atenţie faţă de celălalt, ţâşnesc înţelesuri de dincolo de lumină şi întuneric, de dincolo de timp şi spaţiu. Atunci însemnările devin mărturii. Aceste mărturii sunt delicate repere, care pe toţi ne-au atins la vecerniile de la Antim, când „nu mai era nevoie nici de soare, nici de lună” ca să ne vedem unii pe alţii şi să ne iubim unii pe alţii…
Antimul a fost și este un centru, un punct de convergenţă, al unor permanente transmisiuni harice.
Nu vorbesc numai de Cele de Sus, care ne-au copleşit pe fiecare într-un fel aparte.
Dar aici, la Antim, am trăit Liturghia în prezenţa unor mari părinţi spirituali:
Părintele Sofian, căruia este destul să-i pronunţăm numele ca să-i simţim influenţa binefăcătoare.
Părintele Alexandru Zaharescu, care la Antim, a înviat, pur şi simplu, după demolarea bisericuţei Sf. Spiridon-Vechi. În altar, cu Părintele Sofian, erau doi munţi duhovniceşti.
Nu mai vorbesc despre părintele Adrian!
Părintele Andrei Scrima şi-a considerat viaţa rotunjită abia când a revenit la Antim, în miercurea din Săptămâna Patimilor din 1992, după o peregrinare de peste 40 de ani în jurul lumii. L-am zărit odată când spovedea sub scara dinspre cor şi apoi cum a intrat în altar, unde a slujit Liturghia cu Părintele Sofian. Acolo l-a văzut şi prietena mea Camelia Maximeasa, care şi ea este azi aici. Altădată, părintele Andrei m-a prezentat, în pridvorul Antimului, unui alt mare stâlp al rugăciunii, părintele Roman Braga, reajuns şi el în punctual vital al Antimului, după peregrinări imposibil de imaginat.
Îl amintesc şi pe Părintele Vasile Vasilachi, şi el întors la Antim, tot după zeci de ani de exil, tocmai din America, pentru o singură Sfântă Liturghie. Noi nu credeam că e venit din America, ci ni se părea că s-a coborât, cu figura lui sculptată în lemn, de pe vreun iconostas. Iar predica lui ne-a cutremurat, căci ne-a spus că a regăsit Antimul exact cum îl lăsase în urmă cu zecile de ani, transmiţându-ne şi nouă, atunci, sentimentul veşniciei Antimului.
Şirul de asemenea prezenţe este nesfârşit.
Vă mulţumesc mult că aţi venit să fim împreună în aura Antimului. Le mulţumesc cu recunoştinţă părinţilor-gazde, care trudesc neîncetat să ţină aprinsă rugăciunea pe care au primit-o şi care şi pe noi ne susţine. În mod special mulţumesc părintelui stareţ Vicenţiu, care poartă acum grija tuturor. În mod deosebit mulţumesc Părintelui Mihail, cu care am botezat trei prunci şi acum botezăm împreună şi această carte.
Dar cel mai şi cel mai mult, am curajul să vă mărturisesc că îi mulţumesc Maicii Domnului care stă acolo.
Şi vreau să vă mai spun ceva: la Antim, unde coboară mereu miliarde de Îngeri, am adus şi pentru ei o carte, Elegii pentru îngeri, scrisă de prietena mea Marilena Istrati, care este şi ea aici.
Vă mulţumesc!
Roxana Cristian
Eseu
Învierea lui Hristos șterge păcatul strămoșesc și urmările lui[1]
Motto: „Iisus Hristos… a înviat din morți pentru ca lumea să nu se devoreze pe sine…“
(Daniel Turcea, Epifania, Doxologia, Iași, 2011, p. 111, poezia Învierea)
Dumnezeu l-a creat pe om „bun foarte“ (Fac. 1, 31), pentru ca omul să fie în comuniune de iubire cu Izvorul comuniunii și al iubirii supreme (Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, E.I.B.M.B.O.R., București 1996, p. 280).
1.1. Căderea lui Adam și a Evei în păcat (care a constat în neascultarea față de Dumnezeu) a însemnat astfel îndepărtarea omului de Dumnezeu și diminuarea acestei comuniuni din partea omului. Deși omul a resimțit consecințele negative ale actului său, căci: „s-au văzut goi și s-au ascuns printre pomii raiului“ (cf. Fac. 3, 7-8), totuși nu el a avut inițiativa întoarcerii la Dumnezeu, ci Dumnezeu a fost protagonistul căutării omului căzut. Întrebarea „Adame, unde ești?“ (Fac. 3, 9) nu se referă la o îndepărtare fizică sau geografică, ci la una spirituală pe care o dă starea de păcat (Cf. Viu este Dumnezeu, Ed. Harisma, București, 1992, p. 33). Adam a căzut din starea spirituală inițială în care îl așezase Dumnezeu.
1.2. Din această stare omul nu se putea ridica de unul singur. Avea nevoie de ajutor; iar izbăvirea din starea grea în care se afla a venit prin Jertfa, Moartea și Învierea lui Iisus – Fiul lui Dumnezeu Întrupat.
Învierea lui Hristos a schimbat condițiile existențiale ale firii umane (Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, notițe de curs 1988-1990) și a îndreptat tot ceea ce a stricat păcatul lui Adam: „unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul lui Dumnezeu“ (Rom. 5, 20). De aceea Învierea a fost numită a doua creație a lumii (Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Mântuirea – a doua creație a lumii).
Prin Întrupare s-a realizat nu doar apropierea omului de Dumnezeu, ci firea dumnezeiască s-a unit cu firea umană în persoana veșnică a Fiului lui Dumnezeu, refăcându-se comuniunea dintre Dumnezeu și om și realizându-se astfel o unire a lui 
Dumnezeu cu omul (unirea ipostatică) (Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, București, E.I.B.M.B.O.R., 1991, p. 222).
2.1. Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul Său“ (Fac. 1, 27) pentru ca omul să devină „asemenea lui Dumnezeu“ (Fac. 1, 26). Asemănarea omului cu Dumnezeu constituia scopul creației, respectiv dorința Creatorului pentru devenirea omului în dobândirea menirii lui, adică starea finală de îndumnezeire, dar și întregul drum de dezvoltare a chipului spre asemănare (Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 272). Prin neascultarea lui Adam, acesta a pierdut posibilitatea dezvoltării chipului spre asemănare, iar chipul lui Dumnezeu din om a slăbit, dar nu s-a pierdut (Ibidem, p. 273).
„Chipul lui Dumnezeu în om“ nu se referă la trup, pentru că Dumnezeu este Duh și nu are trup; totuși, „chipul“ nu-i cu totul străin de trup, întrucât trupul participă la puterea sufletului prin formă, poziție și posibilitate de exprimare a stărilor sufletești (Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 179). Prin „chipul lui Dumnezeu în om“ se înțelege natura spirituală a omului: rațiune, voință, sentiment (Ibidem).
Slăbirea chipului lui Dumnezeu în om înseamnă șubrezirea firii umane: rațiunea s-a întunecat și nu mai putea cugeta la Dumnezeu așa cum se întâmpla înainte de cădere; voința a slăbit și s-a înclinat mai mult spre rău decât spre bine: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc“ (Rom. 7, 19); sentimentul a fost întinat și pervertit (Ibidem, p. 139). A rămas în om aspirația și dorul către Dumnezeu (Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Popescu, Teologie și Cultură, București, E.I.B.M.B.O.R., 1993, p. 142).
2.2. Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost refăcut chipul lui Dumnezeu în om, pentru că Fiul este chipul Tatălui. Rațiunea umană a fost luminată pentru a putea cugeta la cele dumnezeiești și pentru a putea primi și înțelege revelația, adevărurile divine. Voința slăbită a omului a fost întărită pentru ca el să poată tinde către Dumnezeu, iar sentimentul întinat al omului a fost curățat. De asemenea omul a dobândit posibilitatea de a tinde către dumnezeire (asemănarea cu Dumnezeu). Sfinții sunt cei care au dobândit îndumnezeirea prin răspunsul lor la chemarea lui Dumnezeu, dublată de harul Său. Această chemare este adresată tuturor oamenilor: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este“ (Mt. 5, 48). Depinde de fiecare om dacă răspunde sau nu acestei chemări.
3.1. Păcatul a degradat în om armonia dintre trup și suflet. Trupul tinde aproape covârșitor către cele materiale, ale pământului, iar sufletul tinde firav către cele de sus, către Dumnezeu. Dizarmonia dintre suflet și trup poate fi constatată în faptul că s-au văzut goi. Dar Dumnezeu nu i-a creat îmbrăcați în haine materiale. Pe acestea și le-au făcut ei ulterior (Fac. 3, 7). „Haina“ cu care erau ei îmbrăcați până atunci era o haină de lumină, era harul lui Dumnezeu. Prin păcat au pierdut acest har și s-au văzut goi.
3.2. Prin Învierea Sa Hristos a refăcut în om armonia dintre suflet și trup. Deși giulgiul a rămas în mormânt, totuși la întâlnirea dintre Iisus și femei nimeni nu s-a rușinat, întrucât Mântuitorul era îmbrăcat în haină de lumină: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel care Te îmbraci cu lumina ca într-o haină” (Cf. Ps. 103, 2). Participarea omului la haina de lumină a lui Iisus începe prin Taina Sfântului Botez, când cel afundat de trei ori în apă moare și învie împreună cu Hristos.
4.1. Păcatul a vătămat legătura dintre bărbat și femeie. Până la căderea în păcat exista o unitate între bărbat și femeie. Aceasta rezultă din faptul că Dumnezeu îi binecuvântează și li se adresează amândurora deodată: „creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și îl supuneți“ (Fac. 1, 28). După căderea în păcat Dumnezeu se adresează separat lui Adam și osebit Evei.
4.2. Prima minune pe care Hristos a săvârșit-o, deși nu-I sosise ceasul, a fost la nunta din Cana Galileii, arătând prin aceasta că a refăcut unitatea dintre bărbat și femeie.
5.1. Păcatul a stricat echilibrul dintre om și întreaga creație. Din faptul că Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ (cuvântul ebraic Adamah = pământ) se vede legătura dintre om și tot ceea ce a creat Dumnezeu. Omul însă, deși solidar cu întreaga operă a lui Dumnezeu, totuși era cununa ei, pentru că prin om toată făptura era menită să fie transfigurată în Dumnezeu. Pământul care rodea iarbă și pomi cu sămânță în ei spre hrana omului (Fac. 1, 29), prin păcatul lui Adam a devenit blestemat, rodind spini și pălămidă (Fac. 3, 17-18); vietățile asupra cărora Adam avea stăpânire (Fac. 1, 28) și care ascultau de el, căci le pusese nume (Fac. 2, 20), fără să se teamă de ele, unele dintre acestea s-au răzvrătit împotriva omului și avem azi animale sălbatice și animale domestice.
Așadar, „făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – …și ea împreună suspină și împreună are dureri până acum“ (Rom. 8, 20 și 22).
5.2. Hristos, prin Învierea Sa, a refăcut legătura dintre om și întreaga creație. Totuși, din realitatea cotidiană constatăm că natura este într-o continuă degradare. Acesta este un indiciu că umanitatea este din ce în ce mai păcătoasă; că fiecare om în parte nu-și asumă ceea ce a făcut Domnul pentru el.
Restaurarea omului și a creației în Hristos este obiectivă. Această realitate obiectivă este însă virtuală, în potență, adică se cere însușită de om pentru a deveni lucrătoare în el și în creație. Restaurarea deplină, desăvârșită a omului și a făpturii în Hristos va avea loc în eshaton, când va fi un „cer nou și un pământ nou” (Apoc. 21, 1) și când „Lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie; pruncul de țâță se va juca lângă culcușul viperei și în vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde mâna. Nu va fi nicio nenorocire și niciun prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt!“ (Is. 11, 6-9).
Prefigurarea acestei stări din viața de apoi o constatăm în viața aceasta pământească la sfinți, care împlinitori fiind ai voii lui Dumnezeu, au arătat legătura lor cu creația: Sfântul Proroc Ilie a fost hrănit în pustie de corbi; trupul adormit al Sfintei Maria Egipteanca a fost îngropat de un leu, iar Sfântul Serafim de Sarov hrănea un urs.
6.1. Păcatul omului a adus în firea umană necazul, durerea și suferința: „voi înmulți mereu necazurile tale, …în dureri vei naște copii“ (Fac. 3, 16); „cu osteneală să te hrănești din pământ…, în sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta…“ (Fac. 3, 17 și 19).
6.2. Zămislirea supranaturală a Fiului lui Dumnezeu – prin pogorârea Duhului Sfânt și prin umbrirea Celui Preaînalt – a făcut ca nașterea lui Iisus din pântecele Fecioarei Maria să fie fără dureri: „înainte de a se zvârcoli în dureri de naștere, ea a născut; înainte de a simți chinul, ea a născut un Fiu“ (Is. 66, 7); iar în Prohodul Domnului e scris: „Una-ntre femei Te-am născut Fiu fără de durere…“ De asemenea, Maica Domnului, deși a zămislit și a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, totuși a rămas Fecioară: „…Cuvântul în Fecioară sălășluindu-Se și trup luând, a ieșit lăsând-o nestricată; întrucât Cel ce n-a pătimit stricăciune, pe ceea ce L-a născut a păzit-o nevătămată“ (Mineiul pe decembrie, ziua 25, utrenie, cântarea a 6-a).
Eva, prin călcarea poruncii lui Dumnezeu, a fost înrobită bărbatului: „atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni“ (Fac. 3, 16). Fecioara Maria, prin împlinirea voii lui Dumnezeu, se dezrobește din stăpânirea bărbatului („nu știu de bărbat” – Lc. 1, 34) și se înrobește lui Dumnezeu: „iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău“ (Lc. 1, 38); iar din roaba Domnului, Fecioara Maria devine Maica Domnului (Lc. 1, 43) (Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, notițe de curs 1997).
7.1. În urma păcatului, Adam și Eva au fost izgoniți din rai, pierzând starea de bine primordială.
7.2. Hristos prin Înălțarea Sa la cer cu trupul înviat a așezat firea umană nu doar în raiul redeschis, ci în Sânul Sfintei Treimi, pentru ca de acolo diavolul să nu-i mai poată face rău. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
8.1. În fine, „plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23). Omul, care fusese creat de Dumnezeu „bun foarte“, după „chipul lui Dumnezeu“, în vederea „asemănării cu Dumnezeu“, deci cu posibilitatea de a deveni nemuritor, prin neascultare a devenit muritor; iar morții trupești i-a urmat moartea veșnică, iadul, adică neputința totală de a mai simți dragostea lui Dumnezeu.
Ce grozăvie! Ce durere! Ce înșelare! Ce amărăciune! Și toate acestea din cauza unei nesăbuințe.
8.2. Hristos prin Învierea Sa a omorât moartea noastră: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând…“ și „precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia“ (I Cor. 15, 22). Întâia „moarte“ omorâtă a fost cea veșnică, a iadului, întrucât Învierea a început din iad (Valeriu Anania, Cerurile Oltului, Edit. Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu Vâlcea, 1990, p. 204): „Iisus omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată“ (I Petr. 3, 18-20).
Deși unii: Avraam, Moise, Ilie, Isaia, Iezechiel, Ieremia, Daniel, Ioan Botezătorul etc. împliniseră voia lui Dumnezeu în viața aceasta pământească, totuși, din cauza păcatului lui Adam, toată umanitatea se afla în iad. Coborârea Mântuitorului la iad a avut menirea de a-i elibera de acolo pe toți aceia pe care iadul îi ținea pe nedrept. Nu pe toți i-a eliberat, ci doar pe cei care au crezut în El (Slujba Învierii, E.I.B.M.O., 1998, p. 46). Apoi, firii umane prin Învierea lui Iisus i se dă posibilitatea nemuririi, căci: „Hristos înviat din morți nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu“ (Rom. 6, 9-10), adică trupul înviat al lui Hristos trăiește veșnic în sânul Sfintei Treimi, iar această stare a Mântuitorului este oferită ca posibilitate fiecărui om care-i urmează Lui. Astfel moartea trupească nu mai este spre moartea veșnică, adică spre pierderea comuniunii cu Dumnezeu, ci moartea trupească devine, pentru cei ce împlinesc voia lui Dumnezeu, prag de trecere din viața pământească în viața de apoi, spre întâlnirea și comuniunea cu Hristos Cel răstignit și înviat din morți: „cel care ascultă cuvântul Meu și crede în Cel care M-a trimis are viață veșnică… și se mută de la moarte la viață“ (cf. In. 5, 24).
În fine, prin Învierea lui Hristos, moartea omului este spre Înviere: „…cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii, iar cei care au făcut cele bune spre învierea vieții“ (cf. In. 5, 28-29), căci mai tare decât moartea și iadul este iubirea de oameni a lui Hristos (Cf. †DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Făclii de Înviere, Basilica, București, 2014, p. 113; volumul, cuprinzând Pastoralele din perioada 1991-2014, reprezintă un tratat-sinteză a teologiei Ortodoxe despre Învierea Mântuitorului; n.a.). Credința tare în Învierea de obște, ce-și are temeiul în Iisus cel Înviat, i-a determinat pe unii creștini să devină martiri, mărturisindu-L pe Hristos cu prețul vieții lor (Cf. ibidem, p. 297), iar pe alții să-și dedice viața Mântuitorului ori printr-un martiriu alb (cum a fost numit monahismul) (Cf. Ibidem, p. 301), ori prin viața de familie (curelarul din Alexandria) (Pateric); fiecare dintre aceștia, la măsura lui, răstignindu-și patimile și poftele (cf. Gal. 5, 24) spre Învierea vieții.
Preot Marian SAVA,
Biserica Adormirea Maicii Domnului,
Spitalul Universitar București
Evocări & comemorări
Mihai Eminescu astăzi
Nu știu alții cum sînt, dar pe mine, de cînd încep să mă îmbete, urcînd, miresmele 
Mîinii Maicii Domnului[2] și, mai ales, de cînd prind viață din înalt, coborînd ca într-un subtil dialog olfactiv, adierile teiului[3], mă cuprinde un dor năvalnic de Mihai Eminescu.
Îmi recunosc și un reflex profesional în această inefabilă trăire, anume comemorarea trecerii DINCOLO, în miezul lui cireșar, a ființei de lut a genialului vlăstar al Moldovei voievodale. E o dată care mi-a prilejuit, de-a lungul anilor petrecuți la catedră, reluarea dinaintea elevilor întru mereu uimitoare, mereu nouă, însă mereu parțială deslușire a unor versuri, a unor pagini de proză literară ori a unor articole lăsate moștenire românimii de Mihai Eminescu.
Actualitatea scrierilor sale e evidentă, în pofida aversiunii alogene exprimate cu abia stăpînită mînie… „corect politică“ de varii intelighențe obscur stipendiate. Nu strică (re)citirea în cheie (post)modernă a considerațiilor finului analist politic:
Camera [Deputaților – nota mea, M. F.] ajunsese o prăvălie în care fiece panglicar cu mîncărime de limbă scotea cîte o panglică de un ceas și jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri cestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea țărei alegătoare [încremenită dinaintea televizoarelor – nota mea, M. F.]. Verzi și uscate, vrute și nevrute, povești scrise pe apă, proorocii despre lucruri trecute, c-un cuvînt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupație a Camerei [și a televiziunilor comerciale, nota mea, M. F.] luni întregi dupăolaltă [4](…)
Multă vreme ocultată din pricina mesajului „xenofob“, Doina face să vibreze și mai puternic decît odinioară inimile românilor astăzi, cînd întreaga suprafață a României este concesionată străinilor pentru exploatarea tuturor resurselor naturale (petrol, gaze, aur etc.), în condiţii dezavantajoase statului român. [5] O reproduc integral:
De la Nistru pîn’ la Tisa
Tot Românul plînsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atîta străinătate.
Din Hotin și pîn’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o ațin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Și străinul te tot paște,
De nu te mai poți cunoaște.
Sus la munte, jos la vale
Și-au făcut dușmanii cale;
Din Satmar pînă ‘n Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Și-i străin în țara lui.
Dela Turnu ‘n Dorohoi
Curg dușmanii în puhoi
Și s-așează pe la noi;
Și cum vin cu drum de fier,
Toate cîntecele pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinătate.
Numai umbra spinului
La ușa creștinului.
Își desbracă țara sînul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleacă
Și isvoarele îi seacă
Sărac în țară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii
Mînca-i-ar inima cînii,
Mînca-i-ar casa pustia
Și neamul nemernicia.
Ștefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinților
În sama părinților,
Clopotele să le tragă
Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă,
Doar s-a ’ndura Dumnezeu
Ca să-ți mîntui neamul tău!
Tu te ’nalță din mormînt
Să te-aud din corn sunînd
Și Moldova adunînd.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îți vin codri ’n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toți dușmanii or să piară
Din hotară în hotară,
Îndrăgi-i-ar ciorile
Și spînzurătorile!
Cine ne-au dus Jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Ci să-i scoată ochii corbii
Să rămîe ’n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prăpădi-l-ar focul jalei
Să-l arză să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească.
Cine ține cu străinii
Mînca-i-ar inima cînii
Mînca-i-ar casa pustia
Și neamul nemernicia.
O altă variantă a poeziei se poate citi în Mihai Eminescu – poezii tipărite în timpul vieții, vol. III, note și variante, ediție critică îngrijită de Perpessicius cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundației Regale, București, 1944.
Mai puțin cunoscute sînt versurile:
(…) Din Boian la Cornu Luncii
Jidovește’nvață pruncii
Și sub mînă de Jidan
Sînt românii lui Ștefan.
Vai de biet român săracul
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Și-i străin în țara lui. (…)
Dintre scrierile dedicate genialului scriitor patriot mereu actual, cele ale lui Theodor Codreanu[6], hușanul pasionat de-o viață de creația lui Mihai Eminescu, pe care l-am cunoscut abia în 2015, la o lansare de carte de-a sa la Librăria Sophia, am datoria de a le menționa apăsat. Îndeosebi volumul Eminescu incorect politic, reunind o atentă selecție de treizeci și unu de studii și articole publicate de-a lungul vremii, îl consider definitoriu pentru nivelul atins astăzi de eminescologie. Mai puțin abordate de comentatori, preocupările științifice ale lui Mihai Eminescu au atras atenția acestui onest hermeneut, care, pentru a se apropia cît mai mult de uimitoarea complexitate și actualitate a personalității eminesciene, folosește conceptele antimodernism și transmodernitate, ieșind din cercul strîmt al cartezianismului în care se complac, tautologic, denigratorii de ieri și de astăzi ai gînditorului poet. Dacă Theodor Codreanu îl citează, admirativ, pe bună dreptate, pe Mihai Cimpoi: Eminescu este pentru noi un punct de fugă, niciodată un punct de sosire, dar în felul acesta el este dătătorul de libertate, de mișcare expresivă (…) Relația noastră cu Eminescu este, în felul ei, „divină“. Noi nu putem fi Eminescu, dar putem fi noi înșine, așa cum este el însuși (…)[7], eu îmi permit să-l completez, încheindu-mi aceste rînduri ocazional-mărturisitoare, citîndu-l pe un alt admirabil înțelegător și comentator al operei eminesciene, Petru Mihai Gorcea, plecat prematur dintre noi, din păcate: Noi nu vedem în armonie doar o temă ce străbate, alături de altele, opera eminesciană, ci considerăm că ideea de armonie, în sensul platonician al cuvîntului idee, este axată pentru Ființa poetică ce ni se arată privirii sub numele Eminescu (…)[8] (…) Sînt convins că despre Eminescu s-au spus multe, dar s-au rostit extrem de puține adevăruri și că Ființa sa poetică, unică și irepetabilă, este încă prea puțin cunoscută în adevărul ei fundamental. Eminescu este un abis și cine se apropie de el cu adevărat – și nu la modul superficial-declarativ – rămîne fascinat pentru întreaga sa viață.[9]
București, 3 cireșar 2016
Mihai Floarea
Literatură și religie
Elogiu limbii române
Limba română e pâinea frântă, pâinea caldă coaptă pe vatră, aburind în rumen răsărit. Limba română e laptele supt de la mamă. Limba română e zori şi asfinţit totodată, limba română e strugure şi must, lacrimă curată. Limba română e dor şi simţire, murmur de izvor şi apă străluminată, limba română e smerirea din vatră. Limba română e rană şi sânger de rugă în căuş de piatră. Limba română e ou de lumină, lut de ulcică, lemn de biserică, munte şi piatră, e isteţime, e viaţă. Limba română e credinţă, nădejde, e dragostea noastră…
Mihaela Pușcaș
Rugă de copil
Copilul se roagă:
– Doamne, nu-i da mamei ca să plîngă
lacrimile de la începutul lumii!
Ocrotește în pumnișor
puiul de pasăre ce își pierduse mama.
Copilul plînge.
În căușul palmei, el crește un înger.
Și se roagă:
– Doamne, nu-i da mamei ca să plîngă
lacrimile de la sfîrșitul lumii!
Copilul ocrotește în căușul palmei
visul unui înger.
(Din vol. Marilena Istrati, Elegii pentru îngeri, București, Ed. Rosmarin, 2015, p. 102).
Notă: Pe coperta 1 am reprodus Icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel după https://www.google.ro/search?q=icoana+sf+petru+si+pavel&biw=1024&bih=686&tbm=isch&imgil=B7dxBkn9xf77sM%253A%253B_pBSIiIplrAZKM%253Bhttp%25253A%25252F%25252Fwww.doxologia.ro%25252Fsfintii-apostoli-petru-pavel&source=iu&pf=m&fir=B7dxBkn9xf77sM%253A%252C_pBSIiIplrAZKM%252C_&usg=__S6fKVTlS3UXW8O15GVecDIz1eN0%3D&ved=0ahUKEwi1s6Wqi4_NAhWGShQKHcKVCosQyjcIOw&ei=lSlTV_WULoaVUcKrqtgI#imgrc=B7dxBkn9xf77sM%3A
Pe coperta 4 sînt imagini de la Cenaclul Euxin din Duminica Tomei, 8 florar 2016.
†
Cuprinsul nr. 2/2016:
Actualitatea: Lansare de carte: Roxana Cristian, Cuvîntul autoarei
Eseu: Pr. Marian Sava, Învierea lui Hristos șterge păcatul strămoșesc și urmările lui
Evocări & comemorări: Mihai Floarea, Mihai Eminescu astăzi
Literatură și religie: Mihaela Pușcaș, Elogiu limbii române
Marilena Istrati, Rugă de copil
†
Redacția:
Liana Floarea – lianafloarea@yahoo.com
Mihai Floarea – mihaifloarea53@yahoo.com
Eugen Toma – eugtoma@yahoo.com
[1] Eseul a apărut inițial în „Tribuna învățământului“ http://www.tribunainvatamantului.ro/invierea-lui-hristos-sterge-pacatul-stramosesc-si-urmarile-lui/
[2] Caprifoiul sau Lonicera Japonica. Se poate vizualiza și la https://www.youtube.com/watch?v=9pFshMA9YCc
[3] Există peste treizeci de specii de arbori, dar mai cunoscute sînt trei tipuri de tei: cel cu frunza în formă de inimă (Tilia cordata), care înflorește la începutul lui iunie, avînd pe dosul frunzelor niște perișori gălbui; teiul mare (Tilia platyphillos), care înflorește ceva mai tîrziu, cu frunzele mai mari decît ale celorlalte specii înrudite și teiul argintiu (Tilia argentea), care înflorește abia în iulie, avînd frunze și flori alburii. Numele copacului vine de la grecescul ptilon=aripă, făcînd referire la bracteile aflate pe pedunculul floral, asemănătoare unor aripi. Cuvîntul argentea derivă de la latinescul argenteus = argintiu, aluzie la faptul că frunzele sunt albe şi dens tomentoase pe suprafaţa inferioară. Numele de cordata vine de la latinescul cor = inimă, aluzie la formarea frunzelor. Cuvîntul platyphyllos este un compus grecesc prin aglutinare, ce rezultă din unirea lui platys = larg cu phyllon = frunză, semnificînd „frunze late“.
[4] Cf. George Ene, Eminescu, securitatea și siguranța națională a României, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014, p. 122.
[5] Cf. Vasile Maierean,
https://archive.org/stream/VasileMaiereanPreliminariiLaDisparitiaUneiNatiuni#page/n1/mode/2up
[6] Îmi permit să reproduc aici o listă care-mi justifică aprecierea că acest rafinat intelectual contemporan este un eminescolog de frunte: Eminescu – dialectica stilului (București, Ed. Cartea Românească, 1984, col. „Eseuri“), Modelul ontologic eminescian (Galați, Ed. Porto-Franco, 1992, col. „Studii eminesciene“), Dubla sacrificare a lui Eminescu (Târgoviște, Ed. Macarie, 1997; ediția a doua, revăzută și adăugită, Brașov, Ed. Serafimus, 1999, prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga; ediția a treia, revăzută și adăugită, Chișinău, Ed. Civitas, 1999, cu o scrisoare-postfață de George Munteanu), Controverse eminesciene (București, Ed. Viitorul românesc, 2000); De ce a fost sacrificat Eminescu? (Bacău, Ed. „Grigore Tăbăcaru“, 2001), Mitul Eminescu (Iași, Ed. Junimea, 2004, colecția Eminesciana); Eminescu martor al adevărului (București, Ed. Scara, 2004); Eminescu în captivitatea „nebuniei“ (Ed. Universul, Chișinău, 2011); Eminescu incorect politic (București, Ed. Scara, 2014).
[7] Theodor Codreanu, op. cit., pp. 326, 327. Citatele se fac din vol. Mihai Cimpoi, Eminescu – Mă topesc în flăcări. VIII. Dialoguri cu eminescologi din toată lumea, Chișinău, București, Editurile Litera & David, 1999, p.240 și 241.
[8] Petru Mihai Gorcea, Eminescu, vol. III, Pitești, Editura Paralela 45, 2005, p 144.
[9] Ibidem, p. 240.
Blogul lui Mihai Floarea 
februarie 9, 2017 la 7:48 pm |
A republicat asta pe REVISTA DE CULTURA SI SPIRITUALITATE ORTODOXA.